Mândri de ei: IOANA și VLAD TONCEAN, economiști

Vlad TONCEAN, economist

(Născut în anul 1988, Topliţa/Subcetate;domiciliul actual: Cluj-Napoca)

Ioana - Mădălina TONCEAN, economistă

(Născută Ţepeluş, în anul 1989, Topliţa/Subcetate; domiciliul actual: Cluj-Napoca)

 Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Sunteţi doi tineri frumoşi care aţi plecat din Subcetate spre a urma studiile universitare în oraşul din inima Transilvaniei, Cluj-Napoca. La liceul din Subcetate aţi fost colegi de clasă timp de 12 ani, aţi crescut şi v-aţi format împreună, aţi concurat la învăţătură. Curios este că după anii de facultate v-aţi decis să continuaţi drumul vieţii tot împreună, întemeind o familie. Felicitările noastre pentru perseverenţa şi tenacitatea în realizarea viselor de tinereţe, felicitări pentru familia voastră, binecuvântată şi prin naşterea primului copil. Dar, pentru început, vă invităm să ne vorbiţi despre anii petrecuţi în familiile voastre, la Subcetate.

Vlad Toncean: În primul rând, vrem să vă mulţumim că ne-aţi oferit şansa de a ne spune povestea în cel de-al 4 lea volum al Convorbirilor la Subcetate. Este un bun prilej pentru noi de a depăna amintiri şi a împărtăşi sentimente plăcute. Cât despre perioada petrecută acasă, nu pot decât să mă gândesc cu drag la aceasta, deoarece pentru mine au fost cei mai frumoşi ani… copilăria, şcoala, prietenii dragi care au rămas mereu lângă mine. Am avut mereu o relaţie strânsă cu părinţii mei, îmi amintesc cu drag discuţiile, dezbaterile şi sfaturile lor în perioada în care eram la şcoală. Parcă mai ieri mă trezea mama în fiecare dimineaţă, îmi pregatea micul dejun şi plecam împreună la şcoală. Îmi lipsesc şi acum după-amiezile petrecute pe deal, liniştea covârşitoare şi priveliştea minunată pe care o aveam zilnic. Eram atât de lipsit de griji şi nici măcar nu realizam sentimentul de protecţie pe care mi-l ofereau casa părintească şi locurile natale.

Ioana-Mădălina TONCEAN: Încep şi eu cu mulţumirile de rigoare, într-adevăr acest interviu este un bun prilej pentru noi de a retrăi momente frumoase petrecute acasă, alături de oameni dragi nouă. Sunt în asentimentul lui Vlad, şi pentru mine anii petrecuţi acasă au fost nişte ani frumoşi şi au o semnificaţie aparte. Aici sunt oamenii dragi care ne-au format, prietenii extraordinari care ne-au ajutat şi, cei mai importanţi, părinţii, care au fost mereu alături de noi şi ne-au încurajat, indiferent de situaţie. Mi-e dor de anii copilăriei, de jocurile în natură, de derdeluşul de pe Faţă, de căsuţa pe care o aveam cu vecinii şi prietenii mei; mi-e dor de şcoală şi de tot ce ţine de Acasă. Pot doar să sper că si fiul nostru va avea o copilărie frumoasă, ca noi, şi că va preţui simplitatea şi încărcătura locului nostru natal.

Doina Dobreanu: Adolescenţa este vârsta la care ne gândim cum să ne construim viaţa, viitorul. Cum aţi ales Clujul, ca centru Universitar? Spre ce facultăţi v-aţi orientat? Aţi dobândit în anii de liceu, la Subcetate, cunoştinţele necesare pentru a putea face faţă în mod onorabil cerinţelor din învăţământul superior?

Vlad Toncean:  Având în vedere notorietatea centrului Universitar Cluj-Napoca, precum şi gama largă de posibilităţi pe care acesta le oferea, nu a fost o decizie dificilă; de asemenea, proximitatea Clujului faţă de casă a jucat un rol important. De la început am plecat hotărât să aplic la Facultatea de Ştiinţe Economice, unde am şi absolvit specializarea Management. Între timp, însă, mi-a făcut cu ochiul şi Facultatea de Sport, pe care am absolvit-o în paralel. Bineînţeles, toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu aveam nişte baze solide de cunoştinţe acumulate în anii de liceu, la Subcetate, ca şi sprijinul părinţilor.

