luni, 23 ianuarie 2023

DUMITRU COTFAS - Consultant, Informatician, profesor. De la Subcetate la București, Londra și Vancouver


Text publicat în cartea 
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE
vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

 Vasile Dobreanu: Domnule Dumitru Cotfas, v-aţi stabilit în Canada de mulţi ani şi trăiţi simultan în două lumi diferite: la Vancouver, fizic şi profesional; la Subcetate, în România, cu gândul, cu amintirile copilăriei şi ale adolescenţei, ale părinţilor şi fraţilor, ale colegilor de şcoală şi ale profesorilor, ale atâtor întoarceri şi doruri…
Ce înseamnă locul obârşiei pentru dumneavoastră?
Dumitru Cotfas: Pentru că am stat în Subcetate pâna la 18 ani, pot să spun că foarte mult din ce am învăţat şi felul în care m-am format are în foarte mare măsură amprenta şcolii şi culturii de acolo. Subcetate a fost pentru mine un loc perfect pentru a mă forma pentru că am avut o şcoală foarte bună, cu profesori deosebiţi şi în acelaşi timp am crescut urmând principiile şi valorile culturii tradiţionale de la noi. Da, este adevărat că am stat în mai multe locuri din România, Anglia sau Canada, dar cred că încă urmez principiile şi valorile învăţate acolo, acasă, iar cu sufletul nu am plecat niciodată de la Subcetate.
Vasile Dobreanu: Cum şi când aţi descoperit pasiunea pentru matematici, respectiv pentru informatică, pasiuni care s-au suprapus cu înseşi profesiunile dumneavoastră, de profesor, în România şi de informatician în Canada?
   Dumitru Cotfas: Şcoala pentru mine, în primii ani, a fost un fel de vis din care nu înţelegeam prea multe, iar rezultatele mele au fost destul de modeste. Visul meu a început cu o învăţatoare blondă, parcă venită din altă lume, dar, ca orice vis frumos, nu a durat prea mult.
    Eu am început să deschid ochii cam în clasa a cincea, când am realizat că problemele de matematică le pot rezolva destul de uşor şi asta mi-a dat încredere că pot să fac şi eu ceva. Am avut noroc de profesori care au avut răbdare cu mine să mă ajute să fac primul pas, aşa că o să fiu întotdeauna recunoscător domnilor profesori Gheorghe Cotfas şi Ştefan Popa.
Vasile Dobreanu: Cum este să te împarţi între Subcetate, unde trăiesc mama şi familia fratelui mezin, Dan, Franţa, unde vă sunt copiii, şi Canada, unde v-aţi stabilit şi profesaţi?
  Dumitru Cotfas: Vancouver-ul este pe partea cealaltă a pământului, aşa că nu reuşim să ne vedem prea des. Ţinem legătura pe internet şi prin telefon, prin urmare ştiu cam ce se întâmplă pe la noi. Faptul că suntem departe de cei dragi nu este deloc uşor şi noi avem întotdeauna în minte luna când va fi următoarea revedere.
Vasile Dobreanu: Vorbiţi-ne despre traseul devenirii dumneavoastră, pornind de la anii petrecuţi la Subcetate, continuând cu perioada bucureşteană, londoneză şi terminând cu perioada canadiană.
  Dumitru Cotfas: Cărţile lui Radu Tudoran, Jules Verne şi altele pe care le împrumutam de la bibliotecile de la noi din sat m-au făcut să-mi doresc să văd şi alte locuri din lume. În copilărie trăiam în lumea din aceste cărţi şi cred că ele mi-au deschis gustul de aventură.
  La capitolul voinţă nu eram prea grozav, dar munca din gospodărie, unde părinţii nu m-au lăsat să fac lucrurile pe jumătate, m-a ajutat să mă schimb şi nu cred că aş fi putut să fac prea multe fără această şcoală a voinţei.
   Am fost profesor de matematică o perioadă destul de lungă şi aceasta a fost o experienţă foarte frumoasă, cred că cea mai frumoasă şi care mi-a dat cele mai multe satisfacţii. La şcoala la care lucram în Bucureşti s-a primit într-o bună zi un cadou de la o şcoală din Germania: o cutie cu un calculator. Această cutie a făcut o schimabare radicală în viaţa mea şi în traseul parcurs în anii următori.
   Cu toate că în facultate învăţasem să programez, nu mi-a fost foarte uşor să fac primii paşi în lumea calculatoarelor; atunci nu prea se găseau cărţi de informatică, aşa că am învăţat să folosesc calculatorul citind o documentaţie în limba engleză, tipărită pe o hârtie de imprimantă.
   După ce am fost profesor de informatică câtiva ani, m-am trasferat la o firmă americană care implementa în România o soluţie informatică pentru firme de producţie. Am luat lucrurile din nou de la zero pentru că nu ştiam prea mult despre domeniul în care intrasem, dar, după vreo doi ani de muncă foarte intensă, am început să mă dumiresc. Domeniul în care am intrat s-a dovedit a fi foarte util pentru că am lucrat tot timpul şi încă mai lucrez în el, dar nu este deloc uşor pentru că lucrurile în informatică se schimbă foarte repede.
   Aventura în lumea largă a început cu plecarea la Londra, unde am stat doi ani. Aici am învăţat să lucrăm şi să trăim într-o cultură complet diferită de cea de la noi. Planul nostru era să stăm doi ani acolo, aşa că am încercat să vedem cât s-a putut mai mult din Anglia. A fost o experienţă foarte frumoasă! Ne-am făcut prieteni foarte buni acolo, care ne-au ajutat să ne integrăm şi să înţelegem mai mult despre Anglia.
Vasile Dobreanu: Cum aţi ajuns la Vancouver şi cu ce vă ocupaţi acolo? Am citit undeva că Vancouver este cel mai frumos oraş din lume. Este adevărat?
  Dumitru Cotfas: Despre Vancouver am auzit lucruri foarte frumoase de la nişte prieteni şi după ce am citit mai mult despre această zonă am hotărât să mergem şi să stăm acolo pentru o perioadă. După mai mult de zece ani de stat în Vancouver, am început să spunem că suntem acasă. Vancouver-ul este considerat unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume pentru că arată ca şi cum s-ar uni Sinaia cu Eforie-Nord. Oraşul este situat pe malul Oceanului Pacific, la poalele Munţilor de Coastă. Clima este foarte blândă, ninge foarte rar, iar vara nu se face prea cald; muntele este foarte aproape pentru drumeţii sau schiat.
  Am avut noroc să-mi găsesc de lucru în informatică imediat ce am ajuns aici şi să fac acelaşi tip de serviciu pe care l-am facut în Anglia şi la Bucureşti. Soţia mea şi-a gasit şi ea imediat serviciu în informatică, aşa că asta ne-a ajutat să facem tranziţia la modul de viaţă din Canada destul de usor.
Vasile Dobreanu: Când aţi plecat din Subcetate, la terminarea liceului, în anul 1976, vă gândeaţi că veţi ajunge să trăiţi atât de departe de ţara de origine? E uşor, e greu?
Dumitru Cotfas: În mod sigur, lucrul cel mai greu este să stai departe de părinţi, rude şi prieteni.
   Când am terminat liceul, credeam că visul să văd alte locuri în lume va rămâne numai un vis. Când a apărut posibilitatea să plec, nu am stat prea mult pe gânduri, cu toate că nu mă gândeam că o să plec pentru mai mult de doi ani.
   Jocul nostru favorit în copilarie a fost „de-a indienii”. Până la urmă, am transformat jocul în realitate pentru că locuiesc într-o localitate cu nume indian, „Tsawwassen”, şi la vreo doi kilometri de noi este o rezervaţie de indieni. „Tsawwassen”, în limba indienilor, înseamnă „peninsulă” sau cum îi spun ei în limba lor: locul cu faţa spre mare.
Vasile Dobreanu: Între „lucrurile de preţ” purtate în peregrinările dumneavoastră în lume este limba română… Cât de des o folosiţi, în ce împrejurări?
Dumitru Cotfas: Noi vorbim acasă numai româneşte, aşa că încă vorbim destul de bine. Dar pentru că de obicei vorbim despre casă, bucătărie sau grădină, nu prea avem ocazia să folosim partea mai elevată a limbii române şi constatăm cu surprindere că anumite expresii sau cuvinte nu vin chiar aşa de uşor. Am încercat să-i învăţ şi pe prietenii mei canadieni câteva cuvinte aşa că acum majoritatea ştiu să spună „Hai, noroc!” şi „Bună dimineaţa!” Avem aici destui prieteni români pentru că comunitatea românească de aici este destul de mare şi când ne întâlnim la un grătar sau când plecăm pe munte avem ocazia să vorbim româneşte.
