MELEAGURILE COPILĂRIEI - FRANCOFONIE 2015

1. Reportaj documentar: “SUBCETATE-trecut și prezent” 

 pentru Concursul Interjudețean de cultură și civilizație 

“Orizonturi locale - Meleagurile copilăriei”

Bordea David: Sunt foarte onorat să vă intervievez, doamna profesoară, aici, în Muzeul Școlii. Am pregătit câteva întrebări pe care aș dori să vi le adresez cu această ocazie. Pentru început, v-aș ruga să vă descrieți în câteva cuvinte.

Prof. Doina Dobrean: Sunt onorată să fiu astăzi la școală, școala fiind a doua familie a mea. M-am născut în 1950 la Subcetate, într-o familie de țărani, o familie minunată. Aș putea să vă povestesc în minutele pe care le avem la dispoziție numai despre familia mea, sau numai despre școală, sau numai despre cărți, sau despre activitatea mea, dar în acest timp scurt este foarte greu să cuprind o activitate de patruzeci de ani. Să vorbesc despre satul meu pe care îl cunosc de cel puțin o sută de ani este de asemenea dificil.

BD: Aș dori să-mi povestiți despre satul natal, Subcetate, sau să mi-l descrieți în câteva cuvinte.

DD: Subcetate este un sat modest, este un sătuc acum, dar pentru mine este foarte, foarte bogat. Părintele Oană spunea că din 1974 și până în prezent a înmormântat două mii de persoane. Acei două mii de oameni eu i-am cunoscut pe fiecare în parte, pentru ei m-am întors acasă; pentru oameni dragi: din familia mea, rude cu mine, prieteni, vecini, care, din păcate, au plecat în Lumea celor Drepți. Dar pentru mine există, există în amintirile pe care le am, în sufletul meu. Poate tocmai de aceea mai târziu m-am apucat să scriu niște cărți, pentru ca tot ceea ce ei mi-au povestit, ce știam despre ei, despre viața lor, despre felul cum au trecut peste cele două războaie mondiale, cum au traversat perioada comunismului, să rămână undeva scrise. Din păcate, astăzi oamenii nu mai au timp de poveste. Mulțumesc părinților mei, lui Dumnezeu, că sunt așa cum sunt, că de la familia mea am învățat foarte multe lucruri. Deoarece am fost primul nepot al bunicilor, m-au crescut cu multă iubire, și bunicii și părinții, învățând astfel ce este iubirea, apoi exersând-o în familie. Bunicul era un om deosebit. În anii ’70 era invitat la școală, la întâlniri cu elevii, să le vorbească cum a întâmpinat el majoratul: pe front în Galiția, în timpul Primului Război Mondial. Iată-mă acum, în aceeași postură!

BD: Sunt foarte curios care erau activitățile pe care le făceați dumneavoastră când erați copil?

DD: O mare parte din educație mi-a fost acordată acasă. Înainte de a învăța să socotesc, să scriu, să citesc, am învățat să cos, să torc, să pun pe rășchitor firele, să fac țevi pentru mama care țesea, formându-mi astfel niște deprinderi practice. Să știți că faptul că am acum o colecție de lucruri de mână din Subcetate se datorează mediului familial în care am trăit.

BD: Cum ați ajuns la ideea de a colecționa aceste minunății varvigene?

DD: Cum am ajuns la această colecție, la ideea de a colecționa? Văzând că lucrurile dispar, că femeile tinere nu mai cos, nu mai țes, și că, din păcate, ceea ce au moștenit de la bunici le dau foc sau le aruncă cine știe pe unde... Când am fost într-un pelerinaj în Franța, în 1999, pe atunci aveam 49 de ani, am fost cazată  la o familie de medici. Partea de sus a locuinței, mansarda, era dedicată colecției. Iată că și francezii, și nu numai ei, se tem de “tăvălugul” acesta al omogenizării, al globalizării, al uniformizării. Și am văzut ce lucruri minunate avea franțuzoaica, din familie, foarte vechi, de o sută de ani. Avea și lucruri românești, fiindcă fusese în România și cumpărase ce a găsit, ținând mult la arta și tradiția românească. Atunci am avut o revelație și mi-am spus: ce face franțuzoaica în Franța, trebuie să fac și eu acasă. Și așa a și fost! Mă bucur că nimeni nu a mai venit de ceva timp să-mi doneze obiecte pentru colecție, ceea ce înseamnă că  au învățat în sfârșit să prețuiască și să aprecieze zestrea familiei.