Ioana-Mădălina TONCEAN: În ceea ce priveşte Clujul, şi pentru mine a fost o decizie uşoară, căutam un centru universitar mare, aproape de casă şi unde oamenii să semene cât mai mult cu cei de la noi. Clujul a fost singurul oraş care a corespuns tuturor cerinţelor mele. Reputaţia Universităţii „Babeş-Bolyai” a avut un mare impact asupra deciziei mele, însă alegerea facultăţii nu a fost deloc uşoară. Încă din liceu oscilam între literatură şi matematică, aveam înclinaţii spre ambele, iar când a venit momentul să decid, am ales să-mi depun dosarul la Facultatea de Litere. Puterea de convingere a lui Vlad a fost atât de mare, încât m-am orientat şi eu spre Facultatea de Ştiinte Economice. Aici am absolvit specializarea Afaceri Internaţionale, urmând apoi un master în acelaşi domeniu. Cu siguranţă, am asimilat cunoştinţele teoretice necesare la Subcetate pentru a ne descurca bine, şi nu numai atât: profesorii ne-au fost modele extraordinare, învăţându-ne ce înseamnă să fii om şi cum să ne comportăm în societate.

2011

Doina Dobreanu: Am fost impresionată să citesc comentariul tău, Ioana, de pe blogul revistei şcolare „Lyceum - Subcetate” în continuarea postării privind întâlnirea primei promoţii a liceului după 50 de ani: „Vă mulţumesc din suflet pentru această minunată surpriză! Trebuie să recunosc că am citit cu ochii în lacrimi aceste rânduri, care m-au făcut să resimt o imensă emoţie şi să fiu extrem de mândră atât de faptul că tatăl meu face parte din această generaţie, dar şi de faptul că şi mie, la rândul meu, acelaşi liceu, cu nişte profesori minunaţi, mi-a deschis orizonturile. Superb articol, superb discurs, superbi oameni!” În ce fel v-au fost deschise orizonturile în această şcoală… rurală?

Vlad Toncean:  Eu sunt de părere că nu contează unde este şcoala, în mediul rural sau urban, atâta timp cât din ea fac parte niste oameni dispuşi să te înveţe tot ce au dobândit într-o viaţă. Am avut parte de un colectiv de profesori mai mult decât competent, oameni care îşi făceau meseria cu drag, având o adevarată vocaţie pentru învăţătură, care ne-au insuflat adevarate valori şi principii morale, în afară de cunoştiinţele teoretice, aspecte care au cântărit mult în anii ce au urmat. Chiar dacă atunci nu apreciam mereu severitatea profesorilor, acum mulţumesc profund fiecăruia în parte, fiindcă, toţi împreună, au reuşit să-mi modeleze caracterul şi să-mi pună în valoare punctele forte pentru a sti ce vreau să fac în viitor.

Scene din spectacolul de teatru „Boul şi viţeii”, de Ion Băieşu, în regia prof. Ionela Popa, cu Vlad Toncean şi Ioana Ţepeluş, la Căminul Cultural din Subcetate

Ioana-Mădălina TONCEAN: Pentru mine, această şcoală a însemnat enorm şi nu doar pentru faptul că aici au muncit părinţii mei, ci pentru că aici am acumulat cunoştiinţe teoretice care m-au ajutat să mă dezvolt, am cunoscut oameni minunaţi şi de la fiecare în parte am învăţat o lecţie importantă. Am văzut aici că profesorii sunt, de fapt, oameni de la care ai mult mai mult de învăţat decât o materie şi că ei sunt binevoitori oricând să-ţi dea un sfat, indiferent de problemă. Am muncit mai mult, probabil pentru fiecare notă, atât pentru a-mi face părinţii mândri, cât şi pentru a nu lăsa o falsă impresie că mă bazez pe faptul că sunt „fata lui tata”. A fost frumos, a fost greu uneori, a fost un mediu competitiv, care ne-a împins să ne depăşim limitele, am avut parte de multe provocări, ceea ce a făcut ca anii aceştia să fie o bază solidă pentru viitorul nostru. Cred cu tărie că nu puteam obţine mai mult nici la cel mai bun liceu din România, de aceea vreau să le multumesc tuturor profesorilor, colegilor şi mai ales doamnei diriginte Ionela Popa, care a fost mai mult decât extraordinară, atât ca profesoară de matematică, cât şi ca om.

Doina Dobreanu: La absolvire, aţi rămas în Cluj. A fost dificil să vă găsiţi un loc de muncă?

