miercuri, 14 ianuarie 2015

MIHAI EMINESCU - 165

Moto:
„Conștiința românească se trage toată din Eminescu”. (Dan Puric)

CUPRINS:

1. DIN DRAGOSTE PENTRU „LUCEAFĂR”..., stud. Cosmina-Marcela Oltean
2. OMAGIU LUI EMINESCU LA LICEUL DIN SUBCETATE
3. AMINTIRI DESPRE EMINESCU, Prof. Ramona-Ionela Moldovan
4. AMINTIRI DE LUCEAFĂR, Prof. Ramona-Ionela Moldovan
5. „Unor poeți în alb”, de Marian Malciu
6. RUGĂCUNE, de Mihai Eminescu

 1. Din dragoste pentru Luceafăr

Retrăim acum o perioadă minunată. Ne aflăm în faţa primului mare eveniment cultural din noul an, cu întindere pe tot teritoriul ţării noastre: Ziua Culturii Naţionale, ziua marelui poet Mihai Eminescu – comemorarea a 165 de ani de la naşterea poetului.

Printre stele

,,Din valurile vremii’’ 

De mulţi ani încoace, perioada decembrie – început de ianuarie are o anume însemnătate pentru mine: pregătire temeinică pentru Ziua Culturii Naţionale, asigurarea unui nou ,,tiraj’’ de ilustraţii pentru expoziţiile din această perioadă. Ziua lui Eminescu e o sărbătoare la care am participat mereu. Din şcoala generală îmi amintesc anul când am realizat portretul poetului, cu oarecare stângăcie, apoi în cei patru ani de liceu, fiecare început de an, fiecare revenire din vacanţă (în care studiam texte ce urmau ilustrate) însemna pregătire pentru această zi specială. La Liceul din Subcetate, Catedra de Limba Română, condusă de dl. Ioan Cutlac, d-na Crina Gabor şi d-na Doina Dobrean, organiza mereu sărbători frumoase, la care elevii participau cu drag şi multă implicare. Implicare pe care domnii profesori aveau grijă să o răsplătească cu diplome şi cărţi. Acest lucru nu s-a schimbat ! Anii trecuţi am ţinut această sărbătoare cu Cenaclul ,,Buna Vestire’’ la Miercurea Ciuc şi Topliţa. Iar anul trecut am avut onoarea de a petrece această frumoasă zi la Sfântu-Gheorghe, cu oameni de cultură minunaţi precum dl. Ştefan Danciu, Adrian Lesenciuc, Ionel Simota, Luminiţa Cornea, Camelia Paraschiv Katai şi mulţi alţii.

Rădăcini

,,Vreme trece, vreme vine’’ 

 În acest an, ca să continui tradiţia, îmi doresc să scriu câteva rânduri din suflet, rânduri pe care nimeni nu poate şti cu câtă admiraţie şi entuziasm le scriu, în semn de mic omagiu pentru poetul preferat, pentru poetul în ale cărui versuri am găsit izvor de inspiraţie pentru aproape toate ilustraţiile de carte. Spun aproape toate pentru că şi atunci când am ilustrat Blaga sau Goga, tot imagini artistice asemănătoare celor plăsmuite de Eminescu prin cuvânt am reuşit să redau. Am observat că şi la alţi poeţi tot motivele şi temele eminesciene le căutam. Am ajuns să cred că e vorba despre o asemănare spirituală şi de viziune artistică. De-a lungul timpului acest poet a inspirat mulţi intelectuali şi artişti. Îmi vine iar în minte exemplul lui Ştefan Luchian, pe care l-am discutat individual într-un alt articol. Ce alt exemplu mai frumos? Pe Eminescu, e inevitabil să nu îl legi de alte nume cu rezonanţă, după cum se observă. Am auzit spunându-se că, într-o oarecare măsură, cu toţii ne regăsim în poezia sa. Are el această unică şi remarcabilă abilitate. Susţin această opinie, cu menţiunea că, cel puţin în cazul meu, impactul poemelor sale asupra creaţiei artistice a lăsat urme vizibile: peste 100 de ilustraţii. Acest fapt e explicabil şi din prisma unei discipline ce are la bază studiul frumosului şi al artei: ESTETICA. Aprofundarea acestei discipline aduce o mai bună înţelegere a fenomenului artistic, a artelor frumoase şi a poeziei – care îşi au rădăcinile în antichitate. Dar mai aduce clarităţi şi în ceea ce priveşte legătura dintre artele vizuale şi poezie, şi referitor la modul în care ele conlucrează şi se pot completa. Iată cum: pe când artele vizuale apelează direct la simţuri, poezia se bazează pe semne lingvistice; unele pun în evidenţă imagini sensibile, altele simboluri intelectuale, după cum explica gânditorul marxist de o autentică valoare intelectuală, Wladyslaw Tatarkiewicz în Istoria esteticii. Vorbim despre frumosul sensibil şi cel intelectual, despre arta directă şi cea simbolică. Subiectul e unul extrem de interesant şi de amplu, dar se transformă într-o altă temă de discuţie, ce se cere tratată separat.  

