La 66 de ani de la moarea lui Nicolae Labiş
„Ai vrut să spui în versuri ce-nseamnă duioşia,
S-a născut în decembrie şi a murit în decembrie (2 decembrie 1935–22 decembrie 1956). La 21 de ani este victima unui tragic accident de tramvai. N-am putut niciodată să mă consolez cu vorbele lui Nichita Stănescu ,,Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”.
Amintirea dureroasă a despărţirii de Labiş şi a rolului jucat de el în dezvoltarea poeziei tinere româneşti din ultima vreme îi întristeză atât pe poeţii noştri cât şi pe cititorii zilelor noastre. Şi-n această iarnă îl evocăm pe EL pentru că: „Eu nu mai sunt, e- un cântec tot ce sunt”. Mi-am făcut timp să-l citesc. N-am avut timp să-l văd. A trăit foarte scurt! La vremea şcolii mele, elementare şi liceale, despre Labiş se discuta, se învăţa, poezia „Moartea căprioarei” fiind lecţie de studiu şi încă nu oricare. Mulţi învăţăcei s-au îndrăgostit de acest minunat şi emoţionant poem. George Călinescu în „Viaţa românească” scria „Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii „Moartea căprioarei”, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.” Manuscrisele, dar şi lucrările tipărite de-a lungul anilor aduc imagini care împrumută şi multe legende despre tânărul poet. Cu cât ne depărtăm în timp, adevărul despre om şi opera sa se resimte tot mai copleşitor. Despre Labiş azi în şcoli nu se mai vorbeşte deloc, chiar şi unii confraţi l-au dat uitării. Gheorghe Tomozei a tipărit în 1972 la Editura Cartea Românească un remarcabil Remember intitulat Moartea unui poet. „Cartea nu-şi revendică alt merit decât acela de a-i oferi cititorului imaginile unui „film” al vieţii lui Nicolae Labiş” se confesează autorul. La ea au participat şi trudit părinţii poetului, Profira şi Eugen Labiş, amândoi învăţători şi cei 84 de coautori, personalităţi literare şi nu numai, pentru ca prietenul şi colegul lui Labiş, poetul Gheorghe Tomozei să devină artizanul acelui sincer şi trist „mozaic”, inestimabil document până astăzi. Între timp a păşit şi Tomozei pe urmele lui Labiş, împuţinând cu încă o gingaşă şi lirică făptură „amintirea frumoasă...”
Acum zece ani, în 2012 mi-a apărut cartea Ademenirea timpului care areVII capitole, iar în cap.III , Cărţi şi destine sub titlul Nu-l daţi uitării pe Labiş, evoc personalitatea tânărului poet, adăugând ilustraţii. Încerc să extrag câteva pasaje cum ar fi acestea...De ce a trăit Eminescu doar 39 de ani? Labiş putea să nu moară la 21 de ani! Trebuiau să trăiască amândoi mult mai mult! Ei găsiră, la vremuri diferite, căile poetice pentru care mânuitorii cu experienţă ai versului se frământau de multe ori fără succes.
Venim deseori şi le răscolim biografia, amintirile, îi facem vinovaţi, fără prea certe argumente, de propria lor moarte. Se cuvenea să-i apărăm, să-i păzim, trebuiau ajutaţi să treacă de momentele neplăcute. Cine anume trebuia s-o facă? Şi cum? Vom găsi oare vreodată răspunsurile?! Gândul mă poartă la mai marii literelor, Sadoveanu şi Arghezi, care l-au iubit şi au crezut foarte mult în Labiş, văzându-l ca un discipol. Exigentul G. Călinescu şi-a manifestat gratulaţia: „Un poet, pe deplin exprimat...” Regretatul academician, criticul literar Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generaţii...”. Portretul fizic al lui Labiş, este sugestiv creionat de Tudor Vianu: „Era în înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.” A fost admirat şi de Nichita Stănescu „Am suferit mult pentru dispariţia talentatului poet...El a trecut din viaţă direct în legendă”, mărturiseşte acesta.