Vasile Dobreanu: Sunteţi un adevărat ambasador al României în Canada… Ce i-aţi învăţat pe prietenii dumneavoastră de departe despre România?
  Dumitru Cotfas: Noi am încercat în Anglia şi aici, în Canada, să prezentăm Romania cu mai mult optimism şi consideraţie. Am observat că mulţi dintre romanii care trăiesc departe de ţară sunt foarte critici şi destul de negativi despre lucrurile din Romania. Noi am încercat să prezentăm lucrurile frumoase şi deosebite despre România, cum ar fi satul românesc, obiceiurile, oamenii şi cultura de la noi. În poveştile pe care le spunem prietenilor noştri canadieni avem o grămadă de lucruri frumoase de spus despre satul nostru, Marea Neagră, Delta Dunarii sau drumeţiile făcute în Carpaţi.
   Un prieten de-al nostru din Canada ne-a spus că acum ştie mult mai multe lucruri interesante despre Subcetate decât despre localitatea unde a crescut el în Canada şi ar vrea să vină pe la noi.
 Vasile Dobreanu: Ştiu că în anii de şcoală la Subcetate iubeaţi tenisul de câmp, ca multi dintre tinerii acelor ani, tineri care îşi găsiseră modele în Năstase şi Ion Ţiriac… Aţi păstrat pasiunea pentru tenis şi mai târziu?
    Dumitru Cotfas: Eu am început să joc tenis când Năstase şi Ţiriac au jucat finala cupei Davis la Bucureşti şi am de gând să joc în continuare. Este un sport foarte frumos care ne ajută să compensăm pentru orele pe care le stăm în faţa calculatorului. Dar tenisul are şi un aspect social: ne-am făcut acolo mulţi prieteni canadieni sau care au venit ca şi noi din diverse colţuri ale lumii. Acum vreo şapte ani am organizat la clubul de tenis, într-o vineri, o seară românească la care am servit mici, bere, ţuică de prune adusă din România, salată de boeuf şi am pus muzică romanească. Seara românească a devenit o tradiţie în fiecare an şi, pe modelul ei, se fac acum seara franceză, japoneză, sud-africană şi aşa mai departe.
 Vasile Dobreanu: Ce credeţi despre mişcare şi un regim de viaţă echilibrat?
    Dumitru Cotfas: Eu am avut la Subcetate şansa să duc o viaţă foarte activă făcând sport sau lucrând în gospodărie. Până nu am ajuns aici nu am apreciat destul mâncarea foarte bună şi sănătoasă pe care o aveam când eram acasă. În general, oamenii de aici duc o viaţă foarte sedentară pentru că stau în maşină sau la televizor, iar mâncarea este produsă industrial. Am observat cu dezamăgire că în această privinţă lucrurile în România merg în aceeaşi direcţie.
  Pentru că noi am avut şansa să trăim în România cu mâncare adevărată şi ducând o viaţă activă am început aici un fel de rol de misionari, învăţându-i pe prietenii noştri să ducă o viaţă mai sănătoasă. La îndemnul nostru, mulţi dintre prietenii noştri au început să meargă la piaţa cu produse de la ferme, să cumpere carne sau legume şi să le gătească. I-am învăţat pe prietenii noştri să citească etichetele produselor pe care le cumpără şi să evite cât se poate mâncarea făcută cu chimicale. Am fost foarte surprinşi să vedem că mulţi dintre ei şi-au schimbat modul de viaţă, că au devenit mult mai activi, că merg sau aleargă o oră pe zi sau că ne spun noile reţete foarte sănătoase pe care le-au gătit.
 Vasile Dobreanu: Aţi călătorit mult… Care loc v-a impresionat cel mai mult şi de ce?
   Dumitru Cotfas: Nu pot să spun că am călătorit foarte mult, avem prieteni aici care au văzut mult mai mult decât noi. Unul din motive este că venim în România în fiecare an şi asta ne ia cel putin două săptămâni din concediu. Ne mai ramân încă două săptămâni şi, în timpul acesta, nu putem să mergem prea departe, cum ar fi Asia, America de Sud sau Australia. Lista de locuri care am vrea sa le vedem este foarte lungă. Sunt multe locuri care mi-au placut foarte mult, dar cred că cel mai mult m-au impresionat deşertul Sahara şi insula Kauai din Hawaii. Excursia în Sahara a fost o experienţă unică, poate şi pentru că am făcut ultima parte a excursiei pe cămile şi am mers până pe vârful unei dune imense de nisip. Imaginea deşertului de pe vârful dunei de nisip a fost de neuitat.
 Vasile Dobreanu: Aveţi o experienţă interesantă de viaţă… Aţi vrea să ne vorbiţi despre profesiunea de credinţă, despre acel „focus” prezent în viaţa dumneavoastră?
   Dumitru Cotfas: Am avut destul de des ocazia să încep de la zero în domenii despre care nu ştiam mare lucru. Uneori am fost tentat să intru într-un domeniu care mi se părea interesant, aşa că m-am aruncat cu capul înainte, iar alteori am fost forţat de împrejurări. În multe din aceste domenii am avut nevoie de o perioadă lungă de timp ca să învăţ, să înţeleg şi să simt că pot să fac o treabă bună acolo. Într-un cuvânt aş numi „focus" abilitatea de a urmări un ţel pentru o perioadă lungă de timp şi a face tot ce este necesar ca să atingi ţelul propus. Ideea de „focus" am preluat-o dintr-un program de la televizor. În primul an, când am ajuns aici, am văzut la televizor un program despre o persoană care a emigrat în 1956 din Ungaria în Canada. Persoana respectivă a ajuns aici cam la 40 de ani şi a început viaţa în Canada de la zero pentru că nu avea studii sau alte mijloace materiale. Când am văzut interviul cu această persoană în 2001, el era unul din cei mai de succes oameni de afaceri din Canada. Reporterul l-a întrebat cum a reuşit acest lucru. El a răspuns foarte simplu: „Eu nu sunt o persoană foarte inteligentă care poate să facă lucruri deosebite pe baza unor abilităţi excepţionale, dar eu am o altă calitate pe care nu mulţi oameni o preţuiesc. Această calitate este focus-ul ".
 Vasile Dobreanu:: Ne-aţi vorbit cu încântare de „Coloana Infinitului” din curtea casei voastre din Canada. Cum v-a venit ideea, cum i-aţi dat viaţă, care a fost reacţia prietenilor văzând-o, ce stare de spirit vă creează?
  Dumitru Cotfas: Când eram elev în clasa a X-a, în vacanţa de primăvară am fost într-o excursie organizată de şcoala din Subcetate. Excursia a fost plătită cu banii primiţi de şcoală pentru campania de recoltare a cartofilor la C.A.P. Remetea la care au participat elevii. Printre oraşele vizitate a fost şi Târgul-Jiu, unde am văzut operele lui Brâncuşi. Am fost foarte impresionat de „Coloana Infinitului” şi mi-am propus, când am ajuns acasă, să fac o copie a coloanei cioplind un trunchi de copac pe care îl aveam în curte. Planul a fost amânat pentru că nu eram prea priceput la cioplit cu toporul.
   Anul acesta am fost aici, în Vancouver, la un depozit de materiale să cumpăr lemn pentru a repara un fel de balcon. Am văzut acolo o bucată de lemn, lungă de 6 metri şi groasă de 25 cm. Mi-am amintit ideea avută în urmă cu 40 de ani de a face o coloană a infinitului şi mi-am dat seama că lemnul acesta de tuia era cel potrivit. „Coloana Infinitului” pentru mine combina arta în forma ei cea mai pură cu geometria şi cu ideea de eternitate. Am fost pasionat de mult timp de geometrie şi de arta modernă, aşa că proiectul cu coloana infinitului era foarte tentant. Am calculat toate dimensiunile şi am hotărât că proiectul are şanse destul de bune de reuşită. Am hotărât să o fac cu aceleaşi unelte pe care le-ar fi folosit tatăl meu şi bunicul: fierăstrăul, dalta şi ciocanul. Pe aici se găsesc tot felul de maşini automate de tăiat lemn, dar am considerat că dacă voi modela-o cu mâna va avea o altă valoare pentru mine. Am lucrat la ea trei luni, de la o jumătate de oră până la câteva ore pe zi. După ce am instalat-o în curtea din spatele casei, la petrecerea de inaugurare, la care am invitat vreo 30 de prieteni canadieni, români sau de alte naţionalităţi, le-am oferit o scurtă prezentare despre „Coloana Infinitului” şi despre Brâncuşi, considerat patriarhul sculpturii moderne. Cu această ocazie am prezentat câteva specialităţi culinare româneşti cum ar fi: mici, palincă, cârnaţi ţărăneşti şi alte bunătăţi.
    Având coloana aici, ne simţim mai aproape de România şi de cei dragi de acolo.



