In honorem, IOAN ȚIFREA (n.1949, Subcetate), profesor de matematică în Zalău

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014, 

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

    Doina Dobreanu: Încep convorbirea cu dumneavoastră, domnule profesor, cu un citat din Ion Creangă :„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul(…)! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari, în zilele geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!”

    Cred că toți cei care am copilărit la țară ne regăsim în cuvintele lui Ion Creangă și ne amintim cu nostalgie de acea perioadă a bucuriei și a lipsei oricărei griji. Amintindu-ne cu drag anii copilăriei, nu poți să nu exclami: „Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată (…), și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!”

    Mă bucur să aflu că, deși v-ați stabilit de mulți ani în Zalău, în fiecare vacanță de vară petreceți măcar o săptămână la Subcetate. Ce amintiri retrăiți în satul natal?

    Ioan Țifrea: Ne-am stabilit în Zalău începând cu 1 septembrie 1975, când am reușit să ne fixăm, atât soția, cât și eu, cu postul în acest oraș de la poalele Meseșului.

Profesorii Ioan și Viuca Țifrea

Ca urmare a sarcinilor de serviciu și a depărtării de locurile natale, vizitele la Subcetate s-au mai rărit. Cu toate acestea, până au trăit părinții, veneam la ei măcar de două sau trei ori pe an. Acum, când ei nu mai sunt, venim de obicei vara, când ne vizităm toate rudele pe care le mai avem, prietenii, vecinii și nu uit niciodată să trec pe la toate locurile pe care le frecventam când eram copil și care-mi sunt atât de dragi.

    Fiecare revenire la Subcetate este cu emoții, cu nostalgia trecutului, dar și un bun prilej de a-mi aminti de vremurile de demult, de cei dragi, cu care am petrecut atâtea clipe frumoase și plăcute.

    Îmi aduc cu drag aminte de serile de dans pe care le organizam la școală, de brigăzile artistice și serbările școlare care se țineau la Căminul Cultural. Erau deosebite și toți le așteptam cu atâta interes, aceaste fiind singurele activități distractiv-educative la care luam parte majoritatea elevilor școlii. Pe timp de toamnă târzie sau iarna, în zilele de sărbătoare, ne întâlneam mai mulți colegi la câte unul din noi, unde organizam diferite jocuri sau ne făceam temele împreună. Aș aminti prietenia deosebită și frumoasă cu Emil Pop, astăzi preot, cu Nicu Urzică și Radu-Aurel Criț, cu care am fost colegi începând din clasa I și până la terminarea liceului, dar și cu Traian Pașcu, coleg cu noi până în clasa a VII-a. Și acum, de câte ori ne întâlnim sau ne sunăm la telefon, mai rememorăm amintiri din vremurile de atunci.

    Doina Dobreanu: Cine au fost părinții dvs. și cum este icoana lor pe care o purtați în minte și în suflet?

    Ioan Țifrea: Părinții mei au fost Nicolae și Ileana Țifrea de pe Podirei (Subcetate), oameni modești, cinstiți și harnici. Trăiau în bună armonie cu toți vecinii, erau săritori pentru a-i ajuta oricând pe cei care aveau nevoie și se bucurau de mult respect din partea tuturor.

    Tata era un om foarte priceput în toate. Se pricepea foarte bine la treburi de mecanică, dar și la tâmplărie și agricultură. De când l-am știut, a deținut batoză de treierat și tractor, pe care le întreținea și repara împreună cu vecinul nostru, Vasile Suciu. În timpul iernii se ocupa de tâmplărie. Confecționa războaie de țesut, care, sănii și alte unelte de care era nevoie într-o gospodărie țărănească. Nouă, copiilor, ne cerea un singur lucru: dacă tot mergem la școală să învățăm pentru a avea o viață mai ușoară ca a lui.

    Mama a fost o țărancă vrednică și s-a ocupat de treburile din gospodăria proprie. Era foarte pricepută la matematică; cred că pe ea am moștenit-o toți din acest punct de vedere. Îi plăcea foarte mult și să citească. Nu-i scăpa din atenție orice carte pe care o împrumutam de la bibliotecă. A fost cea care ne-a ajutat pe fiecare copil al ei la lecții, până la nivelul la care a putut și s-a priceput și asta nu a fost puțin lucru, mai ales că știa să rezolve foarte biene probleme de aritmetică și chiar de algebră. Apoi, lua cărțile de istorie, geografie, biologie, citea lecțiile, după care ne punea întrebări, să vadă cum ne-am învățat. Era deosebit de bună cu noi, rareori ne certa dacă făceam cine știe ce năzbâtie, și ne ajuta pe fiecare, încurajându-ne că putem mai mult și să nu ne lăsăm mai prejos decât alții. După ce fiecare ne-am realizat în viață, părinții erau foarte bucuroși că am reușit să ne facem un rost mai bun decât l-au avut ei și ne așteptau cu mult drag să venim acasă.

    Doina Dobreanu: Ați crescut într-o familie tradițională frumoasă, unită, fiind primul născut între cei patru copii ai părinților. Ce valori esențiale ați învățat de la părinți, care s-au dovedit a fi necesare în formarea și devenirea dvs.?

    Ioan Țifrea: Atât tata, cât și mama, erau niște oameni foarte sufletiști. Erau în stare să-și lase treaba lor și să-și ajute vecinii și prietenii, la nevoie. Nu o dată ne-au spus că numai respectând pe alții vom fi și noi respectați, să-i ajutăm pe cei care au nevoie de sprijinul nostru, pentru ca la nevoie să ne bucurăm și noi de ajutorul lor. De asemenea, tot în familie am învățat, prin exemplul părinților, să ne respectăm cu sfințenie cuvântul dat, și, ca urmare, atunci când promiteam sau ne angajam la o treabă, nu ne lăsam până nu o rezolvam; am învățat să fim buni creștini, să fim drepți, nepărtinitori. Aceste principii de viață, și altele, la fel de importante, le-am considerat definitorii în activitatea mea didactică, implicit în relația cu copiii, respectiv să nu fiu părtinitor, ci drept, să-l respect pe fiecare, să-mi respect cuvântul dat, să ajut atât cât este posibil.

    Doina Dobreanu: Faptul că v-ați născut într-o familie de țărani, că ați copilărit la țară și că v-ați format într-un liceu rural, cel din Subcetate, nu cred să fi fost obstacole în devenirea dvs. Ce ați primit în școala din Subcetate?

