In honorem, GHEORGHE POP, General de Brigadă

Născut în Sărmaș, în 1961; domiciliul actual: Miercurea Ciuc

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Îmi face o plăcere deosebită, Domnule General de Bigadă Gheorghe Pop, să stăm de vorbă pe-ndelete, după 35 ani de când ați absolvit Liceul din Subcetate… Spun „pe-ndelete”, deși telefonul Dvs. de serviciu sună din când în când, și în această zi de duminică… Cred că pentru Dvs. este ceva firesc, în funcția pe care o aveți, de Inspector Şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Oltul” al judeţului Harghita…

Gheorghe Pop: Cred că aceeaşi plăcere este şi pentru mine şi mai mult. Fără falsă modestie, aş putea spune că mă încearcă sentimente de emoţie postura de a sta de vorbă, într-adevăr după foarte mulţi ani, într-un context şi loc în care mă găsesc pentru prima oară, cu un cadru didactic, care mi-a lăsat în memorie o impresie deosebită, atât ca dascăl, cât mai ales ca om. Prin felul în care m-a îndrumat, mi-a vorbit şi m-a apreciat, m-a făcut să mă îndrăgostesc la propriu de tânăra şi frumoasa profesoară de limba română, sentimente care acum, după 35 de ani, aşa cum bine aţi spus, cred că nu greşesc să le împărtăşesc în scris, pentru că ele în timp s-au transformat într-o plăcută amintire despre frumoşii ani de liceu.

Cât despre telefon, prin natura profesiei, apelul sonor este ceva foarte firesc, indiferent dacă este o zi obişnuită sau sărbătoare, zi sau noapte, diferenţa fiind făcută de apelant. Spun apelant pentru că atunci când pe ecran apare cuvîntul OPERATIV imediat mă încearcă sentimente de îngrijorare şi mă întreb: ce poate fi, incendiu, accident grav de circulaţie, furtună, inundaţii, explozii etc..? Când apelantul este un prieten, cunoscut sau, mai mult, o persoană de care îmi place să-mi amintesc cu drag, atunci sunetul telefonului nu face altceva decât să mă bucure nespus de mult.

DD: Bine ați venit la Subcetate! Știu că veniți cu drag ori de câte ori aveți ocazia. Nu sunteți varvizean, dar aici ați finalizat studiile liceale.Cum ați ales Liceul din Subcetate?

Gheorghe Pop: Mulţumesc de urare. Într-adevăr îmi face o deosebită plăcere să revin ori de câte ori am ocazia la Subcetate, şi, mai mult, în cei 20 de ani de când locuiesc în Miercurea Ciuc, nu am aşteptat numai ocaziile ivite întâmplător, ci am creat ocazii. Când spun am creat ocazii, mă refer la faptul că aproape în fiecare an, cu prilejul sărbătorilor pascale sau de iarnă, în numele instituţiei şi al camarazilor, am făcut diverse donaţii la Căminul de copii, donaţii pe care de regulă le-am înmânat personal. De asemenea, în anii în care se obişnuia să se transmită mesaje ale guvernanţilor, cu prilejul deschiderii anului de învăţământ, mă ofeream voluntar pentru a aduce în faţa colectivului de profesori şi elevi acele mesaje, prilej cu care trăiam emoţia anilor de liceu, bucurie sinceră de a-i revedea pe dascălii mei şi de a dialoga despre cum a fost atunci şi cum este acum.

Promoția 1980 a Liceului din Subcetate

 

Cum am ales liceul din Subcetate? Simplu. După tentativa nereuşită de a urma cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, m-am întors acasă. Fiindcă la Subcetete toate locurile erau ocupate în clasa a IX-a, am început cursurile la Liceul Teoretic din Topliţa, fără a renunţa la ideea de a reveni în treapta a II-a, tot la Subcetate, lucru care s-a şi întâmplat. Ca motivaţie de a urma cursurile acestui liceu, după nereuşita la Alba Iulia, a fost şi faptul că aflasem despre acest liceu că este bun, cu dascăli competenţi şi condiţii bune de pregătire. Mai mult, majoritatea dascălilor din şcoala generală pe care am urmat-o erau absolvenţi ai acestui liceu, dascăli care ne-au vorbit atât despre condiţiile şi profesorii de aici, cât şi despre alţi absolvenţi care, în timp, au ajuns persoane importante în diverse domenii de activitate. Multe dintre personalităţile cu diplomă de bacalaureat marca Subcetate aveam să le cunosc peste ani, în locuri şi momente importante, lucru care nu o dată m-a făcut să fiu mândru că pot spune: „Şi eu am absolvit acest Liceu!”