FRAȚII:


 DAN COTFAS:   

Vancouver - Canada

În 2018, la Subcetate



sâmbătă, 21 ianuarie 2023

In honorem, Profesor Universitar NICOLAE COTFAS



Text publicat în cartea 
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE
vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Vasile Dobrean: Mă bucur, domnule profesor Nicolae Cotfas, să vă reîntâlnesc la Subcetate! O întoarcere discretă în satul natal, al copilăriei şi al adolescenţei. E bine că mai găsiţi timp şi pentru scurte bucurii ale întoarcerii la obârşie, ale revederii celor rămaşi „acasă”: părinţi, frate, rude, vecini, prieteni…

Nicolae Cotfas: Există mai multe locuri de care mă leagă amintiri dragi, dar niciunul ne se compară cu locul în care mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Întoarcerea la Subcetate reprezintă bucuria revederii unor persoane apropiate şi, totodată, un fel de întoarcere în timp. Indiferent unde mă aflu, pe deal, pe malul Mureşului sau al pârâului, la gară, la Ştiopeni, pe Călnaci, pe Duda sau în centru, sunt copleşit de o avalanşă de amintiri. Emoţiile se declanşează de fiecare dată încă de la Sărmaş, când de pe drumul naţional văd biserica din Subcetate.


Vasile Dobrean: Sunteţi profesor universitar doctor la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti. Poate părea fascinant traseul pe care l-aţi parcurs până aici, plecând din Subcetate, ca absolvent al Liceului Teoretic din această comună.

Cum v-aţi descoperit vocaţia pentru matematică şi fizică, ştiinţe care nu sunt agreabile pentru un oarecare tânăr? Aţi fost admis la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti în anul absolvirii liceului, în urma unui concurs riguros de admitere…

Nicolae Cotfas: Primele semne privind disponibilităţile mele pentru matematică au apărut în clasele 3-4. Doamna învăţătoare Laura Urzică obişnuia ca la sfârşitul orei de matematică să citească problemele propuse ca temă şi ne întreba: „Ce operaţii avem de făcut cu datele problemei pentru a obţine soluţia?” Eram foarte surprins să constat cu regularitate că eu găseam soluţia înaintea celor 5-10 colegi mai buni la învăţătură decât mine. Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas (Gicu Cotfas, cum ii spuneam noi). M-a invitat cu generozitate acasă şi mi-a vorbit mult despre matematică şi matematicieni. Am fost fascinat de biblioteca d-lui profesor, rămasă un adevărat templu pentru mine până la terminarea liceului. Problemele suplimentare, primite ca temă pentru o săptămână, le terminam în 1- 2 zile. După fiecare vizită la domnul profesor plecam cu o grămadă de cărţi împrumutate pentru că nu reuşeam să mă decid pe care să le aleg. Îi sunt recunoscator domnului profesor şi pentru numeroasele cărţi oferite cadou cu dedicaţii provocatoare – „pentru viitorul mare matematician” - care mi-au stimulat imaginaţia şi m-au făcut să visez la lucruri ieşite din comun. De exemplu, pe parcursul clasei a 9-a am redactat o monografie de aproximativ 330 pagini referitoare la teoria cardinalelor şi a ordinalelor transfinite. Manuscrisul, analizat de către Editura Didactică şi Pedagogică, nu a fost acceptat pentru publicare. Oricum, elevul din clasa a 9-a nu era cel mai competent specialist pentru a scrie o monografie într-un domeniu atât de dificil. După terminarea clasei a 8-a, în vacanţa de vară, am parcurs, rezolvând majoritatea exerciţiilor, manualele de algebră pentru clasele 9-12. După terminarea clasei a 9-a, tot in vacanţa de vară, am parcurs manualele de analiză matematică. În ultimele clase de liceu am identificat, ca fiind un domeniu fascinant pentru mine, cel referitor la modelele matematice în fizică. Am fost foarte încântat de teoria relativităţii, mecanica cuantică, fizica atomică şi nucleră. La liceu am făcut matematica cu domnul profesor Stefan Popa şi fizica cu domnul profesor Emil Diţu. Ambii m-au stimulat prin imaginea foarte favorabilă pe care mi-au creat-o în faţa colegilor de clasă. O poziţie de mini-vedetă în liceu pentru cineva pasionat de matematică este ceva deosebit şi, probabil, foarte rar în zilele noastre. În clasa a 12-a am rezolvat integral 22 de culegeri. Norma mea zilnică era de cel puţin 100 probleme, evident fără redactarea în detaliu a soluţiilor. Eram pregătit să intru cu 10. La admiterea la Facultatea de Matematică, în loc să stau 3 ore, am predat lucrarea după o oră şi la o problemă de geometrie nu am observat că mai exista o a doua soluţie… Am fost pe pozitia 29 din 440 admişi.

 

Vasile Dobrean: Aţi obţinut, pe rând, un doctorat în ştiinţele matematice la Universitatea din Bucureşti, în 1996, şi un doctorat în fizică la Institutul Naţional Politehnic din Grenoble – Franţa, în 1998. Ce a însemnat pentru dumneavoastră perioada petrecută în Franţa? Nu v-a îndemnat sufletul să vă stabiliţi în străinătate?

Nicolae Cotfas: La absolvirea Facultăţii de Matematică, in 1978, am fost repartizat la Şcoala Generală 131, Bucureşti. Visul meu era să ajung la un institut de cercetare sau în învăţământul superior. În perioada 1978-1990, aproape că nu au fost concursuri pentru înscriere la doctorat sau ocupare de locuri în cercetare sau învăţământul superior. Pentru foarte puţinele locuri scoase odată la 5- 6 ani la concurs erau tot felul de aranjamente. Aşa că în ultimii 12 ani de comunism am predat matematica la o şcoală generală şi am oferit meditaţii la matematică. Am continuat însă să mă ocup intens şi de matematică, pentru a fi permanent pregătit pentru un eventual concurs. În 1990, la 36 de ani, am ocupat, prin concurs, postul de asistent universitar la Facultatea de Fizică, Catedra de Matematică. Am obţinut în 1996 titlul de doctor în matematică la Universitatea din Bucureşti, iar în 1998 un tilu de doctor în fizică la Institutul Naţional Politehnic din Grenoble. În 1995, în România totul arăta mai rău decât în 1989. Când am sosit, în septembrie 1995, la Grenoble, am avut senzaţia ca sunt pe o altă planetă, într-un fel de paradis. În prezent, multe locuri din Romania sunt la nivel occidental şi plecarea la Grenoble nu ar însemna mare schimbare. În cele 10 luni petrecute la Grenoble, în perioada 1995-1996, mi-am văzut soţia şi copilul, aflat în clasa a 4-a, doar o saptămână, cu ocazia sărbătorilor de iarnă petrecute împreună la Paris. În 1996, am revenit acasă, fără părere de rău. Eram convins că voi fi performant în cercetare şi că nu-mi vor lipsi sejururile petrecute în occident. În 1998, m-am reîntors pentru câteva luni la Grenoble, pentru a-mi finaliza şi susţine teza.

Vasile Dobrean: Citindu-vă CV-ul postat pe internet, mi-am putut da seama cât de drămuit vă este timpul: familie, cursuri universitare, cercetare, rezultatele muncii de cercetare fiind disiminate prin conferinţe la colocvii organizate pretutindeni în lume (1994 – 2011: Paris şi Toulouse – Franţa, Ungaria, Stuttgart, Praga, Olanda, Brazilia, Lisabona, Stockholm, SUA, Oostende, Goteborg, Varna, Tenerife, New Jork, Japonia, Tel Aviv – Israel, Vrsac –Serbia, Paphos - Cypru, Bucureşti, Piteşti, Constanţa) sau în reviste de specialitate („Journal of Mathematical Physics”, „Journal of Physics A: Mathematical and Theoretical, Physics Letters A, Journal of Geometry and Physics”, „Central European Journal of Physics”, „Annales Henri Poincare”, „Mathematical Reviews”, „Zentralblatt MATH”).

Care sunt, domnule profesor, domeniile dumneavoastră de interes în cadrul disciplinelor matematice? Ce cursuri aţi predat sau predaţi la Universitate?

Nicolae Cotfas: Afirmarea în domeniul modelelor matematice în fizică este în mare parte o problemă de şansă. Trebuie să ai inspiraţia de a te ocupa de subiectul potrivit la momentul potrivit. În 1984, s-a descoperit existenţa unei clase de cristale cu o structură fundamental diferită de cea a cristalelor cunoscute, numite cvasicristale. Se spera în existenţa unor proprietăţi fundamental noi şi a unor aplicaţii senzaţionale. Eu am intrat în acest domeniu abia in 1995. Erau multe probleme deschise şi, timp de mai mulţi ani, am adus contribuţii importante la înţelegerea lor. Din nefericire, aplicaţiile senzaţionale au întârziat să apară şi studiul cvasicristalelor este aproape abandonat. Am fost totuşi surprins să aflu în 2011 că premiul Nobel pentru chimie se acorda descoperitorului cvasicristalelor. În 1991, s-au descoperit nanotuburile de carbon care promiteau o revoluţie tehnologică majoră. Eu am început să mă ocup de investigarea lor, utilizând modele matematice, şi să aduc anumite contribuţii abia în 2001. La fel în cazul grafenei. Atât nanotuburile, cât şi grafena, au fost subiecte importante, confirmate prin premii Nobel pentru cei care le-au descoperit. În faza de început se puteau obţine uşor modele matematice care să rămână definitiv în literatură. În ultimii vreo 10 ani m-am ocupat de anumite clase de funcţii speciale şi de aplicaţiile lor în mecanica cuantică. Acum încerc să mă ocup de modele matematice în Quantum Information, un domeniu fierbinte care promite aplicaţii senzaţionale.

La facultate am predat toate cursurile de matematică posibile şi, în general, la secţiile cu predare în engleză sau franceză. În prezent, predau un curs de matematică pentru studenţii la masterat.

Vasile Dobrean: Vorbiţi-ne şi despre granturi/ Research grants!