    Ioan Țifrea: Pentru mine, școala urmată în comuna natală, Subcetate, a fost de foarte mare ajutor. Dacă nu aveam liceul în comună, nu sunt sigur că-l puteam face, eventual la cursuri serale sau fără frecvență. La terminarea cursurilor școlii generale de șapte ani, aveam de gând să urmez o școală profesională, dar am renunțat pe moment, gândindu-mă că pot face liceul de acasă. Cum Liceul din Subcetate era încadrat la vremea respectivă cu profesori deosebit de bine pregătiți, majoritatea tineri, foarte inimoși și cu dragoste pentru profesia aleasă, la terminarea primului an de liceu eram deja hotărât să merg până la capăt, abandonând ideea de a urma școala profesională. La matematică am avut parte de profesori deosebiți: pe domnul profesor Gheorghe Cotfas, în clasele a VII-a și a VIII-a, pe domnul profesor Adrian Șuteu, în clasa a IX-a și pe domnul profesor Ștefan Popa, în clasele a X-a și a XI-a. Eram în clasa a X-a când m-am orientat spre matematică și iată că au trecut deja 44 de ani de când sunt profesor de matematică! Îmi amintesc cu drag de orele ținute de domnul profesor Popa, impecabil pregătite, la care totul era clar și foarte bine argumentat, inclusiv notarea, dreaptă și nepărtinitoare, cel puțin din punctul meu de vedere. Probabil își spunea cuvântul și vârsta mea, vedeam cu alți ochi matematica decât în clasele precedente. De asemenea, pregătirea pe care am primit-o în Liceul din Subcetate m-a ajutat să trec cu bine examenul de bacalaureat și admiterea în facultate.

Întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea Liceului din Subcetate:

https://revistalyceum.blogspot.com/2017/06/intalnire-de-50-de-ani-la-liceul.html

    DD: Toți frații ați avut înclinații spre științele exacte. Dumneavoastră și sora Livia ați ales să fiți profesori de matematică și ați predat în Zalău. Sunteți căsătorit cu o profesoară de matematică, doamna Viuca Țifrea. Ați colaborat, v-ați completat, v-ați stimulat reciproc, v-ați armonizat, în plan familial și profesional. Vorbiți-ne despre această colaborare fericită cu soția și cu sora dvs.

    Ioan Țifrea: Da, așa este. Toți cei patru frați am avut înclinații spre științele exacte. Sora mea, Livia Covrig, a terminat liceul tot la Subcetate, a absolvit apoi Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu Mureș, Facultatea de matematică – fizică, a continuat la fără frecvență și a absolvit Facultatea de matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Fratele Vasile, tot cu înclinații la matematică, a urmat după liceu Școala de poliție, iar sora Mărioara, mezina, a absolvit Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității clujene. Cu Livia și cu soția mea Viuca, care este tot profesoară de matematică, am avut o colaborare deosebită pe tot parcursul carierei didactice. Împreună am reușit să adunăm și să selectăm materialele pentru mai multe culegeri de matematică, în special pentru cercurile de elevi și pentru grupele de excelență care au fost constituite, într-un timp, la nivel de județ. Amintesc, în acest sens, culegerile: „Probleme rezolvate din manualul de clasa a VI-a și a VII-a, propuse pentru pregătirea olimpiadelor și concursurilor școlare”, „Teme pentru cercurile de elevi la clasa a VI-a”, „Teme pentru cercurile de elevi la clasa a VII-a” și alte materiale cu caracter metodic. Cu Livia nu am fost colegi la aceeași școală, dar ne întâlneam la toate activitățile metodice organizate la nivel de județ. Ea a venit în Zalău în 1977 și în 1979 s-a titularizat, prin concurs, la Școala Gimnazială „Gheorghe Lazăr”. Oricând găseam câte o problemă mai deosebită, o discutam împreună și nu o abandonam până nu găseam cea mai elegantă rezolvare. Livia avea predilecție pentru problemele de geometrie. Păcat că ne-a părăsit atât de repede!

    Doina Dobreanu: Dumnezeu să o odihnească în pace!...

    Crescut într-o astfel de atmosferă, alături de asemenea modele, era firesc ca fiul dumneavoastră Ionel Țifrea să nu-și dorească altceva decât să devină profesor... Am găsit de curând pe internet o confesiune a fiului dvs., fizicianul român Ionel Țifrea, publicată de „Magazinul sălăjean”, în 2008, în articolul „Ionel Țifrea, de la Zalău la California State University, Fullerton”:

    „În 1989 am terminat Liceul de Matematică Fizică din Zalău și am fost admis la Facultatea de Fizică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A urmat stagiul militar în timpul revoluției din ’89. În toamna anului 1990 am început studiile universitare. Speram ca la terminarea facultății să mă întorc la liceul care m-a format la Zalău, ca profesor de fizică. (…)

    În anul doi de studiu am avut șansa să întâlnesc un profesor care mi-a schimbat complet idealurile și care mi-a influențat viitorul într-un mod decisiv. Pe scurt, am început să lucrez în cercetare, într-un domeniu foarte competitiv al fizicii teoretice. Următorul an a fost dificil din cauza lipsei de rezultate concrete. Munca de cercetare pentru un student înseamnă, în primul rând, documentare: pe lângă cursurile normale, trebuie să asimilezi tehnici noi de calcul, să studiezi fenomene fizice complexe, cu alte cuvinte, să investești foarte mult timp într-o muncă titanică. După aproximativ un an, un an și jumătate, au venit și primele rezultate: o lucrare publicată în revista americana Journal of Superconductivity. La sfarșitul anului IV, Universitatea din Cluj are acces pentru prima data la bursele de studii europene. Am participat la un concurs intern și, ca urmare, anul urmator am avut șansa să studiez la una dintre cele mai vechi universități europene: Universitatea din Groningen, Olanda.

    În timpul stagiului din Olanda am avut prilejul să cunosc o lume complet diferită, în care munca și efortul erau pe deplin apreciate. Cu toate acestea, am refuzat oferta de a continua cu un doctorat în Olanda și m-am întors la Cluj. A urmat un an de masterat în Fizica Teoretică, an în care am progresat foarte mult în cercetare.

    În octombrie 1996 m-am înscris la doctorat. Am reușit să termin doctoratul într-un timp relativ scurt (doi ani), cu un număr de 17 lucrări științifice publicate în reviste internaționale din Statele Unite ale Americii și Europa. Satisfacția a fost cu atât mai mare cu cât din Comisia de Acordare a titlului de doctorat au făcut parte doi profesori din afara României, recunoscuți pe plan internațional pentru contribuțiile lor din domeniul Fizicii Supraconductorilor (tematica tezei de doctorat). În octombrie 1998 am fost angajat ca Asistent Universitar la Catedra de Fizica Teoretică a Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj. În cel de-al doilea semestru al anului școlar, m-am înscris la concurs cu intenția de a deveni Lector Universitar în cadrul aceleiași catedre.

