MIHAI EMINESCU - 165

Moto:
„Conștiința românească se trage toată din Eminescu”. (Dan Puric)

CUPRINS:

1. DIN DRAGOSTE PENTRU „LUCEAFĂR”..., stud. Cosmina-Marcela Oltean
2. OMAGIU LUI EMINESCU LA LICEUL DIN SUBCETATE
3. AMINTIRI DESPRE EMINESCU, Prof. Ramona-Ionela Moldovan
4. AMINTIRI DE LUCEAFĂR, Prof. Ramona-Ionela Moldovan
5. „Unor poeți în alb”, de Marian Malciu
6. RUGĂCUNE, de Mihai Eminescu

 1. Din dragoste pentru Luceafăr …

Retrăim acum o perioadă minunată. Ne aflăm în faţa primului mare eveniment cultural din noul an, cu întindere pe tot teritoriul ţării noastre: Ziua Culturii Naţionale, ziua marelui poet Mihai Eminescu – comemorarea a 165 de ani de la naşterea poetului.

Printre stele

,,Din valurile vremii’’ 

De mulţi ani încoace, perioada decembrie – început de ianuarie are o anume însemnătate pentru mine: pregătire temeinică pentru Ziua Culturii Naţionale, asigurarea unui nou ,,tiraj’’ de ilustraţii pentru expoziţiile din această perioadă. Ziua lui Eminescu e o sărbătoare la care am participat mereu. Din şcoala generală îmi amintesc anul când am realizat portretul poetului, cu oarecare stângăcie, apoi în cei patru ani de liceu, fiecare început de an, fiecare revenire din vacanţă (în care studiam texte ce urmau ilustrate) însemna pregătire pentru această zi specială. La Liceul din Subcetate, Catedra de Limba Română, condusă de dl. Ioan Cutlac, d-na Crina Gabor şi d-na Doina Dobrean, organiza mereu sărbători frumoase, la care elevii participau cu drag şi multă implicare. Implicare pe care domnii profesori aveau grijă să o răsplătească cu diplome şi cărţi. Acest lucru nu s-a schimbat ! Anii trecuţi am ţinut această sărbătoare cu Cenaclul ,,Buna Vestire’’ la Miercurea Ciuc şi Topliţa. Iar anul trecut am avut onoarea de a petrece această frumoasă zi la Sfântu-Gheorghe, cu oameni de cultură minunaţi precum dl. Ştefan Danciu, Adrian Lesenciuc, Ionel Simota, Luminiţa Cornea, Camelia Paraschiv Katai şi mulţi alţii.

 

Rădăcini

,,Vreme trece, vreme vine’’ 

 În acest an, ca să continui tradiţia, îmi doresc să scriu câteva rânduri din suflet, rânduri pe care nimeni nu poate şti cu câtă admiraţie şi entuziasm le scriu, în semn de mic omagiu pentru poetul preferat, pentru poetul în ale cărui versuri am găsit izvor de inspiraţie pentru aproape toate ilustraţiile de carte. Spun aproape toate pentru că şi atunci când am ilustrat Blaga sau Goga, tot imagini artistice asemănătoare celor plăsmuite de Eminescu prin cuvânt am reuşit să redau. Am observat că şi la alţi poeţi tot motivele şi temele eminesciene le căutam. Am ajuns să cred că e vorba despre o asemănare spirituală şi de viziune artistică. De-a lungul timpului acest poet a inspirat mulţi intelectuali şi artişti. Îmi vine iar în minte exemplul lui Ştefan Luchian, pe care l-am discutat individual într-un alt articol. Ce alt exemplu mai frumos? Pe Eminescu, e inevitabil să nu îl legi de alte nume cu rezonanţă, după cum se observă. Am auzit spunându-se că, într-o oarecare măsură, cu toţii ne regăsim în poezia sa. Are el această unică şi remarcabilă abilitate. Susţin această opinie, cu menţiunea că, cel puţin în cazul meu, impactul poemelor sale asupra creaţiei artistice a lăsat urme vizibile: peste 100 de ilustraţii. Acest fapt e explicabil şi din prisma unei discipline ce are la bază studiul frumosului şi al artei: ESTETICA. Aprofundarea acestei discipline aduce o mai bună înţelegere a fenomenului artistic, a artelor frumoase şi a poeziei – care îşi au rădăcinile în antichitate. Dar mai aduce clarităţi şi în ceea ce priveşte legătura dintre artele vizuale şi poezie, şi referitor la modul în care ele conlucrează şi se pot completa. Iată cum: pe când artele vizuale apelează direct la simţuri, poezia se bazează pe semne lingvistice; unele pun în evidenţă imagini sensibile, altele simboluri intelectuale, după cum explica gânditorul marxist de o autentică valoare intelectuală, Wladyslaw Tatarkiewicz în Istoria esteticii. Vorbim despre frumosul sensibil şi cel intelectual, despre arta directă şi cea simbolică. Subiectul e unul extrem de interesant şi de amplu, dar se transformă într-o altă temă de discuţie, ce se cere tratată separat.  

 Destrămarea timpului

Timp rupt

La Teiul lui Eminescu

La Iaşi, am păşit de multe ori în Parcul Copou, care adăposteşte celebrul Tei al lui Eminescu. Unul dintre cei mai bătrâni arbori din judeţ, pe locul 7 în top, teiul datează din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, fiind plantat în anul 1556. Considerat un miracol al supravieţuirii, acesta are 459 de ani !
De aici am luat drept suvenir două frunze care acum stau presate între paginile unui volum de poezii. Bătrânul tei, falnic, adăposteşte la rându-i, sub coroanele sale, bustul lui Eminescu, în faţa căruia se întinde, o scurtă alee din mozaic în care stau scrise versuri din poemul ,,Dorinţă’’, cu artistica semnătură a autorului, la final. Acest loc, parcă din altă lume, în care domneşte o linişte apăsătoare şi care îndeamnă la meditaţie, este, neîndoielnic, Inima Parcului Copou. Ce loc mai bun de a-l căuta pe Eminescu?

Şi stând acolo, sub tei, în linişte, mă întrebam: Doamne, ce trebuie să facă un simplu om să ajungă din ce în ce mai iubit cu trecerea anilor? Care în loc să moară, e tot mai viu, câştigând prin cultură nemurirea? Cum apare pe lume un nume pe care nici măcar temutul Timp nu-l poate pune în penumbră vreodată? Oare el ştia că va fi aşa…? E uluitor ! Iar răspunsul, deşi ar părea teribil de complex, e la fel de simplu pe cât i-a fost Poetului să compună versuri ce concurează cu perfecţiunea: vorbim, pur şi simplu, de o altă nuanţă a genialităţii !

                                                             

 Text, grafică și poze de stud. Cosmina Marcela OLTEAN

2. OMAGIU LUI  EMINESCU LA LICEUL DIN SUBCETATE

3. AMINTIRI DESPRE EMINESCU

Într-o lume în care trebuie să ne redescoperim şi chiar să ne reinventăm valorile, pentru că cele cu care am crescut şi pe care le-am crezut intangibile sunt veşnic batjocorite, Eminescu devine un personaj tot mai controversat, pe de o parte, sau idealizat, pe de altă parte. Bineînţeles că  niciuna din  aceste atitudini nu este  benefică  percepţiei realiste a figurii celui mai important reper literar românesc al secolului al XIX-lea. Întrucât întâlnirea noastră de anul trecut s-a desfăşurat sub semnul universalităţii poetului, propun pentru astăzi o perspectivă mai umană, a evocării omului Mihai Eminescu. Îmi sunt mereu vii în amintire cuvintele lui Nichita Stănescu implorându-ne să credem în existenţa simplă, dar miraculoasă a poetului condamnat la nemurire:

„Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi: că el a băut cu gura lui,-- că avea piele  îmbrăcată în ştofă.

Atâta să nu uitaţi:că ar fi putut să stea la masă cu noi, la masa cinei celei de taină.

Atâta să nu uitaţi! Numai atât,-- că El a trăit înaintea noastră... Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!”

(Eminescu, poem de Nichita Stănescu)

Privind în timp îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe omul Mihai Eminescu, să-i ascult graiul cu inflexiuni moldave declamându-şi poeziile la întâlnirile Junimii, sau în  odăiţa scundă a bojdeucii din Ţicău, în faţa bădiţei Ion, care odată, după ce poetul a citit Somnoroase păsărele,  i-ar fi spus : “Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu”. Aş fi vrut să-l zăresc pe adolescentul de 15-16 ani  ghemuit în cabina de sufleur a teatrului lui Iorgu Caragiale (unchiul celui ce avea să devină un bun amic al poetului, dar şi cel mai cunoscut dramaturg al literaturii române, I.L.C.), şoptind la nevoie replicile actorilor. Mi-ar fi plăcut să-l zăresc căutând cu înfrigurare printre teancurile de cărţi ale anticariatelor din Iaşi vreo nestemată - carte rară, pe care, mai apoi să o depună cu  grijă spre păstrare pe rafturile Bibliotecii Centrale din Iaşi, al cărei director a fost o perioadă. Mi-ar fi plăcut de asemenea să-l însoţesc în chip nevăzut în lungile sale călătorii cu docarul pe drumuri desfundate de ţară,mergând în inspecţie în cine ştie ce şcoală din Iaşi sau Vaslui pe vremea când calitatea sa de revizor şcolar i-o cerea. Mi-ar fi plăcut să-l pândesc în redacţia ziarului Timpul scriindu-şi articolele furibunde care denunţau nedreptatea de pe orice palier social şi politic, şi urmăreau înălţarea poporului său…căci Eminescu a iubit…frumosul întrupat în arta cuvântului, şi-a iubit prietenii, a iubit femeia (care a rămas pentru el simbol al iubirii imposibil de plinit în această viaţă) şi-a iubit ţara şi neamul pe care le-a simţit într-un veşnic  pericol de înstrăinare. Aş fi vrut să-l urmăresc în acea primăvară a anului 1864, când, elev fiind la gimnaziul din Cernăuţi , a fugit cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu însoţind-o în turneu prin Transilvania,  ocazie cu care i-a cunoscut pe ardeleni şi o parte din problemele acestora, dar şi teatrul ca pe o experienţă autentică trăită pe deplin.