Astăzi, a vorbi de Labiş devine pentru mulţi „un eveniment surpriză”. Aşa că ce facem acum se doreşte o palidă speranţă că valorile se întorc uşor în conştiinţele curate ale iubitorilor de frumos şi îndrăgostiţilor de poezie adevărată. M-aş fi bucurat să fiu dotat cu o casetă audio pentru a auzi vocea lui Labiş, aşa cum o făceam la orele de curs când vorbeam, spre exemplu, despre Nichita Stănescu. În cazul lui Labiş este imposibil, fiindcă nu există nici un centimetru de bandă de magnetofon având gravată pe invizibile canale vocea lui Labiş. Poetul s-a fotografiat mai rar, mai ales jucându-se, dar a şi fost imprimat. Redactorii radioului de atunci nu-l credeau poate demn de „fonoteca de aur” şi au şters benzile cu el, realizând probabil importante economii... Nu poţi fi decât sarcastic când răscoleşti asemenea triste amintiri, pentru că situaţii similare poetului le întâlnim şi în cazul altora.
Vreau să cred că pentru mulţi oameni de bună credinţă Steaua lui Labiş va scânteia veşnic în constelaţia poeziei noastre. Cei interesaţi de poetul „Primelor iubiri”, coborâtor din Ţara de Sus, trebuie să ştie că există un episod din extrem de scurta-i viaţă legat de meleagul harghitean. La Topliţa, în primăvara anului 1954, împreună cu Portik Imre din Remetea, cu care leagă o statornică prietenie pe băncile şcolii din Bucureşti încă în 1952, participă la o nuntă dintre doi tineri de naţionalităţi diferite. Simbolul de prietenie nutrit de Labiş pentru locuitorii din acest colţ de ţară care se exprimă în limbi şi obiceiuri diferite este ilustrat în poemul „Oraţie de nuntă” (publicat pentru prima dată în Gazeta Literară 36 /1954). În 2 decembrie 1985, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea poetului publicam în presa locală nişte stihuri omagiale purtând titlul „O creangă de brad pentru poet”. Înainte de a muri, Nicolae Labiş reuşeşte să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. Înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. La adunarea de doliu, poetul este evocat de Eugen Jebeleanu şi Gheorghe Tomozei, cortegiul funerar străbate capitala şi ajuns la Bellu, face un ocol pentru câteva minute în faţa mormântului lui Mihai Eminescu.
S-a născut în decembrie şi a murit în decembrie (2 decembrie 1935–22 decembrie 1956). La 21 de ani este victima unui tragic accident de tramvai. N-am putut niciodată să mă consolez cu vorbele lui Nichita Stănescu ,,Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”.
Amintirea dureroasă a despărţirii de Labiş şi a rolului jucat de el în dezvoltarea poeziei tinere româneşti din ultima vreme îi întristeză atât pe poeţii noştri cât şi pe cititorii zilelor noastre. Şi-n această iarnă îl evocăm pe EL pentru că: „Eu nu mai sunt, e- un cântec tot ce sunt”. Mi-am făcut timp să-l citesc. N-am avut timp să-l văd. A trăit foarte scurt! La vremea şcolii mele, elementare şi liceale, despre Labiş se discuta, se învăţa, poezia „Moartea căprioarei” fiind lecţie de studiu şi încă nu oricare. Mulţi învăţăcei s-au îndrăgostit de acest minunat şi emoţionant poem. George Călinescu în „Viaţa românească” scria „Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii „Moartea căprioarei”, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.” Manuscrisele, dar şi lucrările tipărite de-a lungul anilor aduc imagini care împrumută şi multe legende despre tânărul poet. Cu cât ne depărtăm în timp, adevărul despre om şi opera sa se resimte tot mai copleşitor. Despre Labiş azi în şcoli nu se mai vorbeşte deloc, chiar şi unii confraţi l-au dat uitării. Gheorghe Tomozei a tipărit în 1972 la Editura Cartea Românească un remarcabil Remember intitulat Moartea unui poet. „Cartea nu-şi revendică alt merit decât acela de a-i oferi cititorului imaginile unui „film” al vieţii lui Nicolae Labiş” se confesează autorul. La ea au participat şi trudit părinţii poetului, Profira şi Eugen Labiş, amândoi învăţători şi cei 84 de coautori, personalităţi literare şi nu numai, pentru ca prietenul şi colegul lui Labiş, poetul Gheorghe Tomozei să devină artizanul acelui sincer şi trist „mozaic”, inestimabil document până astăzi. Între timp a păşit şi Tomozei pe urmele lui Labiş, împuţinând cu încă o gingaşă şi lirică făptură „amintirea frumoasă...”
