„Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150

miercuri, 21 septembrie 2016

„Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150

Acad. Ioan-Aurel Pop,

Istoria românilor în creația poetică a lui George Coșbuc

In volumul „Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150, Antologie de Nicolae Băciuţ, Editura VATRA VECHE, 2016, p. 70-79

În revista „Vatra Veche”, nr. 9, 2016:

http://issuu.com/darieducan/docs/vatra_veche_9…

George Coșbuc nu a văzut cu propriii ochi Marea Unire în deplinătatea sa și nici România Mare în toată rotunjimea sa. El nu a fost nici un luptător pe baricade pentru înfăptuirea statului unitar român, dar a făcut, poate, mult mai mult decât atât: a transpus în versurile sale istoria națională de la daci până la Războiul de Independență din 1877-1878 și a descifrat sufletul țăranului român prin mijlocirea imaginilor artistice, dând la iveală un adevărat portret al poporului nostru, prin ritm, rimă și măsură.

Coșbuc ne trece prin fața ochilor și a minții toată istoria noastră veche, populată de daci și romani, povestindu-ne despre „Podul lui Traian”, „Pieirea dacilor”, „Volos, preot dac” sau cântând „Cântec barbar”. Scrie cu aceeași pasiune despre daci și romani, deși, ca absolvent al faimosului liceu năsăudean purtător al devizei Virtus romana rediviva, privilegiază latinitatea și sorgintea noastră romană, pe linia Școlii Ardelene: „Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,/ Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” („Cântec”). Vin apoi barbarii, peste care trece în fugă, spre a poposi mai mult asupra lumii medievale propriu-zise. Evocările încep în acest segment cu voievodul transilvănean Gelu (Gelou), portretizat dramatic în „Moartea lui Gelu” sau în „Și-adânc de-acum mormântul”. Vin apoi elogiul făcut Oltului („Cântecul vechi al Oltului”), râul care ne-a apărat de tătari, alt elogiu, făcut Prutului („Prutul”), stavilă în fața turcilor și cazacilor, pentru a ne perinda mai departe pe scena istoriei regi trufași, precum „Carol Robert”, cel învins de Basarab, sau voievozi români precum Ștefan cel Mare, de dimensiuni mitice („Ștefan-Vodă”, „Mortul de la Putna”, „Voichița lui Ștefan”) sau „Vlad-Vodă Călugărul” ori dregători ca pârcălabul Golia („Golia ticălosul”), trădătorul lui Ion Vodă cel Cumplit. Din galerie nu lipsește nici principele unificator Mihai Viteazul, „un munte”, zugrăvit în „Pașa-Hassan”.

În modul cel mai bogat este înfățișată istoria modernă, mai apropiată de viața poetului, iar fresca începe cu modernitatea timpurie, cu secolul al XVII-lea, considerat al „rațiunii dominante” (Virgil Cândea). În acest cadru, sunt evocați Matei Basarab („Sărindar”), cel ridicător de sfinte lăcașuri sau Sobieski, învins de români la „Cetatea Neamțului”. Vin apoi momentele revoluționare din 1821 („Oștenii lui Tudor”) și 1848-1849 („Bălcescu…”), urmate de o odă adusă memoriei lui Timotei Cipariu, intitulată „Non omnis moriar[1] (La mormântul lui Timotei Cipariu)”. Popasul major se face asupra marelui război de independență, în care s-au sacrificat români din toate provinciile noastre, adică și din afara României de atunci. Așa sunt poeziile „În șanțuri”, „Zece Mai”, „Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877)”, „Dorobanțul”, „Pe dealul Plevnei”, „Osman-Pașa”, „Cântecul redutei”, „Povestea căprarului”, „Coloană de atac”, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, „Raport (Luarea Griviței, la 30 august 1877)”, „Proclamarea Independenței 10 Mai 1877”, „Trei, Doamne, și toți trei”, „Rugămintea din urmă (după Lermontov)”. George Coșbuc, ca și Vasile Alecsandri sau Nicolae Grigorescu și alții, a simțit nevoia să fie artist-cetățean, să lase o cronică în versuri despre suferință și victorie, despre moarte și glorie, despre înălțarea țării prin sacrificiul de sânge. După acest moment de referință, poetul mai face trimiteri dramatice la soarta țăranilor răsculați în 1907 („Noi vrem pământ!”).

