Fotografiile
sunt omagii aduse celor ce statornicesc în Covasna și Harghita, pe temelii de
demnitate istorică, adevăruri de viață, crezuri, tradiții, jurăminte, revărsări
sărbătorești, reunind, ca într-un poem al luminii (etimologic, fotografia
însemnă scriere cu lumină) ierarhi, preoți, biserici, altare, drumuri, chipuri,
îndeletniciri, anotimpuri, peisaje (priveliști), cruci, grădini, câmpuri,
păduri, ape, cărări, ferestre, stânci, case și animale, alăturându-le în ritmul
și fiorul lor existențial cuvintele Înaltului Ioan Selejan: „De la pământ la
cer – între aceste două destinații ne mișcăm și trăim”; și, am adăuga, între
aceste destinații veșnicim. Căci Mănăstirea Doamnei Moglănești, Biserica de
lemn Sfântul Proroc Ilie de la Mănăstirea Toplița, bisericile din Bilbor,
Zăbala, Păpăuți, Zagon, Brețcu, Sândominic, Valea Mare sau Mănăstirea Izvoru
Mureșului sunt înveșniciri, arătându-ne cale, adevăr și viață înspre izbândă
prin mântuire. Ochiul artistului-fotograf surprinde bătaia cerului peste aceste
turnuri de veghe, liniștea în care adastă, sublimul, culorile mângâietoare,
privitorul simțindu-le și taina, cu acel neprețuit și etern sentiment al
duminicii. Emanuel Tânjală e martorul și povestitorul. Ceea ce vede, făcându-l
să tresară, devine, apoi, creație și argument. Lumea pe care o imortalizează
este cea care nu se surpă, are suflet, putere și dăinuire. Artistul-fotograf
prin suita poematică pe care ne-o propune pare a ilustra reflecția lui Robert
Frank: „Un lucru trebuie să conțină fotografia – umanitatea momentului.” Despre
umanitate putem vorbi văzându-i lui Emanuel Tânjală creația fotografică,
simțindu-i bucuria întâlnirii cu oameni și locuri care duc mai departe nimbul
de lumină al întemeierilor creștine. Emanuel Tânjală le fotografiază acestora
și sufletul și felul în care sufletul le întărește locurilor binecuvântarea
divină, iar oamenilor le luminează fețele, umbletul și gesturile, chemându-ne
să le prețuim molcomul privirii, căldura mâinilor și surâsul, văzându-i așa cum
Nicolae Steinhardt îi vedea pe țăranii rohieni, cumpătați, neposomorâți,
neîncruntați; pășind în veșnicie. E „lumea care se ține scai după mine”,
consemnează artistul-fotograf, identificându-se cu nădăjduirile acesteia și
vrerea de a apăra cu sfințenie ceea ce i s-a dat în grijă.
Emanuel Tânjală așează prin acest album la răscrucile zilei noastre (când se năruie atâtea înțelesuri ca frunza pre apă, vorba cronicarului) troițe, la care oprindu-ne să înțelegem mai bine pe ce prag stăm în fața lumii și a lui Dumnezeu.