Vlad Toncean:  Din acest punct de vedere aş putea spune că am fost norocos. În ultimul an de facultate am reuşit să mă angajez, fără a fi nevoit să trec printr-un lung şir de căutări. Am găsit un job, pentru care am fost selectat la compania pentru care lucrez şi în prezent, considerând că mi se potriveşte. Din punctul meu de vedere piaţa locurilor de muncă din Cluj-Napoca are o arie de acoperire foarte vastă, poţi să găseşti locuri de muncă în orice domeniu, trebuie doar sa fii perseverent şi să-ţi doreşti să munceşti.

Ioana-Mădălina TONCEAN: La fel m-am angajat şi eu, în ultimul an de master, am fost sunată de o companie care mi-a găsit CV-ul pe un site de profil. Am ezitat iniţial, deoarece treceam printr-o perioadă dificilă, cu probleme de sănătate în familie, dar tot familia m-a încurajat să accept şi acum cred că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Eu cred de obicei că lucrurile bune se întâmplă atunci când nu le cauţi cu îndârjire şi dacă e să se întâmple ceva se întâmplă la momentul potrivit. Jobul a fost o confirmare a credinţei mele şi îi multumesc lui Dumnezeu pentru asta.

 DD: Mulţi tineri se gândesc să plece din ţară după ce obţin diploma de studii. Aţi ales să rămâneţi. Care a fost factorul decisiv în luarea acestei decizii?

Vlad Toncean:  Da, întradevăr, şi când am terminat noi facultatea parcă era un trend plecatul în străinătate. Aici am împărtăşit cu Ioana acelaşi sentiment, noi eram mult prea ataşaţi de părinţi, de casă şi, cu timpul, de Cluj, încât să plecăm undeva departe. Am decis să lăsăm la o parte aspectul financiar şi să ne luptăm să ne facem un viitor frumos şi o familie împlinită la noi în ţară, aproape de oamenii dragi nouă.

Ioana-Mădălina TONCEAN: Factorul decisiv a fost familia, cum a zis Vlad. Nu ne imaginam viaţa noastră departe de părinţi şi de casă. Cu siguranţă, ne-a fost şi ne va fi mai greu să ne atingem toate obiectivele, dar cu muncă, perseverenţă şi credinţă, totul e posibil. Trebuie să recunosc că pentru amândoi a fost tentantă această idee, după ce ne-am angajat în companii multinaţionale şi am văzut că pe poziţii similare cu ale noastre diferenţele de salarii sunt covârşitoare. Totuşi, am ales să rămânem aproape de cei dragi şi să încercăm să răzbim alături de ei.

Doina Dobreanu: Aţi realizat în scurt timp ceea ce alţi tineri nu realizau, în alte vremuri, în zece sau douăzeci de ani: servicii, locuinţă, maşină, familie… într-un oraş important din România. În plus, distanţa nu e foarte mare faţă de casa părintească, faţă de satul natal, acelaşi pentru amândoi. Reveniţi des aici?

Vlad Toncean:  Da, cum am menţionat mai sus, noi suntem foarte ataşaţi de locurile natale şi de părinţii noştri. Mergem cu drag acasă de câte ori avem ocazia; cu Alex acum, aşa mic, e puţin mai dificil, dar măcar o dată pe lună încercăm să ajungem. În afară de familie, la Subcetate ne întâlnim şi cu prietenii noştri dragi. Pentru amândoi e adevarată zicala cum că prietenii cei mai buni sunt cei din copilărie. Drept urmare, am păstrat obiceiul să ne reîntâlnim toţi acasă din toate părţile, la fiecare eveniment important. 

Ioana-Mădălina TONCEAN: Nu mi-a lăsat Vlad foarte multe de zis, atât doar vreau să adaug: chiar dacă ne-am stabilit în Cluj de aproape 9 ani, pentru noi încă Subcetate înseamnă Acasă, fapt pentru care cele mai importante evenimente din viaţa noastră, nunta şi botezul fiului nostru, au avut loc aici. Nu ne imaginăm încă Crăciunul sau Paştele în altă parte. Mereu ne întrebăm ce am fi făcut cu sărbătorile dacă nu eram din aceaşi localitate, pentru că amândoi avem rădăcini puternice. Sperăm să fim sănătoşi, şi noi, şi părinţii noştri, să putem să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile noastre cât mai mult timp şi de acum încolo.

Doina Dobreanu: Fiecare întoarcere Acasă este prilej de a rememora amintiri. Împărtăşiţi-ne câteva dintre cele mai frumoase amintiri pe care le purtaţi cu voi?

