miercuri, 4 mai 2022

Profesoara MARIA CIOBOTEA (1942-2008) - In memoriam



    Profesoara Maria Urzică, fiica lui Ioan şi Teodora Urzică din Subcetate, a debutat în activitatea didactică în localitatea natală. Din perioada celor şapte ani de activitate la Liceul din Subcetate au rămas amintirile profesoarei Maria Ciobotea, pe care le-a purtat cu ea ca un reper în şcolile bucureştene, unde şi-a continuat activitatea până la pensionare, ca şi amintirile elevilor săi, aureolate de respect şi recunoştinţă.

„Gândurile mele se întorc cu mulţi ani în urmă - îşi amintea doamna profesoară în anul 2002 -, atunci când se puneau bazele Liceului, contribuind şi eu, alături de mulţi alţii, la construirea clădirii. Nu pot uita bucuria noastră, a elevilor din clasa a III-a, când ne-am mutat, în 1952, în şcoala nouă! Anii au trecut şi dorinţa celor din comună, mai ales a ilustrului profesor, domnul Andrei Cotfas, s-a împlinit: înfiinţarea liceului în anul 1955. Dar, cum orice fericire nu ţine mult, după numai trei ani, liceul s-a mutat la Topliţa , fiind şi eu printre cei care au urmat primele două clase de liceu la Subcetate şi următoarele la Topliţa. Strădania celor din şcoală şi comună s-a concretizat prin reînfiinţarea Liceului în anul 1961.

După terminarea Institutului din Târgu-Mureş, m-am întors în sat – visul oricărui dascăl de ţară! – şi am găsit deja liceul cu clase complete, încât la sfârşitul anului şcolar 1964-1965 şi-a luat zborul prima promoţie a Liceului Subcetate. M-am trezit la catedră profesor de chimie al unor copii a căror vârstă era apropiată de a mea. Pot spune că am crescut şi m-am perfecţionat odată cu ei. Am beneficiat de un colectiv didactic tânăr, ataşat profesiunii alese, de părinţi a căror preocupare principală era educaţia şi instrucţia copiilor. În tot ce se întreprindea în comună – şcoală, cămin cultural, club, sala de meditaţii, internat – eram prezenţi dascăli, părinţi şi copii; era marea familie a comunei Subcetate. De altfel, profilul moral şi profesional al absolvenţilor ne arată că nu am stat degeaba în această şcoală – unii în bancă, alţii la catedră. Deşi am lucrat numai şapte ani la această şcoală, tot restul vieţii mi-a fost marcat de anii petrecuţi aici. Nu i-am uitat, mai ales că de nenumărate ori am fost invitată la diverse aniversări, prilej de nespusă bucurie la revederea colegilor şi a foştilor elevi cu care am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii mele.

    Acum, fiind pensionară, mă gândesc cu nostalgie la vremurile de odinioară. La Subcetate, am avut şansa să lucrez cu elevi deosebiţi şi cu un colectiv didactic ce şi-a dedicat viaţa profesiunii alese, aceea de educator. Pentru aceasta mulţumesc lui Dumnezeu că am avut puterea şi înţelepciunea de a lucra cu oamenii.”

Nostalgică, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea primei promoţii de liceeni la Subcetate din 1965, doamna profesoară făcea următoarea declaraţie: „Doamne! Acum patruzeci de ani, nici în vis nu credeam că voi ajunge să particip la un asemenea eveniment. Credeam că voi fi veşnic tânără. Timpul a trecut peste toţi: profesori şi elevi, cu succese şi eşecuri, cu bucurii şi cu supărări, dar nu am uitat niciodată anii petrecuţi în acest liceu, atât ca elevă cât şi ca profesoară. Poate am fost legată mai mult decât alţii, fiind localnică, însă felul în care ne-am desfăşurat activitatea a fost dovada unei colaborări frumoase, părinţi-elevi-profesori. Aş dori din suflet ca şi generaţiile actuale să-şi amintească cu aceeaşi plăcere despre clipele petrecute în acest liceu. De altfel, anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani din viaţă.”

    Doamna Măricuţa, cum îi spuneam noi elevii, în ciuda respectului pe care i-l purtam, a marcat formarea noastră, a generaţiilor care i-am fost elevi. 

 „Nu o pot uita pe profesoara Măricuţa Ciobotea – spunea Dl. PAVEL MUREȘAN, Dr. în psihologie, Profesor
la Universitatea din Toronto în 1999  - pentru precizia, exigenţa şi respectul inspirate nouă faţă de ştiinţă, în general, şi faţă de chimie, în special.”  https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/07/la-multi-ani-pavel-muresan-doctor-in.html


Între dascălii de suflet ai doamnei profesoare RODICA RIZEA din Subcetate, un loc de cinste îl ocupă doamna profesoară Maria Ciobotea: „Se cuvine din când în când să ne întoarcem gândurile spre cel care, ca o călăuză, ne însoţeşte dintâi în lumea plină de taine a cărţii. La temelia creşterii şi înălţării neamului stă dascălul. Învăţând pe alţii, el dăruieşte şi croieşte cărări luminoase în întuneric. El ia asupra sa povoara greu de purtat a cărţilor şi varsă din preaplinul său înţelepciune, izvor al tainelor şi cunoaşterii, al curăţeniei şi înălţării, părinte şi apostol totodată.Cinste şi închinare celor pe care aşa i-am perceput şi simţit: domnului diriginte al promoţiei mele – profesorul Aurel Roman – şi doamnei profesoare Maria Ciobotea, care mi-a dăruit cheile ştiinţei chimia!”