Sunt, firește, în creația lui Coșbuc și epopei generale ale trecutului nostru (ca-n „Fragment epic”) sau versuri patriotice cu trimiteri la simboluri istorice: „Dunărea și Oltul”, „Scut și armă”, „Stema țării”, „Graiul neamului”, „De profundis (Plevna)”, „Cântec (Țar-avem și noi sub soare)”, „Mitologie”, „Patria română”, „Tricolorul”, „Poetul” etc. Descrierile de natură, pastelurile, cu referiri la anotimpuri („Vara”, „Vestitorii primăverii”, „Toamna”, „Iarna pe uliță”), la formele de relief – precum munți (Ceahlău, Retezat-Rătezat, Tâmpa), câmpii, dealuri –, la sărbători („La Paști”, „Crăciunul în tabără”), la ape („Pe Bistrița”) etc., au toate câte ceva din sufletul românesc etern. Legendele, cântecele sau povestirile pe care le transpune în versuri poetul poartă sigiliul tradițiilor noastre, impregnate cu elemente istorice.

George Coșbuc a fost și un reputat universalist, un cetățean al lumii întregi, pe care a încercat să o cuprindă în știința lui, dar și în poezie sau în traducerile poetice pe care le-a făcut. De la epopeile indiene „Mahabharata” și „Ramayana” până la „Divina Comedie” a lui Dante, poetul s-a lăsat purtat de zborul gândului și de imensa sa erudiție spre spații și timpuri infinite. Versiunile date de el în românește rămân și acum modele ale genului. A cuprins în versuri originale antichitatea greco-romană („Andromahe”, „Atletul din Argos”, „Profeție…”), Evul Mediu occidental („Regina ostrogoților”, „Arnulf”), societatea britanică („Lordul John”), cea germană, cea franceză, cea spaniolă, albaneză, rusă, lumea arabă, indiană, chineză etc., în versuri curgătoare, expresive și ușor de receptat.

Pentru tot acest impresionant periplu, George Coșbuc a avut nevoie de o puternică identitate românească, pe care a purtat-o în toate fibrele ființei sale. S-a descris, de altminteri, pe sine, ca pe un poeta vates, bard inspirat din ființa neamului său, din calitatea de învățător al neamului său, de ghid spiritual: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și amarul … Sunt inimă-n inima neamului meu/ Și-i cânt și iubirea, și ura …” („Poetul”).

George Coșbuc a fixat identitatea românească în origine, în limbă, în credință, în numele etnic al poporului nostru, în teritoriu (pe care l-a cântat, deși nu a văzut Marea Unire, în toată rotunjimea sa, „de la Nistru pân-la Tisa” și din Carpații Păduroși la sud de Dunăre), în datini și obiceiuri, în legende și eresuri. A pornit, sistematic, de la originea noastră daco-romană și, atipic pentru un transilvănean obsedat de latinitate – cum ar fi trebuit să fie, după școlile făcute –, i-a admirat sincer pe daci, mai ales de marele lor rege Decebal, acela care i-a impresionat până și pe romani, stăpânii lumii.