Vlad Toncean:  Sunt multe momente şi amintiri frumoase, pe care le retrăiesc de fiecare dată când calc pragul casei mele! Mă văd cum mă întorceam de la şcoală şi mă aştepta bunica, curioasă, cu mâncarea caldă. Simt şi acum mirosul de cozonac cald şi sarmale pe care numai mama ştie să le facă aşa. Mi-amintesc cu drag prima zi de şcoală, primul bal de la liceu, prima iubită, dar amintirea cea mai dragă mie este ziua în care bunicul mi-a făcut prima coasă.

Aveam în jur de 10-12 ani şi urma să fiu iniţiat în treburi de „oameni mari”. Vizualizez şi acum cum m-am trezit emoţionat în ziua următoare şi, cu coasa pe umăr, abia am urcat dealul pentru a ajunge la tata şi la bunicul care plecaseră dis-de-dimineaţă. Mă uitam galeş în urmă, spre casă, unde mama mă urmărea mândră, din prag, dar şi cu grija să ajung cu bine.

Iubeam să stau cu tata şi cu bunicul „pe afară”, fiindcă ei mi-arătau toate activităţiile gospodăriei într-un mod haios. Munca împreună era ca o joacă, plină de poveţe şi învăţături.

Amintirile de la şcoală îmi revin în minte ori de câte ori trec prin faţa liceului, retrăind de fiecare dată momentele când alergam şi chicoteam pe holurile şcolii, jucându-ne, când ne împărtăşeam lunea activităţile de weekend. Aici mi-am făcut primii şi cei mai buni prieteni, aici am trăit o bună parte din timpul petrecut la Subcetate, de aceea, de fiecare dată când trec pe acolo, am impresia că nu mă uit la o instituţie, ci la un loc personal şi plin de încărcătură emoţională.

Ioana-Mădălina TONCEAN: Cele mai dragi amintiri ale mele sunt legate de sărbătoarea Crăciunului. Mereu am avut o slăbiciune pentru această perioadă şi mi se pare cea mai frumoasă din copilăria mea. Nu uit niciodată sentimentul pe care îl aveam când împodobeam bradul împreună cu părinţii, ascultând colinde, şi când îl aşteptam pe Moş Crăciun. Am ţinut cu îndârjire să păstrăm acelaşi obicei în fiecare an şi am reuşit, cu mici modificări privind numarul de persoane, ceea ce a făcut momentul şi mai special. Chiar şi acum la mine vine Moşul fără să am nici cea mai mică idee ce-mi aduce şi mă bucur ca un copil de fiecare dată.

O sumedenie de amintiri frumoase îmi vin în minte acum că mă gândesc. Nu voi uita niciodată vizitele la bunicii de Peste-Mureş, unde eram mai mult decât răsfăţată, duminicile la biserică cu mama Dina (bunica), când întrebam din cinci în cinci minute când e gata slujba, plimbările prin sat cu papucii cu toc ai mamei (probabil m-au chinuit mult în copilărie tocurile ca acum să nu le suport deloc), jocurile copilăriei cu vecinii mei, adolescenţa cu toate problemele existenţiale, care acum mi se par hilare. Am avut parte de o copilărie şi o adolescenţă frumoase, am fost mereu înconjurată de mulţi oameni care îmi sunt şi îmi vor fi mereu în suflet şi care, fiecare în parte, mi-au dăruit momente de neuitat. Probabil de aici pleacă şi ataşamentul atât de puternic de Subcetate şi probabil acesta e şi motivul pentru care mă întorc mereu cu drag.

Doina Dobreanu: Parcurgeţi cu încredere, cu forţa şi sănătatea tinereţii drumul spre împlinire, încurajaţi de crezul propriu de viaţă. Care este acesta?

Vlad Toncean:  Crezul meu de viaţă este familia. Am crescut într-o familie unită, în care luam toate deciziile împreună şi, la rândul meu, mi-am format o familie unită, care îmi dă forţă şi curaj, iubire şi înţelegere, încredere şi determinare să îmi ating obiectivele propuse.

Ioana-Mădălina TONCEAN: Eu cred de asemenea în familie, în faptul că toate lucrurile se întâmplă cum trebuie şi când trebuie, în faptul că, dacă ai lângă tine oamenii dragi şi voinţă, nimic nu este imposibil. Mă ghidez după proverbul „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” şi încerc să privesc totul cu optimism şi pragmatism.

Doina Dobreanu: „Moare încet cel care nu călătoreşte, cel care nu citeşte, cel care nu ascultă muzică, cel care nu ştie să râdă de el însuşi.” (Pablo Neruda) Sunt sigură că vă place şi să citiţi, şi să ascultaţi muzică, dar să călătoriţi a devenit o pasiune. Ce locuri minunate aţi vizitat în ţară şi în străinătate?

Ioana-Mădălina TONCEAN: Vacanţele sunt momentele cele mai aşteptate de noi, dar, din păcate, reuşim să ne rupem de realitatea cotidiană destul de rar, poate câteva sfârşituri de săptămână prelungite şi, bineînţeles, nelipsitul concediu din vară. Încercăm să vizităm locurile frumoase de la noi din ţară, căci sunt atât de multe comori ascunse şi atât de aproape, încât nu-ţi vine să crezi. Avem multe locuri care ne-au impresionat şi pe care abia aşteptăm să le revedem. Cel mai semnificativ şi autentic pentru noi e satul maramureşean, unde se pare că timpul a rămas în loc. Satele vechi şi îngrijite, oamenii simpli şi frumoşi care încă îşi poartă cu mândrie straiele populare în fiecare duminică la biserică, peisajele de basm ne-au făcut să apreciem fiecare clipă petrecută acolo şi să vrem să ne reîntoarcem cu drag.

Tot printre locurile dragi nouă se află şi satele săseşti, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Delta Dunării, castelul Peleş, castelul Bran şi Piatra Craiului, mănăstirile din Moldova, dar şi cele mai puţin celebre cum sunt Cascada Bigăr, Laguna Albastră, Biserica de sub lac şi multe, multe altele. Avem atât de multe lucruri cu care să fim mândri şi atât de multe locuri frumoase încât ar fi păcat să nu le explorăm şi să ne bucurăm de fiecare în parte.

Pentru concediile de vară, însă, în ultimii ani am ales să mergem în străinătate şi nu pentru că litoralul românesc nu are peisaje frumoase, ci pentru că am căutat mai multă linişte. Litoralul grecesc a fost cel care ne-a surprins cel mai plăcut; am descopert peisaje de vis, plaje pustii şi minunate şi oameni mai mult decât primitori. Bineînţeles că şi în străinătate am vizitat locuri minunate, pline de cultură şi tradiţii şi abia aşteptăm să vedem şi să explorăm cât mai multe. Până acum nouă ne-a plăcut cel mai mult Praga, unde încărcătura culturală e impresionantă. Ni s-a părut că fiecare clădire avea o poveste, iar obiectivele turistice au fost impecabile. De asemenea, ne-au impresionat satele din Austria, care parcă erau desenate, peisajele şi punctualitatea din Elveţia, mareţia şi impozanţa Italiei. Fiecare loc în care am reuşit să ajungem până acum a avut farmecul şi atuurile lui, abia aşteptăm să parcurgem şi celelalte obiective pe care le avem în vizor.

 

Doina Dobreanu: Ce îndemnuri aveţi pentru actualii elevi ai şcolii din Subcetate?

Ioana-Mădălina TONCEAN: Singurul meu sfat este: „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”. În adolescenţă toţi credeam că multe informaţii nu erau relevante. Ei bine, odată ajunşi la facultate sau şi mai mult în câmpul muncii realizăm cât de importantă este acea bază pe care profesorii se străduiau să ne-o ofere. E foarte adevărată zicala că informaţia înseamnă putere, cu cât eşti mai informat, cu cât ştii mai multe în orice domeniu, cu atât poţi să te dezvolţi şi să treci mai uşor de orice provocare. E imposibil să răzbeşti şi să ai un loc de muncă bine plătit dacă nu eşti pregătit, dacă nu stăpâneşti informaţiile teoretice de la care poţi să construieşti în practică. Dacă nu ai mintea ageră şi pregătită oricând să asimileze o informaţie nouă care poate face diferenţa într-un moment de cumpănă. Concurenţa este foarte mare. Odată ajuns în câmpul muncii, nu o persoană, ci zece sunt gata oricând să-ţi ia locul de muncă, dacă nu dovedeşti cunoştinţe puternice şi inteligenţă; nu mai este de ajuns doar „să fii descurcăreţ”. Poate nu realizaţi acum importanţa învăţăturii, dar ascultaţi-vă părinţii, ştiu ce vorbesc, sau întrebaţi-vă prietenii/ cunoştinţele care deja s-au lovit de greutăţile vieţii şi o să primiţi acelaşi răspuns. Deci, învaţă la timpul potrivit şi doreşte-ţi să fii cel mai bun!