  

 Profesor GEORGETA DOBREAN: „Doamna profesoară nu mai este printre noi. Este unul dintre cei trei diriginţi pe care i-am avut în liceu. S-au prezentat la întâlnirea de 40 de ani de la înfiinţarea liceului toţi trei şi am fost toţi colegii de clasă foarte fericiţi că au reuşit să ne onoreze cu prezenţa.

    Doamna profesoară ne-a predat chimia. Niciunul din clasă n-am urmat această specialitate, deşi doamna profesoară a reuşit să ne facă s-o privim ca pe o disciplină interesantă şi importantă, să înţelegem cât mai bine explicaţiile, demonstraţiile, relaţiile chimice, formulele. Respectul pentru şcoală şi pentru profesorii noştri ne-au făcut, şi pe mine şi pe ceilalţi colegi, să ne pregătim cu simţ de răspundere chiar şi la obiecte care nu prea ţineau de înclinaţiile noastre. Doamna profesoară s-a bucurat de stima şi respectul nostru. Era foarte severă, autoritară şi exigentă cu noi. Ne-a fost dirigintă o perioadă relativ scurtă, dar s-a preocupat îndeaproape de noi. A iubit elevii, şi-a iubit satul şi oamenii lui, pe care i-a respectat şi i-a apreciat. Plecase de la Subcetate după căsătorie, dar s-a întors, ca pensionară, acasă. Din nefericire, soarta nu i-a mai oferit mulţi ani de viaţă liniştită în satul natal.

    Doamna profesoară rămâne o figură luminoasă a Liceului din Subcetate de care ne vom aminti cu mare drag şi respect”. 

----------------

 Text publicat în cartea LICEUL SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011, pp. 16-20.


ALBUM FOTOGRAFIC:

În excursie cu elevii, la mormântul Veronicăi Micle - 1964



La întâlnirea de 20 de ani a promoției 1969

La întâlnirea de 30 de ani a promoției 1969

La întâlnirea de 40 de ani a promoției 1965, în 2005



duminică, 1 mai 2022

In memoriam IOAN și LUCREȚIA (Ciubucă) SANDU, dascăli la SUBCETATE,


IOAN SANDU (1926-2006)

Învăţător şi profesor de matemaică la Subcetate, în anii 1947-1956

    Absolvent în 1946 al Școlii Normale de Învățători din București, originar fiind din comuna DRIDU, din apropierea capitalei, Ioan Sandu a găsit în cele din urmă un post didactic stabil la Subcetate, mai întâi ca învățător la școala de 7 clase din satul Filpea, unde a funcționat trei ani: 1947-1950, apoi de profesor de matematică, la Școala de 7 clase din centrul comunei, între 1950-1956, fiind numit în 1953 și directorul acestei școli.

       Profesorul Ioan Sandu a fost PRIMUL DIRECTOR AL LICEULUI înființat la Subcetate în anul 1955 (1955-1956).

În anul 2002, în ziua de 23 martie, domnul Ioan Sandu îmi povestește următoarele, pentru Monografia Liceului:

    În anul 1946 am absolvit cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Bucureşti. Încă nu se terminase seceta care făcuse ravagii timp de aproape trei ani. Aveam 20 de ani şi simţeam urmările războiului şi dezastrul grozavei calamităţi ce cuprinsese o mare parte din ţară. Un spectru social pe care nu-l pot uita.

Tata fusese pe front în Răsărit - era om umblat -  şi, comuna fiind aproape de Bucureşti, încerca să aducă da-ale mâncării pentru familie. Eram cinci copii, dintre care la diferite şcoli, a căror întreţinere costa foarte mult. De multe ori a luat lucruri din casă – haine, încălţăminte etc. – şi le-a dat pentru făină de grâu sau de porumb. Greu am reuşit să trecem peste această încercare!

Numirile în învăţământ în vremea aceea se făceau foarte greu…Am primit, în cele din urmă, numirea la şcoala din Ungheni, aproape de Târgu-Mureş, şi detaşarea în comuna natală Dridu pentru anul şcolar 1946-1947, cu preţul intrării în Partidul Social Democrat, al cărui preşedinte era ministrul învăţământului Ştefan Voitec.

În anul şcolar următor, a trebuit să mă prezint la post – la Ungheni -, dar aici am fost refuzat, pe motiv că postul era ocupat. La Târgu-Mureş, inspector era Silviu Bot, căsătorit cu o învăţătoare din Subcetate, Lucreţia Suciu. Aici am cunoscut învăţători din Subcetate – Andrei Cotfas, Gavril Urzică, Cornelia Gherasim – şi, împreună cu ei, într-un camion care trebuia să aducă de la Subcetate ajutoare pentru refugiaţii greci, am ajuns la Subcetate.


Școala din satul FILPEA, comuna SUBCETATE

A doua zi, duminica, am mers la biserică; preotul Nicoară şi primarul Petru Suciu m-au prezentat sătenilor de pe Filpea. Însoţit de Vodă Nicolae, locuitor al satului Filpea, cu o casă de 7 copii, am plecat pe Filpea să căutăm o gazdă. Am încercat la Bordea Ion, Cherecheş Gavril, Nădăşan, Ciubucă Nicolae. În cele din urmă, după ce se lăsase seara, am fost invitat de Ciubucă Petru, zis Pilat, om foarte sărac, în căsuţa căruia trăiau doi bătrâni, doi tineri căsătoriţi şi un copil de vreo doi ani. Aici am mâncat fasole cu mămăligă – foarte bună căci nu mâncasem nimic toată ziua – şi mi s-a pregătit un strujac cu paie noi. Aici am rămas doar două săptămâni, după care m-am mutat la Todoran, familie fără copii, gospodari înstăriţi, cu grajduri pline cu animale, cu stupi de albine.

În  prima zi de activitate, zvonindu-se imediat că a venit dascăl nou, toţi copiii au venit la şcoală. Nu mi-a dat nimeni şcoala în primire. Un vecin, care era şi om de serviciu – Flaş Gavril - , mi-a dat primele lămuriri. Am înscris cei 60-70 de copii, după propria lor declaraţie, în cele şapte clase şi am alcătuit listele de cataloage. Până la acea dată, deşi era începutul lui octombrie, nu începuse şcoala…

Clădirea şcolii părea în paragină. Nu era împrejmuită, iar vitele se scărpinau de zidul clădirii.

Erau familii numeroase, cu câte 7-8 copii: Ciubucă Ion, Baciu Petru, Urzică Ion – Sbăncanu, Pop Ion. Pe aici seceta din anii 1945-1947 nu ajunsese, dar era totuşi o sărăcie permanentă. Îmbrăcămintea era făcută în casă din lână, in şi cânepă, de către femei. În picioare se purtau opinci din piei de animale sau cauciuc. Parcă-i văd pe elevii de atunci, cu nişte opinci mari din „gumă”, cu vârf ascuţit şi care-i obliga să meargă greoi şi legănat, cu picioarele îndoite de genunchi.

În acest sat aşezat pe dealuri, fără drumuri de acces, fără perspectiva din Bărăgan, unde nu întâlneai nici un obstacol în calea vederii, se trăia într-o izolare aproape completă faţă de lume. Într-una din zile, întâlnisem un vânzător ambulant. Avea o mână amputată; cu cealaltă ţinea un coş de nuiele care conţinea diferite mărunţişuri: „chefe”, „diufe”, „voşpol”etc.

A fost numit şi un învăţător suplinitor: Dobrean Ion – Ţurţuş, băiat bun, sârguincios, bun gospodar., cu care am împărţit activitatea şcolii. M-am mutat la şcoală. Apă era doar la Ciubucă Petru – Ştefănuc, la vreo 300m .Ajutaţi de femeia de serviciu, ne pregăteam mâncăruri specifice zonei- din cartofi, fasole etc. Seară de seară, oamenii, dar mai ales tinerii, veneau pe la şcoală. Din când în când se făcea şi câte o horă ţărănească în şcoală. De Sărbătorile Crăciunului Am organizat prima serbare cu tinerii, prezentând obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou. Eram atât de emoţionat că abia puteam vorbi.

Într-o zi frumoasă de toamnă, cu câteva zile înainte de Sfântul Dumitru, am avut şi prima inspecţie şcolară. Inspectorul şcolar Tănase Ion, directorul şcolii din Gălăuţaş – arogant, cu ţinută strict oficială, privind de foarte sus – a interogat copiii din toată materia care considera a fi fost parcursă şi mi-a acordat calificativul „insuficient”. Încurajat de Andrei Cotfas şi de Gavril Urzică, am mers mai departe, ba cu mai multă ambiţie şi muncind cu mai multă sârguinţă cu copiii.

Şcoala nu avea lemne de foc. Ajutat în special de Baciu Petru , care avea patru copii la şcoală, am adus conuri de brad. Focul, făcut cu astfel de combustibil, nu ţinea mult, dar se încălzea repede. Iarna aceea, la fel ca următoarele, a fost grea, cu zăpadă multă. Copiii aveau de parcurs peste 2 km până la şcoală. De multe ori părinţii mergeau cu vitele înainte de le făceau urmă.

Orele de clasă începeau pe la nouă şi de multe ori lecţiile se desfăşurau în jurul sobei; erau condiţii minime. Lecţiile se făceau simultan. Un învăţător se ocupa de clasele I-IV, iar celălalt de clasele V-VII  Elevii îşi procurau manualele şcolare unii de la alţii. În general, lumea era foarte săracă. Nu era altă sursă de câştig decât din vânzările de animale sau , pentru cine avea boi, de la plutărit. Cu toate greutăţile, copiii frecventau şcoala, aşa că fiecare era absolvent a şapte clase primare.

În anul şcolar 1948-1949, s-a făcut reforma învăţământului. Şcoala elementară de 4 ani – ciclul I; ciclul al II-lea, cuprinzând clasele V-VII şi şcoala medie de 10 ani; s-a laicizat învăţământul, s-a introdus limba rusă şi s-a restructurat programa de învăţământ; manualele erau  traduse din limba rusă.

La Filpea şi Călnaci au rămas şcoli de patru clase, iar la centru – şcoală de şapte ani. Între anii 1950-1955, la ciclul II predau profesorii: Andrei Cotfas, Sălăgean Irina, Paraschiva Puia Toader Suciu, Elena Culea; la ciclul I erau: Laura Marcu, Paulina Suciu, Maria Cotfas, Alexandrina Suciu, Lucreţia Hurubă.

Un învăţător foarte bine pregătit a fost Gavril Urzică, din comună. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi din literatura română şi universală. Era om de litere: avea romane scrise, piese de teatru şcolar, obiceiuri de Crăciun, de Anul Nou şi Paşti. Numele lui era pe listele scriitorilor interzişi, alături de Eminescu. A murit neaşteptat de repede, îmbolnăvindu-se de T.B.C. A fost o pierdere grea pentru şcoală. Biblioteca şi scrierile sale au dispărut.


    Laura Marcu, învăţătoare insistentă, aparent severă, punea accent pe aritmetică; Paulina Suciu – preoteasa – punea accent pe scrisul ordonat, caligrafic, Maria Cotfas punea accent pe povestire.

În anul 1950, am fost numit profesor suplinitor de matematică la şcoala din Centru, unde am rămas şi în anii următori, până în 1956, fiind în acelaşi timp student la Facultatea de matematică a Universităţii din Cluj, respectiv Bucureşti (avându-l profesor pe reputatul matematician şi poet Dan Barbilian). Mă bucuram considerând că această disciplină nu va fi pervertită de comunism, dar în loc de oamenii de ştiinţă cunoscuţi au apărut Tarasov, Boronin şi problemele erau cu colhozuri şi gospodării colective… 

Cuvinte de recunoștință pentru profesorul Ioan Sandu au venit de la Toronto, de la doamna inginer ANA DOBRE:

„Pe profesorul Ioan Sandu mi-l amintesc tânăr, tenace și cu dragoste de carte, dragoste pe care a încercat să o insufle și elevilor săi. Evenimentele din 1956 îl găsesc în postura de conducător al școlii și automat regimul îl pedepsește pentru lipsă de „vigilență revoluționară”, ceea ce face ca activitatea didactică a profesorului să se încheie definitiv în acel an.”

CIUBUCĂ LUCREŢIA (1924- 1976)

Învăţătoare și maistru-instructor la Subcetate în anii 1949-1976

    A instruit şi educat cu dăruire şi dragoste multe serii de elevi la şcoala primară din satul Filpea, apoi, în ultimii ani de viaţă, s-a ocupat, cu pricepere şi pasiune, de instruirea practică a grupelor de fete de la liceul din Subcetate. Ca maistru–instructor de lucru de mână în perioada 1971-1976, a iniţiat elevele de liceu în activităţi practice manuale, cultivându-le deprinderi de tricotat, croşetat, cusut şi ţesut.

Ani de-a rândul a fost liantul sufletesc al formaţiei de dansatori din satul Filpea, contribuind la păstrarea şi transmiterea dansurilor româneşti specifice zonei etnografice a Topliţei şi a unor vechi tradiţii, la educarea celor tineri în spiritul dragostei şi al respectului faţă de aceste inestimabile comori ale noastre.

Îmi amintesc că nu era serbare la care echipa de dansatori din satul Filpea, formată din tineri şi vârstnici, condusă de învăţătoarea Lucreţia Ciubucă, să nu fie prezentă. Suita de jocuri populare din zona etnografică a Topliţei - ştraierul, învârtita, roata stelelor, ţărăneşte, ardeleanca, raţa, rusca, lăzasca, boiereasca, şchioapa – trebuiau a fi transmise generaţiilor care veneau din urmă! Apogeul activităţii acestei formaţii săteşti de valorificare a folclorului românesc local a fost marcat de prezenţa în localitate, pentru mai multe zile, în toamna anului 1975, a unei echipe a Televiziunii Române, care a filmat obiceiul nunţii pe Valea Mureşului Superior.