Nicolae Cotfas: Despre granturi nu-mi face plăcere să vorbesc. Înainte de a începe criza economico-financiară, am avut mulţi ani în care am avut chiar prea multe granturi câştigate… Ele au însemnat sume importante de bani adăugate la salariu şi finanţare pentru participări la conferinţe. Printre domeniile cele mai afectate de criză se află cercetarea ştiinţifică. În prezent, se acordă foarte puţine granturi, este adevărat, dar în valoare de sute de mii de Euro fiecare. Pentru a obţine astfel de granturi trebuie să reprezinţi un nume cu adevarat mare pe plan mondial, concretizat într-un număr mare de citări ale articolelor personale. De la Facultatea de Fizică, în prezent, au astfel de granturi (în calitate de director) doar 3 colegi. Ei au cărţi publicate la edituri de prestigiu din străinătate, sunt implicaţi în colaborări internaţionale importante şi au un număr foarte mare de articole şi citări. Am reuşit să realizez anumite lucruri, dar este evident că ar fi foarte mult loc pentru mai bine.

Poate că este bine să fiu, totuşi, mai optimist. În primele şapte luni din 2012, articolele mele au fost citate de 10 ori în marile reviste din domeniu. Este un semn că vizibilitatea internaţională este în creştere. În perioada 1-6 iulie, prietenul meu Vourdas de la Universitatea Bradford mi-a făcut o vizită la Bucureşti şi am participat împreună la conferinţa de Optică Cuantică organizată la Hotelul Palas şi Cazinoul din Sinaia. A fost o conferinţă fără precedent în România: peste 200 de participanţi din 30 de ţări de pe toate continentele. În august am fost invitat la o conferinţă la Beijing, unde am petrecut o săptămână împreună cu principalii mei colaboratori: profesorii Vourdas şi Gazeau. Sper să intensificam colaborarea noastră şi să identificăm posibilităţi pentru participarea mea la granturi europene.

Vasile Dobrean: Urmărind lista dumneavoastră bibliografică am observat, totuşi, colaborări cu specialişti români, precum: I. L. Popescu, I. Armeanu, D. Blideanu, I. Şandru, R. Slobodeanu, dar şi cu specialişti străini: Jean Pierre Gazeau, Katarzyna Gorska, J-L Verger-Gaugry, Apostol Vourdas. În ce împrejurări aţi avut posibilitatea să faceţi cercetări împreună?

Nicolae Cotfas: Eu am fost aproape tot timpul un cercetător izolat. La marea majoritate a articolelor publicate sunt unic autor. Am descoperit plăcerea de a colabora în urmă cu doar caţiva ani. Profesorii Gazeau (Franţa) şi Vourdas (Anglia) sunt adevăraţi lideri mondiali în domeniile de care se ocupau. Profesorul Gazeau a făcut parte din comisia mea de doctorat de la Grenoble. Nici eu nu înţeleg de ce au trebuit să mai treacă 10 ani ca să începem o colaborare. În perioada 2007-2011, am petrecut câteva săptămâni pe an la Universitatea Paris 7 şi, împreună, am reuşit să obţinem rezultate importante.

Verger-Gaugry, matematician la Institutul Fourier din Grenoble, este directorul tezei mele pregatite în Franţa…

Vasile Dobrean: Cred că cea mai mare bucurie o aveţi să colaboraţi cu fiul dumneavoastră, Liviu-Adrian Cotfas. Colaborarea dumneavoastră s-a materializat în două cărţi apărute recent la Editura Universităţii din Bucureşti: „Complemente de analiză matematică”, în 2009 şi „Elemente de analiză matematică”, în 2010. Menţionez că aceeaşi editură a publicat în 2009 şi cartea dumneavoastră „Elemente de algebră lineară”.

Vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Cum aţi reuşit să insuflaţi fiului dumneavoastră pasiunea pentru matematică?

Nicolae Cotfas: Fiul meu, cu doi părinţi matematicieni, a fost pregătit până în clasa a 12-a să devină tot matematician. În fiecare vară, a parcurs împreună cu soţia mea manualele de matematică din clasa pe care urma să o înceapă. Nu poţi fi competitiv la Olimpiadă dacă nu cunoşti măcar cu un an înainte materia de concurs. Doar în clasa a 12-a a preferat sa lucreze împreună cu mine probleme din culegeri pentru că-i făcea plăcere să-mi arate că în multe cazuri le rezolva înaintea mea sau că obţinea soluţii mai interesante. Fiind foarte atras şi de informatică, a ales Facultatea de Cibernetică de la ASE. A obţinut, în 2011, titlul  de doctor în informatică, în urma unui stagiu doctoral de un an la o universitate din Bolzano. În prezent, este asistent universitar la ASE şi informatician la o importantă firmă de software. Stăpâneşte foarte bine programarea în mai multe limbaje, inclusiv cele utilizate în cazul telefoanelor mobile. Momentan păstrează deschise ambele opţiuni: cariera universitară şi cea de informatician. Este foarte atras de cariera universitară şi de cercetare, dar actual 7/8 din veniturile lui provin din activitatea de informatician. Cursul de analiză scris împreună este unul în care analiza matematică se împleteşte cu informatica. Recent, am reuşit să-i stimulez interesul pentru modelele matematice în domeniile economic şi financiar. A obţinut un model pentru bursa de valori, inspirat din mecanica cuantică. L-a prezentat în mai-iunie la doua conferinţe: la Sozopol şi Atena.

Vasile Dobrean: Aflu acum că soţia este tot matematician şi că s-a ocupat mult de fiul dumneavoastră... V-aţi susţinut, desigur, v-aţi încurajat, v-aţi stimulat reciproc. Cum v-aţi cunoscut?

Nicolae Cotfas: Soţia mea, Doina, a fost una dintre cele mai bune studente, şefa mea de grupă în perioada facultăţii. Este profesoară de matematică la o şcoală, foarte pasionată de meseria pe care şi-a ales-o. A colaborat la scrierea unor culegeri de probleme şi este cu adevărat interesată de materia pe care o predă. Este foarte cunoscută în zona în care locuim, considerată o profesoară de excepţie şi foarte iubită de elevi.

Vasile Dobrean: Vă felicit pentru această relaţie cu totul şi cu totul deosebită.

Îmi imaginez că pasiunea dumneavoastră pentru matematică a fost molipsitoare şi că aţi devenit la un moment dat un reper pentru fraţii mai mici.

Nicolae Cotfas: Fratele meu Ducu, stabilit in Canada, a absolvit tot Facultatea de Matematică. Probabil că ar fi ales matematica chiar dacă nu se întâmpla sa aibă un frate mai mare pasionat de matematică. Spre deosebire de mine, el şi-a descoperit mai intâi aptitudini cu totul ieşite din comun pentru sport. De exemplu, reuşea să câştige meciuri de tenis de câmp în faţa celor mai buni jucători din Gheorghieni, fără ca el sa aibă la Subcetate un teren adevarat pentru antrenament. În prezent participă la competiţii sportive importante organizate în Vancouver. Fratele meu, Dan, a absolvit o facultate de inginerie şi apoi s-a specializat în informatică.

Vasile Dobrean: Specializări fundamentate tot pe ştiinţele matematice…
Familia este un factor important în formarea unui copil. Părinţii dv., vrednici truditori ai gliei, oameni cu verticalitate, v-au transmis o zestre ereditară sănătoasă şi v-au dat o educaţie solidă prin însuşi exemplul lor.

Nicolae Cotfas: A munci foarte mult a fost pentru mine permanent un lucru firesc şi plăcut. Sunt sigur ca exemplul părinţilor a avut un rol important. Tatăl meu a iubit foarte mult munca şi a avut norocul sa aibă o rezistenţa uriaşă. Reuşea ca, săptămâni în şir, vara. să fie noaptea la fabrica de la Hodoşa, iar ziua la cosit, dormind cel mult 2-3 ore pe zi. Mama mea reuşea să facă toată treaba acasă, să se ocupe de animalele şi păsările din gospodărie şi să vină până la Fagiţel sau la Forcălaie, unde noi eram la cosit, ca să ne aducă mâncare.

Vasile Dobrean: Unde vă petreceţi vacanţele? Care este cel mai drag loc din România? Dar din străinatate?

Nicolae Cotfas: Petrecem 2-3 săptămâni pe an la mare. Din 2006, avem un teren în centrul comunei Domneşti, lângă Bucureşti. Fiind de la munte, doream un teren în pantă şi am reuşit să găsesc un astfel de teren în zona Bucureştiului. Diferenţa de nivel este de doar 4 m, dar iarna am o mini-pârtie de schi iluminată, lungă de aprox. 140 m. Pe una dintre laturile terenului curge râul Sabar care-mi aminteşte de Mureşul nostru. Avem mulţi pomi, viţă-de-vie şi o casă. Cea mai mare parte a timpului liber o petrecem acolo, ocupându-ne de gradină. Am ocazia din nou să cosesc iarba. Am o maşină electrică, dar prefer coasa pe care o bat cu instrumentele utilizate cu mulţi ani în urmă de tatăl meu, la Subcetate. Eu cred că este greu de găsit în acest moment la Subcetate o persoană care să dea cu coasa şi cu sapa cât mine! În România sunt atras de Subcetate şi de reşedinţa de la Domneşti. Dacă ar fi să mă stabilesc în străinătate, aş alege Parisul.