Vlad Toncean: Sunt de acord cu cele spuse de Ioana. Lumea e plină de oameni inteligenţi, talentaţi şi cu har, îi întâlnim zilnic, sunt pretutindeni printre noi, dar tristul adevăr este că talentul nu este de ajuns, trebuie să şi munceşti mult ca să obţii ceea ce vrei, să fii perseverent, să ştii exact care este direcţia în care vrei să te îndrepţi, să fii informat, iar pentru asta e nevoie de o bază solidă pe care o obţii în şcoală. Recomandarea mea pentru tineri este să caute un loc de muncă care să le ofere posibilitatea de a învăţa cât mai mult şi nu doar câştigul material; e necesar mai întâi să descopere cerinţele în profesia aleasă şi asta înainte de a intra în înşelătoarea „cursă a şobolanului”.

Doina Dobreanu: Gânduri pentru viitor, dorinţe, proiecte?

Ioana-Mădălina TONCEAN: Ne dorim să fim sănătoşi, să putem munci pentru a-i oferi fiului nostru un viitor frumos şi liniştit, iar mai încolo, cine ştie?, poate un frăţior sau o surioară.

2016 

Vlad Toncean:  Pe plan profesional, mereu este loc de mai bine şi asta şi urmărim: să ne dezvoltăm şi să evoluam cât mai mult, să obţinem maximum de cunoştinţe şi învăţătură din fiecare experienţă şi să ne păstrăm integritatea şi omenia, indiferent de situaţie.

Doina Dobreanu: Vă doresc sănătate şi realizarea visurilor voastre.

💙

2022

2024

Ioana Toncean: Cea mai frumoasa promotie, cea mai buna si mai iubita diriginta, cei mai dragi profesori! Va multumim pentru tot, ne-ati daruit o zi si o amintire minunata!  

iunie 2017

Întâlnirea de 10 ani de la absolvirea liceului

 

 

Dr. Nicolae Bucur - Remember ION IUGA (1940 - 1993) - La 84 de ani de la naşterea poetului

 Poetul maramureşean cândva pe meleagurile noastre...

                

În anul 1975 când am primit cartea de poezii „Ţara fîntînilor”cu autograful poetului, Ion Iuga avea 35 de ani. Era cu doi ani mai mic ca mine. Ne aflam „prinşi” într-o „caravană” literară cu câţiva scriitori şi poeţi, veniţi din diferite colţuri de ţară, neocolindu-ne nici pe noi, harghitenii. În acel decembrie, când tot omul se pregătea de sărbătorile bine cuvenite, doream să împărtăşim cu darul nostru, pe cei iubitori de slove frumoase „adunate” în file de cărţi. Am poposit la Miercurea-Ciuc, Gheorgheni, Topliţa...

Astăzi, la patru decenii, de la acel eveniment, rememorez atmosfera plină de amiciţie şi dăruire care s-a infiripat între noi, cu unii doar atunci fiind la prima-vedere. Cu Ion Iuga, născut la 6 ianuarie 1940 în Siliştea de Sus, judeţul Maramureş, devenit mai apoi, poetul deschizător de modernitate în lirica maramureşeană, ne-am cunoscut, odată ce acesta s-a stabilit în Bucureşti. Absolvise liceul (1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca (1964). În Săliştea de Sus şi în Sighetul Marmaţiei este profesor timp de un an (1965), între timp debutează în ziarul din Baia Mare şi revista „Tribuna” din Cluj, iar între anii 1964-1968 activează ca redactor la revista din Oradea „Familia”. Va urma o perioadă creativă fecundă, tânărul poet publicând articole, eseuri, poezii, poeme dramatice, traduceri în reviste ca: „Familia”, „Ateneu”, „Astra”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Steaua”, „România literară”, „Viaţa Românească”. Primeşte aprecieri critice pertinente şi încurajatoare, la apariţa primului său volum „Tăceri neprimite” (1968), de la critici consacraţi: Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Cotruş, Dumitru Micu, Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu şi alţii. În această carte îşi face prezenţa  concepţia filozofică a poetului „asupra logosului ca flux vital neîntrerupt”. Volumul „Almar” (1970), va rezista în circuitul de difuzare doar un an, cartea fiind interzisă.