(Extras din cartea LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011)

    DORU-VIOREL CIUBÎCĂ își amintește:  Eu, personal, am avut ocazia să o cunosc pe doamna Lucreția Ciubucă. Deși am activat foarte puțin sub îndrumarea dumneaei, pentru mine a rămas un exemplu de animator cultural. Mi-am dat seama de valoarea și importanța unui asemenea om într-o comunitate, mai târziu, după ce a decedat.

Pe lângă formația de jocuri populare care a reprezentat comuna și s-a bucurat de succes la multe competiții organizate la nivel regional, tot sub coordonarea artistică a doamnei Lucreția Ciubucă, la școala din satul Filpea a existat și trupă de teatru popular, care, la un concurs organizat la Tg Mureș, pe Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, a obținut premiul I. Drept premiu au primit un aparat de radio și se zice că ar fi fost primul aparat de radio din comuna Subcetate. Această informație o am de la soțul doamnei Lucreția Ciubucă, domnul Ioan Sandu.

(Fragment din vol. 5 al cărții LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2018)

 
Lucreția Ciubucă, în 1939

Familia, în 1940

Lucreția, în mijlocul tinerilor din sat - 1945

Mama Lucreției, Paraschiva Ciubucă, în1960

Tatăl Lucreției Ciubucă -1960

Clacă la adunatul fânului, pe Filpea - 1960


Foto: Din arhiva familiei. Mulțumesc, prof. ing. Ioan-Costel Sandu

              
           Prof. Olimpia Oros

miercuri, 27 aprilie 2022

Din istoria Liceului din Subcetate, județul Harghita, azi LICEUL MIRON CRISTEA

 

     Sunt momente în care trebuie să ne scrutăm retrospectiv existenţa, fiindcă imaginea de ansamblu a trecutului şi a prezentului este temelie pentru viitor.

Din anul 1955, când a fost inaugurat un nou edificiu școlar la Subcetate, aici a funcționat prima Şcoala Medie Mixtă din raionul Toplița, timp de trei ani, instituția fiind mutată în reședința de raion, la Topliţa, în 1958. O instituţie similară s-a reînfiinţat în Subcetate în anul 1961, liceul care a împlinit, de curând, 60 de ani de activitate neîntreruptă.

Directorii liceului din Subcetate:

 

Prof. Ioan Sandu, 

 1955-1956 


                

 Prof. Alexandru Conţiu, 

 1956-1958

 

Prof. Victor Tatu

  1961 - 1962                 

       



 Prof. Dan Cremenciuc, 

 1962 - 1972 

 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html




Prof. Alexandru Iliescu, 

1972 - 1974 


 Prof. Dumitru- Gavril Ţepeluş, 

 1974 - 1982

 Prof. Doiniţa-Ana Dobrean,  

1982 - 1986                  



Prof. Gheorghe Laczko-Cotfas , 

1986 - 1988

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

 

 Prof. Dumitru- Gavril Ţepeluş, 

1988 - 2000 




Prof. Vasile Dobrean, 2000 – 2022

https://revistalyceum.blogspot.com/2021/05/activitatea-didactica-de-la-liceul.html

 Profesor Anișoara Balog: 2022-

Profilul liceului de-a lungul timpului

    Școală Medie Mixtă între 1961-1965, instituția și-a schimbat numele de-a lungul timpului în: Liceu (Teoretic, Umanist, între 1965-1969), Liceu de Cultură Generală (1970-1973), Liceu Real (1974-1978), Liceu Industrial (1978-1990), Liceul Teoretic „Miron Cristea” (1990-1996), Grupul Şcolar Industrial „Miron Cristea” (1996-2001, cu profil de mecanică, respectiv: treapta I - meseria de lăcătuş mecanic; treapta a doua  - meserie de prelucrător prin aşchiere), Grupul Școlar „Miron Cristea” (2002-2006), Liceul Tehnologic „Miron Cristea” (2006-2012), Liceul „Miron Cristea” (din 2012).

Mărturisiri despre construcția clădirii și despre Școala Medie – Subcetate, în perioada 1955-1958

Încă în anul 1924 s-a pus problema construirii unei şcoli corespunzătoare în centrul comunei Subcetate. A fost cumpărat în anii 1935-1936 intravilanul necesar construirii acestei noi şcoli, a fost realizat un plan pentru o şcoală modernă în 1937, dar aprobarea lui s-a tergiversat. Problema construcţiei şcolii se va relua abia în anii 1947-1949.

Informaţiile despre demersurile făcute în vremea aceea pentru edificarea unei noi şcoli în centrul comunei şi despre derularea lucrărilor le avem de la domnii profesori Petru Cotfas, Gheorghe Laczko-Cotfas, fiul merituosului dascăl Andrei Cotfas, Ioan Sandu.