Vasile Dobrean: Care este crezul care v-a călăuzit şi vă călăuzeşte în viaţă?

Nicolae Cotfas: Am sperat că o vastă pregătire în matematică şi o  înţelegere profundă a celor mai importante modele matematice existente mă vor ajuta să obţin modele comparabile pentru cercetările în desfăşurare din fizică. Cred că nu am ales suficient de bine subiectele de care să mă ocup şi nici momentul. Privind înapoi, văd modele interesante obţinute în ultimii vreo 20 de ani, pe care le-am ratat, deşi eram perfect pregătit din punct de vedere matematic. Dacă eram mai deschis şi interesat de colaborări, rezultatele şi vizibilitatea mea internaţională ar fi mai bune.

Vasile Dobrean: Am vorbit despre impresionanta dumneavoastră experienţă de viaţă! Multora dintre tinerii de astăzi le pot părea incredibile pasiunea dv. pentru munca perseverentă din anii de liceu în vederea admiterii la facultatea de matematică, ca şi plăcerea relaxantă de a trage şi acum la coasă şi la sapă...

Sunteţi un om împlinit atât în plan profesional, cât şi în plan familial şi vă felicităm pentru aceste realizări esenţiale.

Vă dorm sănătate şi bucuriile pe care vi le doriţi. (18 iunie 2012)


La Muzeul Național al Țăranului Român din București, în 2008

 https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesorul-nostru-de-informatica-dan.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/pioasa-recunostinta-doamnei-invatatoare.html