BD: Mi-ați spus la început că ați adus câteva cămăși din colecția dumneavoastră. V-aș ruga să ni le prezentați!

DD: Am adus câteva cămăși foarte vechi, aproximativ de nouăzeci-o sută de ani, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, într-o stare ireproșabilă. Toate au o ornamentație diferită, uneori și croială diferită, deoarece noi trăim aici într-o zonă de interferență. Din punct de vedere lingvistic, etnografic și folcloric, suntem la porțile dintre Transilvania și Moldova. Suntem la poale de Călimani; dincolo de acești munți este Bucovina. Se zice că, în vechime, pe vărfurile Călimanilor, se întâlneau ardelenii și bucovinenii la tot felul de sărbători ciobănești, nedei. Cămașa din zona noastră are și influențe transilvănene, și bucovinene, și din Moldova. 

   Prima cămașă pe care am adus-o este de tip transilvănean, deoarece are mâneca foarte largă cu fodor încrețit și adunat într-un luceț. 

   Cea de-a doua cămașă este din jurul anului 1918. Ne dăm seama de acest lucru privind gulerul, cromatica. Modelul este urzit în negru, iar culorile fundamentale sunt cele ale tricolorului românesc. 

   Aceste culori le regăsim și pe următoarea cămașă. Este o cămașă frumoasă, bogat împodobită cu mărgele, cusute pe fir. Este poate de prin anii 1930, de la Corbu, cămașă de mireasă. Pe mânecă se „desfășoară” un joc de tricolor românesc, prin motivul repetat al spicului de grâu, des întâlnit în zona noastră.

  

    Următoarea cămașă este una dintre preferatele mele deoarece are un croi aparte, specific Câmpulungului Moldovenesc. Este o cămașă de tip carpatin, spun eu, având altița adăugită. 

 

   Să trecem la următoarea cămașă. Aceasta îmi aduce aminte de cămașa zonei Bistrița-Năsăud, dar în fotografiile vechi am văzut că acest tip de cămașă se purta la noi în urmă cu o sută de ani, cămașa cu pene peste cot.

   O cămașă la fel de elegantă, prin distribuirea armonioasă a câmpurilor ornamentale și prin cromatică (mărgele aurii și albastre) este și aceasta, datând tot din perioada interbelică, cu mâneca bogat ornamentată cu altiță și șire, adunată, în partea inferioară, într-un volan (fodor), cu lunceț cusut pe încrețitură.

    „Pe mânecile sale s-au păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta.”

BD: Știu că ați scris, împreună cu fratele dumneavoastră, sau singură, câteva cărți despre satul natal, despre liceu sau despre tradiții. Văd că le-ați adus cu dumneavoastră. Ați putea să le descrieți în puținele minute care ne-au rămas?

DD: Bineînțeles! Dacă tot am început cu cămășile, vă voi povesti despre cartea mea cu cusături. După ce am adunat o serie de cămăși și m-am informat privind evoluția ornamenticii pe ia tradițională românească, respectiv din zonă, m-am apucat să scriu o carte pe această temă Cusături artistice din Subcetate. Aici am vorbit despre cusăturile pe care le întâlnim în ornamentarea locuinței țărănești: fețe de masă, perdele, ornamentații la cearceafuri, dar am vorbit mai ales despre ie. Această lucrare a fost urmată de cea intitulată Țesături românești din zona Mureșului Superior . 