La absolvirea liceului, în 1980, cu colegii de clasă

DD: Ați făcut parte din a doua promoție a Liceului Industrial. Câțiva dintre colegii dvs. au primit repartiție, având atestatul profesional de prelucrător prin așchiere, la Fabrica de Tractoare din Miercurea Ciuc. Dumneavoastră ați ales cariera militară, astfel că, în același an, ați fost admis la Şcoala Militară de Ofiţeri activi arma „Pompieri” din cadrul Ministerului de Interne, pe care ați urmat-o în perioada 1980 – 1983. Ce v-a îndemnat spre cariera militară? De ce arma „Pompieri”?

Gheorghe Pop: De ce carieră militară… Sincer spun că aş putea scrie un mic roman, dar neavând veleităţi şi aplecare către „artă”, pentru scris, am să încerc cu stângăcie să redau, în cât mai puţine rânduri, niște amintiri, sentimente, trăiri, care mi-au condus paşii spre cariera militară.

Aş începe cu unele amintiri din copilărie, chiar înainte de a păşi într-o sală de clasă, când, pe la vârsta de 6-7 anişori, stăteam şi ascultam, jucându-mă prin surcele şi cu unelte de lucru ale tatălui meu, poveşti foarte interesante ale tatei și vecinilor noștri spuse la un „pahar de vorbă” (de vin). Tata era recunoscut în sat ca un bun meseriaş în mai multe domenii gospodăreşti, dar, în vremea aceea, nu ştiam eu ce înseamnă tâmplărie, rotărie, potcovărie, meserii pe care le practica tata. Vecinii veneau să-l ajute, dar eu pândeam momentul când treceau la „poveşti” din armată şi din război. De multe ori îmi amintesc că mă opream din joacă şi începeam să ascult cu atenţie. Cu toate că aveam fraţi mai mari şi mai mici care mă chemau la joacă în altă parte, eu preferam să stau să-i ascult pe „oamenii mari”. De multe ori îmi spunea tata: „Fugi, copile, şi te joacă cu ceilalţi, nu sta în gura oamenilor mari că mai spunem şi prostii care nu-s pentru tine!” Rareori îl ascultam şi atunci, ca să uite de mine, stăteam cuminte, prefăcându-mă că mă joc, până când venea mama, uneori destul de târziu, şi-i spunea tatei: „Omule, iar ai uitat de copil cu poveştile voastre! Nu vezi că a adormit în surcele? Dacă răceşte…”

Toate astea aveam să le aflu mai târziu de la mama…

Peste ani, istoria a devenit unul din obiectele de studiu care de la prima oră m-a fascinat, asta şi datorită profesorului Iacov Ioan. Începând cu clasa a VIII-a, şi în prezent, studiul documentelor, cărţile, revistele, articolele pe teme istorice au devenit pentru mine un hobby, interesat fiind în primul rând de latura militară. Ca elev, am participat la toate taberele cu specific paramilitar sau de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei. Astfel, pot spune că încă din clasele gimnaziale eu aveam ca obiectiv de atins „cariera militară” până la gradul pe care azi îl port.

De ce arma Pompieri? Dintr-o situaţie nefericită pentru mine, într-un fel, şi dintr-o întâmplare la care ați contribuit şi dvs., directoarea de atunci a liceului, Doiniţa Ţepeluş.

În vara anului 1979, la sfârșitul clasei a XI-a, am participat la tabăra de parașutism de la Deva. Situaţia nefericită a fost determinată de un salt nereușit, în urma căruia m-am trezit în spital cu multiple contuzii pe corp, dar, spre fericirea mea, fără leziuni interne. M-am ales doar cu o sperietură soră cu moartea, cum se spune în popor.

La controlul medical amănunţit pentru încorporarea ca militar în termen, am aflat că am tensiune pe sistem nervos, la aceea vârstă tratabilă, dar fără posibilitatea de a mai ajunge pilot… alt vis spulberat!

Întâmplarea la care, aşa cum spuneam, a avut o contribuţie şi doamna directoare s-a datorat faptului că sosise la liceu Cpt. Voineag Constantin, ofiţer de resurse umane de la Grupul de Pompieri Harghita, în căutare de viitori candidaţi pentru Şcoala de Ofiţeri activi, arma Pompieri. 

După discuţiile cu ofiţerul, prezentându-i pe larg situaţia mea, acesta mi-a dat o speranţă şi o şansă, în acelaşi timp. Dorind cu orice preţ să ajung ofiţer, chiar dacă nu ştiam absolut nimic despre această categorie de militari, mi-am zis: am o şansă, nu trebuie să o ratez. Și nu am ratat-o.

 

1980. Depunerea jurământului militar

 

DD: Să ne întoarcem, cu îngăduința Dvs., la familia în care v-ați născut și ați crescut. E important! Familia asigură în „cei șapte ani de acasă” prima treaptă în formarea și educarea copilului, a omului, a cetățeanului, prin modelul de viață și conviețuire, prin principiile de viață transmise. Vorbiți-ne despre părinți, bunici, frați și surori, despre rolul lor în formarea Dvs.