 Destrămarea timpului
Timp rupt

La Teiul lui Eminescu

La Iaşi, am păşit de multe ori în Parcul Copou, care adăposteşte celebrul Tei al lui Eminescu. Unul dintre cei mai bătrâni arbori din judeţ, pe locul 7 în top, teiul datează din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, fiind plantat în anul 1556. Considerat un miracol al supravieţuirii, acesta are 459 de ani !
De aici am luat drept suvenir două frunze care acum stau presate între paginile unui volum de poezii. Bătrânul tei, falnic, adăposteşte la rându-i, sub coroanele sale, bustul lui Eminescu, în faţa căruia se întinde, o scurtă alee din mozaic în care stau scrise versuri din poemul ,,Dorinţă’’, cu artistica semnătură a autorului, la final. Acest loc, parcă din altă lume, în care domneşte o linişte apăsătoare şi care îndeamnă la meditaţie, este, neîndoielnic, Inima Parcului Copou. Ce loc mai bun de a-l căuta pe Eminescu?
Şi stând acolo, sub tei, în linişte, mă întrebam: Doamne, ce trebuie să facă un simplu om să ajungă din ce în ce mai iubit cu trecerea anilor? Care în loc să moară, e tot mai viu, câştigând prin cultură nemurirea? Cum apare pe lume un nume pe care nici măcar temutul Timp nu-l poate pune în penumbră vreodată? Oare el ştia că va fi aşa…? E uluitor ! Iar răspunsul, deşi ar părea teribil de complex, e la fel de simplu pe cât i-a fost Poetului să compună versuri ce concurează cu perfecţiunea: vorbim, pur şi simplu, de o altă nuanţă a genialităţii !



                                                             
 Text, grafică și poze de stud. Cosmina Marcela OLTEAN

2. OMAGIU LUI  EMINESCU LA LICEUL DIN SUBCETATE















3. AMINTIRI DESPRE EMINESCU

Într-o lume în care trebuie să ne redescoperim şi chiar să ne reinventăm valorile, pentru că cele cu care am crescut şi pe care le-am crezut intangibile sunt veşnic batjocorite, Eminescu devine un personaj tot mai controversat, pe de o parte, sau idealizat, pe de altă parte. Bineînţeles că  niciuna din  aceste atitudini nu este  benefică  percepţiei realiste a figurii celui mai important reper literar românesc al secolului al XIX-lea. Întrucât întâlnirea noastră de anul trecut s-a desfăşurat sub semnul universalităţii poetului, propun pentru astăzi o perspectivă mai umană, a evocării omului Mihai Eminescu. Îmi sunt mereu vii în amintire cuvintele lui Nichita Stănescu implorându-ne să credem în existenţa simplă, dar miraculoasă a poetului condamnat la nemurire:
Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi: că el a băut cu gura lui,-- că avea piele  îmbrăcată în ştofă.
Atâta să nu uitaţi:că ar fi putut să stea la masă cu noi, la masa cinei celei de taină.
Atâta să nu uitaţi! Numai atât,-- că El a trăit înaintea noastră... Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!”
(Eminescu, poem de Nichita Stănescu)
Privind în timp îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe omul Mihai Eminescu, să-i ascult graiul cu inflexiuni moldave declamându-şi poeziile la întâlnirile Junimii, sau în  odăiţa scundă a bojdeucii din Ţicău, în faţa bădiţei Ion, care odată, după ce poetul a citit Somnoroase păsărele,  i-ar fi spus : “Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu”. Aş fi vrut să-l zăresc pe adolescentul de 15-16 ani  ghemuit în cabina de sufleur a teatrului lui Iorgu Caragiale (unchiul celui ce avea să devină un bun amic al poetului, dar şi cel mai cunoscut dramaturg al literaturii române, I.L.C.), şoptind la nevoie replicile actorilor. Mi-ar fi plăcut să-l zăresc căutând cu înfrigurare printre teancurile de cărţi ale anticariatelor din Iaşi vreo nestemată - carte rară, pe care, mai apoi să o depună cu  grijă spre păstrare pe rafturile Bibliotecii Centrale din Iaşi, al cărei director a fost o perioadă. Mi-ar fi plăcut de asemenea să-l însoţesc în chip nevăzut în lungile sale călătorii cu docarul pe drumuri desfundate de ţară,mergând în inspecţie în cine ştie ce şcoală din Iaşi sau Vaslui pe vremea când calitatea sa de revizor şcolar i-o cerea. Mi-ar fi plăcut să-l pândesc în redacţia ziarului Timpul scriindu-şi articolele furibunde care denunţau nedreptatea de pe orice palier social şi politic, şi urmăreau înălţarea poporului său…căci Eminescu a iubit…frumosul întrupat în arta cuvântului, şi-a iubit prietenii, a iubit femeia (care a rămas pentru el simbol al iubirii imposibil de plinit în această viaţă) şi-a iubit ţara şi neamul pe care le-a simţit într-un veşnic  pericol de înstrăinare. Aş fi vrut să-l urmăresc în acea primăvară a anului 1864, când, elev fiind la gimnaziul din Cernăuţi , a fugit cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu însoţind-o în turneu prin Transilvania,  ocazie cu care i-a cunoscut pe ardeleni şi o parte din problemele acestora, dar şi teatrul ca pe o experienţă autentică trăită pe deplin.
Amintirile contemporanilor săi zugrăvesc un personaj învăluit într-o aură parcă, un om care impunea un soi de respect sfielnic prin atitudinea sa demnă, prin nobleţea sufletească, prin autenticitatea gândirii, prin chipul său senin şi grav totodată, chip brăzdat de suferinţe a căror cheie pare că se ascunde în spatele versurilor sale:
„Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.”(Glossă,
Mihai Eminescu)

Acest chip deplin al creatorului şi al omului străbate până la noi peste decenii şi se întrupează din frânturi de amintiri ale acelora care l-au cunoscut, l-au întâlnit, i-au vorbit sau doar l-au zărit în timpul vieţii lor. În poveştile lor poetul este un om viu, cu slăbiciuni, cu aspiraţii şi cu dureri omeneşti.
Elevii clasei a VIII-a A au selectat câteva astfel de amintiri din poveştile celor care l-au cunoscut pe Mihai Eminescu: Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Al. Vlahuţă,Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu sau ziaristul M. Brăneanu, colaborator la ziarul Timpul
        
                                  Prof. Ionela Ramona Moldovan




4. Amintiri de Luceafăr…
                Prof. Ionela Ramona Moldovan



« - Şi ai plecat », i-a spus castanul mohorât,
« Te-ai dus ca o nătângă ;
Şi ai crezut că poate-n schit
Tristeţi n-au să te-ajungă…

Şi n-ai ştiut că-ntre pereţi
Grei ca de cetate
Se-nghesuie tristeţi
Cât toată lumea nu încape.