   Bunicul meu era un mare povestitor. V-am mai spus că știa aproape tot ce se întâmplase în secolul al XX-lea în Subcetatea integrată într-un cadru național. Îi plăcea să citească gazeta , revista de istorie și cărți. A îndrăznit, cu toate că el nu prea avea îndemânare la scris,  să culeagă materiale pentru monografia satului. 

Făcea lucrul acesta când eu eram studentă la Filologia clujeană și, urmându-i exemplul, am realizat Monografia graiului din Subcetate, care s-a transformat în lucrarea mea de licență. Se pare că m-am maturizat destul de târziu, deoarece lucrarea Subcetate. File de Monografie a apărut când aveam vârsta de 49 de ani. Lui, bunicului, îi datorez, aș zice, toate cărțile acestea...

 

În 2002 aveam să sărbătorim 40 de ani de la înființarea liceului și 100 de ani de la ctitorirea bisericii mari, din piatră. Am realizat atunci Monografia Liceului din Subcetate. Alte cărți ale mele sunt dedicate tot școlii, acestea numindu-se Liceul din Subcetate la 50 de ani și Din viața școlii noastre. Am adunat în albumul Subcetate-Un secol de Istorie în imagini fotografii care oglindesc viața din satul nostru. Bucuria lecturii cuprinde eseuri, recenzii, prezentări de cărți, fișe de lectură pe care le-am adunat în decursul anilor. 
   O carte foarte importamtă pentru mine este Surâsul amintirilor. Este o carte autobiografică, în care mi-am depănat amintirile frumoase, uneori și cele triste. M-am prezentat în raport cu familia, cu școala, cu satul, cu țara.         
   Ultimele cărți editate se leagă de obârșia mea, de Subcetate. Acestea se intitulează : Cântecul obârșiei, Acasă la Subcetate și La obârșie, la izvor..., vol. I și II. Acum lucrez la al treilea volum al ultimei cărți enumerate.

BD: Vă mulțumim, eu și doamnișoara profesoară Camelia Ciobotă, cea care m-a îndrumat și m-a ajutat să realizez acest reportaj!

DD: Și eu vă mulțumesc că mi-ați oferit prilejul de a reveni la școală!

2. JOURNÉE INTERNATIONALE DE LA FRANCOPHONIE

 

Vineri, 20 martie 2015, la C.D.I., elevi și profesori ai liceului nostru au luat parte la activitățile organizate cu ocazia Zilei Internaționale a Francofoniei. Evenimentul a fost organizat de către doamna profesoară Ramona Moldovan.

 

Momentul a debutat cu prezentarea unui material PPT, realizat de către doamna prof. Alice Constantin, prezentare efectuată de către elevul Vlad Cosmin Bălaj din clasa a VIII-a A.

 

Elevii clasei a VIII-a B, împreună cu doamna Doina Dobrean, ne-au purtat într-o excursie imaginară în Paris prin prezentarea PPT-ului intitulat Muzee și palate din Paris, realizat de dna. Doina Dobrean. Palatele Cluny, Le Grand et le Petit Palais, muzeele Louvre, Versailles, Orsay, Centre Pompidou au fost favoritele audienței.

 

Un moment foarte apreciat de public a fost minisceneta Toujours... les verbes interpretată cu mult umor de elevi ai clasei a VII-a, David Bordea, Daniela Dragomir și Sergiu Dobrean. În această scenetă era vorba despre o englezoaică (Daniela D.) care l-a exasperat pe noul ei prieten, francezul Jean Durand (David B.) și pe chelnerul acestuia (Sergiu D.) cu conjugările stâlcite și insistente ale verbelor, pe motiv că profesorul său de franceză îi explică să conjuge întotdeauna verbele noi pe care le învață.