Gheorghe Pop: Da, familia… o instituţie care, odată cu progresul umanităţii, se pare că scade tot mai mult în semnificaţie, importanţă şi valoare. În societatea mult blamată, avea o importanţă deosebită, era considerată „celula de bază a societăţii”… Cred cu toată convingerea că aşa ar trebui să rămână.

 

    În mijlocul familiei, la moartea tatălui (Sărmaș)

 

Familia în care m-am născut a fost şi a rămas o familie. Pe lângă faptul că era modestă, era şi o familie numeroasă, ca multe alte familii de români. Părinţii mei, cu o educaţie minimă de 7 clase, aveau principii profunde în ceea ce înseamnă respectul pentru valorile familiei, pentru valorile morale. Cu multă dragoste şi grijă pentru copii, s-au preocupat de educarea noastră în spiritul respectului față de părinţi, de familie în general, faţă de valorile religiei creştine, cu toate restricţiile impuse de regim, dar şi faţă de muncă, repetându-ne ori de câte ori aveau ocazia că „meseria este brăţară de aur”.

În ziua de azi este greu să vorbeşti celor care, totuși, te ascultă despre propria familie, şi mai ales despre o familie compusă din părinţi și 14 copii. Am fost 10 băieţi şi 4 fete, din care, patru au decedat la vârste fragede. Momentan, suntem 10 în viaţă: 4 fete şi 6 băieţi.

 

    Gheorghe Pop și frații săi

 

Pare incredibil pentru unii că m-am născut într-o familie atât de numeroasă şi modestă şi că sunt ceea ce sunt. Nu am dispus de abundenţă materială sau financiară, dar părinţii ne-au educat în spiritul valorilor autentice şi mai ales în spiritul muncii. Am plecat din casa părinească cu convingeri certe că numai prin educaţie, muncă şi respect faţă de valorile adevărate poţi evolua în viaţă şi pe scara socială. Regret că trebuie să afirm că astăzi sistemul de valori este puternic bulversat, iar piramida acestor valori a fost pusă cu susul în jos. Pus de mic la diferite munci gospodăreşti, nu am considerat şi nu consider nici azi că educaţia prin muncă a fost o formă de exploatare sau de încălcare a „drepturilor copilului”. Dimpotrivă, azi când copilul nu are voie să facă nimic, vedem la tot pasul abuzuri asupra acestuia, comportament deviat şi lipsă de respect faţă de valorile socio-umane autentice, promovându-se non-valori şi subcultură. Mă opresc aici cu aprecierile personale pentru că nu am nici căderea, nici competenţa de a judeca ceea ce pentru foarte mulţi este o normalitate în aşa zisa democraţie de tranziţie pe care o parcurgem şi care pare că nu mai ia sfârşit.

Bunicii, nu i-am cunoscut, nici dintr-o parte, doar din spusele părinţilor. Și părinţii, și bunicii au provenit tot din familii obişnuite şi numeroase. Tata avea 12 fraţi, mama avea 11.

Cât despre fraţi, pot spune că toți și-au ales meserii şi profesii pe care le-au considerat a le satisface propriile valori, şi-au întemeiat familii, au copii şi azi se bucură de nepoţi.

În ceea ce mă priveşte, nu pot spune că faţă de familie am fost „oaia rătacită” sau „fiul rebel”, fiindcă nu am ascultat îndemnurile mamei de a deveni preot. Îmi spunea foarte des că numai credinţa a ţinut-o în viaţă să ne crească și să ne vadă pe fiecare la casa lui şi de aceea, s-ar cuveni „măcar” unul din cei 10 băieţi să-i îndeplinească dorinţa fierbinte de a avea în familie un preot. Nu a fost să fie!

Având deja obiectivul stabilit, m-am aplecat serios spre studiu şi mi-am urmat calea cu fermitate, hotărât să nu scap „nici un tren”. Și nu am scăpat.

DD: Pentru mine, nu este o minune că Dvs., fiu al Sărmașului… și al Varvizului…, sunteți General de Brigadă. Ați fost șef de promoție al liceului din Subcetate în anul 1980… tot un fel de „ general de brigadă”…, un elev reper la învățătură, comportare, ținută, moralitate. Mi-amintesc că din când în când, fiindu-i dirigintă și voind să-l stimulez și să-l încurajez, îi aminteam fratelui dvs. Fănel, mai zglobiu și mai distrat, despre ținuta ireproșabilă a fratelui mai mare, Gheorghiță. Mă întreb dacă am procedat corect… Azi, mă bucură reușita lui în viață, urmând tot cariera militară. Felicitări amândurora!