Tu mi-ai plecat din crengi zburând
Ca o nălucă vie
Şi-ai luat cu tine doar un gând
Şi-un strop de poezie.

Că ai plecat, te-am înţeles,
Şi te-am iertat, vezi bine,
Dar aş mai vrea să te întreb :
De ce ai uitat de mine ?

Cum poţi să crezi că aş mai da
În prag de primăvară
Măcar o frunză fără ca
Să-ţi ascult viersul iară ?...

Mi-e iarnă, şi mi-e ger şi dor,
Si-n cer e zvon de vijelie,
Eu sunt castanul visător
La tine, biată ciocârlie ! »

*****
“- Frumos şi trist castan, mi-e greu
Să-ţi ascul astăzi tânguirea,
De-aceea-ţi ţes în cântul meu
De vânt şi frunze, nemurirea…

Tu eşti pământ, eu sunt văzduh
Si-n vânt mi-e rădăcina,
Iar zborul tău pierdut în lut
In crengi îşi poartă vina.

Iar… să te uit? Cum aş putea
Să şterg din amintire
Cel mai frumos şi tainic zbor
Cu nume de …iubire?”


3. Unor poeţi „în alb”  

                                  Marian Malciu


„Porni Luceafărul” la drum…  

Prin pagini, mii, deschis-a calea,  

Lumină a făcut din scrum,  

Arzând în ea dureri şi jalea.  



Dar prea curând se-nchid iar foi  

Şi liber drum e dat uitării,  

Acum, când năvăliţi şuvoi  

În numele emancipării.  



Aţi dat la prunci doar firmituri  

Din limba noastră cea frumoasă,  

Din basm scornit-aţi aventuri  

Iar poezia e scabroasă.  



Voi n-aveţi temă, nici subiect,  

N-aveţi nici virgulă în versuri,  

N-aveţi, de altfel, nici respect  

Când scrieţi titluri fără sensuri.  



Împrumutaţi cuvinte noi  

Din alte limbi, necunoscute,  

Să faceţi mare tărăboi  

Că-n limba noastră… nu-s trecute.  



Licenţe naşteţi zi de zi,  

De parc-aţi vinde la tarabă,  

Dar par ca mobila, de-ar fi  

Modernă, pusă în cocioabă.  



Doresc să scrieţi poezii,  

În versuri albe să vă fie,  

Dar împănaţi cu frenezii  

Şi rime multe… pe hârtie! 

6. RUGĂCIUNE, de Mihai Eminescu


   Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999, înainte să viziteze România, a recitat în Piața Sfântului Petru din Roma, în limba română, poezia lui Mihai Eminescu, “Rugăciune”.



Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.
Ascultă-a nostre plângeri,
Regină peste îngeri;
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară,
Marie!
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire.
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Și pururea fecioară,
Marie!

 