    În timpul doctoratului am reușit să particip la cateva conferințe internationale foarte importante. Acolo am înțeles pentru prima dată că știința nu o poti face într-o izolare completă, trebuie să interacționezi și să cunoști cât mai multă lume din domeniul în care lucrezi. Nevoia de a-mi face cunoscuta munca și de a vedea ce se lucrează în alte parți m-a făcut să trec mai ușor peste eforturile uriașe ce trebuia să le fac de fiecare dată când doream să particip la o conferință internațională. De la lipsa fondurilor, la necesitatea obținerii unei vize de intrare în țările Europei de Vest, birocrația asociată cu fiecare plecare nu făcea altceva decât să-ți diminueze dorința de a participa la aceste manifestări științifice. Cu toate acestea, pot să spun că am fost într-un fel privilegiat și am reușit să interacționez cu lumea științifică internațională exact când am avut nevoie mai mult, și anume, în timpul tezei de doctorat.

    În vara lui 1997 am fost acceptat ca student la una din prestigioasele școli de fizică teoretică a Societății Italiene de Fizică. La începutul anului 1999, la o jumătate de an după terminarea tezei de doctorat, unul dintre profesorii prezenți la aceasta conferință m-a contactat și mi-a oferit o poziție de cercetător invitat în grupul său la Universitatea din Camerino, Italia. Am acceptat poziția și, în iulie 1999, am plecat în Italia. În scurt timp m-am reîntors la Cluj în vacanță și am aflat că fusesem avansat Lector Universitar. Anul petrecut în Italia a fost un plus din toate punctele de vedere. În primul rând, pe plan profesional am lucrat într-o problemă nouă, dificilă, dar, în același timp, foarte interesantă. Din punct de vedere cultural, Italia este țara care oferă absolut totul.

    În timpul anului petrecut în Italia am vizitat Statele Unite ale Americii în două rânduri. Prima dată, am fost invitat pentru un seminar la University of Georgia, Athens. Apoi am participat la una din cele mai mari conferințe internaționale din domeniul supraconductibilității. Au fost primele mele contacte cu mediul academic american. America șochează, în primul rând, prin dimensiune. Conferința de la Houston a reunit în jur de 3.000 de participanți, printre care și trei dintre laureatii Premiului Nobel pentru fizică. Pe foarte mulți dintre participanți îi știam din literatura de specialitate și mi s-a părut fantastic să-i pot întâlni pe acești oameni. M-a impresionat naturalețea cu care acești oameni discută cu oricine despre știință. După întoarcerea în Italia am început să caut o poziție în Statele Unite ale Americii. A fost dificil mai ales din cauza faptului că nu aveam relații în lumea științifică americană. În august 2000 mi-am început aventura americană. Mai întâi, pentru un an, am lucrat ca cercetător la Universitatea din Clemson, Carolina de Sud. Apoi, începând cu septembrie 2001, pentru cinci ani, la Universitatea Statului Iowa, în Iowa City. Facultatea de Fizică a universității este recunoscută internațional datorită programului de fizică spațială. Este de ajuns să menționez aici numele profesorului Van Allen, descoperitorul centurilor radioactive din jurul Pământului. Am avut surpriza să găsesc aici un grup de teoria fizicii materiei condensate foarte dinamic în care am reușit să mă integrez foarte repede. După primii trei ani în care am lucrat doar în cercetare, conducătorul departamentului de fizică mi-a propus să predau. A fost un pas foarte important pentru mine. Era pentru prima dată când interacționam direct cu studenții americani. Am predat timp de doi ani, atât cursuri avansate, pentru studenții de la doctorat, cât și cursuri elementare pentru studenți al căror domeniu principal de studiu nu era fizica. 

    În toată această perioadă am menținut legătura cu Facultatea de Fizică de la Cluj. În anul 2002 am fost avansat conferențiar în cadrul catedrei de fizică teoretică. În ultimii doi ani petrecuți în Iowa, m-am reîntors în țară pentru un semestru în fiecare an și am ținut cursuri la Cluj. Mai mult, în vara lui 2005 am reușit să organizez la Cluj o școala NATO la care au participat unii dintre cei mai renumiți profesori ce activează în domeniul fizicii semiconductorilor. Școala a fost un succes, mulți dintre studenții de la Cluj având posibilitatea să interacționeze cu colegii lor de la diferite universități din toata lumea. Anul 2005 a însemnat și recunoașterea națională a rezultatelor mele științifice. Mai întâi, Consiliul Național al Cercetării Științifice în Învățământul Superior mi-a acordat premiul IN HOC SIGNO VINCES pentru cel mai bun cercetător în domeniul științelor exacte cu vârsta de până la 35 de ani. Mai apoi, Academia Română mi-a acordat premiul ȘTEFAN PROCOPIU pentru Fizică Teoretică.

    În același timp am încercat să găsesc o poziție fixă la o universitate americană. Concurența este însă foarte mare, pentru o poziție fiind de obicei peste 100 de candidați. După șase ani, însă, am reușit să ajung la una din universitățile statului California”

    „Magazinul Sălăjean” din 2008 prezintă în final câteva date succinte din Curriculum vitae al lui Ionel Țifrea. A publicat 67 de lucrări științifice în reviste internaționale de specialitate, a fost invitat să-și prezinte munca la peste 20 de universități din Statele Unite și Europa. A publicat, în colaborare cu membrii catedrei de fizică teoretică a Universității „Babeș-Bolyai”, patru monografii științifice și a contribuit cu capitole la două cărți internaționale.

    Frumoase realizări! Sincere felicitări! Pentru fiecare magister este o bucurie fără seamăn de a fi depășit de discipolii săi, dar pentru părinții depășiți de proprii lor copii cât de mare poate fi bucuria?

    Ioan Țifrea: Pentru orice profesor este o mare bucurie să constate că cel căruia i-a îndrumat cândva pașii în labirintul cunoașterii ajunge să-l depășească. Cu atât mai mult când aceștia sunt proprii copii. Atât eu, cât și soția mea ne-am ocupat îndeaproape de instruirea și educarea celor doi copii. De mici le-am insuflat încrederea în ei, i-am încurajat pentru fiecare izbândă pe care au obținut-o și i-am sprijinit atunci când s-au împotmolit. Uneori, organizam concursuri care rezolvă mai rapid și are soluția cea mai scurtă pentru o problemă dată. Trebuie să recunosc că de multe ori ei au găsit soluții mai ingenioase și mai rapide, la care pentru moment chiar nu mă gândisem. Ca urmare a atenției acordate celor doi copii ai noștri, nu au întârziat nici rezultatele pe care ei le-au obținut și de care, acum la bătrânețe, suntem foarte mulțumiți și mândri.

    Doina Dobreanu: Am înțeles că Ionel este unul dintre cei doi copii ai dumneavoastră. Vorbiți-ne și despre celălalt.

    Ioan Țifrea: Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii: Ionel s-a născut în 1970, iar Anca-Sorina s-a născut în 1978. Despre Ionel văd că ai găsit multe informații privind pregătirea și preocupările lui. Anca i-a călcat pe urme. Amândoi au absolvit același liceu și au avut același profesor de matematică, un fost coleg de-al meu de facultate. Ea a urmat Științele Economice din Cluj-Napoca, specializarea Finanțe- Bănci. A lucrat un an, după absolvire, la Banca Transilvania din același oraș, unde a intrat prin concurs. În paralel, lucra cu o jumătate de normă la facultate, ca asistent universitar, cu posibilitatea de a se înscrie la doctorat.

    La insistențele fratelui său, care era deja în SUA, a aplicat și ea pentru a fi primită în vederea obținerii unui doctorat în domeniul în care s-a pregătit. Așa se face că a fost admisă la Universitatea din Clemson, Carolina de Sud, unde, între septembrie 2001 și mai 2006 si-a pregătit teza de doctorat, pe care a susținut-o în mai 2006. După terminare, cum avea voie să practice trei ani în domeniul în care a studiat în SUA, a participat la bursa locurilor de muncă și a fost acceptată la o firmă de consultanță în economie, KPMG, în statul Georgia, Atlanta, unde este și astăzi. 

    Prin urmare, amândoi copiii, cu familiile lor, sunt în SUA. Am fost și noi la ei, sunt bine, au tot ce le trebuie și deocamdată nu au gânduri de întoarcere. De la fiecare avem câte o nepoțică și le așteptăm vara să vină în România. Cu fiica lui Ionel, care este în clasa a VIII-a, lucrăm în fiecare vară la matematică, unde se descurcă foarte bine. am ajutat-o să învețe să citească și în românește. Cealaltă este mică, urmează să meargă în toamnă în clasa pregătitoare la școală; știe și ea bine românește și așteaptă cu drag să vină în România.

    Doina Dobreanu: De la Subcetate la Zalău, de la Zalău la California State University, Fullerton… Oare ce anume din zestrea spirituală a oamenilor trăitori pe aceste meleaguri, la poale de Călimani, a făcut posibil zborul spre culmile cunoașterii umane?

 Ioan Țifrea: Aș răspunde că determinante au fost seriozitatea în muncă, tenacitatea și perseverența. Trebuie să recunosc că am avut parte de doi copii deosebit de serioși, cărora, mai ales de prin clasa a VII-a, a VIII-a, nu a trebuit să avem emoții că nu și-au învățat și că au alte preocupări decât școala. Să nu cădem în extreme, au fost și ei copii care aveau preocupări ca toți copiii, dar activitatea de bază pentru ei a fost pregătirea lecțiilor și a temelor. Este adevărat că și ajutorul din partea noastră a fost prompt și la momentul potrivit. Ca urmare a eforturilor conjugate, rezultatele obținute de către copiii noștri au fost pe măsură și ne-au adus și nouă, nu numai lor, multe satisfacții și momente de bucurie. La ora actuală, fiecare dintre ei este mulțumit de realizările obținute și se bucură de stima și de respectul colegilor cu care își desfășoară munca de zi cu zi.

    Doina Dobreanu: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează? Călătoriile? America?

    Ioan Țifrea: Viuca, soția mea, este din zona Jiboului, unde avem o casă de vacanță și două grădini cu pomi – meri, peri, pruni, nuci, cireși, piersici, caiși și viță-de-vie – care necesită multă muncă pentru întreținere, ca tăieri de rod, săpat în jurul lor, stropiri etc. De asemenea, în fiecare primăvară ne semănăm legumele de care avem nevoie și ne ocupăm de întreținerea acestora în timpul verii. Toamna, când culegem roadele, satisfacția este pe măsură, mai ales că pământul este foarte roditor în zonă.

 

   Cât privește America… este o altă lume, dar pentru noi este prea târziu. Ne bucurăm pentru cei tineri care au și această oportunitate.

        Doina Dobreanu: Un gând bun adresat varvizenilor?

    Ioan Țifrea: Acum, la finalul interviului, aș dori să urez tuturor varvizenilor sănătate și bucurie, să rămână aceiași oameni destoinici pe care i-am cunoscut când eram copil acasă și care mai sunt și astăzi, din câte îmi dau seama de câte ori trec pe la Subcetate. Să fie pe mai departe la fel de ospitalieri, deschiși și cu respect pentru cei care le trec pragul, bucurându-se de toată stima acestora.

Prof. Nicolae BUCUR, Remember NICOLAE LABIȘ și NICHITA STĂNESCU

 

La 66 de ani de la moarea lui Nicolae Labiş
 
                    „Ai vrut să spui în versuri ce-nseamnă duioşia,
                    Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă şi spre ţel”.
                                                          (Din: Baladă obişnuită)
          
    S-a născut în decembrie şi a murit în decembrie (2 decembrie 1935–22 decembrie 1956). La 21 de ani este victima unui tragic accident de tramvai. N-am putut niciodată să mă consolez cu vorbele lui Nichita Stănescu ,,Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”.
    Întâlnirea cu memoria lui Labiş şi-n această iarnă, devine memorabilă pentru că a rămas poetul timpului său, în sensul cel mai bun al cuvântului. El îşi avea totdeauna gândurile ,,deschise spre infinit” şi auzul spre sunetele universului. Au trecut  66 de ani de la plecarea Celui care a iubit atât de mult: „Am iubit de când mă ştiu / Cerul verii, străveziu, ..// Am iubit iubirea pură, /Floarea roşie pe gură /Şi în inimă arsură, / În priviri zăpezi candide / Şi-n piept voci necontenite.”   
Amintirea dureroasă a despărţirii de Labiş şi a rolului jucat de el în dezvoltarea poeziei  tinere româneşti din ultima vreme îi întristeză atât pe poeţii noştri cât şi pe cititorii zilelor noastre. Şi-n această iarnă îl evocăm pe EL pentru că: „Eu  nu mai sunt, e- un cântec tot ce sunt”.      Mi-am făcut timp să-l citesc. N-am avut timp să-l văd. A trăit foarte scurt! La vremea şcolii mele, elementare şi liceale, despre Labiş se discuta, se învăţa, poezia „Moartea căprioarei” fiind lecţie de studiu şi încă nu oricare. Mulţi învăţăcei s-au îndrăgostit de acest minunat şi emoţionant poem. George Călinescu în „Viaţa românească” scria „Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii „Moartea căprioarei”,  singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.” Manuscrisele, dar şi lucrările tipărite de-a lungul anilor aduc imagini care împrumută şi multe legende despre tânărul poet. Cu cât ne depărtăm în timp, adevărul despre om şi opera sa se resimte tot mai copleşitor. Despre Labiş azi în şcoli nu se mai vorbeşte deloc, chiar şi unii confraţi l-au dat uitării. Gheorghe Tomozei a tipărit în 1972 la Editura Cartea Românească un remarcabil Remember intitulat Moartea unui poet. „Cartea nu-şi revendică alt merit decât acela de a-i oferi cititorului imaginile unui „film” al vieţii lui Nicolae Labiş” se confesează autorul. La ea au participat şi trudit părinţii poetului, Profira şi Eugen Labiş, amândoi învăţători şi cei 84 de coautori, personalităţi literare şi nu numai, pentru ca prietenul şi colegul lui Labiş, poetul Gheorghe Tomozei să devină artizanul acelui sincer şi trist „mozaic”, inestimabil document până astăzi. Între timp a păşit şi Tomozei pe urmele lui Labiş, împuţinând cu încă o gingaşă şi lirică făptură „amintirea frumoasă...”
    Acum zece ani, în 2012 mi-a apărut cartea Ademenirea timpului care are VII capitole, iar în cap.III, Cărţi şi destine sub titlul Nu-l daţi uitării pe Labiş, evoc personalitatea tânărului poet, adăugând ilustraţii. Încerc să extrag câteva pasaje cum ar fi acestea...De ce a trăit Eminescu doar 39 de ani? Labiş putea să nu moară la 21 de ani! Trebuiau să trăiască amândoi mult mai mult! Ei găsiră, la vremuri diferite, căile poetice pentru care mânuitorii cu experienţă ai versului se frământau de multe ori fără succes.
Venim deseori şi le răscolim biografia, amintirile, îi facem vinovaţi, fără prea certe argumente, de propria lor moarte. Se cuvenea să-i apărăm, să-i păzim, trebuiau ajutaţi să treacă de momentele neplăcute. Cine anume trebuia s-o facă? Şi cum? Vom găsi oare vreodată răspunsurile?! Gândul mă poartă la mai marii literelor, Sadoveanu şi Arghezi, care l-au iubit şi au crezut foarte mult în Labiş, văzându-l ca un discipol. Exigentul G. Călinescu şi-a manifestat gratulaţia: „Un poet, pe deplin exprimat...” Regretatul academician, criticul literar Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generaţii...”. Portretul fizic al lui Labiş, este sugestiv creionat de Tudor Vianu: „Era în înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.” A fost admirat şi de Nichita Stănescu „Am suferit mult pentru dispariţia talentatului poet...El a trecut din viaţă direct în legendă”, mărturiseşte acesta.
    Astăzi, a vorbi de Labiş devine pentru mulţi „un eveniment surpriză”. Aşa că ce facem acum se doreşte o palidă speranţă că valorile se întorc uşor în conştiinţele curate ale iubitorilor de frumos şi îndrăgostiţilor de poezie adevărată. M-aş fi bucurat să fiu dotat cu o casetă audio pentru a auzi vocea lui Labiş, aşa cum o făceam la orele de curs când vorbeam, spre exemplu, despre Nichita Stănescu. În cazul lui Labiş este imposibil, fiindcă nu există nici un centimetru de bandă de magnetofon având gravată pe invizibile canale vocea lui Labiş. Poetul s-a fotografiat mai rar, mai ales jucându-se, dar a şi fost imprimat. Redactorii radioului de atunci nu-l credeau poate demn de „fonoteca de aur” şi au şters benzile cu el, realizând probabil importante economii... Nu poţi fi decât sarcastic când răscoleşti asemenea triste amintiri, pentru că situaţii similare poetului le întâlnim şi în cazul altora.
    Vreau să cred că pentru mulţi oameni de bună credinţă Steaua lui Labiş va scânteia veşnic în constelaţia poeziei noastre. Cei interesaţi de poetul „Primelor iubiri”, coborâtor din Ţara de Sus, trebuie să ştie că există un episod din extrem de scurta-i viaţă legat de meleagul harghitean. La Topliţa, în primăvara anului 1954, împreună cu Portik Imre din Remetea, cu care leagă o statornică prietenie pe băncile şcolii din Bucureşti încă în 1952, participă la o nuntă dintre doi tineri de naţionalităţi diferite. Simbolul de prietenie nutrit de Labiş pentru locuitorii din acest colţ de ţară care se exprimă în limbi şi obiceiuri diferite este ilustrat în poemul „Oraţie de nuntă” (publicat pentru prima dată în Gazeta Literară  36 /1954). În 2 decembrie 1985, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea poetului publicam în presa locală nişte stihuri omagiale purtând titlul „O creangă de brad pentru poet”. Înainte de a muri, Nicolae Labiş reuşeşte să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. Înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. La adunarea de doliu, poetul este evocat de Eugen Jebeleanu şi Gheorghe Tomozei, cortegiul funerar străbate capitala şi ajuns la Bellu, face un ocol pentru câteva minute în faţa mormântului lui Mihai Eminescu. 

💓💛💙

                           Nichita Stănescu poetul vieţii sale
                                             
                    „Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare… Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr.”           
                                                                Nichita Stănescu
 
    De-a lungul anilor, ne-am amintit de Nichita în unele cronici literare, prilejuite de aniversarea naşterii sale, 31 martie 1933, care poartă titlul ,,Mânca lumină în zi de post…” (2002), spre exemplu,  sau ,,…Şi mă rog de tine, naşte-mă” apărut în anul 2005 cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la moartea sa, 13 decembrie 1983. Anul acesta se împlinesc 39 de ani de la plecarea la cele veşnice a îndrăgitului poet. În cartea  Ademenirea timpului (2012) i-am consacrat un portret spiritual ce poartă titlul  De ce Nichita nu-mi dă pace ?                                                          
  Când vine seara / noaptea îl trezesc  „pe Nichita” şi bat la poarta celor „11 Elegii” (Cina cea de taină) 1966, deşi după unii aceste „poeme” n-ar intra în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului. S-a scris: „...discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără  suficientă  acoperire   latentă…” ; „facturi  jucăuş-anecdotice…”; „Produce o impresie de discurs forțat”; „copleșită de verviozitate, conține și câteva formulări inspirate care exprimă bucuria dureroasă de-a exista”.  (Elegia a zecea – Sunt)

    Nu odată, mai precis în ultimii zece ani, am fost mai perseverent…cu cititul şi „meditaţia” acestor creaţii; le reiau, adâncesc ideile din “A treia elegie” (subintitulată  Contemplare, criză de timp şi iar contemplare) spre exemplu. În aceste pasaje, unele de-a dreptul proiectile cu focos, mi-am regăsit ,,nefericirea” şi ,,tristeţea” care mă bântuie, mă apasă de-o bună vreme. Dintr-o selecţie de moment îmi atribui aceste două strofe din “II. Criză de timp”: „Camera se varsă prin ferestre / şi eu  nu  o mai  pot  reţine  în  ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.//  Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe / spre o altă orânduire.”   
            Da ! O veşnică tristeţe, rămâne şi nu va trece nicicând…E în mine, în noi până-n veşnicul apus. Nimic nu mai este ce-a fost. Totul pare pustiu. ,,Aerul e-nalt…Tristeţea şi mai înaltă !”. N-am crezut să vină vremea când dorul de cel plecat să-ţi macine sufletul, să-ţi spulbere orice speranţă, să-ţi înghită orice clipă de trăire, să-ţi smulgă visul… ,,Totul este departe… Ochii privesc ameţiţi privelişti care niciodată nu vor mai fi albe. Toate se aştern, se întind pe covorul pământului, care strânge la sine ,,lava neagră, sâmburele, timpului dus”. Nici nu mai ştiu, Nichita dacă slovele acestea sunt ale Tale sau au răsărit         din mine respirând cu atât nesaţ Antologia pregătită despre Tine Îngerul cu o carte în mâini (2005).
  Încerc  să  povestesc  cum şi  când  am  devenit  proprietarul  ei. O zi  obişnuită de toamnă în urbea noastră…pe aceste locuri acest anotimp este cel mai gustat. Forfota din magazinele de cumpărături te îmbie cu fel de fel de ,,noutăţi”. Şi animaţia în parcuri devine mai deosebită, doar ele, frunzele copacilor te ,,întâmpină” acum, mai mult, de jos în sus…Ce frumos glăsuia cândva G. Călinescu despre consolarea copacului cândva plin de frunze : ,,Când un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an îşi închipuie că e de aceaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale”. Ingenioasa personificarea  ne întoarce în timpuri mai nostalgice şi tinereşti, la o variantă, am zice, shakesperiană: „Sunt tânăr sau bătrân ?” Sigur că şi eu de vreo câteva decenii am făcut ,,transferul” de la plimbare la bibliotecă, de la parc la librărie. Dar să trec la „fapt”- 30 octombrie 2007, suntem  în jurul orei 14,35 şi am păşit în Librăria „Bibliofil” din Miercurea-Ciuc, singura dealtfel profilată pe carte românească. Am acolo un colţişor din faţa raftului principal de cărţi pe care îmi place să-l numesc ,,bibliotecă stătătoare”.Odată ,,descoperită” şi fiind singurul exemplar pe etajeră “Îngerul...“ n-a mai ieşit din mâinile mele timp de o jumătate de oră. Am tot frunzărit-o, nu pentru că decizia cumpărării n-ar fi fost de la început afirmativă, dar pur şi simplu m-au captat cele 117 pagini ale studiului introductiv semnat de Alex. Ştefănescu. O carte despre poetul preferat trebuia să facă “pasul…” uşor, uşor “de domnişoară “ în biblioteca mea ! Un titlu incitant “Îngerul cu o carte în mâini”…Şi apoi mai există la pp.261-262 trei poezii dedicate Dorei, „ultima” soţie a lui Nichita, căreia, mai mult cu voia mea, i-am ,,răpit” câteva slove despre „Marele blond”, aşezate apoi în cartea de autor „De veghe la izvoare”. Iconografia cuprinde şi trei fotografii despre Nichita, din care una cu Dora lui şi gândurile sale atât smerite despre profesia pe care a înnobilat-o: „Pe  poeţi  niciodată  să  nu-i  urăşti…să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi…” Nu puteau lipsi din această Antologie ,,creaţii” precum Poem: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ De teamă să nu-mi striveşti sărutul ?...” sau  Dora : „Atât de mult eu o iubeam pe ea / că însuşi cerul se curba / albastru”.

                                                                  

*

    Mă înscriu şi eu printre adepţii poeziei lui Nichita Stănescu, alăturându-mă miilor de cititori care au perceput originalitatea creaţiei sale ca pe o „demonstraţie strălucită că sentimentalismul şi modernitatea sunt întrutotul compatibile”. Ceea ce te izbeşte în opera sa este claritatea ei globală, unită cu impresia spontaneităţii. Act existenţial, lirica sa este expresia directă şi puternică a stării de libertate interioară, rezultanta sentimentului de plenitudine dintr-o stare euforică. A avut ambiţia şi îndrăzneala să stârpească mimetismul ieftin al formelor. Ne-a invitat la gândire, la luarea de poziţie personală originală în orice situaţie am fi, a deschis spiritului căi noi, meritul originalităţii sale constând în noutate şi sinceritate.  

    Democrit ne-a lăsat acest aforism: „Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase”. Pe  Nichita  Stănescu, nu ştiu  dacă-l putem  încadra în categoria  autorilor de „opere frumoase”, mai degrabă în aceea a operelor vizionare, obiective şi sentimentale. Poezia sa este instalată în zona esenţialului, poetul pledează pentru discursurile abstracte folosind un limbaj precis, conferind cuvintelor o mare libertate, inventând şi „necuvintele”. Şi cu toate acestea, la un loc, şi încă multe altele, am moştenit de la el o operă modernă şi valoroasă.  

      
                                      

In memoriam, învățătoare ALEXANDRINA SUCIU (1936-2022)

Învăţătoare la Subcetate în anii 1953-1990

„Învățătorul? Ce-i învățătorul? E-o lumină,
Ruptă din Rai, menită să vegheze,
În codrul ăstei lumi este un pom...
Crește copii...din prunc, el face OM!”

„Şcoala primară este temelia întregului sistem de învăţământ având drept scop deşteptarea şi instruirea viitoarelor generaţii, educându-le în spiritul de disciplină, în iubirea de ordine şi muncă, în deprinderea bunei cuviinţe în purtări şi înfăţişare. Vă mulţumesc pentru răbdare, înţelegere şi bunăvoinţă, doamna învăţătoare!” (Profesor Cristian Popa)

    Originară din Subcetate, absolventă a Şcolii Pedagogice din Cluj, Doamna Alexandrina Suciu a făcut din profesiunea de învăţătoare, timp de 37 de ani, o adevărată pasiune, a cărei sursă inepuizabilă a fost iubirea pentru copii.
   

 „Este nemaipomenit să clădeşti oameni, afirma doamna învăţătoare, să sădeşti în ei flacăra vie a cunoaşterii, să-i modelezi pentru viaţă şi muncă şi cred că această menire a dascălului reprezintă izvorul de tărie care-l ţine cu fruntea sus întreaga viaţă”.

    A profesat pe rând la toate şcolile primare din comuna Subcetate: a debutat în satul Călnaci (1953-1960), a continuat la şcoala din satul Filpea (1960-1961), a revenit la Şcoala din Călnaci (1961-1964), apoi s-a titularizat şi a rămas, până la pensionare, la şcoala din Subcetate - Centru (1964-1990).
    În anul 1987, a obţinut gradul didactic I cu lucrarea „Particularităţi metodologice de însuşire a normelor de ortografie şi punctuaţie la clasele I şi a II-a”.
    Doamna învăţătoare îşi aminteşte cu plăcere de anii care au marcat începutul carierei sale didactice:

„Mi-am început activitatea de dascăl în satul Călnaci, la numai 17 ani, în toamna anului 1953. Am păşit pragul şcolii cu teamă şi cu emoţii, deoarece nu cunoşteam prea multe din tainele acestei meserii. Am fost întâmpinată de 33 de perechi de ochi – 20 de elevi în clasa I şi 13 elevi în clasa a III-a. Copiii erau la fel de emoţionaţi ca şi mine. Au urmat ani în care dimineaţa lucram cu cei mici, iar în serile lungi de iarnă făceam cursuri de alfabetizare cu cei mari, apoi organizam şezători sau pregăteam programe artistice cu tinerii satului, dornici să-şi manifeste dragostea pentru portul, cântecele, dansurile şi obiceiurile strămoşeşti.
M-am despărţit greu de fiecare promoţie!... Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc un fost elev; mă bucur pentru împlinirile sale şi mă întristez pentru durerile sale. Învăţătorul se realizează de obicei pe sine prin ceilalţi şi este răsplătit după priceperea şi dragostea cu care îşi îndeplineşte munca, după bunătatea, hărnicia şi modestia sa. El reuşeşte să învingă clipa trecătoare, efemerul, cu ajutorul credinţei şi a faptelor sale întemeiate pe iubire”.

    „Vă păstrăm în amintirile noastre legate de primii ani de şcoală şi în gândurile noastre dragi, doamna învăţătoare, prin blândeţea şi căldura din glas, prin seninătatea chipului şi prin răbdarea cu care ne-aţi ajutat să ne formăm deprinderi de scris, de citit şi de socotit, să îndrăgim şcoala şi învăţătura.

Blândețe, sinceritate, dragoste și bunătate sunt cele mai frumoase flori din grădina sufletului doamnei învățătoare, flori pe care le-a cultivat cu dăruire, răbdare și credință în forța binelui și frumosului și în grădina sufletului fiecărui copilaș pe care l-a avut în grija sa. Gânduri dragi, recunoştinţă, mulţumiri şi urări de sănătate, Doamna învăţătoare!” (Prof. Vasile Dobrean)

Învățătoare Laura urzică și Alexandrina Suciu

Colectivul didactic în 1974

PRIMUL CLOPOȚEL E TAINĂ

Primul clopoțel e taină, a sunat și - n viața mea

Era început de toamnă, taina scolii voi afla

Am pășit timidă - n clasă, la catedră era EA

Doamna mea învățătoare, strălucea ca și o stea.

Glas duios, brațe întinse, ca o mama ne - a primit

Ne - am aflat și locu-n bancă și colegul potrivit

Două cărți frumos legate, mate și abecedar

Stau pe bancă așezate și cu - n trandafir în dar.

Rătăceam în clasa mare și pe tablă am zărit

Desenată o poveste, o urare de bun venit!

Prima zi a fost un vis, m-am umplut de fericire

Cum să nu cinstești așa, un om drag cu dăruire!

A urmat taina 'nvațării, taina vieții de' nceput

Cu stiloul cu peniță mâna dreaptă mi-a ținut

Și cu atâta drag în voce, ne citea și ne'nvata

Literele cum se leagă și cuvântul îl forma.

Mulțumim că existați, dragi educatori de viață

Cu iubire ne formați și cu atâta eleganță

Noi, cu stimă și respect mulțumim cu plecăciune

Sunteți darul cel de preț, vă cinstim cum se cuvine!

Elena Pascu, 05 06 2022

Text publicat în cartea LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI, Coordonatori, prof. Doina Dobreanu, prof. Vasile Dobreanu, 2011

 

„ERASMUS+ ȘI eTwinning în școala noastră” la Liceul„ Miron Cristea” Subcetate

În spiritul sărbătoririi  celei de-a 30 aniversări a programului emblematic al Uniunii Europene ERASMUS, în perioada 13-15 octombrie 2022, s-au marcat Zilelel Erasmus la Liceul MIRON CRISTEA din Subcetate.

Erasmus, programul care poartă numele uneia dintre figurile marcante ale umanismului european, reprezintă programul Uniunii Europene care sprijină educația, formarea, tineretul și sportul. Zilele Erasmus reprezintă un eveniment care sărbătorește succesul programului și prezintă beneficiile experiențelor de învățare care aduc îmbunătățiri din punct de vedere calitativ la viața participanților, modul de a interacționa, de a gândi și de  a te implica, parcursul educațional și conexiunea cu cei din jur.

În data de 13 octombrie 2022 a fost organizat evenimentul „Erasmus+ și eTwinning în școala noastră” din inițiativa doamnei educatoare Viorica Urzică, participantă entuziastă la mai multe proiecte, eveniment găzduit on-line pe paltforma G-suite a școlii. Acest eveniment a reunit mai mult de 60 de invitați și participanți care s-au alăturat organizatorilor. D-na educatoare Viorica Urzică a prezentat proiectele „MICUL PRINȚ – LITTLE PRINCE”- proiect eTwinning cu participarea unor școli din România, Grecia, Spania și Italia și „TEACHING THROUGH GAMES-ÎNVĂȚAREA PRIN JOCURI” cu participanți din România, Turcia, Grecia, Polonia, Slovacia, Cehia.

Alături de doamna  educatoare URZICĂ VIORICA au participat colegii de le Liceul MIRON CRISTEA, colegi și prieteni cu care a colaborat pe parcursul proiectelor și oaspeți dragi. Doamna Inspector pentru învățământ preșcolar Buzilă Ionela-Adriana de la Inspectoratul Școlar Județean Harghita s-a alăturat evenimentului și a apreciat inițiativa, prezența numeroasă și buna desfășurare. Domnia sa a intervenit și pentru a susține nevoia de educație bine orientată indiferent de vârstă, o traiectorie bine definită în actul educațional formal, non-formal și informal.

Ca ambasador Erasmus și eTwinning a fost prezentă doamna NICOLETTA HUȘTIUC, profesor pentru învățământ preșcolar  de la Școala Gimanzială Nr. 3 din Cugir, Grădinița Vinerea, jud. Alba. Doamna ambasador Erasmus și eTwinning ne-a împărtășit din experiența domniei sale și ne-a expus câteva dintre proiectele pe care le-a coordonat. Prezența domniei sale în rândurile noastre la eveniment a ridicat valoarea acestuia fapt pentru care organizatorii sunt recunoscători. „Unitate în diversitate” a fost cheia în care d-na Nicoletta Huștiuc ne-a introdus în complexitatea programului european și în multiplele posibilități de a accesa, pe diverse paliere, mobilitățile Erasmus.

O prezență binevenită și apreciată a fost cea a elevilor din clasele a XII-a și a XI-a, Vâlcan Andrei, Tompea Andreea, Urzică Andreea, Urzică Adina și Dobrean Raluca, de la Liceul MIRON CRISTEA, participanți în programele Erasmus+ de mobilitate pentru tineret. Tinerii și-au prezentat cu mult drag experiențele trăite, dinamica proiectelor, temele abordate, sentimentele și emoțiile pe care le-au avut. Conexiunea cu alte culturi, obligativitatea de a vorbi o limbă străină, interacțiunea și cunoșterea sunt doar câteva aspecte pe care elevii noștri le-au subliniat, pe lângă faptul că și-au făcut mulți prieteni, s-au distrat și și-au exersat abilitățile de comunicare într-o limbă strănă, una dintre competențele-cheie pe care le urmărim în formarea elevilor.

Organizatorii adresează multe mulțumiri tuturor invitaților și speră în colaborări viitoare frumoase și fructuoase.

„Prietenia e cel mai mare dintre toate bunurile; tot atât de necesar vieţii ca apa, focul şi aerul.” Erasmus din Rotterdam.

Director, prof. Balog Anișoara

Director adjunct, prof. Vodă Sanda-Emilia

Folclorul românesc prinde viață în ilustrațiile Danielei Olaru, de Cosmina-Marcela Oltean

Daniela Olaru, originară din Botoșani, este absolventă a UNAGE Iași, studiind prin programul Erasmus la Manchester School of Art și la Escola d’Art i Superior de Disseny de les Illes Balears, Palma de Mallorca. A participat cu lucrări la mai multe expoziții colective și a demarat numeroase proiecte personale. După absolvire, activitatea de bază i-a rămas cea din timpul studiilor - ilustrația de carte, fiind interesată și de ilustrația editorială și concept art. Tânăra caută mereu noutatea în diferite tehnici de ilustrație și explorează stiluri noi de compune a imaginii.

 Pasiunea pentru folclor și tradițiile românești se materializează constant în cadrul unui proiect personal intitulat Anul la români, prin care graficiana dă viață, în stilul propriu, unor tradiții, motive tradiționale și personaje din mitologia populară, precum Dochia, Ispas, Sânzienele, Dragobetele, Rusaliile și altele. Reușește să compună grafic imagini încărcate de o atmosferă caldă, în care pe lângă personajul reprezentat, personaje principale devin atât culoarea, cât și emoția și mitul revelat de un imaginar propriu. Ea practică un gen de ilustraţie plină de culori vii, care are puterea de a cuceri vederea oricui, nu doar pe cea a copiilor, și totodată face un lucru admirabil - readuce în atenția noastră, prin desen și culoare, povești de demult, din mitologia și folclorul românesc.

“Prin intermediul ilustrației compun imagini din lumi fantastice, inspirate din folclorul românesc. Personajele mele stau în tihnă și privesc, ascultă. Sunt cuprinse de dragoste pentru frumos, de doruri și sete de liniște.

Fascinația pentru lumea satului a venit odată cu proiectul de licență, unde am ilustrat un basm românesc. Această pasiune s-a accentuat pe timpul masterului, unde a luat naștere proiectul de disertaţie  “Anul la români”.

Am vorbit acolo despre tradiţiile şi obiceiurile oamenilor de la sat ce au loc în decursul unui an de zile. Toată informația pe care am descoperit-o în cărți m-a copleșit. E incredibil cum se raportau oamenii la mersul lucrurilor înainte. Calendarul agrar și semnele meteorologice erau prezente în mentalul colectiv și astfel îndrumau traiul de zi cu zi a țăranului român. 

Toate aceste tradiții și comportamente ritualice susțineau o comunitate organică ce apropia legătura dintre oameni din dorința de a împărtăși cu toții o stare de bine.

Scopul meu este să revitalizez prin ilustrație o parte din această moștenire. Folclorul este inima noastră și trebuie transmis mai departe. Aceste tradiții s-au menținut în viață tocmai pentru că oamenii au crezut în ele. Ele transmit valori și creează punți între generații.

Când nu desenez, visez adesea că locuiesc într-un sat undeva în Transilvania. Îmi imaginez că mă bucur de existența bogată a traiului simplu de la sat. Și sper ca acest vis să devină realitate”, spunea Daniela despre acest proiect la care ține în mod deosebit și pe care încă îl derulează.

În ce privește mediile și tehnicile artistice pe care le practică, ea spunea:

“Dintre tehnicile artistice, acuarela este preferata mea. Mi se pare foarte fluidă și vie, mă ajută să-mi aduc gândurile pe tărâmurile noastre și îmi place când simt nevoia să o combin cu creioanele colorate. Pe lânga asta, prefer tehnica colajului, acrilicele și cărbunele. Pentru mine, grafica a fost dragoste la primul laviu, dacă pot spune așa. Am văzut la colegii mai mari cum lucrează pe straturi, treptat, iar transparențele de culoare mi se păreau fantastice, parcă ascundeau dedesubturile artistului. Mereu căutam să interpretez fiecare strop de culoare și mai ales îmi plăceau efectele ce se pot realiza prin stropituri și difuzarea culorilor cu multă apă.”, îmi spunea Daniela într-un interviu mai amplu realizat în august 2018. (https://luceafarul.net/in-lumea-plina-de-culoare-a-personajelor-de-basm-cu-graficiana-daniela-olaru) 

Brumar. Poveste de noiembrie

Buna-Vestire/ Ziua Cucului

Focul lui Sâmedru

Ispas

Imagini - arhiva personală Daniela Olaru