Gheorghe Pop: Nu, nu aţi greşit, dimpotrivă mă bucur nespus de mult să aud de la profesoara mea de suflet că eram dat drept exemplu fratelui meu mai mic, „mai distrat şi mai zglobiu”, ca să vă citez. Aşa este, fratele mai mic şi chiar mezinul, care o perioadă a fost poliţist, m-au urmat, dar nu au ascultat în totalitate, zic aşa, nici sfaturile dascălilor, nici pe ale mele. Dacă le-ar fi urmat, aşa cum am încercat să-i conving, azi ar fi fost şi ei ofiţeri cu grade superioare. Nu le reproşez nimic. Eu, totuşi, sunt mândru cu fraţii mei, de realizările, familiile şi copiii lor. Cred că nu şi-au propus mai mult.

DD: Mi-amintesc, printre altele, că în anii de liceu ați reprezentat liceul la faza județeană a concursului de literatura română și că ați fost conducătorul formației de dansuri populare românești a liceului. A devenit dansul o pasiune?

Gheorghe Pop: Şi eu îmi amintesc cu deosebită plăcere de acei ani frumoşi, anii de liceu. Da, dansul a devenit o pasiune, pentru că după ce i-am deprins tehnica, fie dans popular, clasic, mai puţin cel de discotecă, m-am convins singur de frumuseţea acestuia, de aprecierile celor din jur.

    1979 – În formația de dansuri populare românești a Liceului Subcetate

 

Am dansat ori de câte ori am avut ocazia, dacă contextul şi locul au permis. Unele dansuri specifice Zonei Mureşului Superior le-am etalat, cu diverse ocazii, și în alte zone etno-folclorice, stăduindu-mă, în acelaş timp, să-mi însuşesc paşii dansurilor specifice locului. Am dansat şi pe meleaguri străine, în Ungaria, Finlanda, unde chiar i-am surprins pe cei prezenți. Şi, întrucât am făcut o pasiune din a dansa, am reuşit ca pe unul din cei doi feciori ai mei, mezinul, să-l fac dansator profesionist, obținând numeroase premii şi chiar medalia de aur la o fază naţională. Sper să nu renunţe, întrucât a înţeles şi el lumea şi frumuseţea dansului.

DD: Și acum vă rog să ne povestiți ceea ce știm prea puțin despre Dvs.: periplul profesional, cu toate că un Curriculum vitae succint putem afla pe site-ul I.S.U. „Oltul” al Județului Harghita…

Gheorghe Pop: Într-adevăr, CV-ul meu poate fi expus SCURT, CLAR şi PRECIS, așa cum ordinul, acţiunile şi tot ce este legat de instituţia militară, pentru a-şi atinge scopul şi a avea şi efectul scontat, trebuie rezumate la aceste trei cuvinte.

În altă ordine de idei, dacă aş avea talent literar, aş putea scrie un roman inspirat din periplul meu profesional, marcat de foarte multe evenimente, de la cele picante, hazlii, la cele dramatice, generate de situaţii imprevizibile, care, prin natura meseriei, m-au pus de nenumărate ori în situaţia de a decide foarte rapid dacă îmi risc integritatea corporală şi chiar viaţa mea şi a subordonaţilor, respectând „Jurământul militar”, pentru salvarea semenilor şi a valorilor materiale şi spirituale, sau dacă mă limitez numai la o simulare a îndeplinirii misiunii şi restul… „Dumnezeu, cu mila!”. Îl asigur pe cititor că mi-am respectat Jurământul de credinţă și am pus mai presus, de multe ori, datoria decât chiar familia. Acestei atitudini îi datorez porecla de „Gigi regulament”, poreclă pe care am transformat-o în renume şi pentru care astăzi simt respectul şi aprecierea camarazilor de armă şi nu numai, oriunde m-aş afla în această ţară.

Tot pe scurt, aş putea să adaug că în anii 1983-1984 am comandat 4 subunităţi de intervenţie din Bucureşti, conducând personal 260 intervenţii, pe timpul cărora am salvat sute de vieţi omeneşti şi valori materiale inestimabile. Au fost trei momente care m-au marcat: intervenţia din septembrie 1983 de la Policolor, obiectiv industrial deosebit de important, când s-a impus evacuarea unui cartier cu peste 400 000 de locuitori în mai puţin de 6 ore; intervenţia de la Leagănul de copii de pe lângă Întreprinderea „Flamura Roşie”, unde, cu riscul vieţii a 20 de soldaţi, am salvat 32 de copii între 8 luni şi doi ani, dar am avut şi o pierdere care m-a marcat profund: o fată orfană de 16 ani.