sâmbătă, 10 ianuarie 2015

INVITAȚII NOȘTRI: DANIEL TUDOR COTFAS și PETRU ADRIAN COTFAS



Doina Dobreanu: Ne-am reîntânit la Subcetate, la sfârșitul anului 2013, cu ocazia Crăciunului, sărbătoare pe care ați petrecut-o împreună cu părinții, în familie, așa cum se obișnuiește. V-ați întors pentru câteva zile de vacanță „acasă”, aici unde a început povestea vieții dumneavoastră. În ce măsură întoarcerile acasă vă hrănesc sufletul? Vorbiți-ne despre părinți, despre casa părintească, despre jocurile și prietenii din copilărie, despre ambianța satului natal…
Daniel –Tudor Cotfas:[2]
Întoarecerea acasă înseamnă în primul rând alinarea dorului de părinţi… Chiar dacă trăim în era tehnologiei şi ne putem auzi şi vedea utilizând diferite dispozitive de comunicare moderne, oricât de sofisticate ar fi acestea, faptul că îţi simţi şi vezi părinţii de aproape nu poate fi înlocuit de nimic.
Apoi aceste veniri acasă, din păcate din ce în ce mai scurte datorită timpului care parcă s-a luat la întrecere cu cineva invizibil, îmi învie amintirile, toate frumoase acum şi pline de consistenţă.
Întoarcerea în Subcetate îmi bucură sufletul şi prin întâlnirile cu vechii prieteni. Chiar dacă ne vedem foarte rar, când se întâmplă, văd în faţa mea feţe zâmbitoare care vorbesc de la sine. Din păcate, există şi două întâlniri anulate pentru totdeauna. Dumnezeu să-i odihnescă în pace!
Vedeți, spun cu nonşalanţă „acasă” şi „la părinţi”, chiar dacă „acasă” înseamnă acum pentru mine la Braşov.
Petru-Adrian Cotfas:[3] Când am plecat de acasă spre Brașov, pentru a-mi începe viața de student, în 1992, plănuiam să mă întorc pe meleagurile natale după absolvire. Însă viața mi-a oferit altă variantă, deschizându-mi uși care nu mă gândeam că ar fi posibil de deschis în momentul plecării. Cu toate acestea, de fiecare dată când reușesc să ajung „acasă” încep sa mă năpădească amintirile. Aș vrea să încep cu șocul respirării aerului de la Subcetate. De câte ori m-am dat jos din tren sau din mașină, am simțit o diferență majoră în aerul respirat: aerul de Subcetate este mai „tare”, este aer de munte curat și oxigenat. Deși trăiesc la Brașov, unul dintre cele mai curate orașe din țară, poluarea creată de mașini și fabrici acoperă mireasma plăcută a aerului de munte.
Apoi, vederea casei părintești îmi umple mintea cu imaginile acumulate timp de 18 ani. Nici nu reușesc să mă dezmeticesc din avalanșa de amintiri, că și văd întâmpinându-mă părinții mei dragi care îmi trezesc sentimente de liniște și pace, dar în același timp de bucurie nemărginită. Indiferent cât de obosiți au fost, mi-au oferit întotdeauna un zâmbet și o îmbrățișare de bun venit, așteptându-mă cu masa plină de bucate, ca la „mama acasă”.
Nostalgia anilor de liceu mă năpădește o dată cu intarea în camera mea. Acum, ca și atunci, razele de soare pătrund pe geam și iluminează patul acoperit cu o cuvertură roșie și masa transformată în birou de studiu, creând o atmosferă caldă și plină de pace.
Mergând apoi spre grajd, îmi aduc aminte de perioada din copilărie în care duceam vacile la pășunea de lângă pădurea de pe deal. Atunci am primit prima responsabilitate din viața mea, aceea de-a avea grijă ca vacile noastre să fie bine hrănite și adăpate. Timpul petrecut la pășune mi-a permis să citesc un număr mare de cărți. Timpul se scurgea mai repede intrând în lumea imaginară a lui Harap Alb la început și continuând cu cea a lui Robin Hood sau D'Artagnan...
Dacă ies în stradă și merg la dreapta, „în sus”, trec pe lângă casa bunilor mei prieteni, Costel și Dinu Dobrean, cu care am petrecut momente de neuitat, nopți întregi ascultând și înregistrând muzică, discutând despre activitățile de peste zi și teorii universale; tot cu ei mergeam la discotecile din Subcetate, Hodoșa și Gălăuțaș.
Nu departe este terenul de sport unde ne adunam să ne descărcăm energia, jucand, în general, fotbal, dar și alte jocuri.
Dacă ies din curte în stradă și o iau la stânga, „în jos”, ajung la școala în care am străbătut toate treptele învățării, de la grădiniță până la absolvirea liceului și care mi-a creat postamentul pentru viața pe care o duc acum.
DD: Amintesc o declarație a Oanei Pelea: „Nu există singurătate, pentru că întotdeauna în sângele tău și în venele tale curge un neam întreg. Curg toți strămoșii care sunt în oasele noastre…” Din acest punct de vedere, nu suntem singuri niciodată… În ce măsură vă simțiți înaintașii în mădularele dvs.? Ce trăsături ale părinților sau ale bunicilor recunoașteți în dumneavoastră?
DTC: Bunicii mei au trecut relativ repede pentru mine în nefiinţă. Bănuiesc însă că au cizelat aşa cum au putut şi s-au priceput trupul şi sufletul meu firav. Oricum, în acele momente, când viaţa te încearcă, îmi place să cred că ei sunt alături de mine şi îmi oferă ceea ce poate nu au reuşit atunci, demult, timpul fiind prea scurt. Îmi place să cred că am dobândit un caracter de luptător, de om integru, blând, dar şi furios la nevoie, un om cu tact, care să poată împăca „şi capra, şi varza” la nevoie.
Chiar dacă fiecare om este unic prin ceea ce este şi face, cred că este influenţat în mod serios de mediul în care se dezvoltă. Din fericire, arealul meu a fost unul sănătos, favorabil pentru consolidarea, în ceea ce mă privește, a unei morale creştine sănătoase.
PAC: Eu m-am născut în noiembrie 1974, la câteva luni după decesul bunicului patern, Petru…
DD: Prenumele Petru vi s-a dat, cred, în memoria acestui bunic abia plecat dintre cei dragi.
PAC: Părinții mi-au spus de mai multe ori că există asemănări între mine și el. Nu știu cât de mari sau mici sunt acestea, însă vreau să cred că am moștenit cel puțin o parte din hotărârea și puterea de muncă pe care o avea bunicul, din spusele familiei și nu numai.