La Editura Eminescu în anul 1971 poetului îi va apărea cartea, sus pomenită - „Ţara fântânilor”, a cărei dedicaţie o reproduc întocmai: Frumosului  om întru fîntînile sufletului Lui Nicu Bucur intelectual ales întru iubirea pămîntului Dragostea şi prietenia lui Ion Iuga  decembrie 1975 M.Ciuc – Gheorgheni – Topliţa   în zile-sărbători ale gîndului  Ion Iuga (semnătura - n.n.). Astăzi la recitirea acestor slove măgulitoare ale poetului,  nu-mi pot reţine emoţia şi să nu evidenţiez acele gânduri deprimante pe care le-am avut la ştirea că în 19 octombrie 1993, avea să ne părăsească autorul acestor versuri – autoportret:  „Sunt cel mai frumos bărbat din nord/ cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru/ ... cu trupul descojit de arbori/  zvelt, unduit de aspre vînturi, //... latin la vorbă, turbure în sînge; // ... port pe chip ceaţa bunilor mei,/...inima în româneşti cuvinte/ se mistuie neagră/ ca un soare...”(Bărbatul din nord).

Reflectam acum 22 ani: S-a dus prea repede bărbatul trăitor de adevăr,  talentatul poet cu stilul şi maniera sa neomodernistă, cu firea iute, impetuoasă, schimbându-şi, la plecare, prefixul anilor în – 53 ! Puţine toamne ai avut poete... Tu, care ţi-ai propus, printre altele, şi acest domol şi incitant „joc” magic: „... încet coborîm albă iarnă/  prin noi şi ne-ntîlnim pre noi/... / ne facem cerc/ ochii se aprind la mijloc/ şi coborîm prin noi/ fîntîni să înflorim fîntîni” (Idee de lumină).

                                                  *

Reluând firul relatării  noastre, mai pomenim, că pentru poetul Ion Iuga capitala a fost o nouă oază de suflu creativ şi acea „Ieşire din vis”, cum îşi va intitula un volum, apărut la Editura Eminescu în 1982. „Bucureştiul pentru el era şi arenă şi mănăstire”, nota atât de plastic Petre Anghel.  

Prin anii ’70 frecventa în Bucureşti cafenelele literare, era redator la revista „Albina” şi  deţinea funcţia de director al cinematografului „Doina”.  De fapt aici aveam să-l întâlnesc în câteva dintre „deplasările” mele culturale „la centru”. Capitala este şi locul unde se vor infiripa prieteniile poetului cu unii poeţi ai generaţiei sale şi nu numai. Va fi prieten foarte apropiat al lui Nichita Stănescu, iar cu poetul George Anca va întemeia în 1983 Academia Internaţională de Poezie „Mihai Eminescu” tocmai în India. Volumul „Casa poemelor” a fost zămislit în urma acestei călătorii. Devine, între timp, membru titular al Uniunii Scriitorilor, şi dă curs la noi apariţii: Irosirea zăpezilor (1974), Cămaşă patriei (1975), Ion Iuga din Marmaţia (1977), Binecuvântata civilizaţie (1980), Fântâni pentru bronzul eroilor (1983), Casa poemelor (1985).Volumul Lauda mîinilor (1986), va deveni poemul după care se realizează un scurt metraj bilingv, româno-francez. În Povara umbrei (1987), considerat ca ultim volum al creaţiei sale poetice, desprindem acel mesaj filozofico-social, precum că viaţa noastră, creaţia omului de artă sunt presărate de „lumini şi umbre”. În acest „univers” vieţuim, astfel toate lucrurile, fenomenele, conceptele există şi prin „umbra” lor. Nu întâmplător cugeta Lucian Blaga: „Umbrele seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sînt fiicele luminii”.

Din biobliografia lui Ion Iuga, reţinem pasiunea sa de-a scrie scenarii pentru filme de animaţie, sau ciclurile anchetelor de presă, care, nici până astăzi, n-au mai văzut lumina tiparului. Vom aminti şi de simpatia de care   s-a bucurat în rândul traducătorilor, poeziile sale fiind traduse în engleză, franceză, sârbă, maghiară, rusă, bulgară, italiană şi spaniolă. La rându-i, poetul a tălmăcit din poezia unor poeţi străini. 

   

Înainte de-a face câteva referiri cu privire la opera poetică a lui Ion Iuga, „Trubadurul silvestru” din Marmaţia, cum aveau să-l alinte concitadinii săi, sau poetul „Ţării fântânilor”, cum mi-a plăcut să-l numesc, voi apela la expresia emblemă a lui Gala Galaction: „Literatura, ca şi florile, ca şi holdele, este interferenţă divină între darurile cerului şi condiţiile pământului”.        

Descendent blagian dar şi barbian, poetul cugetă la timpul istoric, conjugându-l în prezent, se preumblă în spaţiul real, încărcându-l într-o plastică explozivă, fulminantă, sinceră şi generoasă. Lirica lui Ion Iuga este rostire lăuntrică, sensibilă, melancolică uneori, dar înmănuncheată în pulsul realităţii, în permanentă mişcare şi clocot, însăşi fiinţa din el fiind a unui „tânăr poet fugos, plin de elan, care insuflă un spirit de tinereţe...” (Gheorghe Grigurcu, unul dinte primii prieteni ai consacratului poet). Discursul liric interogativ ne invită într-o cursă  lungă  a  „trăirii în adevăr”.