miercuri, 18 ianuarie 2023

In honorem, Conferențiar Univ. Dr. DOINA BUTIURCĂ, Târgu-Mureș




Text publicat în cartea 
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

    Doina Dobreanu: Doamna Conferențiar şi dragă Doina, întâlnirea cu tine este de fiecare dată o sărbătoare a sufletului. Multe sunt motivele care ne fac să ne simțim atât de aproape, în primul rând comuniunea în idei, bucurii, suferință, iubire, profesiune - poate şi în rugăciune -, apoi anumite amintiri comune, aceeaşi obârşie…
    Te ştiu din primul tău an de liceu… o adolescentă parcă prea matură pentru vârsta ei, harnică la carte, preocupată de devenirea ei, mai mult interiorizată decât exuberantă. Într-o vreme în care țara avea nevoie, prin politica de stat, de oameni „practici” şi prin urmare liceele teoretice deveneau industriale, tu, cu obstinație, voiai să urmezi filologia, tânjeai după latină…
Cum ți-ai descoperit chemarea spre „litere”, cum ai reuşit să rămâi consecventă față de acest impuls lăuntric?
    Doina Butiurcă: Draga Doina, indiferent de vârstă, întâlnirea dintre dascăl şi învățăcelul său este întotdeauna o sărbătoare a sufletului. Exisă însă o fundamentală determinare aici: dacă acest învățăcel întâlneşte dascălul potrivit la timpul potrivit. Pentru mine, ai fost un astfel de dascăl şi om pe care Dumnezeu mi-a permis să-l întâlnesc în primii doi ani de liceu şi să-l regăsesc de-atunci, mereu în evoluție, tot aşa cum mi-a permis ca în ultimii doi ani de liceu să mă formez sub îndrumarea unui alt dascăl de vocație, profesorul Nicu Vrabie, de la Colegiul Național „Octavan Goga”, din Miercurea- Ciuc.
    Asta am putea numi noi, oamenii, noroc, într-o lume relativă: să întâlneşti omul potrivit la timpul potrivit. În realitate, însă, cred că lucrurile sunt mult mai subtile şi depăşesc sensibil puterea noastră de percepție. A te potrivi în idei, a avea aceeaşi obârşie, a trai în aceeaşi credință nu este tocmai o întâmplare, este un dat, o binecuvântare a Cerului, care s-a îngrijit şi de acest aspect al vieții fiecăruia dintre noi.
    De ce Filologie, într-o vreme când societatea românească era excesiv de pragmatică, politizată până în străfundurile ființei şi chiar dincolo de orice formă de conştiință?
    Filologia a fost consecința. Totul a pornit de la pasiunea pentru lectură. Lectură, lectură, lectură! Dar mai există ceva: „datul natural” şi/ sau „bagajul spiritual” care ne este permis, cred, fiecăruia dintre noi, la întrupare. Fără acest „permis” de lectură, de călătorie pe pământ, de vocație, de a cunoaşte o formă sau alta de religie nu cred că ar putea exista ceva sau cineva.
    Ai fost mult prea generoasă cu mine: harnică la carte am fost, dar numai în unele privințe. Nu am excelat niciodată la ştiințele exacte, nici ambiția notelor mari nu țin minte să mă fi preocupat în adolescența mea. Singura mea pasiune a fost lectura.
    Doina Dobreanu: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Iaşiul, cu Universitatea ieşeană?
    Doina Butiurcă: Mi-ai pus o întrebare delicată. Pentru tânăra care eram atunci, plecată de pe Filpea, un sat modest de munte (lipsit de privilegiile civilizației care îi răsfață astăzi, pe tinerii noştri – televizor, lectura on-linea etc.), Iaşiul a însemnat bucuria întâlnirii cu un mare centru de cultură şi tradiţie. A însemnat privilegiul de a studia, de a sta în sălile de bibliotecă. Generația mea (prof. univ. dr. Constantin Dram, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dr. Sabina Fânaru, Universitatea din Suceava, Mirel Cană, romancier şi poet etc.) şi-a făcut veacul, la modul propriu, în Amfiteatrele Universității, în sălile de lectură, fie că mă gândesc la Biblioteca „Gh. Asachi”, de la Palatul Culturii din Iaşi, la Biblioteca „Mihai Eminescu” sau la primitoarele săli de lectură ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Asta, în primul rând. În al doilea rând, judecând lucrurile cu luciditatea şi detaşarea omului matur, cred că întâlnirea cu Univesitatea ieşeană a însemnat începutul unei perioade de responsabilitate asumată - față de formarea mea ca om şi intelectual, față de familia mea ş.c.l. Este o responsabilitate în fața căreia, recunosc, dau şi astăzi socoteală, după 30 de ani! A urma studiile universitare nu este o stare de moment, o tranziție între un stadiu de pregătire şi altul. Nu este o problemă de statut social, de diplomă. Diploma în sine nu are vreo rațiune dacă nu este susținută prin valoarea umană. A urma studiile universitare nu este un moft! Este pur şi simplu o problemă de mare responsabilitate umană şi de muncă.
    Întâlnirea cu Iaşiul a fost apoi, un mod de a înțelege dintr-o lumină nouă relația dintre om şi Dumnezeu. Sfintele Liturghii de la Catedrala Mitropolitană, sentimentul de înălțare sufletească de la Biserica „Trei Ierarhi”, de la Mănăstirea Galata, Sfintele Moaşte la care se închinau valuri de pelerini, pioşenia netrucată a moldovenilor noştri au avut o mare putere asupra sufletului meu. La Moaştele Cuvioasei Parascheva se putea sta atunci, în rugă şi în meditație, timp îndelungat. Înainte de examen, studenții treceau pe la Cuvioasa Parascheva; dacă mergeam la Casa Cărții sau la Palatul Culturii intram la Catedrală; Teatrul Național din Iaşi este peste drum de Sfânta Catedrală. Afluența credincioşilor nu era atât de mare, aşa cum e astăzi. Era atâta binecuvântare acolo!
    Doina Dobreanu: Curios, la absolvire, ai ales să te întorci aproape de casă. Am devenit colege…
    Ai profesat la început la Sărmaş şi Toplița. Ai predat la gimnaziu, apoi la liceu şi… în fine, acum predați la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, urcând până la treapta de conferențiar. Ați lucrat cu elevi de vârste diferite, acum lucrați cu studenți. V-a fost mai greu să-i formați şi să-i instruiți pe cei mici, coborând la nivelul lor de înțelegere, sau e mai dificil să lucrați cu tineri care se implică, cred, în actul de învățare cu maturitate şi responsabilitate?
    Doina Butiurcă: Da, aşa este, „am ales” să vin aproape de casă. Problema lui „a alege” este deosebit de complicată, este un fel de fir al Ariadnei. Niciodată nu ştim unde să-i căutăm capătul. Nu ştiu sigur dacă eu am făcut alegerea sau există „ceva” mai presus de voința noastră.
    Am predat la ciclul gimnazial, la liceu, acum predau discipline din domeniul Ştiințelor limbii, la Universitatea „Petru Maior” şi la Universitatea „Sapientia” cu aceeaşi bucurie de a forma gândirea tânărului dornic de învățătură, indiferent de vârstă. Am să-ți povestesc o „întâmplare” care, trebuie să recunosc, mi-a marcat cariera de dascăl. În primele luni de activitate la catedră, după ce am predat la clasa a V-a adjectivul, unul dintre elevi m-a întrebat : „Tovarăşa profesoară, cum să deosebesc eu adjectivul de substantiv?” A fost întrebarea care m-a făcut să înțeleg că acesta este rostul unui dascăl: să-şi ajute elevii în a gândi o problemă sau alta, să-i învețe cum s-o gândească. Pare simplu! Dar o astfel de competență nu se formează de la o zi la alta. Elevul sau studentul învață de la profesor, iar profesorul învață de la student. În ce mă priveşte, înafara acestei „învăţături” interactive şi variabile de la dascăl la învăţăcel şi de la învăţăcel la dascal - m-aş fi adaptat cu greu schimbărilor. Dacă o profesie este făcută din vocaţie, nu există diferenţe, munceşti pentru o idee şi rămâi egal cu tine însuţi. Deosebirile vin din altă parte, din volumul de muncă, din timpul pe care îl aloci cercetării şi/ sau activităţii didactice, într - o formă de învăţământ sau alta.
    În ceea ce priveşte implicarea învăţăcelului în procesul de învăţare, aceasta se produce indiferent dacă vorbim de învăţământul gimnazial, liceal sau universitar. Mi-a fost dat să am elevi de aleasă vocaţie în gimnaziu, în liceu, tot aşa cum există studenţi străluciţi la Universitate.
    Doina Dobreanu: Activitatea dumneavoastră didactică este dublată de cea ştiinţifică. Aţi publicat cărţi, studii, aţi participat la conferinţe, la sesiuni naţionale şi internaţionale, aţi coordonat examene de licenţă. Cu modestia care vă caracterizează, ştiu că vă este greu să vorbţi despre dumneavoastră, dar ne-ar face plăcere să cunoaştem câteva aspecte din activitatea dumneavoastră de cercetare.
    Doina Butiurcă: Conferinţele, Simpozioanele, cărţile pe care le publici ş.c.l. sunt parte integrantă a activităţii de cercetare academică. Nu poţi altfel să profesezi într-o Universitate. Recunosc, este şi multă pasiune în a face cercetare. Mă preocupă domeniile interdisciplinare ale ştiinţelor limbii, antropologia lingvistică, terminologia, problema sacrului. Teza mea de doctorat a fost „Simboluri religioase în opera lui Liviu Rebreanu” (2005). „Introducere la estetica sacrului” (2008) este o altă carte, urmată de volumul „Sensuri ale libertăţii religioase în opera epică” (2011). Tot în 2011 a apărut la Paris un volum pe teme de antropologie „The concceptual metaphor and the cultural substrate (Etudes d’anthropologie linguistique et terminologie)”. Lucrăm în colaborare cu colegii noştri de la Institutul de Terminologie din Chişinău, de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, de la Universitatea Sapienţia la un Dicţionar plurilingv, în şase limbi.Tot în colectiv lucrăm, în cadrul Realiter, la un dicţionar panlatin de termeni medicali, în colaborare cu universitari din Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Brazilia, Mexic etc. De curând a aparut la Quebec „Vocabulaire panlatin des pneumopathies professionnelles”, un dictionar plurilingv în care am coordonat/ elaborat, în colaborare cu lingvişti şi terminologi de la Universitatea din Bucureşti, terminologia pentru limba română. A fost unul dintre proiectele internaţionale canadiene din cadrul Realiter, la care am avut bucuria să colaborez. Activitatea la Universitate înseamnă muncă asiduă, implicare aşa încât uneori îţi dai seama că viaţa ta este absorbită de problemele muncii tale. Şi totuşi, există şi un dram de bucurie în toate acestea, prin posibilitatea de a cunoaşte valorile culturale şi religioase ale altor popoare. De curând, membrii Realiter ne-am reîntâlnit la Universitatea Catolică din Milano. „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci din Biserica Santa Maria delle Grazie, Domul din Milano, cu spiralele lui gotice, cu cele 3500 de statui sunt valori religioase şi culturale de o frumuseţe tulburătoare. Vin apoi Pinacoteca di Brera, Muzeul Teatrului La Scala, elegantul mall de shoping de la Galeria Vittorio Emanuele II şi, ceva mai departe de centrul oraşului, Castelul Sforzesco. Am participat la Congresul de Neologie organizat de Universitatea Pompeu Fabra şi Institutul Catalan de Terminologie din Barcelona, la Ziua Realiter, organizată de Universitatea Algarve din Faro, o localitate la o distanţă de patru ore de mers cu trenul, de la Lisabona. Foarte aproape de Oceanul Atlantic. În 2013 ne vom întâlni la Ziua Realiter, organizată de Universitatea Sorbona din Paris. Prin programele europene Erasmus studenţii şi cadrele universitare pot colabora cu colegii din celelalte Universităţi din Europa. Există apoi şi alte sensuri, obiective, ale muncii de cercetare: cum ai putea să-i înveţi pe alţii, dacă tu nu „te înveţi” pe tine însuţi, dacă nu te autoinstruieşti, sub o formă sau alta? Cum ar putea alţii să înţeleagă un lucru, dacă nu l-ai înţeles tu însuţi mai întâi? Aveam un profesor la Universitate care ne preda Kant şi susţinea de câte ori se ivea „prilejul” că nu a înţeles niciodată filozofia lui Kant. Comentariile sunt de prisos. Indiferent de domeniul de preocupări, este bine făcut numai acel lucru pe care l-am trecut prin filtrul minţii şi al sufletului nostru. La fiecare două secunde, în lume apare o inovaţie. Ai datoria ca om care formezi formatori, să ţii pasul cu această dinamică halucinantă uneori, a noului din propriul tău domeniu de cercetare. În activitatea la catedră sau în spaţiul ştiinţei nu putem mima cultura, informaţia - cu atât mai puţin. Nu putem substitui o carte cu o parabolă, în faţa studenţilor noştri şi a mediului academic.
    Doina Dobreanu: Decesul tatălui dumneavoastră a fost o mare pierdere. Ce a însemnat şi ce mai înseamnă el pentru dumneavoastră?
    Doina Butiurcă: Cred că tata şi mama rămân unici pentru copilul care suntem, indiferent de vârstă. Sunt Lumea „în miniatură”, mereu duală, de care ne leagă bucuria şi tristeţea, naşterea, renaşterea şi trecerea. Nu îmi amintesc să fi citit undeva despre Tatăl care a cerut permisunea Fiului să se întoarcă ACASĂ. Oricât ne-ar durea, pur şi simplu, într-o zi, tata ajunge la sfârşitul „lecţiei” pentru care Dumnezeu l-a trimis pe pământ. De tatăl meu, de familia mea, mă leagă nespus de multe lucruri. Călătoream mult cu el, mă ducea la Iaşi, chiar dacă eram în ultimul an de Facultate, venea să mă ia în vacanţă, el sau mama. Călătoriile cu trenul erau deosebit de grele atunci; cu tata timpul trecea atât de uşor! Venea de ziua mea de naştere, cu mama şi cu fratele meu, indiferent unde eram şi nu uita să-mi aducă flori din grădina casei noastre. Cele de la Florărie nu l-au mulţumit niciodată. Nu erau „de-acasă”, zicea el! Tata a avut un soi de pedagogie a omului simplu: nu mi-a spus vreodată să urmez o Facultate, în mod explicit. Nu! Îmi spunea doar, cu o şiretenie a lui: „Ce bucurie mare ar fi în sufletul meu ca numele de Ciubucă să intre într-o Facultate!”. La admiterea mea la Facultate a plecat singur la Iaşi, să vadă „cu ochii” lui că am fost admisă. Nu a avut încredere în nimic, mai ales că am fost 12 candidaţi pe un loc. Cred că una dintre „misiunile” lui pe pământ aceasta a fost: să-mi lumineze calea. Nu venim la întâmplare în această lume! 

PĂRINȚII

Când eram copii, nu scăpa nici o ocazie să trezească în sufletele noastre curiozitatea de a cunoaşte, de a gândi, de a visa la „aici”, „acum” şi la „dincolo” de noi. „Medita” privind la dealul din faţa casei (dar numai când eram de faţă eu şi fratele meu): „Oare dacă am lega două nuiele mari, am putea atinge cu ele norii?”, „Oare ce-o fi dincolo de vârful dealului?” Uneori ne grăbeam să-i răspundem: „E un alt deal!”/ „E Gura Părăului”/ „E Părăul Călnaciului”/ „E fâneaţa dintre drumuri a bunicului” şi-atunci făcea cu degetul spre cel care a îndrăznit să vorbească fără a gândi şi spunea cu o undă de supărare: „Ei! Fii cult, copilule”. Mamei îi spunea: „Fii cultă, Mărie”. Era vorba lui, prin care s-a luptat toată viaţa să deschidă „o uşă” spre conştiinţă. Cei care l-au cunoscut şi-o amintesc cu siguranţă. Niciodată nu ştim unde şi când are influenţă în viaţa unui om „modelul”, „învăţătura” pe care o „primeşte” în copilărie. Este ca şi informaţia genetică. Ne făureşte, ne conduce, ne mistuie, creează... În acest punct nu încape nici o formă de idealism! Este un alt fel de matrice „dată” de părinţi, pe lângă aceea venită prin ADN-ul nostru, dinspre „Adam şi Eva”, la întrupare. Nu crezi că între legea atracţiei universale din fizică şi biblicul „Toate câte cereţi... le veţi avea!” (Marcu 11, 24) funcţionează acelaşi principiu al puterii atracţiei”? Sigur, căile sunt diferite. Acesta este unul dintre motivele pentru care omul ar trebui să aibă acea pioşenie a Sfinţilor Părinţi creştini, faţă de cuvântul şi de gândul său. Fiindcă acestea sunt fundamentele oricărei vieţi!