În „Decebal cătră popor”, Coșbuc înfățișează în versuri virtuțile ideale ale poporului său român, puse pe seama dacilor, atacați de romani. Prima strofă face elogiul vieții trăite în libertate și-i condamnă pe cuceritori (numiți „neam călău”), pe cei ce asupresc alte popoare. Preamărirea libertății continuă și în strofa a doua, în care se arată că este preferabilă viața scurtă trăită liber (ca un „leu”) uneia lungi, dar „înlănțuite”. În strofa următoare, calității numite libertate i se adaugă o alta numită hotărâre: indecizia este „murmur”, iar „murmurul” în locul voinței de fier este „plânset în zadar”. Nici tăcerea – spune în continuare poetul – nu este bună, fiind sinonimă cu moartea, căci „și morții tac”. Prin urmare, „murmurul” și „tăcerea” sunt asociate cu lașitatea. La luptă trebuie mers – după cum se vede în strofa a patra – râzând, în acord cu sursele antice care spun că daco-geții disprețuiau moartea și mergeau veseli la Zalmoxis (Zamolxe), adică la adevărata viață. Cei ce râd „de ce se tem mai rău” – dușmanii lor – sunt aidoma zeilor. În continuare, este exprimată dragostea și setea de pământ a celor atacați pe nedrept, iar pământul este suprema valoare și acesta nu trebuie dat (cedat) nici zeilor, darămite pământenilor romani! În strofa a șaptea este condamnată „vânzarea” (trădarea) și frica (lașitatea), fiind exaltate din nou vitejia, hotărârea, voința de fier (bărbații trebuie să fie „un fier și-un scut”). Ultima strofă aduce îmbărbătarea supremă, venită din depunerea unui jurământ și din puterea proprie a luptătorilor (aflați față în față cu inamicul), mai valoroasă decât cea dată de zei (aflați departe). Întreg discursul lui Decebal inspiră încrederea pe care supușii trebuie s-o aibă în conducător, dar și încrederea pe care liderul o are în oamenii săi. O serie de stări degradante, precum viața în robie, murmurul (cârtirea), lașitatea, frica, tăcerea (indecizia), dorința de cotropire, trădarea (vânzarea), încrederea în alții etc. sunt puse în contrast cu o seamă de calități necesare poporului bine condus, ca traiul în libertate, acceptarea morții ca trecere spre viața eternă, hotărârea în luptă, încrederea și optimismul, dragostea de propriul pământ (de țară), vitejia și forța, încrederea în victorie, ținerea jurămintelor, fidelitatea față de neam și rege etc.

Discursurile puse în gura conducătorilor de către aezi, poeți și istorici vin din antichitate, de dinainte de Tucidide și Polibiu. Marii generali și regi își însuflețeau masele, vorbind răspicat și tare, pe înțelesul poporului și în funcție de așteptările poporului. Cele mai multe dintre ideile exprimate aici de George Coșbuc vin din zestrea antică, din clasicismul greco-roman și din percepția Renașterii asupra acestui model de cultură și civilizație: setea de libertate, disprețul în fața morții și credința în viața de dincolo, condamnarea indeciziei și a fricii, a lașității și a trădării, exaltarea curajului, a îndrăznelii și vitejiei. Alte caracterizări, însă, nu se potrivesc cu acest ideal antic. De exemplu, percepția romanilor ca „neam călău” are mai mare legătură cu epoca romantică, post-romantică și cu idealurile mișcării de emancipare națională din secolul al XIX-lea. În perioada umanistă și apoi în cea iluministă, romanii erau un model de civilizație, cei mai nobili (alături de greci) dintre popoarele europene antice. Școala Ardeleană a exacerbat la noi acest sentiment, punând, în același timp, între paranteze lumea daco-getică. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior nu i-au obturat pe daci din ignoranță, ci din dispreț față de barbari, față de cei cu care nu aveam de ce să ne mândrim. Atunci, în secolul luminilor, se credea și se afirma că au drept la libertate într-o țară cei mai vechi și mai nobili locuitori ai săi, iar românii puteau aspira la această stare de libertate tocmai fiindcă erau urmașii romanilor și vorbeau o limbă derivată din latină, limba marilor opere literare, a capodoperelor. Scoaterea în prim plan a dacilor este de sorginte mai mult romantică sau post-romantică, este un produs al epocii pozitiviste, prefigurate în unele aspecte ale sale de Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel cu faimosul studiu „Pierit-au dacii?”. O altă caracteristică anacronică este disprețul față de zei. Anticii, în epoca lor de glorie, proslăveau zeii, le dedicau temple, îi adorau și doar arareori îi sfidau. Aici, în „Decebal către popor”, zeii sunt înfruntați de două ori: mai întâi, atunci când se spune că dacii nu le-ar da nici zeilor lor, în frunte cu Zamolxe, pământ, iar în al doilea rând, în final, când puterea zeilor este considerată mai puțin eficientă pe pământ, în situația concretă evocată, decât puterea oamenilor (puterea este, în esență, în luptătorii daci, fiindcă ei aveau de luptat efectiv cu inamicii și nu zeii, care erau departe).

„Decebal cătră popor” este o mostră concretă de patriotism poetic la George Coșbuc, dar creația sa, chiar și atunci când are în atenție personaje și spații exotice, poartă în întregime simbolurile identității românești. Această identitate se vede și în poezia de dragoste, și în creațiile cu tentă folclorică, scrise, multe dintre ele, după tehnica versului popular, și în pasteluri sau legende, în meditațiile sale etc.

