duminică, 27 mai 2018

În oglindă, trei promoții: 1988. 2008 și 2018



Mesajul elevilor clasei a XI-a

Dragi absolvenți ai anului 2018!
       
Iată-ne astăzi împreună în aceeași clipă unică. În fiecare început de vară, lumea școlilor trăiește o astfel de clipă. Și totuși, pentru absolvenți și pentru viitori absolvenți clipa este unică.
Aș putea continua în aceeași notă delicată, aș putea să vă vorbesc despre cât de repede au zburat acești ani, aș putea să vă subliniez faptul că au fost unii dintre cei mai frumoși ani ai voștri, aș putea dramatiza momentul, dar nu am s-o fac, pentru că toate acestea sunt clișee.
Astăzi, am să vă vorbesc despre ceva actual. Am să vă vorbesc despre normalitate, despre granițele și capcanele acesteia. Societatea noastră s-a transformat radical în ultimii ani. Normalul a devenit plictisitor, aparent. Toată lumea încearcă să iasă din tipare, să se afirme prin diferite căi, să se integreze în noua societate creată de social media.
Ce înseamnă adaptarea la societate? Normalitatea este de fapt o convenție și se definește prin raportarea la o normă și de fapt la ceea ce face majoritatea. Ne trăim viețile încercând să corespundem, să ne integram, să fim așa cum își dorește societatea să fim. 
Acum ceva timp am dat peste o poveste interesantă pe internet și aș vrea să v-o spun și vouă. Era vorba despre o persoană ce reflecta asupra vieții sale:
„În primul rând, muream să-mi termin liceul și să merg la facultate, apoi muream să termin facultatea și să muncesc, apoi muream să mă căsătoresc și să am copii, apoi muream să mă pensionez. Și acum mor. Și dintr-odată am realizat că am uitat să trăiesc.”
Noi învățăm să ne condiționăm existența în funcție de frica de pedeapsă și dorința de recompensă.
Ne străduim toată viața sa fim normali, să „pozăm” în familia perfectă, să dăm bine in fața celorlalți pentru că de fapt asta este scopul existenței, nu? Să lăsăm în urmă un copil și o casă pentru că „așa se face”.
Poze, poze, poze... instantanee pe care le înrămăm și le punem prin casă ca să ne aducem aminte că de fapt noi suntem fericiți și că am trăit momente frumoase. Da, momente în care am simțit împlinirea pentru că am făcut ceea ce „trebuie”, ceea ce vrea societatea de la noi si nu mai contează faptul ca ne-am sacrificat identitatea si posibilitățile nelimitate ale eu-lui nostru ca să ne integrăm într-o societate care, în spatele instantaneelor, este măcinată de frică, frustrare, furie, ură...
Aceasta este o radiografie mai mult sau mai puțin exactă a societății de astăzi.
Întreabă-te dacă este ok pentru tine viața pe care o trăiești? Te simți bine cu adevărat? Existența ta este una în care bucuria de a trăi te însoțește? Sau de fapt te minți pe tine și îi minți și pe ceilalți și ești de fapt nefericit? Ți-ai schimba viața, dar îți este frică sau simți că-ți lipsește curajul?
Oricare ar fi răspunsurile, acceptă-le. Apoi fii conștient de faptul ca viața ta este rezultatul alegerilor pe care le-ai făcut până în acest moment și că în orice clipă poți decide altfel.
Îndrăznește să te descoperi, să fii tu însuți si să trăiești în acord cu tot ceea ce este mai frumos în tine! Ai dreptul sa fii liber de orice condiționare și ai dreptul sa trăiești așa cum îți dorești – nu cum doresc alții pentru tine.
Sper că v-am inspirat.
Iar acestea fiind zise, colectivul clasei a XI-a vă dorește succes pe viitor și baftă la examen!
Dar, acesta este doar pachetul standard de urări.
Sincer, noi vă dorim să aveți parte de cât mai multe experiențe frumoase, să reușiți în viață și să realizați tot ce v-ați propus, să treceți cu bine peste provocări și să vă descoperiți pe voi înșivă, să vă dezvoltați ca persoane. Iar, cel mai important, să vă trăiți viața din plin, nu pe fugă!
Mulțumesc că m-ați ascultat!
Lorena Cotfas, clasa a XI-a

După 10 ani , din nou la școală!







Absolvenții anului 1988, după 30 de ani




duminică, 20 mai 2018

Festivalul de teatru şcolar „Confesiuni despre viaţă şi artă”, ediţia a V-a - SUBCETATE, 2018