Acum zece ani, în 2012 mi-a apărut cartea Ademenirea timpului care are
Venim deseori şi le răscolim biografia, amintirile, îi facem vinovaţi, fără prea certe argumente, de propria lor moarte. Se cuvenea să-i apărăm, să-i păzim, trebuiau ajutaţi să treacă de momentele neplăcute. Cine anume trebuia s-o facă? Şi cum? Vom găsi oare vreodată răspunsurile?! Gândul mă poartă la mai marii literelor, Sadoveanu şi Arghezi, care l-au iubit şi au crezut foarte mult în Labiş, văzându-l ca un discipol. Exigentul G. Călinescu şi-a manifestat gratulaţia: „Un poet, pe deplin exprimat...” Regretatul academician, criticul literar Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generaţii...”. Portretul fizic al lui Labiş, este sugestiv creionat de Tudor Vianu: „Era în înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.” A fost admirat şi de Nichita Stănescu „Am suferit mult pentru dispariţia talentatului poet...El a trecut din viaţă direct în legendă”, mărturiseşte acesta.
Astăzi, a vorbi de Labiş devine pentru mulţi „un eveniment surpriză”. Aşa că ce facem acum se doreşte o palidă speranţă că valorile se întorc uşor în conştiinţele curate ale iubitorilor de frumos şi îndrăgostiţilor de poezie adevărată. M-aş fi bucurat să fiu dotat cu o casetă audio pentru a auzi vocea lui Labiş, aşa cum o făceam la orele de curs când vorbeam, spre exemplu, despre Nichita Stănescu. În cazul lui Labiş este imposibil, fiindcă nu există nici un centimetru de bandă de magnetofon având gravată pe invizibile canale vocea lui Labiş. Poetul s-a fotografiat mai rar, mai ales jucându-se, dar a şi fost imprimat. Redactorii radioului de atunci nu-l credeau poate demn de „fonoteca de aur” şi au şters benzile cu el, realizând probabil importante economii... Nu poţi fi decât sarcastic când răscoleşti asemenea triste amintiri, pentru că situaţii similare poetului le întâlnim şi în cazul altora.
Vreau să cred că pentru mulţi oameni de bună credinţă Steaua lui Labiş va scânteia veşnic în constelaţia poeziei noastre. Cei interesaţi de poetul „Primelor iubiri”, coborâtor din Ţara de Sus, trebuie să ştie că există un episod din extrem de scurta-i viaţă legat de meleagul harghitean. La Topliţa, în primăvara anului 1954, împreună cu Portik Imre din Remetea, cu care leagă o statornică prietenie pe băncile şcolii din Bucureşti încă în 1952, participă la o nuntă dintre doi tineri de naţionalităţi diferite. Simbolul de prietenie nutrit de Labiş pentru locuitorii din acest colţ de ţară care se exprimă în limbi şi obiceiuri diferite este ilustrat în poemul „Oraţie de nuntă” (publicat pentru prima dată în Gazeta Literară 36 /1954). În 2 decembrie 1985, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea poetului publicam în presa locală nişte stihuri omagiale purtând titlul „O creangă de brad pentru poet”. Înainte de a muri, Nicolae Labiş reuşeşte să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. Înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. La adunarea de doliu, poetul este evocat de Eugen Jebeleanu şi Gheorghe Tomozei, cortegiul funerar străbate capitala şi ajuns la Bellu, face un ocol pentru câteva minute în faţa mormântului lui Mihai Eminescu.
