In memoriam, omagiu familiei de cadre didactice CONȚIU ALEXANDRU și RAFILA

 

CONŢIU ALEXANDRU (1923-1985)

Profesor şi director la Şcoala din Subcetate (1956-1958)

S-a născut în comuna Bozed, unde a obţinut şi diploma de şapte clase elementare. A urmat Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş şi Facultatea de matematică-fizică din Cluj.

A fost director coordonator al şcolilor din Cipău, Voşlobeni, Gheorgheni, Subcetate şi Topliţa. Datorită calităţilor sale manageriale, era trimis acolo unde era mai greu, îşi aminteşte soţia dumnealui. Aşa se explică mutarea sa de la o şcoală la alta şi numirea sa ca director al primului liceu din zona Topliţei, înfiinţat la Subcetate în 1955. Era nevoie de un conducător care să ştie să coordoneze activitatea didactică din şcoală, să statornicească o atmosferă propice învăţăturii, de respect reciproc.

În anul 1958, liceul a fost mutat de la Subcetate la Topliţa, cu elevii şi profesorii lor. În ultima perioadă de activitate didactică desfăşurată la Topliţa (1958-1983), profesorul Alexandru Conţiu a obţinut gradul didactic I, i s-au acordat titlul de „profesor evidenţiat” şi „Gradaţia de merit”, a fost distins cu „Medalia Muncii”.

CONŢIU RAFILA (n. 1931)

Învăţătoare la Subcetate în anii 1956-1958

 Originară din localitatea Deleni, din judeţul Mureş, purtând numele de familie Petruţiu, a urmat mai întâi Şcoala Pedagogică de Învăţători din Reghin (1946-1950), apoi Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu-Mureş, specialitatea limba română – istorie. A început activitatea didactică în diferite şcoli din judeţul Mureş, apoi şi-a împlinit munca de luminare, modelare şi formare a tinerelor generaţii în şcoli din localităţi sitate pe Valea Mureşului Superior: Voşlobeni, Gheorgheni, Subcetate, Topliţa. 

Despre anii în care la Subcetate a funcţionat singurul liceu din zona Topliţei şi când la conducerea acestuia se afla Alexandru Conţiu, îşi aminteşte cu drag după mai bine de o jumătate de veac doamna Rafila Conţiu:

    „A fost greu, dar a fost frumos! Aceşti ani mi-au rămas în memorie şi mereu povestesc prietenilor, cu mare plăcere, despre activităţile frumoase desfăşurate în acea şcoală.

    Şcoala era impunătoare, directorul şcolii era Alexandru Conţiu, un adevărat părinte pentru toţi elevii, un bun coleg şi un apreciat profesor. Ştia cum să coordoneze munca tuturor oamenilor şcolii. Se instituise în şcoală o disciplină şi o atmosferă propice muncii intelectuale. Mulţi dintre foştii colegi şi elevi, unii devenind oameni de mare profesionalism, realizaţi şi familial, îşi amintesc cu plăcere de acea perioadă.

   Colectivul didactic era relativ mic, dar cu o mare dorinţă de a se afirma atât profesional, cât şi extradidactic. Erau învăţătorii: Laura Marcu, Maria Cotfas, Paulina Suciu; şi profesorii: Andrei Cotfas, Ioan Mureşan, Victor Farcaş, Leontina Georgescu, Dumitru Dobreanu, ing. Achim Săniuţă; comandant de pionieri: învăţătoare Ana Hanga.

    Îmi amintesc de serbările şcolare prilejuite de anumite evenimente, de Balul mascat organizat la şcoală pentru personalul didactic din toată zona şi pentru părinţii elevilor, de dansurile populare pregătite cu elevii mei din clasa a IV-a, cu care s-a obţinut locul I la concursul raional din Topliţa.

   Întreaga colectivitate sătească sprijinea procesul de învăţământ, participând la diferite munci în folosul şcolii. Toţi erau bucuroşi şi mândri că în comuna lor luase fiinţă acel liceu unde îşi puteau şcolariza copiii. Azi, comuna se poate mândri cu numeroase personalităţi ieşite din liceul lor în perioada respectivă şi după aceea. Desigur, erau şi greutăţi. Mulţi elevi veneau de la mare depărtare pe jos, prin ploaie sau zăpadă, dar dorinţa de instruire şi educare era mare şi de aceea nu existau absenţe de la ore.