Sâmbătă, 19 mai 2018, la Căminul Cultural din Subcetate, a avut loc cea de-a V-a  ediţie a Festivalului de teatru şcolar Confesiuni despre viaţă şi artă, etapa interjudeţeană.
Motto-ul festivalului a fost un citat din Stela Popescu. Actriţa considera că rolul esenţial al teatrului este acela de a-i aduce pe oameni la spectacole, pentru că teatrul este o şcoală.
În deschidere, a adresat câteva cuvinte audienţei Ion Rizea, primarul comunei Subcetate.
Proiectul a fost posibil prin colaborarea dintre Liceul Miron Cristea Subcetate, Consiliul Şcolar al Elevilor din Liceul Miron Cristea, Primăria şi Consiliul Local Subcetate, Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita şi Asociaţia de Tineret Ecoul Subcetate, iar coordonatorii proiectului au fost directorul Liceului Miron Cristea, prof. Vasile Dobrean, directorul adj., prof. Anişoara Balog, prof. Daniela Buzilă şi prof. Maria Ciobotă.
Prin organizarea festivalului de teatru pentru elevi, Liceul Miron Cristea din Subcetate, alături de parteneri, își propun continuarea tradițiilor teatrului de amatori de la Subcetate. În argumentul proiectului era specificat că prin cultivarea gustului pentru teatru, se ajunge la valorificarea talentului și modelarea caracterului elevilor, cât și la dezvoltarea spiritului de echipă. Teatrul trebuie să fie o prioritate a activității educative din școală și din comunitate, deoarece contribuie la dezvoltarea și cultivarea atitudinilor și aptitudinilor estetice ale elevilor. Festivalul, înscris în calendarul activităților educative interjudețene, are ca scop realizarea unui eveniment teatral de calitate care să diversifice oferta culturală a zonei. Printre obiectivele festivalului se numără stimularea vieții culturale în cadrul comunităților locale, valorificarea inclinațiilor şi a talentelor elevilor pentru arta spectacolului şi crearea de oportunități de exprimare a ideilor şi creațiilor originale.
La festivalul de anul acesta au participat cu piese de teatru elevi din 8 unităţi şcolare şi anume de la Liceul Miron Cristea, Subcetate, şcoala gazdă, din Topliţa Şcoala Gimnazială Sf. Ilie, Liceul Teoretic O.C. Tăslăuanu şi Şcoala Gimnazială Andrei Şaguna, Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu din Bălan, Liceul Tehnologic din Corbu, Şcoala Gimnazială Elekes Venczel din Suseni şi Liceul Tehnologic Puskas Tivadar din Ditrău. În fiecare an numărul de tineri interpreți crește, semn că această activitate este apreciată din ce în ce mai mult și acest lucru ne bucură nespus, spunea prof. Maria Ciobotă, moderatoarea evenimetului.
Tinerii talentaţi au evoluat în 16 piese de treatru şi 5 monologuri. Dintre toate s-au remarcat piesele O scrisoare piedută şi Boii şi viţeii… şi noi, interpretate de elevi ai liceului din Subcetate, Gaiţele în interpretarea elevilor de la Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu din Bălan, Sarea în bucate a elevilor de clasa a II-a de la Şcoala Gimnazială Sf. Ilie din Topliţa, Colaj Eugene Ionesco al elevilor de la Liceul Tehnologic O.C. Tăslăuanu, monologul Mefisto, în interpretarea lui Marc Ciobanu de la liceul din Bălan şi Hamlet, în interpretarea lui Viorel Moldovan de la Liceul din Subcetate. Mare parte din piesele amintite au fost şi premiate.

Câştigătorii ediţiei a V-a

Am avut bucuria de a împărţi masa juriului cu poetul Ionel Simota, inspectorul şcolar Carmen Ducu, vice-primarul Vasile Rusu şi cu David Bordea, coordonator al Teatrului municipal Topliţa. Pentru talent şi munca depusă au fost rasplătite cu premii 9 momente artistice.
La secţiunea Gimnaziu, Premiul I a mers la Şcoala Gimnazială Andrei Şaguna din Topliţa, pentru piesa Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Premiul II la Liceul Miron Cristea, Subcetate pentru piesa D-l Goe, iar Premiul III la Liceul Teoretic O.C. Tăslăuanu pentru o altă variantă din D-l Goe.
La secţiunea Liceu, cu Premiul I a fost apreciată piesa Gaiţele a elevilor de la Liceul Tehnologic Liviu Rebreanu din Bălan, Premiul II a rămas la liceul din Subcetate, pentru piesa Boii şi viţeii… şi noi, iar Locul III a mers la Liceul Teoretic O.C. Tăslăuanu pentru Colaj Eugene Ionesco.
Premiu pentru originalitate au primit elevii de la Liceul Tehnologic Puskas Tivadar din Ditrău pentru D-l Goe.
 Premiul special al juriului, pentru piesa de teatru Sarea în bucate, l-au primit  elevii din clasa a II-a de la Şcoala Gimnazială Sf. Ilie.
Marele Premiu al Festivalului a mers către piesa Bolnavul închipuit, în interpretarea trupei de teatru Gaudium Art a Liceului Miron Cristea, Subcetate.
David Bordea a oferit, din partea Casei de Cultură Topliţa, un premiu special pentru interpretare elevei Ioana Cotfas (clasa a VII-a) de la Liceul Miron Cristea, pentru rolul bolnavului închipuit. Felicitări tuturor!

Cosmina M. OLTEAN















vineri, 29 decembrie 2017

De vorbă cu absolventele noastre: Andreea-Nicoleta CIUBUCĂ și Adriana-Sebastiana MUSCĂ

      
Doina Dobreanu: Nu de mult ne întâlneam zilnic la liceu, dar cum timpul zboară, iată-vă studente în anul IV, la Cluj-Napoca. Deoarece ați fost și ați rămas fete curioase, studioase și silitoare, tindeți spre o dublă specializare... Ce anume studiați?