Părinții mei reprezintă un model în viață pentru mine. La fel ca și ei, încerc să-mi costruiesc viața pe puterile mele proprii, prin muncă cinstită, să mă mulțumesc cu ce am și să nu tânjesc după ceea ce nu este al meu. Am învățat de la ei că prin muncă asiduă și focusare poți să „răstorni munții”, adică să obții ceea ce vrei. Aș vrea să cred că am moștenit de la ei dârzenia și spiritul de sacrificiu pentru binele familiei, al copiilor.
DD: În ce măsură a fost important rolul părinților, al familiei în demersul de a vă construi propria persoană?
DTC: Dacă ar fi după mine, aş dori ca toţi părinţii să semene cu părinţii mei! Aş putea detalia mult aici, dar cred că am spus totul. Şi totuşi, poate nu totul… Dacă aş fi putut schimba ceva la ei, aş fi vrut să nu fie atât de modeşti!
PAC: Vreau să cred că am cei șapte ani de acasă, ceea ce înseamnă că parinții mei au reușit să construiască un postament solid pentru   a-mi dezvolta propria persoană. Nu știu cum sunt alți părinți, dar eu, când mă gândesc la ai mei, nu cred că există alții ca ei. Prin tot ceea ce au făcut au încercat să ne modeleze pentru a deveni persoane care să reușească în viață, să meargă mai departe decât ei.
Din această cauză doresc și pe această cale să le spun: vă mulțumesc că sunteți părinții mei.
DD: Ați pornit în viață ca absolvenți ai liceului din Subcetate. Familia, parcursul școlar, capacitățile intelectuale și fizice, elanul tineresc și efortul personal au fost factorii determinanți în reușita dvs, profesională și familială. Vorbiți-ne despre perioada de formare din timpul anilor de școală la Subcetate și la facultate. Cum v-ați construit propria carieră?
DTC: Ciclul primar a fost, cred, determinant pentru mine, pentru tăria de caracter de care am dat dovadă mai tîrziu. De la grădiniţă nu îmi aduc aminte prea multe, deoarece mama mea fiind învățătoare timpul  l-am petrecut în mare parte pe la şcoală. Un singur lucru mi-a rămas întipărit în minte şi anume că, pe la trei ani, singur mi-am împrumutat schiuri de la domnul profesor Horea Dobrean. Acest moment a fost o primă reuşită, rezolvând un lucru fără ajutor.
Faptul că am crescut de mic în școală, dar poate și neîmplinirea unui vis al Mamei mele, mi-au insuflat dorinţa de a deveni profesor.
Întrebat ce voiam să devin când voi fi mare eu răspundeam cu nonşalanţa copilului, dar cu hotârârea unui adult că vreau să fiu profesor de matematică şi fizică. Chiar dacă pe parcurs au fost create unele diversiuni pentru a mă deturna de la ţelul meu, astăzi sunt ceea ce mi-am dorit şi nu îmi pare rău. Le mulţumesc Părinţilor mei pentru că au crezut în mine şi nu au încercat niciodată să îmi aleagă drumul în viaţă, ci doar m-au sprijint şi vegheat din umbră.
Cred că pentru fiecare dintre noi este extrem de important să facem ceea ce ne place, deoarece astfel putem să performăm. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Având o afinitate cu matematica, transmisă probabil de Mama mea, viaţa de elev a fost marcată de domnul profesor de matematică Gheorghe Cotfas care mi-a arătat cărarea prin stufărişul de formule şi hăţişul de teoreme timp de opt ani, astfel încât să găsesc, la final, uşa deschisă a facultăţii, care, pentru cei mai mulţi, era închisă în aceea perioadă.
Îmi aduc aminte cu plăcere de luptele” în probleme de matematică cu un bun prieten şi coleg cu un an mai mare, Daniel Diţu. Ne întâlneam în pauze şi propuneam spre rezolvare câte o problemă care trebuia rezolvată până în pauza următoare. Parcă retrăiesc şi acum acele clipe. Îi revăd pe colegii de clasă care de multe ori cred că nu erau atenţi la ora respectivă, ci se uitau la mine să vadă dacă am rezolvat sau nu problema. Era o luptă şi a lor, era în joc, oarecum, onoarea clasei.
Dar viaţa de elev nu s-a rezumat doar la matematică. Cred că fiecare profesor, prin ceea ce a făcut, şi-a pus amprenta în dezvoltarea mea.
A urmat facultatea. Am început la Iaşi şi am terminat la Braşov. La Iaşi, la început, parcă mă temeam. Colegii mei veneau majoritatea din renumitele licee de matematică-fizică din reşedinţele de judeţ. Eu veneam dintr-un liceu rural. A apărut o întrebare firească: Voi face faţă? Probabil, ceea ce am acumulat în cei mai mult de 12 ani de şcoală la Subcetate m-a ajutat să reuşesc şi pot să afirm cu modestie că am trecut testul cu brio, fiind şef de promoţie, atât la Iaşi, cât şi la Braşov.
PAC: Eu am început școala destul de repede, la cinci ani și zece luni. Am mers la școală așa devreme deoarece mama mea, Emilia Cotfas, era învățătoare la scoala din Subcetate și dacă aș fi mers la școală în anul următor mi-ar fi fost învățătoare. Nu știu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău, însă acum sunt foarte bucuros de ceea ce a urmat. Am avut parte de colegi și profesori foarte buni și sunt mândru că am facut parte din acea generație.
Am început alături de doamna învățătoare Maria Popa, mătușa mea, care mi-a pus creionul în mână și m-a ajutat să deslușesc tainele literelor și cifrelor. Am descoperit apoi tainele matematicii sub îndrumarea domnului profesor Gheorghe Cotfas, alături de doi buni colegi și prieteni, Antoniu Cotfas și Marius Morar, iar din liceu ni s-a alăturat un alt bun prieten, Costel Pintea.
Alături de cei trei colegi am descoperit spiritul competițional, de a rezolva cât mai repede și mai multe problemele date de către profesori din diverse manuale și din diverse reviste, dar și spiritul de echipă, de a ne ajuta reciproc atunci când unul dintre noi a întâmpinat dificultăți.