Reproducem fragmentele cele mai semnificative din memoriul adresat Ministerului Muncii, întocmit la 8 iunie 1948, semnat de primar, notar, director de şcoală, preot, membrii comitetului de construcţie, reprezentanţi ai organismelor politice locale şi de plasă, autorităţi judeţene:

„Comuna Subcetate este situată în regiune săracă de munte, la extremitatea nord-estică a judeţului Mureş, pe malul stâng al Mureşului Superior, la altitudinea de 766 de metri, înconjurată de munţi, având 2805 de locuitori în cele 686 de case răspândite pe o rază de 5-7 km, comună a cărei veche şcoală a fost deschisă în 1725. Învăţământul s-a desfăşurat de-a lungul vremii în şcoala de bârne, ce cuprindea patru săli de clasă, școală care a fost închisă în 1946, din cauza insalubrităţii, în baza procesului-verbal luat la faţa locului în 14 martie de inginerul serviciului tehnic judeţean (...)

În toată comuna nefiind nicio clădire în parte corespunzătoare pentru şcoală, provizoriu s-a intrat în localul Primăriei cu cei 260 de şcolari, înghesuiţi în 3 săli cu ieşiri nepotrivite, la care se poate adăuga lipsa completă a curţii de recreaţie precum şi conturbarea lecţiilor de accesul zilnic al locuitorilor care vin la Primărie.

Având în vedere cele de mai sus, am luat frumoasa iniţiativă de a realiza edificarea unei şcoli primare moderne, conform planului întocmit de Serviciul tehnic al Prefecturii judeţului Mureş. Planul cuprinde 8 săli de clasă, un atelier de ţesătorie (lână, in şi cânepă), un atelier de lemnărie și o sală festivă.

Prin muncă voluntară, s-a adunat pe şantierul de lucru peste 1300 m³ de piatră brută, adusă cu carele de la 4-12 km depărtare, cantitate ce este egală cu 120 de vagoane şi care se poate vedea din fotografia anexată, 400 m³ de nisip şi pietriş. Din procesul-verbal luat de d-l Dr. Valer Moldovan, pretorul plasei Topliţa, rezultă că materialul şi valoarea lucrului ating 1 150 000 lei.

Cu toată lipsa de fonduri, s-a trecut şi la alte realizări concrete după cum urmează:

Locuitorii, în mod benevol, s-au oferit încă din luna noiembrie 1947 ca, din puţinul pe care îl au, să dea, cu sistemul rotaţiei, gratuit, masa cioplitorilor de piatră, care până în prezent au fasonat, în model paralelipiped, 330 m² de zid, de o frumuseţe rară, lucrare care continuă şi în prezent. Totodată, în fiecare lună, locuitorii, în mod gratuit, pun la dispoziţia comitetului de construcţie laptele pe o zi, pentru a face brânză.

Pentru aducerea materialului s-a construit, tot cu muncă voluntară, un pod cu lungimea de 12 m şi cu lăţimea de 5 m, pietruindu-se 10 km de drum.

Realizarea planului a fost bazată pe vânzări de parchete din pădurile comunale, dar acest deziderat a căzut deoarece furtunile au dărâmat în decembrie 1947 şi în ianuarie 1948 peste 20 000 m³ de lemn de molid, a cărui valoare a scăzut de la 250 lei la un preţ de 26-54 lei/m³, neputându-se realiza decât 600 000 lei, sumă ce nu acoperă nici bugetul comunei.

Valoarea devizului este de 7 500 000 lei, sumă cu care se poate termina complet edificiul. Locuitorii comunei, dată fiind regiunea săracă, sunt complet lipsiţi de mijloace financiare, încât din cotizaţiile lor abia se realizează suma de 200 000 – 300 000 lei”.

Cu acest memoriu, delegaţia s-a prezentat la Ministrul Petru Groza, în anul 1949, și a obţinut aprobarea şi investiţia de 8 milioane. Lucrările au început imediat pentru că, în prealabil, prin aportul şi bunăvoinţa cetăţenilor din comună, se adunaseră cantităţi enorme de materiale de construcţie: piatră şi nisip. Săpăturile fundaţiei, toate muncile necalificate au fost efectuate de către oamenii din comună, prin muncă voluntară. Lucrările avansau repede. Când Petru Groza şi-a dat seama că aprobarea nu era în favoarea comunei sale natale, Subcetate de Haţeg, ci pentru Subcetate de Mureş, era prea târziu, deoarece zidurile primului nivel erau deja înălţate.

Cu cele 8 milioane, construcţia a fost ridicată în roşu. S-a modificat puţin şi proiectul, în aşa fel încât s-au realizat zece săli de clasă, în loc de opt, şi sala de sport, amenajată şi ca sală festivă, mult mai spaţioasă.

În 1954, s-a obţinut suma de 640 000 lei, cu care s-au realizat tencuielile exterioare, iluminatul şi împrejmuirea.