Adriana-Sebastiana Muscă: Așa este, parcă mai ieri stăteam cu ochii mari și urechile ascuțite în băncile școlii, urmărindu-vă învățăturile ce ni le ofereați cu atâta pasiune și dedicație. Cu această ocazie vă mulțumesc, atât în numele meu, cât și în numele colegilor mei, pentru tot ceea ce ați făcut pentru noi ca dascăl și dirigine și nu în ultimul rând ca om ce ne dorea binele.
       În prezent studiez Biotehnologiile, în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca.
Andreea-Nicoleta Ciubucă: Sunt studentă în anul IV la aceeași facultate din Cluj Napoca, o facultate  cu profil de bio-chimie ce ne orientează spre o activitate în domeniul cercetării şi al producţiei. Am absolvit Liceul „Miron Cristea” din Subcetate, cu profil matematică-informatică, care a fost ca o a doua casă pentru mine. Am ales, pe mai departe, să urmez această facultate, curioasă să descopăr lumea în care trăiesc, să  văd cum funcţionează totul în jurul meu  şi să privesc viaţa cu alţi ochi. Chiar dacă unii ar spune că sunt două domenii total diferite, eu spun că se îmbină şi se completează perfect.
DD: Sunteți colege de la grădiniță, deci de mulți ani. Ce anume v-a determinat să luați o decizie comună și în privința învățământului superior?
ASM: Pot spune că destinul a fost cel care a hotărât ca noi să urmăm aceași facultate. Nu ne-am gândit nici o secundă că drumul nostru va fi același și după porțile liceulu. Chiar vorbeam mult despre asta și ne imaginam că vom sta ore întregi la telefon povestindu-ne cum ne-a trecut ziua. Ne propuneam mereu să facem tot posibilul ca prietenia noastră să reziste distanței, timpului și mai ales cotidianului, neștiind ce ne rezervă soarta. Pe la sfârșitul clasei a XII-a aveam deja fiecare câte o idee formată despre ce vom face după absolvire și totodată și o a doua obțiune ascunsă în mânecă, care, fără să știm, a mea coincidea cu cea a Andreei, în ciuda faptului că prima nu ne era nici pe aproape asemănătoare, nici ca domeniu și nici ca și loc. Odată sosit momentul admiterii, am aflat că a doua variantă ne e comună, dar nici atunci nu mi-am imaginat că vom alege la fel. Ne-am decis încă cu mult timp în urmă să nu ne influențăm în niciun mod alegerile, am hotărât să nu vorbim pe această temă o săptămână, timp în care fiecare își calcula viitorul fără să țină cont de influențe afective. Înainte cu o zi de începerea confirmărilor locurilor la facultăți ne-am decis să ne vedem și să ne scriem fiecare pe câte un bilețel alegerea făcută și, făcând schimb am fost cât se poate de uimite să aflăm că acestea erau identice. Prin urmare, suntem după 16 ani tot împreună.
ANC: Chiar dacă suntem colege de la grădiniţă suntem două persoane total diferite şi, totuşi, viaţa ne-a condus să urmăm aceeaşi facultate. Având idealuri, păreri şi aptitudini diferite, iniţial ne-am înscris fiecare la mai multe facultăţi, Biotehnologiile fiind singura opţiune comună, având mai apoi la dispoziţie o săptămână în care să ne gândim mai serios la viitorul nostru, să ne decidem cariera. Am conştientizat încă de la început că aceasta este o hotărâre importantă pentru viaţa fiecăreia şi am stabilit că nu o să ne influenţăm în niciun fel decizia. Atât de diferite fiind, mare ne-a fost  mirarea şi bucuria să vedem că am luat aceeaşi hotărâre, să urmăm facultatea de Biotehnologii.
DD: Ce reprezintă pentru voi prietenia? Cum reușiți să mențineți această relație atât de frumoasă? V-a fost mai ușor împreună să vă desprindeți de familie, de sat și să pătrundeți într-o altă lume, cea citadină și universitară?


ANC: În aceasta lume dură şi egoistă e foarte greu să găseşti pe cineva în care să ai încredere, cu care să te înţelegi şi cu care să legi o prietenie de o viaţă. Din acest punct de vedere pot să mă consider o norocoasă, destinul mi-a scos-o în cale pe Adriana. Am fost colege de la grădiniţă, traversând toate ciclurile şcolare şi acum iată-ne, colege şi la facultate! Prietenia noastră a început să prindă contur încă din primele zile de grădiniţă, consolidându-se parcă odată cu trecerea fiecărui an… şi au trecut aproape 20 de atunci.
Desprinderea de familie şi intrarea într-o lume total diferită, cea a oraşului, poate fi destul de dificilă: locuri, oameni, situaţii, experienţe noi; e ca şi cum ai lua-o de la zero şi mai apoi, prin forţe proprii, trebuie să începi să îţi clădeşti noul univers, noua ta viaţă. De unul singur poate fi destul de greu, nouă, fiind împreună, colege şi prietene, ne-a fost mult mai uşor. Ştiam că ne putem baza una pe cealaltă, că ne susţinem, că ne spunem unde greşim, şi aşa, am pornit în această nouă etapă mai încrezătoare.