Nu-i putem tăinui încărcăturile rebeliste ale liricii sale, emanate de „săgeţi” bine dirijate, de sunete patetice, trepidante ale căror tonalităţi te fac să vibrezi şi să reflectezi: „Coboară vremurile-n noi/ şi le sculptăm/ duraluminiu/  rănile ni-s drum de ape/ le-aşezăm la temelii/ pe scara fiinţei/ rugă  fiecare zi” (Asemănare II )

Drumul poetic se deschide cu „tăceri” line şi timide, apoi se logodeşte cu forfota cotidianului şi uşor, uşor „visul” de altădată devine realitate, fapte emoţionale şi tulburătoare: „... pulbere-i ceaţa iz de pucioasă/ şi rugăciune de ţară mă-nvăluie/ grădina jale m-acoperă/ şi-n suflet strigă oasele tale/  testamentar aşezând în mine pământul/ cel furat de mărăcini de ape//  au murit caii pârjoliţi de foame/ totuşi oriunde-aş fi păşesc în lumi solare” (Scrisoare tatălui meu I). În poeziile lui Ion Iuga simţirile adânci transpar organic, preocuparea sa fiind aceea ca sentimentul  să fie particular, să exprime propriul gând. Din acelaşi volum „Ţara fîntînilor” ne-am oprit la poezia „Dacica masă de seară”: „Doisprezece sunt cei care vorbesc/ în fiecare-i înţelesul unei culori/ alcătuind chipul anului/ în jurul supremei tăceri/ cei doisprezece vorbesc // cînd îi înţeleg/ mi se-adună pleoapele/ şi-ntre ele pluteşte pădurea/ şi dorm şi dorm/ subt arbori visînd/ masa familiei mele”. Acesta-i poetul! Citindu-i poemele ne dăm seama că ideile pot fi comune, sentimentul în schimb, acesta-i foarte personal, „producţia” devenind originală.   

 Se spune despre „peisajele” lui Ion Iuga că sunt „adiate de o boare a duhului, ceea ce face ca liniile lor precise, realiste, să fie uşor aburite de cântec, duritatea lor trecând pe nesimţite în caligrafie: „ruginesc de lună soldaţii fugiţi din tranşee/ cei fugiţi din viaţă nu ştiu unde” (Din vol. Ion Iuga din Marmaţia – apud Alexandru Bogdan Petrovai).

Volum după volum adună creaţii ce creionează vitalitatea nestăpânită a Eului, cu spaţii imense şi grave. Te entuziasmează apariţiile noi ale  locurilor magice, enigmatice, întâmplări, cu popasuri şi doruri ale locurilor natale, cu oameni trăitori şi „părinţi ajunşi icoane”: „Cu dor/ albastru-n ochi/ arde obrazul lanului soare/  strigăt/ rănit mai sapă-n vetre/ în părinţi/  din cerc vai răstigniţi eroii/ Isuşi care ne poartă-n sînge/ bărboşi revin cu munţii pe umeri/ şi vara-ţară/ se-nalţă lîngă noi/ atunci/ în palme încolţeşte viaţă/ icoana fiecăruia din noi/ în neatîrnarea ei şi-n dor”(Icoana).  

Creaţia reflexivă a poetului se descarcă cu multe imagini şi elemente însuşite aievea, revenite mereu pentru că senzaţiile trăite şi emoţiile rămân ca o lumină, ca o flacără interioară care-ţi iluminează gândurile. „Versurile lui sunt grele de sens şi şlefuite doar pe la colţuri ca să poată fi prinse în rost”, remarca Petre Anghel despre poetul emblematic al unui Maramureş fabulos.

Ne stau mărturie şi aceste versuri ce glăsuiesc mai mult a împăcare, niciodată uitare!: „Aşază-mi în palme ţărână/ dragostea mea/ apele-o sărută să-nflorească/ aur printre degete/ aşază-mi candela/ cu ochi de strămoşi/ şi ierburi sălbatice/ pămîntul ne caută-n izvor/ să le purtăm numele/ de nu-l mai ştiu/ aşază-mi în palme scriptura/ să ne rostim oamenii ţărînei”(Numele).

                                         

Din vol. Amprentele pelerinului, Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020