💓💛💙
Nichita Stănescu poetul vieţii sale
„Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare… Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr.”
De-a lungul anilor, ne-am amintit de Nichita în unele cronici literare, prilejuite de aniversarea naşterii sale, 31 martie 1933, care poartă titlul ,,Mânca lumină în zi de post…” (2002), spre exemplu, sau ,,…Şi mă rog de tine, naşte-mă” apărut în anul 2005 cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la moartea sa, 13 decembrie 1983. Anul acesta se împlinesc 39 de ani de la plecarea la cele veşnice a îndrăgitului poet. În cartea Ademenirea timpului (2012) i-am consacrat un portret spiritual ce poartă titlul De ce Nichita nu-mi dă pace ?
Când vine seara / noaptea îl trezesc „pe Nichita” şi bat la poarta celor „11 Elegii” (Cina cea de taină) 1966, deşi după unii aceste „poeme” n-ar intra în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului. S-a scris: „...discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără suficientă acoperire latentă…” ; „facturi jucăuş-anecdotice…”; „Produce o impresie de discurs forțat”; „copleșită de verviozitate, conține și câteva formulări inspirate care exprimă bucuria dureroasă de-a exista”. (Elegia a zecea – Sunt)
„Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare… Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr.”
De-a lungul anilor, ne-am amintit de Nichita în unele cronici literare, prilejuite de aniversarea naşterii sale, 31 martie 1933, care poartă titlul ,,Mânca lumină în zi de post…” (2002), spre exemplu, sau ,,…Şi mă rog de tine, naşte-mă” apărut în anul 2005 cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la moartea sa, 13 decembrie 1983. Anul acesta se împlinesc 39 de ani de la plecarea la cele veşnice a îndrăgitului poet. În cartea Ademenirea timpului (2012) i-am consacrat un portret spiritual ce poartă titlul De ce Nichita nu-mi dă pace ?
Când vine seara / noaptea îl trezesc „pe Nichita” şi bat la poarta celor „11 Elegii” (Cina cea de taină) 1966, deşi după unii aceste „poeme” n-ar intra în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului. S-a scris: „...discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără suficientă acoperire latentă…” ; „facturi jucăuş-anecdotice…”; „Produce o impresie de discurs forțat”; „copleșită de verviozitate, conține și câteva formulări inspirate care exprimă bucuria dureroasă de-a exista”. (Elegia a zecea – Sunt)
Nu odată, mai precis în ultimii zece ani, am fost mai perseverent…cu cititul şi „meditaţia” acestor creaţii; le reiau, adâncesc ideile din “A treia elegie” (subintitulată Contemplare, criză de timp şi iar contemplare) spre exemplu. În aceste pasaje, unele de-a dreptul proiectile cu focos, mi-am regăsit ,,nefericirea” şi ,,tristeţea” care mă bântuie, mă apasă de-o bună vreme. Dintr-o selecţie de moment îmi atribui aceste două strofe din “II. Criză de timp”: „Camera se varsă prin ferestre / şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe / spre o altă orânduire.”
*
Democrit ne-a lăsat acest aforism: „Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase”. Pe Nichita Stănescu, nu ştiu dacă-l putem încadra în categoria autorilor de „opere frumoase”, mai degrabă în aceea a operelor vizionare, obiective şi sentimentale. Poezia sa este instalată în zona esenţialului, poetul pledează pentru discursurile abstracte folosind un limbaj precis, conferind cuvintelor o mare libertate, inventând şi „necuvintele”. Şi cu toate acestea, la un loc, şi încă multe altele, am moştenit de la el o operă modernă şi valoroasă.