Elevii clasei a X-a A, coordonați de dna. prof. Moldovan Ramona, au făcut prezentarea unor personalități române care au scris în limba franceză, au creat și au trăit o parte a vieții lor în Franța: Eugen Ionescu, Panait Istrati, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Nicolae Grigorescu, Monica Lovinescu...

  

Pe parcursul săptămânii 16-20 martie s-a desfășurat și un concurs de haïku. Haïku-ul este o poezie cu formă fixă, de origine japoneză, formată din 3 versuri care în total să aibă 17 silabe (versul I-5 silabe,versul II-7 silabe, vers III-5 silabe). La acest concurs au participat elevi din toate clasele de gimnaziu și liceu, concurs concretizat într-o expoziție de imagine și poezie. În săptămâna 30 martie- 3 aprilie se va vota câștigătorul în cadrul orelor de limbă franceză.

    Text: David Bordea, clasa a VII-a

                                                               Foto: Prof. Adrian Lung

COSMINA M. OLTEAN - Despre viaţă, artă și frumos …

Doina Dobrean: Dragă Cosmina, te știu din anii de liceu: o adolescentă în sufletul căreia nu puteai pătrunde foarte ușor, destul de introvertită la început, nu atât de curajoasă precum ai devenit. Dar ce spun eu? Cel mai greu lucru, afirma Thales din Milet, este să te cunoști pe tine însuți...darămite pe alții, mereu în schimbare? Îți urmăresc zborul, mă bucură realizările tale, entuziasmul tău.

Ne angajăm într-o convorbire, și nu prima dată... Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer, spunea Grigore Moisil, sunt cele pe care ți le pui singur. Încerc să intuiesc, așadar, întreburile pe care tu ți le pui.

Dar, pentru început, cum ai descrie, în câteva cuvinte, drumul parcurs până în momentul de faţă ?

Cosmina M. Oltean: Sunt o persoană foarte meditativă şi melancolică, visez adesea cu ochii deschişi. Adesea mă opresc şi încerc să ies preţ de câteva minute din vârtejul timpului pentru a face mici retrospective ale micilor mele realizări. Dar spre a face o scurtă incursiune în timp, pot spune că am fost un copil modest, introvertit, dar foarte curios și dornic de cunoaștere. Nu eram conștientă de talentul și potenţialul ce zăceau în mine. Mult timp nu am fost, a trebuit să le descopăr singură și le-am descoperit la adevărata valoare destul de târziu. Dar cred că aveam nevoie de acest „târziu”… A fost o descoperire interesantă, simţeam cum mă transform într-o persoană mai bună, mai pregătită. Cred cu tărie că lucrurile pe care le descoperi singur te marchează, au o altă încărcătură, mai ales cele care ţin de sine.

Am început să lupt şi să evoluez la Liceul din Subcetate, sub îndrumarea dvs. şi a celorlalţi profesori minunaţi de acolo. E fundamental să ai o bază bine fondată. Va mulţumesc nespus pe această cale. Am avut norocul de a avea profesori extraordinari, iar celălalt noroc a fost acela de a fi o elevă deschisă către nemărginita întindere a cunoaşterii!

În liceu am cunoscut concurenţa şi tot datorită îndrumării dvs., am început să particip la nenumărate concursuri naţionale de artă, ce vizau desenul şi poezia. Iar rezultatele bune nu au întârziat să apară. M-am simţit onorată să particip la prestigiul şcolii.

Am învăţat, printre altele, că timpul schimbă culorile lucrurilor. E inevitabil, dar în mare parte sunt același copil iubitor de carte și recunoscător ca atunci și vreau să păstrez asta pentru totdeauna. Nu-mi doresc altceva decât să evoluez frumos spre o culme, să ajung departe și din ce în ce mai bună, ca om și profesionist. E o datorie faţă de sine și faţă de persoanele importante din viaţa mea pe care îmi doresc să-i fac mândri: părinţii, bunica, toată familia, prietenii și minutaţii domni profesori care m-au format!