    În toamna anului 1958, când liceul din Subcetate a fost mutat la Topliţa, am plecat şi eu, împreună cu soţul meu şi cu alţi profesori. Mulţi ani ne-am amintit de timpul petrecut la Subcetate alături de oameni care ne-au rămas buni prieteni. N-am să uit niciodată Liceul din Subcetate! Îmi place să mă întorc în acel loc, să revăd şcoala, să mă reîntâlnesc cu foşti elevi şi cu lor…

    Doresc mult succes personalului didactic, elevilor şi tuturor cetăţenilor comunei şi-i sfătuiesc să fie mereu în frunte, la toate, aşa cum ştiu ei.”

Text publicat în cartea

Liceul Miron Cristea – Subcetate și

Asociația Culturală Dobreanu Subcetate,

LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI,

coordonatori 

profesorii Doina Dobrean și Vasile Dobrean, 2011

💖💖💖

    Îmi aduc aminte cu drag de perioada aceea, când aveam 5-8 ani. Frecventam grădinița, unde  aveam colegă pe fiica directorului, Rodica Conțiu,  copilă zglobie și veselă, cu care mă jucam uneori și după programul de grădiniță.

    Îmi amintesc de prima zi de școală… Festivitatea de deschidere a anului școlar 1957-1958 a avut loc în sala de sport, care era amenajată și ca sală festivă, fiindcă în locul vestiarelor de mai târziu, era o scenă, ori noi, cei mai mici școlari am urcat pe scenă, în aplauzele tuturor participaților, elevi și părinți, unde am fost întâmpinați de profesori și învățători. Îmi amintesc statura impunătoare a directorului Alexandru Conțiu. Emoția a fost copleșitoare pentru mine când m-a prins de subsuori și m-a înălțat sus, precum își ridica copiii tatăl povestitorului Ion Creangă din Humulești, când se întorcea acasă de la treburile lui, dorindu-le să crească „Tâta mare !”

    Îmi mai amintesc că noi, cei din clasa I, ocupam prima sală de clasă de pe coridorul de jos, având-o învățătoare pe doamna Laura Urzică și că, în aceeași clasă , după-amiaza, veneau elevii clasei a IV-a, cu doamna învățătare Rafila Conțiu.

   Pozele, din arhiva personală, le datorăm directorului, dar, în primul rând, profesorului din acea vreme, Napoleon Părie, amator de arta fotografică.

    Pe doamna Rafila Coțiu, o persoană plăcută, deschisă, comunicativă și prietenoasă, am reîntâlnit-o ulterior deseori, cu ocazia activităților metodice ale profesorilor de Limba Română, organizate în zona Topliței sau la nivel de județ, dar și după pensionarea dumneaei. Întotdeauna vedeam cum i se luminează fața, când își amintea de anii  petrecuți la Subcetate.

    Fie-le amintirea și recunoștința veșnice ! (Profesor Doina Dobreanu)

💖💖💖

Despre învățători și profesori de la Subcetate din acea perioadă:

https://revistalyceum.blogspot.com/2026/08/omagiu-educatoarei-mele-leontina-ilisan.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/pioasa-recunostinta-doamnei-invatatoare.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

In memoriam, omagiu profesorului VICTOR TATU (1927-?)

Profesor la Subcetate în anii 1959-1962

Originar din comuna Dimitrie Cantemir, raionul Giurgiu, profesorul de limba şi literatura română Victor Tatu a ocupat în această perioadă şi funcţia de director de şcoală la Subcetate, după care şi-a continuat activitatea didactică în oraşul Giurgiu. Perioada în care profesorul Victor Tatu a lucrat la Subcetate, s-a aprobat reînfiinţarea ciclului liceal în această localitate rurală. Şcoala, în care funcţionase în anii 1955-1958 ciclul liceal ce avea să-şi continue activitatea la Topliţa, era acum lipsită şi de personal didactic calificat, şi de materiale didactice şi de bibliotecă şcolară. Comuna era şi ea fără bibliotecă şi fără librărie. Activitatea profesorului Victor Tatu de a-i încuraja pe elevi să-şi cumpere cărţi de citit a fost remarcabilă.