Prof. Ioan Sandu: În anul 1954, când eram directorul şcolii și cunoşteam pe ministrul adjunct, Nicolae Şipoş, învăţător din zona Giurgiului, am fost din nou la minister cu o parte din dosarul iniţial şi completat cu fotografii care atestau stadiul actual al lucrărilor, cu memorii, exprimând şi dorinţa noastră de a înfiinţa un liceu în comună. În acel timp existau licee doar la Gheorgheni, Reghin şi Târgu-Mureş. Am obţinut suma de 640 000 lei, cu care s-au realizat tencuielile exterioare, iluminatul şi împrejmuirea. Lumina electrică a fost adusă de la Fabrica de lapte din Remetea. Aş vrea să menţionez că de construcţia şcolii, de la început şi până la sfârşit, s-a ocupat domnul Andrei Cotfas, care era „diriginte de şantier”, cu cea mai mare responsabilitate, seriozitate şi dăruire. Şcoala a fost inaugurată în 1955.

Şcoala Medie Mixtă din Subcetate a pornit la drum cu dascăli locali, dar şi cu oameni noi: Ion Mureşan, profesor de limba şi literatura română foarte bine pregătit, cu lecţii la clasă deosebite, Ioan Farcaş, profesor de geografie, Toader Suciu, profesor de fizică şi matematică, Lidia Suciu, profesor de ştiinţe naturale…Şcoala era apreciată ca o şcoală bună.

În clădirea Primăriei s-a organizat internat pentru elevii de liceu, înzestrat cu materialele necesare – mese, scaune, paturi, dulapuri şi altele – primite de la Liceul „Papiu Ilarian” şi de la un alt liceu din Târgu-Mureş, scoase din uz şi depozitate pe la subsoluri. Strângerea acestor materiale, încărcarea în vagon şi transportul au fost făcute pe cont propriu, cu ajutorul unei grupe de militari constructori, al căror comandant era Petru Ciubucă din Poiană (Subcetate).

Odată cu înfiinţarea Şcolii Medii am devenit persoană juridică cu cont deschis în bancă, dar fără bani. Personalul administrativ de specialitate lipsea, iar noi, cadrele didactice, foarte puţin ne pricepeam la astfel de lucruri. (LICEUL DIN SUBCETATE 2002, p. 12-13)

Prof. Laczko-Cotfas Gheorghe: Clasele I-IV, le-am urmat sub îndrumarea învăţătoarei Paulina Suciu, în clădirea Căminului Cultural, a cărui sală de spectacole fusese compartimentată în săli de clasă. La această soluţie se recursese pentru a putea demara lucrările de construire a noii şcoli, pe amplasamentul celei vechi. Printre animatorii acestei realizări era şi tatăl meu, care a însufleţit oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniţi fiind şi de stat.

Se făcea carte de bună calitate chiar în acel condiții, fiind o liniște deplină la ore. Eram 42 de elevi în clasă, dar învățătorii și profesorii au știut să impună școlarilor disciplina și dorința de studiu. Copiii erau cuminți și sârguincioși la școală, apoi erau urmăriți cu atenție de părinți acasă. Lecturile particulare din vacanțe ne completatu cunoștințele primite în clasă și cele dobândite prin studiu individual.

Odată cu începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a şcolii care avea doar parterul terminat şi, alături de colegi, în pauze şi în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcţiei clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi şi cei de mâine să ştie că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea şi frumuseţea ei în zona Topliţei, este zidită o parte din viaţa, sufletul şi speranţa bunicilor şi părinţilor lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de de pământ pentru fundaţie, au adus cantităţi enorme de piatră de construcţie din împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var şi ciment, au ajutat, hrănit şi adăpostit gratuit, ani de zile, meşteri străini care lucrau la construcţie, făcând acestea cu toată dăruirea şi dragostea pentru ca tinerii – chiar şi cei cu posibilităţi materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime. (CONVORBIRI 2014, pp. 148-149)

Prof. Petru Cotfas: Să purcedem la descrierea contextului social-politic în care a fost posibil ca în anul 1955 să fie înfiinţat liceul în comuna Subcetate şi nu în Topliţa, care era reşedinţa de raion. Două motive au stat la baza acestui moment: unul pentru că oraşul Topliţa nu avea un local corespunzător şi al doilea pentru că era imperios necesară înfiinţarea de licee româneşti în zonele româneşti din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. În aceste condiţii, datorită activităţii intense duse de profesorul Andrei Cotfas şi a profesorului Ioan Sandu, care a fost şi primul director al liceului, s-a înfiinţat în anul 1955 o nouă instituţie şcolară în regiune: Şcoala Medie Mixtă din Subcetate, cu o singură clasă. (LICEUL DIN SUBCETATE 2002, p. 62)