FRAȚII

PRIETENELE

    Doina Dobreanu: Pe mama aţi pierdut-o de curând… Cu regret mi-ţai spus, nu demult, că nu aţi avut suficient timp să zăboviţi mai multă vreme în preajma ei, în ultimii ani. Din fericire, acceptându-şi cu demnitate şi curaj singurătatea, fiind un om hotărât, care ştia ce vrea şi ce are de făcut, şi-a notat gândurile sale într-un caiet – punte de legătură între ea şi voi, copiii ei.
    Doina Butiurcă: Lumea nu-i cum vrem noi să fie! Unde ar mai încăpea atunci, Voinţa lui Dumnezeu? La fel şi cu legătura dintre generaţii. Cred că „balanţa” nu este doar o metaforă a culturii umane. Este un principiu divin. Mama a purtat multă grijă mamei sale. Noi, bunicul, tata şi copiii, am ajutat-o mult în nevoinţa dumneaei. Eu a trebuit să port o altfel de grijă, a familiei mele.
Importantă în „dialogul” dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, este atitudinea şi numai atitudinea: pot să-l înţeleg pe Celălalt cu detaşare? Pot să înţeleg că Lumea se schimbă numai dacă schimbarea începe cu mine? Lupt suficient cu propria mea „natură”, spre a mă adapta schimbărilor majore ale vieţii/ istoriei? Perioada de după ’89 a fost una dintre aceste schimbări care a zdruncinat fundamental conştiinţa românescă, i-a despărţit pe părinţi de copii şi pe fraţi de fraţi. Nu putem ţine timpul încremenit în propriile noastre tipare. Ataşamentul de ideile fixe de egalitate/ inegalitate socială, de anumite forme de mentalitate a „născut monştri” în societatea românescă, de după ’89. Sunt sute şi mii de români din generaţia părinţilor noştri care nu au putut să depăşeacă psihologic acest prag al lui ’89. Vasile Andru explică admirabil „complexul Cain” în modelele filocalice din carţile domniei sale.
    Mama a fost deosebită. Cânta minunat, iubea frumosul. Citea duminicile şi în sărbători, poezie. Avea o adevărată slăbiciune pentru idilele lui George Coşbuc. Era pricepută la tot ce ţine de tradiţie, mereu în competiţie cu ea însăşi... cu Lumea! Copii fiind, ne ducea duminica şi de sărbători la Biserica din Subcetate. Era aşa o sărbătoare a sufletului, duminica! Şi ca să vadă dacă am fost atenţi la Sfânta Liturghie, nu uita să ne întrebe (indiferent dacă eram la secerat, la adunatul fânului, la prăşit) ce Evanghelie s-a citit şi ce am învăţat noi, din cuvântul Domnului. Crezi că o potriveam des? Ziceam Marcu, dar se citise Luca, ziceam Ioan, dar se citise din Apostoli şi... tot aşa, până ce am mai crescut şi am deprins lecţia. De-ar fi viaţa omului tot o zi de duminică! 
    Costumele naţionale le lucra cu mâna ei; de Sfintele Paşti - o fustă sau o cămaşă nouă! Aşa trebuie de sărbători – zicea -  „haină nouă”.
    Însemnările pe care mama le-a lăsat au sinceritatea omenescului din noi. Singurătatea ne învaţă să înţelegem şi să ascultăm... fie şi numai glasul naturii. Iată ce scria:
    „Îi greu să fii singur. Stau la geam şi privesc la vântul care bate uneori, zburdalnic printre brazii din faţa casei, la sălciile de lângă râu şi la drumul şerpuit şi îmbătrânit de ani. Mă uit la carele care trec cu greu pe drumul mlăştinos, greu de umblat pentru orice călător. Ziua ies afară cu micile treburi. În casă mă cert cu cele două pisici, dar le iert căci cu ele mă mai mângâi. Tristeţea sufletului nu am cui s-o spun. În nopţile lungi de iarnă, în singurătatea celor patru pereţi ascult ticăitul ceasului şi şuierul vântului, ascult apa râului curgând mereu la vale, ducând gândul meu de o viaţă foarte departe... departe. Dar nu ştiu până unde...” („Singurătate”)
    Singurătatea a fost pentru mama o lecţie a evocării unei alte dimensiuni a satului - dacă vrei. Iată ce scria în alt loc:
„În zilele de vară, frumoase, cu soare, în nopţile întunecate, friguroase şi lungi, de iarnă, îmi amintesc de copilărie, care a fost foarte frumoasă: sus, pe deal, unde am văzut prima dată ochii părinţilor, lumina zilei, pomii înfloriţi şi iarba cu roua strălucind în razele soarelui de dimineaţă! A trecut copilăria, a venit adolescenţa... şi mai frumoasă. Îmi amintesc de horele din sat, care se ţineau în fiecare duminică, de doinele care se cântau ziua la secerat. Seara cântau văile şi dealurile! Răsuna întreg universul. Acum... pădurile au rămas câmpii, pe delniţe cresc mărăcini... tinerii noştri pleacă în alte ţări. Vai de tine, ţară bogată, cu oameni săraci!” („Amintiri”)
    Multe sunt versurile pe care le-am găsit în caietul cu amintiri al mamei. Am selectat câteva:
    „Maicuţa când m-a făcut/ A plouat şi-a bătut vânt/ Să trăiesc tot cu urât/ A fost nor şi-a căzut nea/ Să trăiesc tot singurea./ Codrii au fost ruginii,/ Eu trăiesc tot în pustii./ Copiii s-au depărtat” [...] (2005, Fără titlu); „Am pierdut pe Domnul/ Şi-acum plâng amar,/ O, vă rog să-mi spuneţi/ Cum să-l aflu iar./ [...] N-am vegheat cu grijă,/ Nu l-am preţuit,/ L-am pierdut pe Domnul...” („Am pierdut pe Domnul”); „Suitu-m-am sus, pe deal,/ Am trăit mare amar!/ Că unde-am copilărit/ Nimica n-am mai găsit.// Nu-i nici casă, nici poiată/ N-am nici mamă, n-am nici tată./ Nu-i nici grădina cu flori/ N-am nici fraţi, n-am nici surori// Liliacul s-a uscat/ Vecinii toţi au plecat/ Unii-s duşi în veşnicie,/ Fie-le ţărna tămâie!” (2005).
    Singurătatea ne învaţă să ne apropiem de Dumnezeu. Scria mama: „O, măreşte-n noi credinţa/ Dragostea şi pocăinţa,/ Dă-ne calea mântuirii/ Şi nădejdea fericirii” (Priceasnă); „Mărie, dulce fecioară,/ Gândul meu la tine zboară,/ Ruga mea la tine pleacă./ Să-mi fii Maică îndurată.”(„Priceasnă”); „Când am legătură vie/ Cu cereasca-mpărăţie/ Traiul meu este uşor/ Ca al păsării în zbor.”
    Şi mai scria aşa: „Sui-m-aş în munţi de piatră/ Să-mi cat mamă, să-mi cat tată./ Sui-m-aş în munţi cu flori/ Să-mi cat fraţi, să-mi cat surori./ Să-l cat pe-al meu soţior,/ Şi-o copilă tinerea,/ Care-mi rupe inima./ Cu toţii îmi zac sub glie/ Şi-a mea inimă-i pustie!”(„Amintiri”)
    Doina Dobreanu: Să ne întoarcem la casa părintească din satul Filpea, la amintirile copilăriei dumneavoastră! M-a emoţionat mărtutisirea pe care mi-aţi făcut-o în urmă cu ceva timp, când v-am cerut nişte obiecte vechi pentru colecţia mea, „Casa cu amintiri”: „Cămaşa bunicii mele dinspre mamă, pe care am promis-o...!!!! Este foarte interesant un lucru: mi-am dat seama ca încă nu sunt pregatită să mă despart de ea. O adoram în copilarie, îmi părea că frumuseţea ei vine dintr-o altă lume... stăteam ore în şir cu ochii larg deschişi în lada de zestre a bunicii mele.... care mirosea a naftalină şi a busuioc. La 50 de ani, când m-am întâlnit iarăşi cu acel trecut al copilariei... mi s-a întamplat la fel, culorile le-am găsit la fel de vii, amintirile la fel frumoase, bucuria unui univers de lumină... nemăsurată, rugăciunile, poveştile despre Genoveva de Brabant pe care mi le citea bunica... la fel de fascinante. Îmi dau seama că pentru a ne despărţi de trecut nu trebuie să privim înapoi cu ochii inimii”.
    Ceea ce eu vă rog este să priviţi puţin înapoi cu ochii inimii.
    Doina Butiurcă: Cred în rolul bunicilor în formarea unui copil. Bunicii au acea pioşenie a copiilor, de care nepoţii au atâta nevoie! Bunica m-a învăţat să îmi fac cruce, să mă rog... De la bunica am învăţat să scriu şi să citesc. Dar... mai mult decât toate, ascultam „poveştile” pe care mi le citea din cărtile ei vechi - despre pruncul Iisus, despre Genoveva de Brabant ş.c.l. Tot bunica m-a învăţat să gătesc, aşa ca la Subcetate. Mă urcam pe un scaunel ca să pot ajunge la ceaun sau la oala care stătea să fiarbă, pe sobă. Apoi, dacă era vară, dimineaţa şi la prânz duceam mâncarea la câmp, unde lucra bunicul. Când terminam cu toate „trebşoarele” astea puteam să cuprind cu sufletul, din târnaţul casei, depărtările, cu dealuri lin crestate sub un cer înalt! Pogora atâta pace şi bucurie din Înălţimi, atunci! Prin luna mai înflorea liliacul. Avea bunica două tulpini mari de liliac, unul alb şi altul mov, la colţurile casei, sub care primăvara creşteau tufe de iris şi lăcrimioare. Nici acum nu mi-a trecut dorul de ciorchinii aceia de liliac. Ca să nu-ţi povestesc despre iernile de-atunci, cu ziduri de nămeţi cât casa, cu sloiuri groase de gheaţă, care se formau la streşini, de Crăciun.