„Pe măsură ce trec anii constat un mare adevăr: omul uită multe din cele ce i s-au întâmplat în viaţă, dar nimic din cele trăite în copilărie.

Încerc să urmez această lege a firii umane şi readuc la viaţă amintiri din anii de demult ai începuturilor mele în şcoala generală, la Liceul Subcetate, când l-am cunoscut în postura de director pe domnul profesor Victor Tatu. Era un dascăl autoritar, mereu prezent printre noi: în şcoală, în curtea şcolii, la careul săptămânal, la activităţile organizate, atât de diverse, de antrenante şi de plăcute. Nu mi-a predat ore la clasă, dar mi-a rămas neştearsă o amintire dragă, mult mai valoroasă acuma, când o judec altfel decât atunci când eram un copil. Era o perioadă dificilă din punct de vedere informaţional. Cărţile erau foarte puţine, de-abia începeau să pătrundă în casele noastre. Domnul Director şi ceilalţi dascăli ai noştri au găsit o modalitate eficientă de a face să pătrundă cartea în lumea satului, nu numai a şcolii. La un anumit interval de timp venea „Librăria” ambulantă, o maşină cu cărţi de vânzare. Dascălii noştri ne îndrumau ce cărţi să cumpărăm, de care vom avea neapărată nevoie în anii de şcoală. Cumpăram cărţi, care nu erau scumpe, şi părinţii le puteau plăti în rate. Aşa am ajuns să ne formăm acasă prima noastră bibliotecă. Şi azi mai păstrez cărţi valoroase din colecţiile „Biblioteca şcolarului” sau „Biblioteca pentru toţi”. Mai mult de atât, am fost implicaţi în vânzarea de cărţi. Le vindeam pe la oamenii din sat, fiecare în sectorul său, şi cărţile se vindeau bine.

Acum, mai mult ca oricând, apreciez multitudinea de preocupări a foştilor mei profesori, dorinţa lor unanimă de a ridica prestigiul şcolii în general şi al şcolii de la sat în special. Păstrez amintirea frumoasă a acestui om, profesor şi director deosebit printre dascălii de valoare ai Liceului din Subcetate”. (Profesor Georgeta Dobrean)

 

Text publicat în cartea

Liceul Miron Cristea – Subcetate și

Asociația Culturală Dobreanu Subcetate,

LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI,

coordonatori 

profesorii Doina Dobrean și Vasile Dobrean, 2011

💖💖💖

    „Ceea ce îi amintesc de profesorul Victor Tatu este că soția dumnealui, originară din Toplița, Maria Tatu, mi-a fost dirigintă în clasa a V-a și că am fost de câteva ori în locuința directorului din incinta școlii, unde, într-o cameră, era o adevărată librărie. De acolo am cumpărat primele mele cărți.
    Am revăzut familia Tatu prin anii 1980, când, venind să-și viziteze familia din Toplița, au avut plăcerea să revadă liceul din Subcetate și să întâlnească persoane cunoscute. Au fost, pentru scurtă vreme și oaspeții familiei noastre.
    Mi-au adus în dar  prețioasa carte: „Dicționar de lingviști si filologi români”, Editura Albatros, 1978.
    Dascălii care ți-au aprins  o scânteie de cunoaștere în suflet, care ți-au insuflat curaj și încredere, care te-au ajutat să îți pregătești aripile pentru zbor, nu pot fi uitați. Veșnică recunoștință!” (Profesor Doinița-Ana Dobrean)

 

 

Profesor ANA-MARIA ICONOMU (1949- 2003) la Liceul Subcetate (1972 – 2003). In memoriam

   „Timpul trece, ne despoie ca un hoţ şi ne lasă suspinând în urma lui. Ne poate fura orice, mai puţin amintirile care trebuie chemate în memoria unei persoane deschise, sincere şi corecte, plecate prea repede dintre noi: Ana-Maria Iconomu.” (Profesorii Ionela şi Cristian Popa)

    Absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Secţia Limba română – limba franceză, a ocupat catedra de limba franceză la Şcoala Generală şi la Liceul din Subcetate timp de 30 de ani. A obţinut gradul didactic I, în 1987, cu lucrarea metodico ştiinţifică: „Tipologia umană în romanele lui G. Călinescu”.
    În necrologul semnat în revista şcolară „Lyceum”, de profesorul Dumitru Stan, la moartea profesoarei Ana-Maria Iconomu, în anul 2003, este conturat portretul profesorului, colegului şi omului care a fost Ana-Maria Iconomu:
    „Un mare învăţat roman aprecia că nu există un serviciu mai valoros şi important pe care un om îl poate aduce unei ţări decât educaţia copiilor. La rândul său, marele om de cultură şi scriitorul francez, ministru al culturii în Franţa, André Marlaux, are o cugetare care defineşte toată viaţa omului: «Une vie ne vaut rien, mais rien ne vaut une vie», în traducere: „o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu are valoarea unei vieţi”.
    Treizeci de ani de activitate la catedra de franceză la Liceul „Miron Cristea” din comuna Subcetate spun de la sine aproape totul despre un om care a slujit învăţământul, copiii, tinerii. I-a învăţat limba marii culturi europene - franceza.
    Câţiva colegi din generaţia ei, am cunoscut-o pe Ani de la începutul carierei sale de dascăl; s-a bucurat de multe împliniri profesionale, a fost o profesoară extrem de bine pregătită. Prin aceasta a intrat în conştiinţa şi inima elevilor săi, câteva generaţii bune, care îşi aduc cu drag aminte de orele ei extrem de bine pregătite şi pline de viaţă. A fost un bun pedagog, un îndrumător, a format conştiinţe, a pus mult suflet şi profesionalism.
    Dacă ar fi să apreciem virtuţile ei de dascăl şi formator, acestea sunt: competenţă şi naturaleţe. Suflet deschis şi sincer, oriunde se afla, răspândea viaţă, optimism şi încrederea înspre mai bine. A fost tipul de dascăl bine şlefuit la Universitatea din Cluj - Napoca. A fost apreciată nu numai de elevi, ci şi de toţi colegii profesori din şcolile judeţului Harghita. Noi, dascălii, ne dăm seama că această profesie cere jertfă, şi nu puţină. A fost omul cu suflet prea bun şi fierbinte, care nu a supărat toată viaţa pe nimeni. Şcoala pierde un om de valoare. Colega Ani Iconomu ne părăseşte la vârsta maturităţii depline. Suntem mâhniţi profund şi nu înţelegem nici acum taina, destinul, care se află în mâna lui Dumnezeu Atotputernic. Dumnezeu să o ierte! Adio, iubită colegă Ani!”

1974

1986

1996

Text publicat în cartea

Liceul Miron Cristea – Subcetate și

Asociația Culturală Dobreanu Subcetate,

LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI,

coordonatori 

profesorii Doina Dobrean și Vasile Dobrean, 2011

Fotografii: Doina Dobreanu,

Din arhiva personală

Omagiu educatoarei mele, LEONTINA ILISAN-GEORGESCU, din anul 1956-1957

Mărturisiri pentru cartea

LICEUL DIN SUBCETATE, județul Harghita.

Prezentare monografică.

1956-1958; 1961-2002, 

Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, profesori, 

Editura Scoruș, 2002

Nostalgia debutului meu. La Subcetate: 1952-1969

    „A depăna firul amintirilor cu 40-50 de ani în urmă – amintiri plăcute fiindcă fac parte din cei mai frumoşi ani, ai tinereţii mele -  înseamnă a trăi emoţii puternice.
    La 1 septembrie 2002 se împlinesc 50 de ani de când, sfioasă,  mi-am început cariera de dascăl, în urma repartiţiei ministeriale, la Şcoala de 7 ani Subcetate. În primii doi ani şcolari am predat fizica şi chimia, ca profesor suplinitor, în următorii doi ani şcolari am fost detaşată la Şcoala elementară nr.2 Filpea, ca învăţătoare directoare.