În perioada 1984-1988 am fost promovat la cel mai înalt eşalon al instituţiei, Comandantul Trupelor de Pompieri, perioadă în care, aşa cum obişnuiam să spun, „între două trenuri şi-un hotel” treceam şi prin Bucureşti. Tot în această perioadă am cutreierat ţara în lung şi-n lat. Am văzut adevăratele frumuseţi ale patriei, am vizitat cele mai importante obiective turistice, religioase, monumente ale naturii şi nu în ultimul rând cele mai importante obiective economice din toate ramurile industriei româneşti, de la platformele petroliere din Marea Neagră la Centrala pe Şisturi Bituminoase din Munţii Aninei; de la Porţile de Fier la frumoasele Mănăstiri din Nordul Moldovei. Dar tot în această perioadă am trăit un moment în care nu am crezut că este posibil, dar a fost, ca primul meu copil să-mi spună nenea militaru’.

    În promoția Academiei de Înalte Studii Militare – 1988-1990

 

Următorii doi ani, 1988-1990, i-am petrecut pe băncile celei mai importante instituţii de învăţământ militare, Academia de Înalte Studii Miliare. În această perioadă am trăit, dacă pot spune, cea mai neagră pagină din istoria carierei mele şi anume: în vâltoarea evenimentelor din 1989, mi-a murit un camarad în braţe, împuşcat de nu se ştie cine şi de unde.

După absolvirea Academiei, am fost curtat pentru tot felul de funcţii înalte în diferite structuri ale statului, dar, întrucât arma Pompieri mi-a oferit satisfacţii pe care nu le pot cuantifica, printre care nobleţea misiunii, faptul că a fost prima armă care s-a ridicat la luptă împotriva asupritorilor pentru apărarea valorilor fragedei democraţii din anul 1848 şi mai ales pentru că am fost ultimul ofiţer de pompieri care a comandat subunitatea şi a dormit în patul „Eroului Naţional Cpt. Pavel Zăgănescu”, am declinat orice ofertă, indiferent cât de tentantă ar fi fost, rămânând la arma în care am depus Jurământ de credinţă Patriei şi poporului meu cu mâna dreaptă pe Drapelul Tricolor - cel mai emoţionant moment din cariera militară. Nici avansarea la gradul de „General” nu mi-a provocat asemenea trăiri ca cele de la „Jurământ”.

În următorii 5 ani, 1990-1995, mi-am îndeplinit serviciul în diferite funcţii din Comandamentul Trupelor de Pompieri. O perioadă de doi ani şi jumătate am îndeplinit şi funcţia de „profesor”, împărtăşind cursanţilor din cunoştinţele şi experienţa mea. M-a impresionat faptul că între cursanți au fost mulţi ofiţeri proveniţi din afara sistemului militar, dar și foarte mulţi colegi de serviciu, de şcoală militară şi chiar foşti profesori din şcoala militară.

Următorul pas, de altfel un vis încă de la absolvirea şcolii militare, a fost acela de a reveni pe meleaguri natale, întrucât profilul de profesor nu îmi era compatibil, eu fiind o fire puţin mai colerică, temperamentală (născut de altfel sub Zodia Berbecului), dar, fără a fi superstiţios, tot timpul dornic de acţiune, în frunte şi alături de subordonaţi şi camarazi, la foc, la inundaţii, explozii, accidente rutiere şi feroviare etc.

Din anul 1995 şi în prezent îmi desfăşor activitatea în Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Oltul” al Judeţului Harghita, unitate în care consider că mi-am desăvârşit cariera profesională şi militară. Trebuie să recunosc că acum, când aştern pe hârtie aceste amintiri, încă sunt ofertat din partea guvernanţilor de a reveni în Bucureşti, în diferite posturi, posturi pe care le-am mai declinat nu de mult timp.

În această unitate am îndeplinit două funcţii importante, cea de „Şef de Stat Major” şi de „Comandant”.

După modificările survenite în instituţiile statului, ceea ce s-a repercutat şi asupra pompierilor, şi anume unificarea Protecţiei Civile cu Pompierii Militari, rezultând Inspectoratul pentru Situaţii de Uegenţă al Judeţului Harghita, am ocupat prin concurs funcţia de Inspector şef, funcţie pe care sper să o predau o dată cu trecerea în rezervă sau în retragere.

Personalul Inspectoratului ISU „Oltul” al jud. Harghita, 30. 12. 2013

 

Momentele semnificative care m-au marcat în această perioadă au fost incendiile de masă din anii 2002, 2006, 2008, 2010, culminând cu cele din 2012, când aproape 10% din suprafaţa judeţului a fost în flăcări, apoi inundaţiile catastrofale, cu ecou mai mic sau mai mare în media, dar care au culminat cu cele din 2005, soldate cu 16 morţi, dar și accidentele rutiere soldate cu zeci de morţi şi răniţi, de asemenea cele feroviare soldate cu victime în oameni, animale şi pagube uriaşe.