Coșbuc scrie într-o epocă în care scriitorii și artiștii lirici ori cei plastici, oamenii de cultură se aflau pe baricade și chiar se sacrificau (cum făcuse Lord Byron în Grecia, la Missolonghi/ Mesolongion, în 1924); alții mergeau la război ca să îmbărbăteze luptătorii cu armele lor specifice, iar alții luptau de acasă, scriind opere mobilizatoare. De exemplu, Giuseppe Verdi, prin muzica și libretele operelor sale, mai ales „Aida” și „Nabucco”, deși acțiunea fiecăreia dintre aceste creații era plasată în spații exotice (Egipt, respectiv, Mesopotamia) și timpuri revolute, se gândea la însuflețirea italienilor săi din nord, supuși stăpânirii habsburgice. „Marșul gloriei” din „Aida” începe cu versurile: „Cântați gloria țării, azi e sărbătoare,/ De departe vin bravi eroi ce-au învins pe dușmani…”. La fel Coșbuc, scriind „Decebal cătră popor” în 1896 – chiar în anul sărbătoririi „mileniului ungar” (o mie de ani de la momentul 896, al stabilirii ungurilor nomazi în Câmpia Panonică) –, se gândea la statutul de supus al poporului său și la posibilitatea eliberării sale. De aici, apelul la curaj și demnitate în luptă, la învingerea fricii și la condamnarea lașității, la inspirarea încrederii în sine. Discursul regelui către armată, din „Decebal cătră popor”, este prototipul cuvântării patriotice, de însuflețire a maselor, fixate întâmplător în antichitate, dar valabilă pentru românii din toate timpurile și mai ales pentru cei de la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care luptau pentru libertate și unitate națională.

George Coșbuc a trăit între anii 1866 – abdicarea lui Cuza, venirea principelui Carol de Hohenzollern, adoptarea Constituției României, înființarea Academiei Române – și 1918, anul Marii Uniri, pe care, cum spuneam, nu a apucat să o vadă înfăptuită pe deplin. La 9 mai 1918, poetul murea la București, îndurerat și neconsolat după stingerea tragică a unicului fiu, Alexandru. „Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia se reflectaseră toate aspirațiile neamului nostru…”, spunea Gheorghe Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La fel, cu același prilej, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publica un necrolog pe care-l încheia cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din ’77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.” În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publica, la 14 mai 1918, articolul „George Coșbuc”, afirmând printre altele: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc”.

Profeția acestor mari bărbați s-a împlinit, fiindcă George Coșbuc trăiește, în ciuda nimicniciei vremurilor și a detractorilor lui, spre lauda vieții sale închinate neamului românesc. Coșbuc a iubit istoria poporului său, a înțeles-o în profunzimile ei și a transpus-o în versuri.

Bibliografie selectivă

1. ***,Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Române, București, 1979.

2. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941.

3. Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii române III – Epoca marilor clasici, Editura Academiei Române, București, 1973.

4. Cordoneanu, Maria, G. Coșbuc interpretat de..., (selecție) Editura Eminescu, București, 1982.

5. Drăgulescu, Radu, George Coșbuc – Mitopoetica, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005.

6. Lovinescu, Eugen, Critice, vol. III, Editura Ancora, București, 1915.

7. Micu, Dumitru, George Coșbuc, Editura Tineretului, București, 1966.

8. Munteanu, Dumitru, George Coșbuc – Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie, vol. II, Junețea poetică, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2008.

9. Poantă, Petru, Poezia lui George Coșbuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

10. Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, A-L, Editura Paralela 45, 2006.

11. Scridon, Gavril, Viața lui George Coșbuc, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003.

12. Slavici, Ioan, Amintiri, Editura Cultura națională, București, 1924.

13. Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Casa Școalelor, București, 1943.

14. Șuluțiu, Octav, Introducere în poezia lui George Coșbuc, Editura Minerva, București, 1970.

15. Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicționarul scriitorilor români, vol. I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.

CUPRINSUL ANTOLOGIEI

NICOLAE BĂCIUŢ, „Sunt suflet în sufletul neamului meu....”/5

Dumitru Hurubă , GEORGE COŞBUC/9

LAZĂR LĂDARIU, „Cel care a cântat toate vitejiile neamului…”/34

Dimitrie Poptămaș, Am fost la centenarul Coșbuc/43