    De bunicul mă leagă alt fel de amintiri. Nu începea ziua până nu spunea rugaciunea şi îşi făcea cruce. Nu semăna primăvara grâul până nu îl tămîia. Pornea la semănat numai după ce toţi din casă spuneam rugăciunea Domnească, adunaţi în jurul carului încărcat de saci. Şi nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată ca Cerul să nu-i asculte ruga. Îi trimitea an de an roadele Lui. Aici este marea lucrare a Tatălui. Orice gând, orice lucru care începe cu Dumnezeu este binecuvântat. Nimic nu rodeşte dacă nu începe din iubire şi rugă.
    Doina Dobreanu: Aţi avut doi copii...
    Doina Butiurcă: Da.... Pe Diana am pierdut-o într-un accident rutier. Era studentă în primul an, la Filologie. Vlad, băiatul nostru este medic rezident la Spitalul universitar din Târgu-Mureş.
    Doina Dobreanu: Ceea ce cred că mai ştiu despre dumneavoastră este statornicia în credinţa creştină, fervoarea cu care Îl căutaţi pe Dumnezeu, lumina, liniştea interioară venită din împăcarea cu sinele şi cu lumea, pe care le primeniţi cu ocazia fiecărei participări la Sfânta Liturghie…
    Doina Butiurcă: Cum crezi că un creştin ar putea trăi departe de Sfânta Liturghie, de Hristos cel Viu? Câtă binecuvântare e să te rogi cu Sfinţii Părinţi, cu fraţii şi surorile întru Iisus pentru cei dragi, să te întâlneşti cu cei plecaţi prin rugăciune, să te înnoieşti cu Sfântul Duh şi să te întăreşti cu Sfintele Taine!
    Doina Dobreanu: Cu toate că timpul vă este bine drămuit, nu vi se pare a-l risipi participând la câte un pelerinaj în locurile sfinte. Care sunt acele mănăstiri care vă recheamă? De ce?
    Doina Butiurcă: O Mănăstire este o mărturie despre credinţa unui neam, vorbeşte despre cultura lui, despre istoria lui. Orice pelerinaj este o binecuvântare. Te întorci de la Sfânta Liturghie şi de la Sfintele Mănăstiri alt om. Merg des cu un grup de credincioase la mănăstirea Râmeţ, una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Transilvania. Când vezi atâta armonie între arhitectura unui monument hunedorean de secolele XIII-XIV, sălbăticia locurilor şi sfinţenia din sufletele celor 70 de maici, în frunte cu stareţa Ierusalima, nu poţi să nu accepţi că acolo este mâna lui Dumnezeu. Sfânta Icoană a Maicii Domnului, Pantanassa, o reproducere după un original de la Muntele Athos, ca şi Sfintele Moaşte sunt balsamul multor vindecări miraculoase. Mergem apoi la un alt lăcaş de aleasă spiritualiate, de al cărui nume se leagă existenţa Sfântului Ioan de la Prislop şi a celui de-al treilea ctitor al Mănăstirii, ieromonahul Arsenie Boca. Mănăstirea Prislop! Aici este mormântul părintelui Arsenie – „Sfântul neîncoronat al Ardealului”. E atâta pace în tot şi în toate la Prislop, în orele lungi de aşteptare, în spaţiul de o frumuseţe ireală, în sentimentul unei prezenţe binefăcătoare! „Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului” obişnuia să spună Sfântul Părinte Arsenie, când lumea va veni din ce în ce mai mult spre el, „dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu”. Poarta şi altarul sculptate de mâinile părintelui, clopotniţa, icoanele pictate par să vină din alte vremuri. Să nu mai vorbim despre Mănăstirea Dumbrava, despre Sfinţii Martiri de la Aiud. La Mănăstirea Bic, din Şimleul Silvaniei, pe lângă care se află un orfelinat şi un azil de bătrâni ar trebui să meargă des creştinul, ca măcar o dată în an să îmbrace un copil, un bătrân, să hrănească unul dintre cele peste 90 de suflete. Nu crezi că pruncii şi/ sau elevii noştri s-ar zidi mai mult duhovniceşte, dacă în fiecare an, o singură dată măcar /i-am duce în scopuri de rugă şi binefacere, într-o astfel de Mănăstire? Căci una este experienţa indirectă în educaţia unui tânăr şi alta experienţa trăită. Aici vieţuieşte Maica Marina, stareţa Mănăstirii, mărturisitoare a minunilor săvârşite de părintele Arsenie Boca. Mergem apoi la Mănăstirile din blânda şi buna noastră Moldovă, dar dintre toate mă voi opri la două: Mănăstirea Hadâmbu şi Manastirea Vlădiceni, din judetul Iaşi. Vlădiceni este o mănăstire de călugări, monumentală prin arhitectură şi stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV-lea. Este construită la poalele unui deal împădurit, din „Poiana Vlădicăi”. Aici, spun cronicile, că ar fi întâmpinat Alexandru cel Bun moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea de Scaun a Sucevei, în 1415. Există şi un alt motiv pentru care creştinii se întorc în acest lăcaş. Nu ieşi din curtea Mănăstirii, fără să fi primit binecuvântarea şi învăţătura de suflet de la părintele Calistrat sau de la alt călugăr, o carte de Rugaciuni, un CD cu alt cuvânt de învăţătură. Există aici o formă unică de pedagogie creştină - în „dialogul” dintre preot şi pelerini, cum în rare Mănăstiri româneşti îţi este dat să întâlneşti. La Mănăstirea Hadâmbu te aşteaptă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, din care izvorăşte mir, te aşteaptă ruga de la miezul nopţii, Acatistul şi Sfânta Liturghie de Dumincă. Hadâmbu este un fel de Mănăstire-Cetate, care ţâşneşte spre Cer, monumentală, graţioasă, unică. Mergem apoi, la Mănăstirile Bucium şi la Sâmbăta de Sus, fiecare unică, fiecare primitoare în felul ei.
    Doina Dobreanu: Credeţi că apropierea de Dumnezeu este intrinsecă fiinţei noastre sau e determinată de nişte experienţe personale, de nişte situaţii limită prin care trecem fiecare?
    Doina Butiurcă: Este informaţia subtilă cu care venim pe lume. Numai că ajunşi în acest spaţiu greu de determinări amânăm /suntem obligaţi să amânăm/ sau nu ne este permis o vreme să ne apropiem de Dumnezeu. Numai Tatăl ştie rostul! Totul are o noimă. În toţi anii de învăţătură am avut acelaşi flash, când era vorba de motivele biblice din literatură: „Şi încă nu am citit Biblia”. Citim paragrafe, pagini sau capitole etc. din Sfânta Carte, pentru comparaţie, ca o curiozitate intelectuală. Drumul spre Dumnezeu nu este pavat cu speculaţii ale minţii noastre, tot aşa cum nu poate fi presărat numai cu trăiri sărăcite de înţelegerea sensurilor profunde. Apropierea de Dumnezeu este o luptă susţinută, cu tine însuţi, cu Ceilalţi etc.
    Venim pentru ceva „anume” pe pământ: să-l redescoperim pe Dumnezeu, dacă l-am pierdut cumva, dintr-un motiv sau altul; să învăţăm că Dumnezeu există; să-i ajutăm pe cei dragi să se apropie de cele sfinte; să luminăm calea altora etc. Probabil că multe altele fac parte din planul de mântuire al unui om. Când cineva drag pleacă dintre noi „trăim o situaţie limită”. Aceasta se întâmplă fiindcă noi înşine - fiinţă individuală, familie, neam - nu ne-am apropiat suficient de Dumnezeu. Iisus s-a răstignit pe Cruce din iubire pentru oameni.
 


Realiter - Portugalia, 2010    



Paris, 2008

CINEO - Barcelona, 2008

  Milano, 2009

Realiter - Portugalia, 2010 
                   
💖💛💙    

    Mulțumiri pentru susținerea proiectelor inițiate și realizate de Asociația Culturală Dobreanu, de Primăria și Liceul Miron Cristea din Subcetate: