Convorbire cu profesorul Petru-Cristian PopaText publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina Dobreanu: Domnule profesor Cristian Popa, ați trăit
copilăria și adolescența în Subcetate, ați ales să urmați liceul din comună,
iar după anii de studenție la Universitatea din Iași, v-ați întors acasă, dar nu
singur, ci împreună cu tânăra dumneavoastră soție, doamna Ionela, și, de peste
20 de ani, predați amândoi matematici la Liceul „Miron Cristea”, continuând
activitatea didactică a părinților dumneavoastră, Ștefan Popa, profesor de
matematică, și Maria Popa, învățătoare. Ce a fost hotărâtor în luarea deciziei
de a vă întoarce la Subcetate?
Petru Cristian
Popa:
Este un dar de la Dumnezeu să te naști, să crești și să fii educat într-o
familie integră de oameni dedicați întrutotul valorilor familiei. Așa am început
să apreciez stabilitatea unei familii, încrederea reciprocă între membrii ei,
respectul și încrederea totală și necondiționată în părinți, bunici. Toate acestea m-au facut să gândesc și să văd în familie un factor de
stabilitate, de protecție și susținere. Convingerile acestea m-au făcut să
renunț la oferta generoasă a orașului și, ce este mai important, să o conving
și pe viitoarea mea soție, Ionela, să accepte sacrificiul de a renunța la
avantajele și drepturile conferite de media de absolvire, fiind pe poziția a
doua în cadrul promoției 1989 -1990. Fericirea
unei familii depinde de membrii ei.
Doina Dobreanu: Domnule profesor,
ați crescut într-o familie de dascăli, părinții fiind primele dumneavoastre
modele, chiar și profesional vorbind. Cum a văzut copilul această profesiune,
cum o trăiți în prezent?
Petru Cristian Popa: Am crescut și am fost educat într-o familie de dascali, cu
rădăcini în familii care au dobândit stima celor din jur, prin valorile care au
stat la baza existentei lor: dragostea și respectul pentru pământ, moralitate,
bună conviețuire, frică de Dumnezeu și, desigur, dragoste și respect pentru
familie.
Mă
bucur că am putut să văd efectele moștenerii acestui set de valori și la parinții
mei, printr-o îmbinare fericită și echilibrată, atât a îndatoririlor de dascăl,
cât și a celor din timpul liber, ca buni gospodari.
Am
crescut văzându-mi parinții respectați și admirați pentru ceea ce făceau. Erau extrem
de bine pregatiți profesional, dovada fiind rezultatele de excepție obținute la
catedră, tratau cu mult respect statutul de dascăl, manifestat printr-o ținută
fizică și morală impecabilă. Așa am ajuns să văd și să tind spre dobândirea
acestui model – garanția unei reușite.
„Învățătura
adevarată nu dă numai știință, soliditate și erudiție, ci te face și apt pentru
societate”, spunea C. Bărnuțiu.
Doina Dobreanu: Cum este să-l ai
profesor în clasă pe tata, apoi să fii profesor propriilor copii, chiar
diriginete?
Petru Cristian Popa: Este greu să accepți că ai propriile tale limite, pe
care, în ciuda dorinței, înzestrării tale intelectuale și mai ales a muncii
depuse, nu le poți depăși.
Nu
am fost fortat la o munca intelectuala peste puterile mele, dar am fost
supravegheat și încurajat să muncesc constant. Nu am fost constrâns să fac cu
precădere ceva anume, ci, dimpotrivă, am fost lăsat să mă bucur de atuurile
tinereții – dragostea pentru sport. Nu mi s-au cerut performanțe ieșite din
comun, ci menținerea, printr-o muncă asiduă, în rândul celor situați mai sus față
de medie. Nu am simțit niciodată acordarea unui statut special în clasa mea, ci,
dimpotrivă, am fost supus acelorași măsuri, cântărite cu aceași unitate.
Consider
că am fost un elev având cultul muncii și respectul pentru cei din jur, menit să
mă formeze pentru viață, drept pentru care le rămân veșnic dator.
În
aceste coordonate, am încercat, împreună cu Ionela, să calibrăm relațiile
noastre cu Andra și Teodora, fiicele noastre, în delicatele, dar naturalele
relații profesor și părinte – elev și fiică.
Am
avut mereu în atenție spusa: Domnule profesor, și dumneavoastră ați fost elev!
Doina Dobreanu: Reușita școlară
depinde de mulți factori… Ați terminat liceul la Subcetate, mai întâi mama
dumneavoastră, apoi cei doi fii ai ei, alegând aceeași variantă și pentru
fetele dumneavoastră. Ce v-a determinat să aveți încredere în calitatea școlii de aici?
Petru Cristian Popa: Inexistența unor dezastre naturale care să afecteze grav
comunitatea noastră, lipsa ororilor comunismului privind confiscarea
proprietăților individuale, apariția liceului în comună datorată unor oameni de
toată isprava, capabili să speculeze anumite situații favorabile, dar și să atragă
o elită intelectuală care să influențeze benefic gradul de cultură al populației
din zonă, mă fac să cred că Dumnezeu a iubit și iubește aceste locuri și pe cei
ce le populează.
Liceul
din Subcetate a fost și este un element vital în arhitectura localitații
noastre, rezultatele obținute în munca la clasă ajutându-ne să motivăm importanța
existenței unei asemenea instituții în cadrul zonei. Ca slujitori ai acestui
locaș, părinții mei au avut toate motivele să cunoască potențialul acestei
instituții și să creadă, pe baza experiențelor anterioare de reușite, că cel
mai potrivit loc pentru urmarea cursurilor primare, gimnaziale și liceale
pentru mine și fratele meu Lucian este Liceul din Subcetate.
Pe
aceleași considerente s-a bazat și hotărârea luată de noi privind locul în care
să urmeze cursurile liceale fetele noastre. Rezultatele ulterioare luarii
deciziei, inregistrate de fetele noastre, sunt de natură să credem că nu ne-am
înșelat.
Dumnezeu
răsplătește munca asiduă!
Doina Dobreanu: Din modestie, nu
ați vorbit mai mult despre fetele dumneavoastră.: Andra-Diana a terminat anul
al treilea la Facultatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș, iar
Teodora-Denisa se pregătește ca, la finele liceului, să-i calce pe urme. Felicitări!
Să revenim la părinții dumneavoastră. Este un privilegiu pentru
ei acum să vă aibă aproape. Cum au fost ei ca părinți, dascăli și cetățeni?
Petru Cristian Popa: Este un privilegiu ca modelele, valorile pe care vrei să
ți le însușești pentru viață să fie într-un contact permanent cu tine, adică în
familie. Este un privilegiu ca „rețetele” de viață să îți fie servite de înșiși
părinții tăi. Deci, cum pot fi ei caracterizați de cei ce doresc să se confunde
în năzuințe, aspirații cu ei decât ca niște modele de părinți dornici să
transfere spre proprii copii rodul dragostei lor, rodul muncii lor și toate
acestea spre fericirea lor?
Așa
se explică sacrificiul lor prin care noi am devenit „scopul”, iar ei „mijloacele”.
Profesor de matematică ȘTEFAN POPA
Învățătoare MARIA POPA, n. COTFAS
Privind
statutul de dascăl, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, lansez întrebarea:
oare cum poate fi caracterizat un dascăl când amprenta sa a marcat destinul atâtor
elevi ajunși între timp profesori universitari cu doctorate în matematică,
profesori în învățământul preuniversitar, ingineri, economiști, doctori, profesioniști
în realizările dobândite? Mulțumirea, respectul și recunoștința acestora sunt
exprimate astfel de unii dintre elevii lor:
“Mi-a
rămas bine întipărit în memorie glasul fostei mele învățătoare, glas în care
puteai recunoaste reflexia unui suflet bun și curat. Avea o fire sensibilă, răbdătoare
și prietenoasă, model de bunătate, seriozitate și devotament. Învățătoarea mea
ocupa un loc aparte în sufletele și mințile foștilor săi elevi prin calitățile
ei de dascăl și de om” (Artemiza Laczko - Cotfas)
„Pe
profesorul Ștefan Popa l-am iubit și îl iubesc ca pe un părinte: m-a iubit și
m-a învățat cum să-mi aleg drumul, să-mi placă ceea ce am ales și să-mi placă
ceea ce fac. Cred că este tot ceea ce asteaptă o inimă de la învățătorul ei. Domnul
l-a condus atât de minunat și îl va binecuvânta în toată viața de aici, și în
cea veșnică. Cu dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan Voaideș”
„Pasiunea,
intuiția și vocea pătrunzătoare ale profesorului de matematică Popa au despicat
în mintea mea orizonturi de cunoaștere și înțelegere, care mi-au fost atât de
utile ulterior!” (Dr. Psih. Pavel Mureșan, profesor la Universitatea Toronto)
Doina Dobreanu: Noi, cei din
generația mea, chiar și a dumneavoastră, nu prea aveam de ales la terminarea
facultății; aveam obligația să începem experimentul didactic la țară și atunci,
cel puțin eu, m-am gândit că cel mai bine este să mă întorc acasă. Astăzi
tinerii noștri evită să se întoarcă acasă, nu văd nicio perspectivă de
afirmare, de dezvoltare. Cu ce gânduri ați venit la Subcetate ca tineri
profesori și cum se realizează acestea?
Petru Cristian Popa: Datorită evenimentelor din 1989, promotia mea a
beneficiat de avantajele primei repartiții în care oferta de posturi în orașe a
întrecut orice așteptare. Avem colegi în municipii, în reședințe de județ, cu
precădere în sudul țării. Puteam, deci, să ne apropiem de părinții și rudele
Ionelei. Sincer,
am momente când regret că nu am făcut acel pas.
Ca orice tânăr, credeam
că totul este posibil, că prin muncă și suflet curat vor veni și rezulatele,
deci și aprecierea celor din jur. Nu a fost an în care elevii mei să nu se
situeze în primii trei la concursurile zonale, indiferent de clasă, pentru ca
mai apoi să confirme prin premii și mențiuni la fazele județene, și chiar prin
participări la fazele naționale. Nu am avut promoții în
care cei mai buni elevi ai clasei să nu se orienteze spre facultăți al căror
principal obiect de admitere să fie matematica.
Pentru
mine, un simplu, dar sincer „multumesc” ar însemna mai mult decât în cazul altor
profesori cu o mie de ore de meditații plătite.
Încă
mai aștept! „Dobanda împrumuturilor sufletești trebuie să fie recunoștința”,
spunea Nicolae Iorga.
Doina Dobreanu: Poate și
rădăcinile v-au chemat la Subcetate… Pe linie maternă, descindeți dintr-o veche familie din
Subcetate, a Cotfăsenilor. Cum simțiți relația cu bunicii, cu străbunii?
Petru Cristian Popa: „Strămoși au cei ce nu pot trăi fără dânșii”, spunea N.
Iorga.
Sunt
bucuros și mândru să vorbesc despre strămoșii mei, bunici, străbunici... oameni
cu dragoste pentru cele sfinte, dragoste pentru familie, pământ și neam.
Pe
linie paternă, bunicul meu Ioan Popa (Ioan al lui Ștefan a Popii), descindea
dintr-o familie de preoți, el însuși ocupand și funcția de primar. Împreună cu
bunica, Ileana Popa, au ajuns în mod cinstit să își extindă proprietățile la
zeci de hectare de pământ pe care le munceau ei înșiși împreună cu familia.
Apreciați
și respectați în perioada interbelică, bunicul participând ca și combatant pe
frontul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au văzut în situația de a fi
catalogați „chiaburi” în regimul comunist și cu averea confiscată, tot rodul
muncii lor. Pentru a-și întreține familia, bunicul a fost nevoit să își ascundă
identitatea, pierzându-și urma în diferite ferme departe de casă, unde și-a găsit
sfârșitul în condiții extrem de suspecte.
„Nu
mor strămoșii niciodată,/ Războiul lor în noi și-l poartă/ Căci le e țărâna
spulberată/ Dar nu le e dușmănia moartă” (Octavian Goga)
Pe
linie maternă, bunicul Petru Cotfas (Petrea Bilborencei sau Bilboranul) se
trage dintr-o familie de țărani cu dragoste pentru pământ.
Doina Dobreanu: Supranumele
pe care îl purta, Petrea Bilborencei, amintește, după multe decenii, originea
străbunicii dumneavoastră din comuna Bilbor.
Petru Cristian Popa: Drama ocupației hortiste l-a determinat să treacă munții,
s-a înrolat în armata română, întorcandu-se, la final, cu gradul de sergent.
Tot
în acea perioadă extrem de grea pentru toți românii verticali, viața i-a dat
lovitură după lovitură. Prin decesul sotiei sale Aurelia (n. Suciu), a rămas cu
un copil doar de cateva luni, Ionel, pe care îl lăsa în grija rudelor. Este
important de amintit și episodul dureros trăit în perioada de refugiu: primind
vestea morții părinților săi, este nevoit să se întoarcă noaptea, pe furiș,
asistând din podul grajdului la înmormantarea acestora și înăbușindu-și durerea,
furia și necazul pentru a nu fi descoperit.
În
amintirea celor care l-au cunoscut, a rămas ca un om harnic, plin de viață,
dorit în cadrul comunității, aprig luptător împotriva dezordinii comuniste,
lucru ce i-a adus multă suferință. Ca măsură a cinstei și
hărniciei sale, a fost numit corator, aducând o contribuție importantă la
ridicarea casei parohiale din comună. Bunicul
Petru Cotfas s-a recăsătorit cu Ana Cotfas, din neamul Părhăițenilor, creând o
nouă gospodarie, prin multă muncă și sacrificii. Rodul căsniciei lor a fost
mama mea, Maria.
Doina Dobreanu: Aminteați de neamul Părhăițenilor... Preocupată de interpretarea numelor, a
toponimelor și a supranumelor din Subcetate, de multe ori m-am întrebat despre
originea supranumelui Părhaiță. Am făcut analogia lui cu toponimul Părhăuți din
județul Suceava, când am citit despre biserica „Duminica Tuturor Sfinților” din
acea localitate, o construcție masivă din piatră construită în 1522 pe temelia
unei biserici mai vechi, în vremea lui Ștefăniță Vodă, declarată în prezent
monument istoric.Se spune despre Cotfăsenii din Subcetate că sunt originari din
Moldova... Părhăițean poate însemna provenit din Părhăuți, nu?. Este o
ipoteză...
Credeți în chemarea
străbunilor?
Petru Cristian Popa: Răspund prin cuvintele lui Ioan Slavici: „Să mergi cât
mai des la mormântul străbunilor tăi, să îți amintești însușirile lor covârșitoare
și să îți dai silința de a le cultiva în copiii tăi pe cele bune și de a le stârpi
pe cele rele”.
Doina Dobreanu: Cum vi se părea
satul în vremea copilăriei, cum este în prezent? Ca cetățean al comunei și
membru în Consiliul Local, nu vă este indiferent ce se întâmplă aici, vă
implicați în activitatea de gospodărire a localității, inițiați și participați
la diverse activități de voluntariat, ceea ce implică responsabilitate, dorință
de mai bine, de mai frumos. Nu-mi poate fi mie mai bine decât dacă le este mai
bine și celordin jur...
Petru Cristian Popa: O copilărie fericită produce amintiri plăcute, zestre
pentru întreaga viață. Copilaria mea s-a desfășurat într-un mediu activ, viu,
cu oameni relativ tineri ce făceau față atât obligațiilor unui loc de muncă,
dar și ale unei gospodării proprii – gospodari de toată isprava! Nu de puține
ori l-am auzit pe tata făcand o comparație între zona noastră și zona Moldovei,
unde trăise până la repartizarea lui ca profesor de matematică în Subcetate, scoțând
în evidență modul mult mai temeinic și închegat al organizării unei gospodării
de aici. La fel, profesorul Nicolae Popa avea și el doar cuvinte de admirație
pentru locuitorii comunei noastre, când compara hărnicia acestora cu a
consătenilor săi din Banat.
În
ce mă privește, pot spune cu tărie că sunt mândru că aparțin întrutotul acestor
locuri, că ele mă reprezintă și că sunt dator, la rândul meu, să încurajez
statornicia, dorința de mai bine a tuturor consătenilor mei, printr-o acțiune
conjugată privind mărirea gradului de civilizație, cultură și sănătate.
Sper
din tot sufletul ca actuala conjunctură europeană și internațională, prin măsurile
de stimulare economică a zonei, să oprească declinul demografic, să dea motive
revenirii și fixării celor plecați în acestă comună.
Și
un fir de iarbă are rădacina lui!
Doina Dobreanu: Fiecare
om, fiecare familie își organizează viața în funcție de niște principii, pe un
anumit crez, în aspirația noastră de împlinire. Pe
ce se fundamentează acest crez?
Petru Cristian Popa: În
ceea ce mă privește, consider că, oriunde ai fi, ești obligat să rămâi, prin
ceea ce faci, credincios numelui, limbii și neamului din care faci parte.
Aș
adăuga și cuvintele scriitorului Liviu Rebreanu: „Să nădăjduiești mereu a dobândi
stima oamenilor și mai ales pe a ta însăți. De aceea, sufletul tău să fie întotdeauna
la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține
un echilibru statornic în lumea ta și în lumea din afară. Ca bărbat, să îți
faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român”
Doina Dobreanu: Vă
mulțumesc, Domnule profesor, și fie ca ale dumneavoastră gânduri de mai bine să
devină fapte, spre bucuria noastră, a tuturor!
Părinții: Ionela și Petru-Cristian Popa și fiicele
Andra-Diana, Denisa-Teodora Popa