DD: Mulțumesc, Cosmina. Mă bucur să aflu din mărturisirea ta, vorbind atât de frumos despre oamenii pe care i-ai întânit până acuma, că au fost pentru tine ca o binecuvântare.

Ce a urmat pentru tine după absolvirea liceului?

CO: Numai şi numai lucruri bune. Alte studii… În mod surprinzător, spre mirarea multora, am urmat apoi cursurile Şcolii Postliceale Sanitare din Topliţa. O alegere pe care mă bucur că am făcut-o, întrucât am mai învăţat tainele unei meserii. În paralel am urmat un curs de Design la Bucureşti şi, bineînţeles, am continuat să fac artă. Din 2012 am avut o serie de expoziţii la Topliţa, Miercurea Ciuc, Cluj Napoca şi nu numai. Am devenit membru al Cenaclului „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc şi, foarte important pentru mine, colaborator la ziarul nostru județean „Informaţia Harghitei”. Apoi am început să apar în mai multe publicaţii din ţară, cu grafică, articole de artă sau eseuri. Lista este lungă, dar voi enumera câteva: „Aisberg” (Brașov), „Cetatea Culturală„ (Cluj Napoca), „Gând Românesc” (Alba Iulia), „Onyx” (Iași), „Luceafărul” (Botoșani), „Saeculum” (Focșani) ș.a., în câteva cărţi și pe coperţile unor cărţi.

DD: Observ că jurnalismul a devenit pentru tine o adevărată pasiune. Când și cum ai descoperit-o?

CO: Tot în liceu. Debutul a fost, cu mici compuneri, la revista noastră școlară, LYCEUM. Pasiunea a continuat să crească, la fel și bucuria când am debutat și în „Informaţia Harghitei”, în urmă cu doi ani, pe 22 februarie, cu un articol despre venirea la Topliţa a actorului Florin Piersic.

Mulţumesc d-lui redactor-șef Mihail Groza și d-lui Ştefan Danciu. M-am ţinut apoi de treabă și am tot publicat. Iar azi activitatea jurnalistică îmi aduce multă satisfacţie și intenţionez să continui la modul cel mai serios, pe latura artistică, firește, animată de entuziasm.

DD: „Eu cred că omul trebuie să caute să găsească plăcerea în însăși munca lui. Consider că munca e o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place” – spunea matematicianul Grigore C. Moisil.

Din câte îmi dau seama, în tot ceea ce faci pui pasiune. Mă bucur că aplecarea ta spre artele plastice în liceu tinde să devină profesie.

Ce ne poţi spune despre arta ta și despre noul statut de studentă la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași?

CO: Despre creaţia mea aș spune că recent am trecut la o nouă tennică, în baiţ și o gamă restrânsă de culori, care pare să dea lucrări bune, căci până acum feed-back-ul a fost pozitiv. Încerc însă, pe alocuri, să împletesc această tehnică cu cea precedentă, în alb și brun închis. Ideea de bază e aceea de a da lucrări originale, prin combinare de tehnici mai puţin folosite. Iar acolo unde recurg ca sursă de inspiraţie la teme, motive sau manieră de redare a altor artiști, îmi doresc să reinterpretez total în maniera mea. Pentru că, până la urmă, asta înseamnă arta: să reinterpretezi, să modifici, să transformi și, dacă ai noroc, să inovezi… Nu ajută cu nimic să imiţi, fidel chiar, munca altor artiști. Trebuie să-ţi faci propia artă, indiferent dacă aceasta va fi admirată, criticată sau respinsă de cei ce formează publicul. La urma urmei, e lupta ta cu inspiraţia și cu hârtia goală ce o ai în faţă. Bineînţeles că încă de la început au fost oameni care mi-au admirat încercările, și au fost alţii care m-au subestimat, și o vor face în continuare, indiferent de ceea ce voi putea eu realiza. Nu e ușor și nu ai cum să mulţumești nici măcar un număr restrâns de oameni, darămite pe toţi. Nici nu intenţionez asta. Eu voi face în continuare ce îmi spune inima, voi continua să-mi aștern pe hârtie bucuriile, durerile, aspiraţiile, gândurile și tot ce mă frământă ori îmi alungă somnul…

Cu privire la statutul de studentă la Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universităţii „George Enescu” pot spune că îmi aduce multă bucurie și împlinire. Simt că mă aflu în locul potrivit și că fac ceea ce trebuie. A fost pentru mine un drum lung până să ajung aici, dar cred că am ajuns exact atunci când trebuia. A fost nevoie să fac mici popasuri întâi, la Liceul din Subcetate, la Şcoala de Arte din Topliţa și la Şcoala de Asistenţi Medicali, de unde am cules, pe rand, câteva pietre ce constituie fundaţia educaţiei mele.

Şi aici am onoare de a fi îndrumată de profesori excepţionali. Studiez Istoria și Teoria Artei și încep să realizez ce înseamnă cu adevărat arta, care este situaţia ei actuală, care ar putea fi viitorul ei, cât este de complexă, de imprevizibilă și de greu de definit ca termen sau concept. E incredibil de greu, mulţi artiști mari și teoreticieni au încercat, însă au reușit să contureze doar o definiţie relativă.

Ceea ce e foarte important e faptul că, pe lângă multe altele, aici lucrez și la ascensiunea la care aspir în jurnalismul cultural. Recent, munca de cercetare m-a dus în faţa artei lui Luchian, la Muzeul de Artă de la Palatul Culturii din Iași. Nu pot descrie în cuvinte bucuria și emoţia pe care mi le-a trezit această experienţă. Am o admiraţie aparte pentru frumuseţea artei lui Luchian. Viaţa și opera sa au constituit tema de la examenul de admitere în facultate, iar acum, cu prilejul acestei cercetări, am redescoperit imensa bucurie pe care sensibilitatea artei sale mi-o produce în suflet.

DD: O curiozitate: de ce ai ales ca specializare Istoria și Teoria Artei?

CO: Este o întrebare foarte bună. Exact asta ne întrebau și profesorii noștri când ne-am cunoscut. În cazul meu a fost ciudat, pentru că simţeam că îmi place să creez artă, să vorbesc despre artă, îmi place jurnalismul... Chiar am vrut să urmez o facultate de jurnalism, dar un master nu e exclus. Întâmplarea a făcut să existe o specializare care să înglobeze cam tot ce-mi place mie: Filosofie, Estetică, Jurnalism artistic, practică și teorie artistică (foarte multă), cinematografie (estetica filmului) și multe, multe altele. Am zis: „Wow… Asta trebuie să fac !’’, și asta fac, cu mare drag… Mă bucur că am ajuns până aici prin forţe proprii. De acum îmi doresc să ajung doar… foarte departe. Până acum totul e minunat!

DD: Tu cum ai defini arta?

CO: Nu este o misiune ușoară. Arta este un domeniu extrem de vast, chiar mai vast decât ar fi lumea tentată să creadă. Mai ales în zilele noastre, când cuprinde mult mai multe decât cuprindea înainte. Arta este un domeniu foarte flexibil, nemărginit, este ca un tezaur spiritual al omenirii și care mai are multe de dat în viitor. Dar eu pot încerca să dau o definiţie doar la ceea ce înseamnă pentru mine arta. În viaţa mea arta a existat mereu, a ocupat mereu un loc privilegiat și așa se va întâmpla și de acum încolo. Eu am căutat arta în tot și-n toate, mereu, iar acest lucru nu se va schimba vreodată, indiferent de împrejurări.

Arta este o activitate specific umană, ce constă în crearea unei imagini luate din realitate, dar trecută prin filtrul imaginaţiei, al emoţiilor și sentimentelor pure. Arta reprezintă redarea unei realităţi prin prisma realităţii artistului și reflectă o anumită latură a personalităţii sale. Arta este o alegere, un stil de viaţă, dar mai mult decât atât, este o necesítate, un mod de supravieţuire a spiritului în momentele bune și cele de cumpănă ale vieţii, și în vremuri tulburi. Într-o astfel de perioadă ne aflăm și acum, când punem totul sub semnul întrebării și totul e aparenţă.