Toate aceste evenimente le-am gestionat în foarte bune condiţii, bineînţeles secondat de un corp de ofiţeri şi subofiţeri foarte bine pregătiţi şi buni profesionişti, subliniind fără modestie faptul că gestionarea situaţiei creată de inundaţiile catastrofale din luna august 2005 a făcut posibilă şi situaţia paradoxală pentru cei obişnuiţi numai cu critici la adresa instituţiilor statului. Am zis paradoxală pentru că cei care au avut curajul să-mi încredinţeze gestionarea crizei şi situaţiei de urgenţă, precum şi conducerea tuturor forţelor participante - pompieri, jandarmi, poliţie, armată, servicii voluntare şi voluntari civili - nu au greşit; a fost prima dată când mass-media şi toţi reprezentanţii presei prezenţi în zona de dezastru au avut numai cuvinte de laudă la modul de gestionare deosebită a situaţiei de urgenţă. Aceste aprecieri au determinat şi reacţia imediată a Conducerii Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a Preşedintelui României, prezent la locul dezastrului, şi altor demnitari de stat.

DD: Sunteți un profesionist remarcabil, iar meritele Dvs. sunt recunoscute și apreciate de Statul Român și prin distincțiile acordate.

Gheorghe Pop: Da aşa este , mă consider un specialist în specificul armei, dar şi militar desăvârşit.

În ceea ce priveşte recunoaşterea meritelor de către Statul Român, pot să afirm, cu toată convingerea că sunt mulţumit din acest punct de vedere, pentru că, indiferent de guvernare, am fost decorat şi recompensat cu bani şi alte forme de apreciere. Dacă ar fi să dau şi date, pe scurt acestea s-ar concretiza astfel: :

- 1987: Ordinul Meritul Militar clasa a III-a;

- 1995: Ordinul Meritul Militar în Serviciul Patriei;

- 2003: Însemnul Onorific în Serviciul Armatei;

- 2008: Însemnul Onorific în Serviciul Patriei.

În anul 2007 am fost primit în rândul cavalerilor Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă” cu grad de „Cavaler”, cel mai înalt ordin militar pe timp de pace.

Recunoaşterea meritelor a fost reliefată şi prin faptul că între 1990-2011 am fost avansat la „Excepţional” de 3 ori: în grad de căpitan, maior şi colonel.

În anul 2012, ca o recunoaştere deplină a loialităţii şi fidelităţii, am fost avansat, pot spune, de două ori, o dată la gradul de „General” cu o stea, iar a doua oară avansat în cadrul Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă” la gradul de „Ofiţer al Ordinului”, ambele distincţii fiind acordate prin Decret Prezidenţial.

Am fost de asemenea recompensat cu Emblema de Merit pentru Acţiuni Umanitare.

 

 

Vreau să spun că pentru toate acestea m-am dedicat carierei fără a-mi neglija familia şi celelalte obligaţii sociale, dar şi având în permanenţă în atenție acel faimos citat: „Nu te întreba ce face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Am citat din memorie fără a nominaliza autorul.

Eu am făcut tot ce mi-a dictat conştiinţa, tot ce mi-au permis cunoştinţele şi competenţele conferite de lege. Statul Român m-a apreciat şi m-a recompensat pe măsura faptelor. Fără a mai adăuga ceva în plus, spun şi acum, așa cum am jurat și în urmă cu peste 35 de ani: „Servesc Patria!”

DD: Și o serviți exemplar. Ce proiecte aveți în vedere pentru ameliorarea activității în cadrul Inspectoratului I.S.U. „Oltul” al jud. Harghita?

GP: Am participat în străinătate la multe schimburi de experiență pentru documentare privind tehnica de intervenție, am vizitat întreprinderi care produc autospeciale de intervenție pentru Uniunea Europeană, precum Fabrica IVECO-MAGIRUS din Köln – Germania. Intenția noastră este să creăm la Miercurea Ciuc un Centru de coordonare și conducere a intervenției după model german. La aniversarea a 20 de ani de existență a Serviciului SMURD în România, acesta a fost apreciat ca cel mai performant din Europa și unul din cele mai performante din lume și noi, pompierii, ne mândrim cu aportul remarcabil la realizarea acestor standarde înalte.

DD: Sincere felicitări pentru realizările profesionale și familiale! Sunt sigură că sunteți mândru de familia pe care o aveți și că vă face plăcere să ne vorbiți despre soția și copiii Dvs.

Gheorghe Pop: Da, sunt mândru de tot ce am realizat până acum atât pe plan profesional, cât şi pe plan familial.