Amintirile contemporanilor săi zugrăvesc un personaj învăluit într-o aură parcă, un om care impunea un soi de respect sfielnic prin atitudinea sa demnă, prin nobleţea sufletească, prin autenticitatea gândirii, prin chipul său senin şi grav totodată, chip brăzdat de suferinţe a căror cheie pare că se ascunde în spatele versurilor sale:

„Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.”(Glossă,Mihai Eminescu)

Acest chip deplin al creatorului şi al omului străbate până la noi peste decenii şi se întrupează din frânturi de amintiri ale acelora care l-au cunoscut, l-au întâlnit, i-au vorbit sau doar l-au zărit în timpul vieţii lor. În poveştile lor poetul este un om viu, cu slăbiciuni, cu aspiraţii şi cu dureri omeneşti.

Elevii clasei a VIII-a A au selectat câteva astfel de amintiri din poveştile celor care l-au cunoscut pe Mihai Eminescu: Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Al. Vlahuţă,Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu sau ziaristul M. Brăneanu, colaborator la ziarul Timpul

        

                                  Prof. Ionela Ramona Moldovan

4. Amintiri de Luceafăr…

                Prof. Ionela Ramona Moldovan

« - Şi ai plecat », i-a spus castanul mohorât,

« Te-ai dus ca o nătângă ;

Şi ai crezut că poate-n schit

Tristeţi n-au să te-ajungă…

Şi n-ai ştiut că-ntre pereţi

Grei ca de cetate

Se-nghesuie tristeţi

Cât toată lumea nu încape.

Tu mi-ai plecat din crengi zburând

Ca o nălucă vie

Şi-ai luat cu tine doar un gând

Şi-un strop de poezie.

Că ai plecat, te-am înţeles,

Şi te-am iertat, vezi bine,

Dar aş mai vrea să te întreb :

De ce ai uitat de mine ?

Cum poţi să crezi că aş mai da

În prag de primăvară

Măcar o frunză fără ca

Să-ţi ascult viersul iară ?...

Mi-e iarnă, şi mi-e ger şi dor,

Si-n cer e zvon de vijelie,

Eu sunt castanul visător

La tine, biată ciocârlie ! »

*****

“- Frumos şi trist castan, mi-e greu

Să-ţi ascul astăzi tânguirea,

De-aceea-ţi ţes în cântul meu

De vânt şi frunze, nemurirea…

Tu eşti pământ, eu sunt văzduh

Si-n vânt mi-e rădăcina,

Iar zborul tău pierdut în lut

In crengi îşi poartă vina.

Iar… să te uit? Cum aş putea

Să şterg din amintire

Cel mai frumos şi tainic zbor

Cu nume de …iubire?”

3. Unor poeţi „în alb”  

                                  Marian Malciu

„Porni Luceafărul” la drum…  

Prin pagini, mii, deschis-a calea,  

Lumină a făcut din scrum,  

Arzând în ea dureri şi jalea.  

Dar prea curând se-nchid iar foi  

Şi liber drum e dat uitării,  

Acum, când năvăliţi şuvoi  

În numele emancipării.  

Aţi dat la prunci doar firmituri  

Din limba noastră cea frumoasă,  

Din basm scornit-aţi aventuri  

Iar poezia e scabroasă.  

Voi n-aveţi temă, nici subiect,  

N-aveţi nici virgulă în versuri,  

N-aveţi, de altfel, nici respect  

Când scrieţi titluri fără sensuri.  

Împrumutaţi cuvinte noi  

Din alte limbi, necunoscute,  

Să faceţi mare tărăboi  

Că-n limba noastră… nu-s trecute.  

Licenţe naşteţi zi de zi,  

De parc-aţi vinde la tarabă,  

Dar par ca mobila, de-ar fi  

Modernă, pusă în cocioabă.  

Doresc să scrieţi poezii,  

În versuri albe să vă fie,  

Dar împănaţi cu frenezii  

Şi rime multe… pe hârtie! 

6. RUGĂCIUNE, de Mihai Eminescu

   Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999, înainte să viziteze România, a recitat în Piața Sfântului Petru din Roma, în limba română, poezia lui Mihai Eminescu, “Rugăciune”.

Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne'ndurărilor,
Luceafărului mărilor.
Ascultă-a nostre plângeri,
Regină peste îngeri;
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară,
Marie!
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire.
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Și pururea fecioară,
Marie!