Dacă în Antichitate se vorbea despre artă fără artiști, caci operele nu erau semnate și erau uneori producţii colective, artiști precum egiptenii sau grecii au lăsat opere de o mare frumuseţe, firesc și simplitate care nu vor înceta să stârnească admiraţie, și nu prea au lăsat „profile” de artiști, dovadă că era pusă arta în faţă.

În contemporaneitate vorbim despre artiști fără artă, „artiști” care aspiră la un titlu ce poate fi ușor pe alte căi, dar care nu au operă și nu produc artă. Fenomenul este îngrijorător! Însuși conceptul de artă traversează o perioadă de cumpană, pentru că nu mai știm sigur în ce punct ne aflăm și încotro ne îndreptăm. Teoreticieni și istorici de artă afirmă că abia peste câteva decenii vom ști cu certitudine să dăm și un nume acestei perioade a artei. Alţii afirmă că marea artă a încetat să mai existe după apogeul Renașterii și că mare parte din ceea ce admirăm azi nu poate fi numită artă. Dată fiind situaţia, ce poate face azi un tânăr artist când aude la tot pasul „asta s-a făcut înainte, problema aceasta a fost discutată de alţii mult mai pricepuţi?” Reacţia firească e de retragere, căci ai senzaţia că orice ai face s-a făcut deja și e istovitor să încerci să aduci ceva nou. Ori asta trebuie să se producă natural, spontan și nu sub presiune și constrângere. Căci lucrurile bune și noi își au rădăcinile în spontaneitate și firesc.

Să nu uităm că dincolo de critici și canoane, care uneori nu își au sensul, arta înseamnă libertate de exprimare prin mijloace proprii artistului. Iar unealta supremă a artistului este sentimentul, emoţia…

DD: Spune-ne câte ceva despre activităţile tale recente.

CO: Ele sunt în mare parte legate de viaţa academică, așa cum este și firesc. Dar înafara de acestea scriu constant articole de artă, lucrez la grafica mea ori de câte ori am ocazia, pentru că majoritatea timpului sunt cufundată în cărţi de specialitate…, multe cărţi. De asemenea, răspund diferitelor propuneri pe care le primesc.

Prin urmare, pe 8 martie va avea loc lansarea noii cărţi a d-lui Ionel Simota, care a ales pentru copertă o lucrare din noua mea serie, după ce cartea Cântare și Tăcere, lansată la Miercurea Ciuc în august 2014, are pe copertă o altă lucrare ce îmi aparţine.

De curând, am colaborat cu d-na Cristina Timariu pentru ilustrarea primei sale cărţi de povești pentru copii Pădurea Așa-Zic. Povești mici pentru copii mari. Așteptăm cu entuziasm să apară și să placă. Pentru mine a fost frumos să evadez puţin în lumea poveștilor și să creez imagini de basm. Aceasta este a doua carte pentru copii pe care o ilustrez și sunt bucuroasă. Îi mulţumesc și d-nei Cristina pe această cale pentru că s-a gândit la mine și a avut încredere că voi crea personaje frumoase. Sunt realizări frumoase și sper la cât mai multe pe viitor…

DD: Gândurile noastre le exprimăm în cuvinte, apoi ele devin fapte. Prin faptele noastre, chiar dacă suntem „mici”, putem deveni mari. Mă bucur pentru realizările tale, pentru încrederea pe care ai dobândit-o în forțele proprii, pentru visele tale. Îți doresc sănătate, realizările visate, fericire și să ai binecuvântarea divină.

Fericirea? E armonia dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci. (M. Gandhi)

A consemnat Prof. Doinița-Ana Dobrean