ASM: Prietenia... un cuvânt atât de frumos, tandru și suav, pe aripile căreia, dacă te lași purtat, poți cuceri Universul, poți avea puteri magice de a aduce zâmbete și fercicire pe chipuri, fără un efort, doar prin simpla prezență.
Prietenia e asemenea unui izvor de munte cu apă pură, plin de farmec și mister, dar care fără ploaie poate atât de repede seca. Nu cred că există un lucru mai frumos și mai însemnat pe care îl poți clădi decât o prietenie strașnică și sinceră, în care tu oferi exact ceea ce știi că îți dorești cu adevărat să primești.
Încă de mică, unul din idealurile mele au fost să am un grup de prieteni adevărați, ideal ce Dumnezeu mi l-a transformat în realitate, făcându-mă fericită ori de câte ori vine vorba despre prietenii mei. De-a lungul timpului, am avut ocazia să întâlnesc oameni minunați, alături de care am cunoscut cele mai înalte culmi ale acestui lanț ce se numește prietenie, clădind amintiri și culegând petale de siceritate.
Nichita Stănescu spunea că „a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”, lucru ce l-am trăit și eu de atâtea ori, dar cel mai profund cred că atunci când am ajuns între străini, departe de familie și casă, când oamenii de care m-am izbit erau asemenea unor cristale de gheață ce așteaptă soarele de primăvară să le mângâie, așa cum, de fapt, cred că eram și eu...
După cum spuneam, soarta m-a adus la facultate împreună cu prietena mea Andreea, omul minunat ce are și va avea un loc aparte în suflteul meu, la fel cum îl au și celelate prietene. În prima săptămână petrecută la Cluj, propoziția „Ce bine că suntem amândouă!” era rostită, fără să exagerez, cam de 100 de ori pe zi. Ca și orice student ajuns într-un oraș necunoscut, ne-am mai rătăcit, am pierdut trenuri, autobuze, am dat de uși închise, dar toate acestea au fost pe jumătate simțite, deaorece eram amândouă și ne susțineam reciproc. De-a lungul timpului, am ajuns să ne fim mai mult decât prietene, ne eram părinți, atunci când aveam nevoie de un sfat, frați, când era vorba de secrete, colegi, când temele ne depășeau, profesori, atunci când cursul pentru una dintre noi era neînțeles, și chiar doctori, când situația o cerea.
Cei din jurul nostru sunt adesea surprinși când le spunem că noi suntem prietene de la grădiniță, unii chiar refuză să creadă asta spunând că este imposibil să mai existe asemenea prietenii în ziua de astăzi, alții ne apreciază ori ne invidiază.
DD: Îmi permit să vă solicit la această discuție știindu-vă în vacanța de vară premergătoare anului IV, fără „bobițe”. Deși intuiesc răspunsul, vă întreb dacă e greu, ca un absolvent provenit dintr-un liceu rural, precum voi de la Subcetate, să ajungă în rândul studenților integraliști și fruntași. Cum v-ați acomodat cu mediul universitar?
ANC: Mereu am crezut că dacă vrei poţi să înveţi oriunde, iar  urmând modulul pedagogic am învăţat că relaţia ce se stabileşte între elev şi profesor este primordială în împlinirea actului educaţional. Dacă profesorul reuşeşte să se aproprie de elev, să-i transmită încredere şi să îi ofere informaţiile la un nivel pe care el să le înţeleagă, iar elevul prezintă un minim de interes, atunci putem fi siguri de reuşită.  Exact de acest lucru am avut eu parte la Subcetate: de profesori devotaţi meseriei care, pe  deasupra, au înţeles că şcoala nu înseamnă doar învăţătură, ci şi lecţii de viaţă şi pentru asta vreau să le mulţumesc. Fiecare profesor si-a lăsat într-un fel sau altul - prin lecţiile, discuţiile, încurajările și sfaturile, uneori moralizatoare - amprenta asupra noastră şi  toți împreună avut un impact puternic asupra formării caracterului fiecăruia dintre noi. Anii de şcoală petrecuţi la Subcetate reprezintă baza noastră de cunoaştere cu care am pornit la drum spre un viitor incert, la început, dar care prinde contururi odată cu trecerea timpului, când realizăm că în spatele fiecărui cuvânt rostit de un profesor se află un adevăr. Dacă ar trebui să mă întorc în trecut şi să aleg liceul pe care vreau să îl urmez, aş face aceeaşi alegere. Aş alege locul unde nu am fost doar un nume în catalogul profesorului, ci un copil plăpând şi firav, dintr-o familie modestă, care avea nevoie de ajutor să îşi deschidă aripile şi… l-am primit …, iar astăzi sunt studentă în anul patru.
La începutul facultăţii am fost un pic intimidată  de experienţele şi cunoştinţele colegilor proveniţi din mediul urban, dar apoi am înţeles că viaţa la ţară ne face mult mai muncitori, responsabili şi recunoscători pentru fiecare oportunitate, iar, în timp, lucrurile acestea fac diferenţa.
ASM: Dacă ar fi să pot da timpul înapoi, să fiu din nou absolventă de clasa a VIII-a, cu siguranță prima obțiune ar fi tot LICEUL MIRON CRISTEA - Subcetate, iar asta spune tot...
Îmi amintesc cum, în cadrul cursului de didactică din anul I, una din cerințe a fost să ne descriem profesorii și liceul, iar eu, fără să realizez că poate pentru unii ceea ce scriam fără vreun efort suplimentar va părea ireal, am început cu melancolie să îmi prezint tema. Mare mi-a fost bucuria când, după prima frază rostită, doamna profesor intervine uimită: „Scuză-mă! Dar tu din ce lume vii? Ce liceu ai terminat?”. În gândul meu mă întrebam ce am greşit, cât îmi va lua să îi explic despre minunatul nostru liceu, după ce răspunsurile colegilor au fost ba „Unirea”, ba „Alexandru Papiu Ilarian”... Încep cu mândrie şi spun: Liceul „Miron Cristea”, din comuna Subcetate, o comună mică, un fel de sat…, iar profesoara şi colegii respiră uşuraţi spunându-mi ce norocoasă sunt şi că ei, la oraş, nu găsesc aşa ceva, şi nu pot rosti aşa cuvinte frumoase despre ceea ce înseamnă amintirea anilor de liceu, oricât de mult s-ar strădui.
Chiar și acum, după 4 ani, când rosesc cuvântul liceu, mă cuprinde un sentiment de împlinire, amestecat cu flăcări de mulțumire și respect, respect pentru oamenii care s-au dăruit cu dragoste și pasiune carierei de dascăl.
Referior la integrarea mea în mediul universitar, pot spune că nu am întâmpinat niciun fel de probleme, singurul obstacol în calea acomodării fiind doar un dor imens de familie, de liceu, de sat, de firele de iarbă de la Subcetate, de adierea vântului de munte, de zâmbetele sincere ale oamenilor de la noi.., un dor de tot ceea ce înseamnă ACASĂ.
Sperăm să urmăm şi noi calea multor colegi mai mari, absolvenţi ai liceului nostru, de a valorifica cât mai frumos cunoştinţele dobândite în liceul din Subcetate.

La absolvirea liceului

DD: Aveți experiența unor stagii de practică studențească în Germania. Ce ați învățat cu acest prilej?
ANC: Practica în Germania a fost o experienţă extraordinară. Ne-a mai deschis puţin ochii despre ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi am realizat cât de multe putem să facem noi, românii, cu atât de puţin.
Premisa educaţiei româneşti este să ştii  din toate câte puţin, pe când germanii merg concepţia de a te specializa pe un singur domeniu şi de a excela.  Nu ştiu care dintre aceste două variante este cea mai bună, dar ştiu că romanul se poate descurca în orice situaţie.
Am învăţat lucruri noi, am cunoscut oameni noi, cu poveşti de viaţă uluitoare şi am experimentat puţin „viaţa printre străini”.
ASM: A fost o experieneță frumoasă, plină de noutate și foarte importantă în formarea mea profesională cât și ca om, și spun asta deoarece datorită acestui stagiu de practică am realizat cu adevărat ce înseamnă pentru mine România și oamenii de aici.
Datorită acestui stagiu am învățat multe lucruri noi, am legat prietenii și am venit acasă cu o serie de amintiri plăcute și benefice.
DD: E prematur să vă întreb ce vise, ce speranțe aveți pentru integrarea voastră în câmpul muncii, după absolvire. Vă păstrați optimismul de a rămâne în țară sau vă gândiți să plecați și voi?
ANC: Studenţia e cea mai frumoasă experienţă din viaţa unui tânăr. Dacă  ar fi după mine, aş rămâne mereu studentă, dar, din păcate, acest lucru nu este posibil. După terminarea facultăţii o să urmeze o perioadă mai dificilă, de căutare. De căutare a unui loc de muncă care să ni se potrivească, să ne mulţumească din cât mai multe puncte de vedere, dar ce e cel mai important, să ne placă ceea ce facem.
Cred că majoritatea tinerilor după absolvirea facultăţii îşi doresc un loc de muncă  bine plătit şi în domeniul pentru care s-au pregătit. Eu îmi doresc un loc de muncă care să reprezinte o provocare pentru mine, să fiu nevoită să dau tot ce am mai bun şi astfel să mă determine să evoluez atât ca persoană, cât şi din punct de vedere profesional. Biotehnologiile sunt un domeniu destul de nou pe piaţa muncii din Romania și într-o continuă dezvoltare. În străinătate, această meserie este foarte căutată şi bine plătită. Cu toate acestea, ideal ar fi să ne găsim în ţară un loc de muncă aşa cum ne dorim, dar realitatea este alta. Tinerii sunt aproape forţaţi să părăsească  ţara, fiind împinşi de dorinţa unui trai mai bun şi a unor condiţii mai bune de muncă, pe care nu prea le regăsesc la noi. Dar odată ajunşi acolo se lovesc de alte neajunsuri, de data aceasta emoţionale.
Nu am fost până în prezent ispitită de gândul străinătăţii, din punct de vedere profesional, dar nu ştim niciodată ce ne rezervă viaţa.
ASM: La această întrebare am să mă repet și voi răspunde cu aceleași cuvinte cu care m-am justificat și într-un interviu pentru pagina universității: „România este țara care m-a format și mă formează, de aceea vreau ca tot România să fie și țara pe care o voi susține, străinătatea fiind doar o obțiune pentru un timp limitat.”
Ca orice tânăr, sper să îmi găsesc un loc de muncă conform așteptărilor mele, să pot să pun în practică ceea ce facultatea m-a învățat pe parcursul a patru ani, să fiu într-un progres continuu și să îmi câștig existența plăcut și cinstit. Îmi doresc ca tinerii de o vârstă cu noi să nu renunțe așa ușor la minunata noastră țară, să conștientizeze că dacă îți dorești ceva cu adevărat este imposibil să nu realizezi și totodată faptul că încă mai există o rază de speranță și în România.
DD: Mai sunt valabile valorile morale în spiritul cărora ați fost educate în familie și în școală? Care contează cel mai mult pentru voi?
ASM: Valorile morale primite de la familie și de la școală au fost și vor rămâne, cu siguranță, cele care îmi vor conduce pașii întreaga viață. Încă de mică am fost învățată că niciodată nu contează cât de mare e bucățica de pâine pe care o ai, ci de cât de numeroase sunt bucățile în care o împarți, că banii nu pot cumpăra nici fericire și nici sănătate, lucruri indispensabile existenței noastre, că respectul trebuie să fie tovarășul nelipsit oricărei călătorii în acest mare Univers. Auzeam des că trebuie să am răbdare, că din așteptări lungi se nasc binecuvânări minunate și că ceea ce trebuie să ne bucure cu adevărat nu sunt comori, ci lucruri mici dăruite din inimă și presărate cu iubire. Expresia „dacă unui om nu-i poți face bine, atunci nu-i face nici rău”, rostită adesea de către ai mei părinți, m-a făcut să conștientizez cât e de important ca oamenii să se ajute unul pe altul, să fie sinceri, calmi și iubitori. Totodată stiu că doar iertarea este cea care ne poate duce spre cele mai înalte culmi ale fericirii, doar ea  poate ține strâns legate relațiile dintre oameni și cu ajutorul ei putem împleti cele mai frumoase cununi existențiale, familii și prietenii.
Credința și simplitatea sunt în opinia mea cele mai importante corăbii care plutesc, riscând adesea să se scufunde, în această mare învolburată de ură și egoism.
ANC: Valorile morale primite în familie şi şcoală ne definesc în prezent pe noi ca oameni, sunt baza dezvoltării noastre şi sunt cele care ne ajută să facem diferenţa între bine şi rău. Acestea, într-adevăr, se mai pot schimba în urma experienţelor avute, dar numai într-o proporţie limitată. Sinceritatea, cinstea, demnitatea, omenia,  buna-cuviinţă şi cumpătarea sunt câteva dintre valorile cu care am păşit în viaţa de student şi, fără să realizez, m-am înconjurat de oameni cu aceleaşi principii. Din păcate, din când în când, societatea ne mai dă câte o lovitură şi ne arată că nu toţi oamenii gândesc şi simt la fel.
DD: Ce reprezintă pentru voi familia? Care este rolul ei în formarea voastră?
ASM: Familia e cel mai prețios dar pe care Dumnezeu mi l-a oferit și pentru care Îi mulțumesc cu toată ființa mea.  Este locul în care am deschis pentru prima oară ochii pentru a privi lumina zilei, locul în care a prins contur primul zâmbet de pe chipul meu, locul în care viața capătă un sens, e locul unde m-aș întoarce în fiecare clipă de oriunde m-aș afla. Nu cred că există ceva mai magic și mai frumos pe acest Pământ decât iubirea ce dăinuie într-o familie, iubire ce ne dă aripile și curajul de a zbura deasupra obstacolelor ce ne apar adesea în cale. În sânul familiei, fiecare moment capătă valențe de farmec și mister și orice problemă are o rezolvare. După cum spuneam adineaori, dorul de casă, de famile a fost cel mai mare obstacol întânit în drumul meu, și spun asta deorece oriunde îmi îndreptam pașii simțeam că ceva nu e la locul lui, că parte din mine lipsește, că stâlpii mei de susținere sunt acasă, probabil așteptând să sune telefonul din care să se audă un glas ce spune „Suntem bine!”.
Sunt ceea ce sunt astăzi datorită lui Dumnezeu care mi-a dăruit o familie ce m-a sprijinit și mi-a fost alături în fiecare clipă, ce m-a încurajat să merg mai departe atunci când simțeam că toate puterile mi s-au epuizat și totodată m-a întors din drum atunci când destinația aleasă de mine nu era tocmai cea mai potrivită.
Îmi doresc să pot cândva să răsplătesc măcar o parte din tot acest efort depus pentru mine de către părinții și fratele meu. Îmi aduc aminte și realizez acum cât de greu îi era fratelui meu când ieșea la joacă cu o soră mai mică, pe care era novoit mereu să o ajute la săritul gardului, realizând că important era nu să câștige jocul, ci să fie și sora lui în siguranță.
Îți mulțumesc Doamne că m-ai binecuvântat cu acest neegalat dar!
ANC: Nu avem puterea de a ne alege familia. La un moment dat unii, poate, ne consideram mai norocoşi, alţii mai ghinionişti, dar ajungem în viaţă să ne dăm seama că nici nu am vrea să avem acea putere pentru că familia în care ne-am născut este cea potrivită pentru noi. Pentru mine familia e totul, ea e puterea şi slăbiciunea mea.  Datorită ei eu sunt omul de astăzi.  Educaţia, cei şapte ani de acasă, principiile primite în familie sunt temelia dezvoltării mele, dar cele mai importante lucruri sunt iubirea si sprijinul necondiţionat pe care mi le-au oferit de-a lungul timpului şi pentru asta vreau să le mulţumesc.
DD: Nu sunteți departe de copilărie. Ce amintiri din perioada vârstei nevinovate vă fac să zâmbiți? Dar din anii de școală petrecuți la Subcetate?
ANC: Copilăria, un univers magic! Când suntem mici ne dorim să creştem, să putem lua propriile decizii, să fim proprii noştri  stăpâni, dar, odată ajunşi oameni mari, am da orice să putem să fim din nou copii. Mă gândesc destul de des la copilărie, îmi place să îmi amintesc momentele frumoase petrecute cu familia şi prietenii. Copii fiind, abia aşteptam să vină vacanţa, să putem să ne jucăm de dimineaţa pană seara, să explorăm, să cunoaştem copiii noi, veniţi în vacanţă la bunici. Toată ziua eram pe afară, inventând şi jocuri noi. Îmi amintesc cum venea bunica să mă cheme la masă şi eu spuneam „încă cinci minute”, fiindcă nu ne săturam niciodată de joc. În vacanţa de vară  înţelegeam spusele bătrânilor: „timpul trece mai repede”, „parcă nu ne mai ajunge timpul”. Şi aşa, dintr-un joc în altul, se apropia începerea unui nou an şcolar. Era un pic greu la început, deoarece trebuia să ne trezim dimineaţa devreme şi să ne facem temele, dar, cu toate astea, ne plăcea la şcoală.  Sinceri să fim, cele mai frumoase momente le-am petrecut în pauze, când ne jucam, râdeam şi făceam năzbâtii împreună cu colegii. Am fost o clasă unită şi, spre surprinderea tuturor, încă avem o legătură strânsă unii cu alții, chiar dacă suntem împrăştiaţi în toate colţurile țării sau în afara ei.
ASM: Pentru mine copilăria înseamnă tot ceea ce are legătură cu satul de dincolo de Mureș, zis Peste Mureș. Și spun asta deoarece primii ani ai copilăriei mele i-am petrecut în acest minunat spațiu, care, cu siguranță, va ocupa mereu un loc de cinste în sufletul meu.
    Îmi amintesc cum așteptam cu nerăbdare să cadă primii fulgi de nea, să ne luăm săniuțele peste care timpul a așternut un strat de praf ca semn de tristețe pentru că le-am uitat părăsite în șopron, și să zburdăm fericiți, toții copiii cătunului, pe pârtia ce urma să o bătătorim pe dealul din vecinătatea caselor noastre.  Eram atât de fericiți și împliniți, încât nimic nu ne putea fura zâmbetul de pe chipuri, nici măcar frigul care parcă la fiecare pas, prin scârțâitul ce izvora de sub tălpiile noastre, vroia să ne spună: „Copii, mergeți și stați la căldură!” Eram atât de fascinați de această atmosferă de pe derdeluș, încât nici nu vroiam să punem în discuție plecarea spre casă. Și, la urma urmei, ce să facem și în casă?! Internetul pe atunci era mult prea departe de cătunul nostru, telefoanele erau doar pentru cei mari, desene animate la televizor erau doar în diminețile de sâmbătă și duminică… și, totuși, eram atât de fericiți!
       O altă amintire ce îmi aduce zâmbetul pe buze este legată de „târgurile mari”, cum le spuneam noi celor de la 1 septembrie, respectiv 15 martie, pe care le așteptam luni de-a rândul pentru faimoasa „turtă dulce” – puiul târgului. Fac o comparație puțin amuzantă, dar acea turtă dulce era pentru noi ceea ce astăzi este un Iphone pentru un copil.
       Din anii de școlă îmi amintesc cu drag de fiecare serbare în care emoțiile mă copleșeau când venea rândul meu să rostesc poezia, de fiecare piesă de teatru pentru care lucram luni întregi să o putem pune în scenă, de fiecare excursie în care ne înorceam acasă atât cu multe amintiri frumoase și totodată cu multe năzbâii lăsate în urma noastră. Rememorez adesea momentele în care mergeam la școlile vecine pentru a le prezenta colegilor momentele noastre artistice, aceștia fiind primul public „străin” în fața căruia noi încercam din răsputeri să ne stăpânim emoțiile, ca nu cumva să uităm replicile. Au fost lucruri mici, dar care au avut o enormă însemnătate pentru noi, atât pentru formarea noastră ca oameni ce mai târziu vor fi nevoiți să vorbească în fața unei mulțimi, cât și pentru consolidarea colectivului clasei.
       DD: Ați crescut la țară, în strânsă comuniune cu natura... Cum păstrați această legătură?
ANC: Sunt recunoscătoare că am crescut la ţară. După mine e locul ideal al copilăriei. Dezvoltarea unui persoane depinde de multitudinea de lucruri şi situaţii cu care intră în contact.  Aici copiii învaţă încă de mici să trăiască în comuniune cu natura, să o respecte şi să fie recunoscători pentru tot ce le oferă,  să preţuiască altfel lucrurile, să înţeleagă câtă muncă e în spatele hranei lor, că fiecare creatură, cât de mică, are rolul ei bine definit în această lume. 
Am învăţat încă de mici ce înseamnă munca în gospodărie şi activităţile agricole, asta ajutând la maturizarea noastră.
Nu mi-am petrecut nici o vacanţă de vară la Cluj, de fiecare dată am venit acasă să îmi ajut familia la muncile câmpului, iar în primul an de facultate veneam acasă la două-trei săptămâni şi de fiecare dată, primăvara, mă miram cât de mult a crescut iarba din gradină în acest interval de timp.
Aerul curat, liniştea înconjurătoare, câmpurile verzi, susurul Mureşului, apa de fântână, prietenii şi nu în ultimul rând familia au fost universul meu, iar acum reprezintă lucrurile care îmi lipsesc cel mai mult.
ASM: Una dintre marile bucurii pe care viața mi le-a oferit este șansa de a mă naște și a copilări la țară. Dar, recunosc, am realizat ce norocoasă am fost doar după ce am crescut, de copil, în naivitatea mea, având momente când îmi doream să locuiesc la oraș, la bloc...
Pot mărturisi că sunt în asentiment cu marele scriitor Lucian Blaga care spunea că „veșnicia s-a născut la sat!” și consider că cele mai valoroase povești ale culturii noastre au izvorât din țarină, nu din astfalt, și au fost rostite de către ai noștri strămoși la gura sobelor în care trosneau lemnele, ca sunet de fundal...
După cum spuneați, am crescut la țară, lucru ce mă face și astăzi să caut fărâme de timp liber și să ies în mijlocul naturii, să las problemele cotidiee deoparte și să inspir acest aer curat de munte cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. În fiecare an aștept cu nerăbdare vacanța de vară pentru a putea petrece cât mai mult timp acasă, în minunatul nostru sat, participâd la fel și fel de activități ce țin de traiul de la munte, bucurându-mă cel mai mult de mireasma fânului proaspăt și de ploile calde de vară care mă găsesc adesea la umbra unui copac. Culesul recoltelor de pe câmp e un bun motiv pentru a menține vie legătura noasră, a tinerilor de astăzi, cu natura – izvorul nesecat de sănătate și frumusețe.
DD: Majoritatea tinerilor pleacă din sat, căutându-și un rost mai bun în alte părți. Puțini se întorc, precum fratele tău, Adriana, Sebastian fiind un mare iubitor de animale... Cum vi se pare satul nostru în prezent? Ce perspective de supraviețuire are? Are el viitor?
ANC: Lipsa locurilor de muncă reprezintă principalul motiv pentru care oamenii părăsesc satul.
 Omul pentru a supravieţui are nevoie de hrană şi de confort. În ziua de astăzi aceste lucruri sunt asigurate cu ajutorul banilor.
Din păcate, principala activitate economică din Subcetate este agricultura de subzistenţă, care nu asigură un venit stabil şi îndestulător omului din secolul douăzeci şi unu.
Crearea de noi locuri de muncă, încurajarea şi susţinerea oamenilor cu iniţiativă şi a unei agriculturi de tip intensiv, atragerea de investitori, dezvoltarea agroturismului sau găsirea de alte soluţii ar fi neapărat necesare pentru buna continuitate a satului.
Mi-aş dori ca pe viitor lucrurile să  se schimbe în bine şi ca satul nostru să poată să ofere motive locuitorilor să nu plece, iar celor care deja sunt plecaţi să se întoarcă.
ASM: Satul nostru, după cum îmi place mie să îi spun, este un sat mic, dar cu un suflet mare, un sat în care este ceva aparte, ceva unic ce nu am întâlnit în niciun alt loc vizitat de către mine până în prezent, dar sunt sigură că nu se va schimba nimic în această privință nici în viitor. După părerea mea, este un sat cu un potențial uriaș, cu oameni frumoși și harnci, dar cărora, parcă pe zi ce trece li se micșorează flacăra speranței. Sunt nenumărate cazuri și la noi în care părinții își îndeamnă copii să învețe, să plece în lumea largă, și nu pentru că nu ar vrea să îi aibă alături, ci pentru că știu cât de greu este să supraviețuiești în zilele de astăzi, mai ales la sat unde, din păcate, locurile de muncă sunt limitate.
Pe viitor, aș vedea satul nostru ca o zonă turistică, unde oamenii să se bucure atât de minunatele peisaje cât și de tradițiile specifice zonei, asfel valorificându-se într-un mod plăcut și util darurile pe care Dumnezeu le-a revărsat peste această așezare.
Sper ca într-o zi să se conștientizeze că niciodată mediul urban nu îți poate oferi în întregime ceea ce găsești la țară și să se încurajeze întoarcerea tinerilor în aceste zone.