În liceu am descoperit lumea fascinantă a fizicii sub îndrumarea domnului profesor Vasile Dobrean, care prin modul de expunere a fenomenelor fizice și a legăturilor între matematică și fizică ne-a atras spre această disciplină.
Tot sub bagheta dânsului am descoperit domeniul informaticii, care până la urmă s-a dovedit hotărâtor în cariera pe care o urmez acum.
Nu pot să nu îmi amintesc după-amiezile petrecute în laboratorul de fizică, încercând să deslușim lumea calculatoarelor personale o dată cu aducerea în liceu a două calculatoare românești CHIP de tip Z80 și care foloseau un interpretor Basic și un televizor pe post de monitor.
Deși am fost tentat de sport, practicând mai multe sporturi, printre care pot enumera: fotbal, schi alpin, oină, atletism, patinaj, până la urmă am optat pentru domeniul științelor exacte, urmând cursurile Facultății de Științe din Brașov, specializarea Matematică-Fizică.
La finalizarea studiilor, l-am înâlnit pe domnul profesor Dr. Doru Ursuțiu care, pe lângă cursul de electronică, ne-a predat și un curs mai „ciudat” de instrumentație virtuală (Virtual Instrumentation), bazat pe un limbaj de programare aparte față de ce studiasem până atunci, numit LabVIEW. Datorită acestui limbaj de programare grafică am decis     să-mi fac lucrarea de diplomă sub coordonarea domniei sale. După absolvire, am predat un an și jumătate la Liceul de Construcții Montaj din Săcele. Între timp, am început să urmez cursurile celei de a doua specializări, și anume Matematică-Informatică, și, în același timp, cursurile de studii aprofundate „Metode matematice și produse software”.
Menținând legătura cu domnul profesor Dr. Doru Ursuțiu, am intrat, prin concurs, la Catedra de Fizică a Universității din Brașov, în 1999, lucrând în domeniul instrumentației virtuale și a măsurătorilor de zgomote și fluctuații. În acest mod, datorită apetitului pentru programare trezit în liceu, mi s-a deschis ușa spre a lucra la Universitatea „Transilvania” din Brașov și de a mă stabili aici.
Am continuat cu înscrierea la doctorat în domeniul Științei și Ingineriei Materialelor pe care l-am obținut în anul 2007, sub îndrumarea domnului profesor Dr. Ing. Cornel Samoilă.
DD: Daniel și Petru Cotfas, doi frați care ați crescut și v-ați format „ca doi brazi într-o tulpină”, continuați să lucrați împreună, în echipă, să vă stimulați, sprijiniți, ajutați și să vă încurajați reciproc. Reprezentați un exemplu de adevărată fraternitate. Sunteți nu doar frați, ci și prieteni, și colaboratori. Sunteți amândoi șefi de lucrări și doctori în știință la Universitatea Transilvania” din Brașov, Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, Departamentul de Electronică și Calculatoare. Sunteți membri ai Centrului de Valorificare și Transfer de Competențe – CVTC.
În cadrul Universității brașovene desfășurați activități didactice diverse: matematică, fizică generală, optoelectronică și energiile regenerabile - domnul Daniel Cotfas; instrumentatia virtuală și sisteme de achiziție de date, fizica generală, electronica analogică și nanotehnologii – domnul Petru Cotfas.
Dr. Daniel-Tudor Cotfas, membru al Societății Române de Fizică, al Societății Europene de Optică, al International Association of Online Engineering (IAOE) și al comunității Virtuale Leonardo, ați participat și participați ca director sau partener la o serie de proiecte de cercetare în domeniul energiilor regenerabile, materiale, monitorizare wireless și în domeniul sistemelor inteligente pentru iluminare folosind energia harvesting.
Dr. Petru-Adrian Cotfas, membru al International Association of Online Engineering (IAOE) și al Societății Române de Fizică, sunteți implicat în proiecte de cercetare în domeniul sistemelor de control și monitorizare wireless și în domeniul sistemelor inteligente pentru iluminare folosind energia harvesting.
Vă interesează aproape aceleași domenii de cercetare: energiile regenerabile, instrumentația virtuală și monitorizarea wireless; faceți parte dintr-un colectiv de cercetători ale căror lucrări au fost prezentate la conferințe și congrese internaționale precum: Conferința Națională de instrumentație virtuală, ediția a V-a, București, 2008 („Solar tracker cu algoritm matematic”), Word Renewable Energy Congres X, Glasgow, 2008, Conferința NI Days 2012, București, 2012; sau au fost publicate în reviste de anvergură internațională precum „Renewable and Sustainable Energy Reviews”, „International Journal of Online Engineering” (2009-2011), „Bulletinof the Transilvania University of Brașov”, vol. I, nr.50, seria III „Matthematics, Informatics, Physics”, 2008, „International Journal of Photoernrgy” („A simple method to increase the amount of energy produced by the photovoltaic panels”, 2013).
Nu pot decât să vă felicit sincer.
Prin urmare, direcțiile de cercetare, de actualitate și de perspectivă, în care vă implicați, urmăresc utilizarea energiei regenerabile între care energia fotovoltaică. Ce este energia fotovoltaică? Dar iluminarea folosind energia harvesting?
DTC: Observăm cu toţii ceea ce se întămplă cu clima de câţiva ani buni. Noi, dacă tot am vorbit de schi, am observat acest lucru de când eram în liceu. În fiecare an zăpada era mai puţină şi rezista din ce în ce mai puțin. Anul acesta au fost de exemplu două episoade cu zăpadă, dar pentru puţină vreme, chiar dacă a nins foarte mult.
Credem că dacă Pământul este mare ne putem permite orice, pentru că el suportă. Din păcate eu cred că ne înşelăm amarnic.
În anul 2001 am avut şansa să încep teza de doctorat în domeniul celulelor fotovoltaice. Atunci ştiam foarte puţin, acum cred că am acumulat un bagaj serios de cunoştiinţe în domeniu.
Simplu spus, energia fotovoltaică este conversia radiaţiei solare în energie electrică. Astăzi, acest tip de energie este acceptat din ce în ce mai mult, iar România este un fel de El Dorado.
Combustibilii fosili se împuţinează. Există principiul conform căruia nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Bazându-se pe acest principiu, natura a creat un stoc solid de combustibili fosili, dar din păcate azi îi este foarte greu să mai ţină pasul, datorită dezvoltării tehnologice actuale.
Omul este însă destul de inventiv şi datorită constrângerilor. Astfel a reuşit să se folosească de două dintre tipurile de energie inepuizabile, şi anume energia solară convertită în energie electrică şi termică şi energia eoliană convertită în energie electrică, în special.
Însă, nevoia de energie din ce în ce mai mare şi, totodată, nevoia de a reduce costurile pentru a o produce îndeplinesc şi cele mai îndrăzneţe şi poate extravagante visuri. Există azi sisteme care produc energie gratis. Un astfel de exemplu este dat de o discotecă unde energia electrică este produsă datorită unui sistem harvesting, atunci când oamenii dansează. Putem spune că toată lumea este mulţumită, unii rămân cu distracţia, alţii cu energia produsă ecologic.
PAC: Energia regenerabilă este o alternativă a energiei obținute pe bază de combustibili fosili. Așa cum îi spune și numele, energia regenerabilă este energia provenită de la surse care se regenerează de la sine în timp scurt (ex. energia apei), fie de la surse care practic sunt inepuizabile (ex. energia solară). Putem enumera ca energii regenerabile: energia solară, eoliană, a apei, geotermală, de biomasă.
Conversia energiei luminoase provenită de la soare în energie electrică, prin procesul fotoelectric, reprezintă energia fotovoltaică. Există diverse tipuri de celule fotovoltaice care realizează această conversie, printre cele mai cunoscute fiind cele bazate pe siliciu.
În cazul dispozitivelor de mici dimensiuni se pot utiliza sisteme de captare și stocare a energiei din mediul ambiant: solar, termal, vânt, vibrații etc. O astfel de energie denumită energie harvesting permite alimentarea dispozitivelor de genul senzorilor distribuiți pe distanțe mari și care sunt conectați într-o rețea wireless.
Un exemplu interesant este dat de sistemele de monitorizare a structurilor construcțiilor din beton în care sunt introduși astfel de senzori (care nu pot fi înlocuiți) și care se alimenteză pe baza energiei harvesting provenită de la vibrațiile mecanice ale structurii respective.
În cazul iluminării zonelor izolate sau a curților, au apărut în ultima perioadă soluțiile bazate pe celule fotovoltaice ca sursă de energie și LED-uri (light-emitting diode) ca sursă de lumină. Acestea prezintă avantajul autonomiei energetice (nu este nevoie de conexiune la rețeaua de energie) putând fi plasate oriunde, cu condiția de a avea soare din când în când.
DD: Sunteți dintre acei oameni care nu trec prin viață fără un anume focus. Care este acela?
DTC: Eu, dintotdeauna, mi-am dorit să fiu profesor. De-a lungul timpului mi-am calat energia să îmi ating acest ţel. Astăzi, cred că pot spune că am reuşit, deşi este întotdeauna loc de mai bine. Trecerea spre universitate a adus şi o componetă nouă, cea de cercetare. E un domeniu vast şi fascinant. Din păcate, mai greu de realizat în România, dar în ultimii ani suntem, se pare, pe calea cea bună.
Dacă înainte doream ca trecerea prin sistemul de învăţământ să nu fie doar una efemeră, ci să pot schimba şi modela în bine caracterele din fiecare generaţie, astăzi încerc să-i fac pe studenţi să creadă în ei şi eu să cred că putem concura aproape de la egal la egal cu alte mari centre universitare şi de cercetare.
PAC: Întotdeauna am fost fascinat de descoperirea, înțelegerea și dezvoltarea de lucruri noi. În consecință, mi-am concentrat munca spre acele domenii care mi-au oferit posibilitatea de a face mereu altceva. Acest lucru mi-a fost ușurat, dar și impus de locul de muncă. Probabil, din această cauză, m-am aplecat asupra programării grafice în LabVIEW care este atipică față de programarea clasică în C++, Java ...
DD: Avem nevoie de tineri care să rămână în țară, chiar dacă aici ei au mai mult de dat decât de primit. Ați avut vreodată gândul de a pleca definitiv din țară?
DTC: Aici părerile sunt împărţite. Cred că majoritatea ar dori să rămână în ţară, pentru că, oricât de bine îţi este afară, tot străin te simţi. Problema mare este însă natura noastră, a românilor. Deşi suntem un popor înzestrat, avem o mare deficienţă, cancerigenă: puţini oameni deştepţi, în adevăratul sens al cuvântului, se implică politic.
E foarte greu să te întorci după ce ai plecat. Nivelul de trai, condiţiile de muncă, satisfacţiile sunt altele în ţările dezvoltate.
Dacă am vrut să plec? Da, am simţit asta. Ce m-a oprit, de data asta cred că părinţii. Nu că s-au opus, dar îi simţeam.
Am rămas în țară, încerc să-mi fac bine meseria şi, împreună cu familia, să adunăm satisfacţiile, lăsând deoparte neîmplinirile.
PAC: Recunosc că am avut gândul să plec din țară de mai multe ori și din mai multe motive, însă, de fiecare dată, au fost și motive de a rămâne. Cel mai important este faptul ca acolo unde ești să faci ceea ce îți place și ceea ce este corect. Dacă firul vieții te duce spre altă țară, nu cred că este rău, însă important este să nu uiți de unde ai plecat.
DD: Activitatea de cercetare v-a oferit prilejul de a călători  în străinătate…
Vorbiți-ne despre aceste experiențe deosebite.
DTC: Chiar dacă, material, funcţia de profesor nu îţi oferă ceea ce ar trebui, totuşi această meserie îţi poate oferi, bineînţeles prin muncă asiduă, alte satisfacţii. Printre acestea este şi participarea la diferite activităţi în străinătate. Dacă îţi doreşti, chiar poţi deveni un „globe trotter”.
Orice ieşire înseamnă să te îmbogăţeşti spiritual. Întâlneşti diferiţi oameni, culturi diferite, concepte şi stiluri de viaţă variate. Biblioteca cu experienţe şi amintiri îşi sporeşte numărul de volume la fiecare trecere a graniţei.
Munca mea în domeniul energiilor regenerabile mi-a condus paşii de multe ori spre Grecia. Odiseea a început în anul 2006. Era înainte de criză şi mă bucur că a fost aşa. Am întâlnit oameni minunaţi, dornici să te ajute, liniştiţi şi zâmbitori. Azi, după atâta timp, când ajung în Patras, simt că am ajuns acasă, a treia mea casă. Este o ţară a extremelor. Obişnuit cu marea noastră, când am ajuns acolo şi am văzut pe viu cum muntele se ridică direct din mare, am rămas uluit.
Am vizitat nenumărate meleaguri străine şi, deşi am fost în unele din marile metropole, pentru mine Grecia, Austria şi Elveţia rămân cele mai fascinante.
Din punct de vedere ştiinţific, momentul de apogeu s-a consumat în august, 2013 în Austin, Texas, SUA. După câştigarea concursului National Instruments România, lucrarea noastră - a fratelui meu şi a mea - a fost trimisă la concursul mondial organizat de firma respectivă. Am aflat cu bucurie că suntem printre finalişti. Am fost invitaţi la Conferinţa NI unde a avut loc şi gala de decernare a premiilor. Ca orice om, am mers cu emoţie şi speranţă. Spre bucuria noastră, am câştigat competiţia la categoria la care am participat şi încă două premii, cel de popularitate şi cel al editorilor. Ne-am simţit mândri pentru că am pus Universitatea „Transilvania” din Braşov mai sus decât alte universităţi şi pe picior de egalitate cu CERN, Vestas sau alte mari organizaţii.
PAC: Într-adevă, am avut șansa să călătoresc foarte mult datorită serviciului. Un loc aparte în sufletul meu îl are Austria și mai precis orașul Villach, unde am participat pentru prima dată la o conferință internațională și unde m-am întors de fiecare dată cu foarte multă plăcere. Datorită domnului profesor Dr. Michael E. AUER, de la Carinthia University of Applied Sciences am început o colaborare de lungă durată în domeniul Instrumentației Virtuale și a laboratoarelor la distanță și am vizitat Austria de mai bine de 10 ori. Pe această cale țin să mulțumesc domnului profesor Dr. Michael E. AUER și înteregii sale echipe pentru sprijinul acordat.
O experiență de neuitat a fost cea trăită la Sydney-Australia prin participarea la conferința REV2012, atât pe plan profesional cât și pe plan personal.
Punctul culminant a fost cel din Austin-Texas, SUA în 2013, unde, alături de fratele meu Daniel, am primit trei premii pentru lucrarea realizată.
DD: Ce gânduri transmiteţi pe această cale consătenilor noştri, în primul rând celor care se gândesc la viitoarea lor carieră?
DTC: Azi totul se pare că se rezumă la bani şi mai ales la a-i face cât mai uşor şi repede.
Din păcate ce e val ca valul trece. Cred că cei tineri ar trebui să-şi amintească de o vorbă de a lui Napoleon Bonaparte: „În rucsacul fiecărui soldat există bastonul de mareşal”. Ce pot să transmit eu din propria experienţă este că dacă înveţi dobândeşti suficiente cunoştinţe astfel încât să te ajuţi singur şi să devii ceea ce-ţi doreşti, mai ales că azi porţile sunt deschise şi poţi alege unde să trăieşti şi să munceşti.
PAC: Cred că cel mai important lucru este să faci ceea ce-ți place pentru că este greu de suportat un serviciu într-un domeniu pe care îl urmezi doar din constrângeri.
În același timp important este să ai încredere în tine pentru că prin muncă concentrată și constantă rezultatele și satisfacțiile vor apărea.
DD: Imaginați-vă o întrebare care nu v-a fost adresată și v-ar face plăcere să răspundeți la ea.
DTC: Cea mai mare realizare este familia mea, bineînţeles privită ca un întreg. Faptul că vin acasă întotdeauna cu plăcere, pentru că aici găsesc liniştea constructivă şi energia de care am nevoie pentru a merge mai departe, însemnă enorm pentru mine.
Mi-am cunoscut soţia prin mâna destinului care s-a purtat frumos cu mine. Dacă eu aş fi dorit să aranjez lucrurile, nu cred că o puteam face mai bine. În aceeaşi zi, trebuia să merg la două nunţi, la doi prieteni. Trebuia să aleg! Am ales bine, dar parcă m-a ajutat cineva, poate Dumnezeu, poate bunicii care sigur veghează de acolo de undeva să ne fie bine.
Acum câţiva ani parcă, dar se fac 11, a răsărit o floare, dacă-i privesc frumuseţea, sau un vlăstar, dacă-i privesc vrednicia. Ea, Miruna, a venit să închidă cercul, a venit să umple sufletele noastre cu acel ceva ce le lipsea să fie pline, dar uşoare şi gata de a continua ceea ce începuseră.
PAC: Sunt multe satisfacții și succese, dar și dezamagiri în viață. Un lucru important este să ai alături cu cine să le trăiești și cu cine să le împărtășești. Raluca și Maya sunt bucuriile mele de zi cu zi. Raluca, soția mea, mi-a fost aproape ori de câte ori am avut nevoie, iar Maya, fetița noastră, ne împlinește pe amândoi și ne face fericiți.  

ftp://ftp.ni.com/pub/branches/ee/2013/academic_newsletter/gsdaa_2013.pdf





[1] Fragment din cartea „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, de Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, Editura Cezara Codruța Marica, 2014 
[2] COTFAS DANIEL-TUDOR, Șef de lucrări Dr. la Universitatea Transilvania din Brașov (Născut în 1970, Subcetate; domiciliul: Brașov)
[3] COTFAS PETRU-ADRIAN, Șef de lucrări Dr. la Universitatea Transilvania din Brașov (Născut în 1974, Subcetate; domiciliul: Brașov)