În câteva cuvinte voi vorbi despre soţie şi copii. Soţia mea provine tot dintr-o familie modestă, din aceeaşi localitate cu mine. Ne-am cunoscut când eram doar doi adolescenţi, ne-am iubit şi ne-am luat din dragoste, fără nici un alt interes, dragoste care nici mie mai că nu-mi vine să cred, dăinuie de peste 37 de ani şi sper din toată inima să dăinuie până la sfârşit. Soţia mea s-a dedicat total familiei, soţului şi copiilor. Cred că fără acest sacrificiu nu aş fi putut atinge „culmile gloriei” visate, pe care eu zic că am atins-o, fapt pentru care sunt mândru de ea, îi mulţumesc şi mă preocup să o recompensez, cum se spune în armată, cu tot ce am eu mai de valoare. Chiar dacă nu a urmat o profesie de excepţie, mi-a fost alături trup şi suflet, mi-a dăruit doi băieți (se spune că numai femeile bune la suflet nasc băieţi), pe care i-a crescut cu toată dragostea de care poate fi capabilă o mamă adevărată.

 

Sunt foarte mândru de băieții mei: unul mă urmează în carieră, salvează vieţi omeneşti ca paramedic, iar cel mic este student la informatică.

DD: Având locul de muncă în reședința județului nostru Harghita, pot spune că nu v-ați îndepărtat de obârșie. Faptul că și soția este sărmășeancă, drumurile Dvs. duc adesea în comuna natală. „Acasă” poate însemna nu numai la Miercurea Ciuc, unde aveți domiciliul, ci și la Sărmaș. V-ați gândit să petreceți mai mult timp aici după ce vă veți pensiona?

Gheorghe Pop: „Acasă”, mi-e greu să definesc acest cuvânt, întrucât atunci când am pus mâna pe „Drapelul Tricolor”, mi-au revenit în memorie cuvintele unui ofiţer desăvârşit, comandantul companiei elevi, un model demn de urmat. La ora de Educaţie Ostășească ne spunea: „Odată cu depunerea Jurământului de credinţă nu vă mai aparţineţi vouă, ci ţării, astfel că veţi merge acolo unde Patria vă cheamă”. De aceea nu pot defini clar cuvântul „Acasă” pentru că 15 ani am fost în Bucureşti, iar din aceştia aproape 10 am cutrierat ţara. Am fost „Acasă” în orice colţ de ţară, condiția este numai să calc pe pământ românesc.

Sunt acasă la Miercurea Ciuc de 20 de ani.

La trecerea în rezervă sper să fiu cu adevărat acasă, în comuna natală. Acolo doresc să mă retrag să-mi trăiesc bătrânețele. Dar cum viața îți poate juca uneori feste, totul rămâne de văzut.

DD: Ultima întrebare: care este crezul care vă călăuzește în viaţă?

Gheorghe Pop: Îmi vin în minte tot felul de maxime rostite de învățați ai lumii, a căror înțelepciune am încercat să mi-o însușesc; până la urmă, am să mă opresc la ideea că orice om în viață trebuie să-și propună un scop în concordanță cu dorințele proprii, dar să se încadreze și în limitele valorilor morale și spirituale general acceptabile ale comunității în care trăiește.

Crezul meu a fost de a face în așa fel încât să ajung acolo unde mi-am propus: să-mi clădesc o famile, o carieră, o casă, să-mi câștig respectul de sine, respectându-i permanent pe cei de lângă mine.

Crezul meu l-aș parafa cu o maximă: „Respecă-te pe tine însuți, dacă vrei să fii respectat!”

DD: Mulțumim pentru onoarea și bucuria de a vă avea ca interlocutor.

Sănătate și mult succes vă dorim.

 

Sărbătoare în familie

Un secol de psihologie românească, în PSIHOLOGI ROMANI DIN SECOLUL XX. Autori: Pavel Mureșan și Ion Mânzat

 English: ROMANIAN PSYCHOLOGISTS OF THE 20TH CENTURY

O carte peste secole: PSIHOLOGI ROMANI DIN SECOLUL XX

https://www.paideia.ro/.../2689-psihologi-romani-din...

Un secol de psihologie românească. O viziune sintetică asupra psihologiei românești cu succesele, dramele și insuccesele ei, surprinsă prin portretele creatorilor ei. Un tablou sintetic, o frescă istorică a psihologiei românești care spune generațiilor viitoare, de peste decenii și secole, cine au fost, prin ce au trecut și ce au realizat psihologii români din Secolul XX. Acești „actori” ai psihologiei românești au trecut prin două războaie mondiale și aproape o jumătate de secol de comunism, prin desființarea psihologiei ca profesie, disciplină universitară și instituție de cercetare. Unii au fost anchetați, torturați și întemnițați pentru decenii de către „inchiziția” comunistă. Alții au trecut prin neocidul Meditației transcendentale, au fost degradați profesional și trimiși la munci fizice în întreprinderi industriale. Cu toate acestea nu și-au pierdut încrederea, și-au păstrat demnitatea profesională și au menținut aprinsă flacăra cunoașterii pentru această știință. Psihologii români au contribuit cu pasiune și creativitate la dezvoltarea patrimoniului universal al acestei științe. Unii dintre ei au părăsit din copilărie, din tinerețe sau mai târziu pământul românesc, dar au devenit stele de prim rang ale psihologiei universale: David Wechsler – creatorul celor mai avansate teste de inteligență din lume, Jacob Levy Moreno – creatorul sociometriei și psihodramei, Serge Moscovici – părintele psihologiei sociale europene, Mircea Steriade – unul din creatorii neuroștiinței etc. Dar cei mai mulți au rămas aici, au creat școli de gândire științifică, reviste, asociații, teorii și instituții psihologice, au scris manuale școlare și cursuri universitare, au publicat cărți și organizat evenimente științifice naționale și internaționale. Tuturor le este dedicată această lucrare realizată, cu întreruperi, pe parcursul a peste patru decenii.

Este și un omagiu adus psihologiei românești din secolul XX.

💢

ION MÂNZAT (n.1935, BUCUREȘTI) psiholog român, profesor universitar, personalitate remarcabilă a culturii române.  Ca cercetător științific academic, a fost bursier Fulbright în 1980, la universitățile Berkeley și Stanford. Ion Mânzat este fondatorul psihologiei sinergetice (1991), autorul monumentalei opere Istoria psihologiei universale (2003, 2012, peste 1000 de pagini).

Psihologia sinelui, o călătorie spre centrul ființei| Iuliana Musetescu și Ion Mânzat|Viața ca Artă

https://www.youtube.com/watch?v=TXHGBmGRrG4

    PAVEL MUREȘAN (n. 1950, sat Hodoșa, comuna Sărmaș, jud. Hargita), psiholog român specializat în psihologie socială și educațională; specializare post-doctorală: A.v. Humboldt postdoctoral Felow la Freie Universitat West Berlin (1991-1993). Cercetător științific la Institutul de Științe ale Educației (1973-1975), asistent și lector la Academia de Studii Social-Politice București (1975-1990), cercet. șt. pr. II și Secretar Științific la Institutul de Științe ale Educației București (1990-1993).

    Cercetător asociat la Universitatea din Toronto (1994-1997); International Project Manager pentru proiecte guvernamentale federale Canadiene și Banca Mondială - Canada Natioanal Life Work Centre (1994-2003); președinte al International Centre for Human Resources Management (1996-2006); profesor la „R. H. King Academy” Canada (2000-2017). Canada Honour Specialist (2007-prezent).

💢

Dicționarul PSIHOLOGI ROMANI DIN SECOLUL XX, realizat de PAVEL MUREȘAN și ION MÂNZAT, publicat la Editura Paideia, Seria Magna, în 2024, prin mărinimia domnului Pavel Mureșan, a ajuns și la Subcetate!

Este un mic dar, menționează domnul Pavel Mureșan, ca semn al întoarcerii „la obârșie, la izvor...”, după spusele poetului Lucian Blaga.

Un exemplar a fost oferit Bibliotecii Liceului „Miron Cristea” din localitate, cu următoarea dedicație:

„Din partea autorului Pavel Mureșan, în semn de recunoștință și apreciere pentru cei cinci ani (1964-1969), în care am învățat și m-am format pe băncile acestui prestigios liceu, unde m-am bucurat de o generație de profesori și colegi deosebiți. Mesajul acestei cărți este să inspire tot mai mulți reprezentanți ei tinerelor generații spre drumul temerar al cunoașterii științifice.

    Toronto, 20 februarie 2024”    

    (Primit prin e-mail)

â

Al doilea exemplar a fost dăruit Asociației Culturale Dobreanu, cu următoarea dedicație:

„Colegei mele de liceu, Doinnița Dobrean, cu admirație și respect pentru ce a făcut și face în valorificarea patrimoniului cultural și intelectual al comunei Subcetate-Mureș, prin Asociația Culturală Dobreanu. Generațiile viitoare se vor bucura cu mândrie peste decenii și secole de o imagine istoriografică, culturală și intelectuală a localității în care s-au născut, au crescut și educat. Un loc unic și frumos în lume pe cursul superior al Mureșului.

    Pavel Mureșan (Primit prin e-mail)

    Canada, 19 februarie 2024”

💢

FELICITĂRI autorilor acestui amplu dicționar, domnii Pavel Mureșan și Ion Mânzat, doctori în psihologie și profesori universitari! Respect și admirație pentru impresionantul volum de muncă, pentru râvna, dăruirea, timpul dedicat realizării acestui proiect măreț! Felicitări, în egală măsură, pentru întreaga activitate profesională a celor doi psihologi români!

    MULȚUMIRI, domnule Pavel Mureșan, pentru prețioasele DARURI trimise spre locul obârșiei!

    MULȚUMESC domnului Pavel Mureșan pentru interviul acordat în anul 2013 pentru primul volum al cărții LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE!

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/07/la-multi-ani-pavel-muresan-doctor-in.html