1 septembrie 1964 mă găsea în colectivul profesoral al liceului din Subcetate, venit prin repartiţie. Au început ani de muncă susţinută atât pe plan didactic, cât şi administrativ, pentru că între 1 noiembrie 1964 si 1 septembrie 1973 am ocupat şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Nu au fost ani uşori, dar faptul că am avut de manageriat un colectiv de cadre didactice tinere, energice şi foarte bine pregătite mi-a dat nenumărate satisfacţii. Persoanele care m-au propus şi susţinut pentru a ocupa această funcţie au fost Dumitru Dobreanu, vicepreşedintele Consiliului Raional Topliţa de la acea dată, profesorul Andrei Cotfas, care mi-a marcat destinul, şi directorul liceului, profesorul Dan Cremenciuc, care ştia că urma să înceapă construcţia a zece noi săli de clasă, lucrare care a demarat în 1965 şi a fost executată pe baza unor planuri la sugestiile aceluiaşi profesor Andrei Cotfas. Pentru a construi cele zece săli de clasă, fondurile erau practic inexistente, dar de clase era nevoie, astfel că singura soluţie era metoda des utilizată în epocă, şi anume munca patriotică. (CONVORBIRI 2016, p. 107)

Magistrat Traian Miron Ciubucă: Bucuria că urmez cursurile liceului din comuna natală a durat numai un an, celelalte clase de liceu urmându-le la Topliţa, întrucât în anul 1958, atât cadrele didactice cât şi noi, elevii absolvenţi ai claselor a X-a, a IX-a şi a VIII-a, am fost mutaţi la Topliţa.

Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas şi Ioan Sandu în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcţiei sediului liceului şi apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale şi, implicit, universitare. Celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoştinţă pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar şi pentru binele pe care l-au făcut comunităţii. (CONVORBIRI 2016, p. 89)

Ing. Ana Dobre Cotfas: Am urmat şcoala de şapte clase în comuna Subcetate. Mi-amintesc că am început clasa a III-a în şcoala nouă, la construcţia căreia şi-a adus contribuţia aproape fiecare cetăţean al comunei; şi tatăl meu a transportat cu boii zeci de care de nisip şi piatră pentru fundaţia clădirii. Am terminat clasa a VII-a în 1957 şi părinţii au hotărât să mă lase să dau examen de admitere la liceu, având în vedere rezultatele mele bune la învăţătură, faptul că în comuna Subcetate fiinţa un liceu încă în 1955 şi că vremurile erau din ce în ce mai grele pentru ţărani, cu muncă şi cote împovărătoare de produse. Când am terminat primul an de liceu, clasele liceale au fost mutate la Topliţa. (CONVORBIRI 2013, p. 55)

Profesor MARIA CIOBOTEA: Gândurile mele se întorc cu mulţi ani în urmă - îşi amintea doamna profesoară în anul 2002 -, atunci când se puneau bazele Liceului, contribuind şi eu, alături de mulţi alţii, la construirea clădirii. Nu pot uita bucuria noastră, a elevilor din clasa a III-a, când ne-am mutat, în 1952, în şcoala nouă! Anii au trecut şi dorinţa celor din comună, mai ales a ilustrului profesor, domnul Andrei Cotfas, s-a împlinit: înfiinţarea liceului în anul 1955. Dar, cum orice fericire nu ţine mult, după numai trei ani, liceul s-a mutat la Topliţa, fiind şi eu printre cei care au urmat primele două clase de liceu la Subcetate şi următoarele la Topliţa. Strădania celor din şcoală şi comună s-a concretizat prin reînfiinţarea Liceului în anul 1961.

Profesori și elevi / pionieri în 1957

Extinderea clădirii liceului (1965-1980)

De-a lungul anilor, construcţiei şcolare terminate în 1955 i s-au adăugat noi spaţii de învăţământ: opt săli de clasă, între 1965-1967; patru săli de clasă şi două ateliere şcolare, între 1976-1980. Au fost amenajate pe rând, în funcţie de exigenţele planului de învăţământ, ateliere de tâmplărie (pentru băieţi) şi de lucru de mână - cusături şi ţesături (pentru fete), ateliere care au funcţionat între anii 1971- 1977.

Aniversarea a 40 de ani a liceului din Subcetate a fost marcată prin placa de marmură aşezată în holul şcolii, cu următoarele cuvintele gravate pe ea:

Cu acel prilej, s-a publicat monografia liceului din Subcetate, respectiv a şcolii din Subcetate, ale cărei începuturi se află la mijlocul secolului al XVIII-lea.

La aniversarea de 50 de ani a văzut lumina tiparului o carte dedicată cadrelor didactice care au profesat în această instituție, adevărați „ctitori de neam”.

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2015/05/liceul-din-subcetate-la-jubileu.html

Este recunoscut faptul că şcolile din Subcetate au avut mereu învăţători şi profesori exemplari, conştienţi că au de îndeplinit o misiune nobilă prin activitatea didactică pe care o desfăşoară, fiindcă nimic nu poate fi mai minunat şi fără egal în lume decât să modelezi sufletul unui pui de om – creaţia şi semenul tău - , cel care-ţi continuă paşii, idealurile şi-ţi asigură ţie şi omenirii nemurirea. Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi cei care cu fapta, cu gândul şi cu sacrificiul lor au făcut ca acest loc să dăinuiască peste veacuri!

https://revistalyceum.blogspot.com/2015/05/momente-de-remember-la-liceul-miron.html

Reabilitatea clădirii liceului

 

Text& foto: prof. DOINA DOBREANU