    În anii 1956-1958, perioadă în care am obţinut şi atestatul de educatoare, am lucrat ca educatoare- directoare la Grădiniţa din Subcetate-Centru. În anul imediat următor, am primit definitiv postul de învăţătoare şi am fost repartizată la clasa I (33 elevi). Am încercat să imprim în sufletul copiilor dragoste de muncă, seriozitate şi responsabilitate. Datorită acestui fapt, unii dintre  foştii mei elevi şi-au ales profesiunea de dascăl: Melania Şimon, Maria-Dorina Urzică, Dorel Suciu; alţii au terminat studii superioare (Rodica Bordea, Doina Ţepeluş)  sau şcoli postliceale: Leontina Marcu, Valeria Bordea…
    Nu pot să uit, din şirul profesorilor, pe cel care a fost ctitorul actualului liceu, profesorul Andrei Cotfas. El a umblat din casă în casă să-şi adune discipolii îndemnându-i să înveţe şi călăuzindu-i sub dictonul „Cine are carte are parte”. Mulţi dintre elevii anilor 1925-1969 poartă vie amintirea inimosului dascăl Andrei Cotfas; mulţi au urmat cariera didactică, ca de exemplu: Petru Cotfas, Dumitru Dobrean, Maria Dobrean, Ioana Dobrean, Maria Urzică, Vasile Urzică, Gheorghe Cotfas - unul dintre cei trei copii ai săi, un iscusit pedagog în predarea matematicii - Aurel Dobrean, Dorina Trifan, Iulia Dobrean, Dumitru Ţepeluş,Doina Dobrean, Livia Hurubă, Dumitru Stan, Doru Dobrean etc.
    Ca urmare a reînfiinţării liceului în comuna noastră, sub conducerea directorului Victor Tatu, s-a împrospătat  colectivul didactic, începând cu anul 1960, cu noi absolvenţi ai facultăţilor din Cluj, Iaşi şi Bucureşti. Au fost repartizaţi pe rând profesorii: Dan Cremenciuc, Livia Bibu,  Traian Ciociu, Gheorghe Cotfas, Nicolae Becze, Aurel Roman, Ioana Dobrean, Marina Lazea, Carol Stoica, Petru Cotfas, Maria Urzică, Maria Aitoneanu, Valer Vodă, Ana Zdârcu, Ştefan Popa, Emil Diţu etc. Colectivul didactic s-a sudat în jurul directorilor Victor Tatu şi Dan Cremenciuc, desfăşurând o intensă activitate şcolară şi extraşcolară.
În toţi aceşti ani s-au organizat frumoase serbări şcolare printre care aş aminti o scenetă pe care am realizat-o cu elevii din clasa mea şi care a plăcut foarte mult copiilor: „Mălina şi cei trei ursuleţi”, cu Valerica Bordea, Leontina Marcu în rolurile principale.
    Activitatea extradidactică s-a extins şi în cadrul Căminului Cultural. Au fost puse atunci în scenă piese ca „Soacra cu trei nurori” de Ion Creangă, „În valea cucului”, „Zestrea Ilenuţei”, „Mitrea Cocor”, de M.Sadoveanu etc. rolurile principale au fost încredinţate unor profesori şi învăţători ca: Laura Urzică, Ilie Olaru, Paula Olaru, Lucreţia Ilisan…
    …Rămân cu speranţa că printre elevii, cărora le-am pus în mână prima oară creionul, vor fi şi din aceea care  nu o vor uita pe învăţătoarea lor, Leontina Georgescu…”

Învăţătoare – educatoare, LEONTINA GEORGESCU, 

Piteşti, 26 martie 2002)

 

Leontina și mătușa Maria, în 1945

💖💖💖

    Mărturisirea peste ani a doamnei învăţătoare Melania Dinu este o dovadă că neuitarea învăţătoarei sale, Leontina Georgescu, a reprezentat pentru ea un reper :
    „Timpul aleargă…Parcă mai ieri -  1 septembrie 1976 - , într-o zi aurită, când frunzele ruginii se pregăteau să ţeasă covorul toamnei, întâmpinam pentru prima oară, în curtea şcolii, nişte copii sfioşi, stăpâniţi de emoţie, unii chiar cu lacrimi în ochi… Au trecut mulţi ani de atunci. Păstrez vie amintirea acelui moment! Atunci începea povestea mea şi a lor. Era debutul carierei mele de învăţătoare în şcoala unde am descoperit şi eu, alături de doamna învăţătoare Leontina Georgescu, bastonaşele, literele, primele adunări, cititul, povestitul…
    Mă gândesc ce fericită aş fi să le rămân în amintire aşa cum păstrez eu în inima şi în mintea mea chipul învăţătoarei mele. Ştiam că pentru ei şcoala reprezintă o cetate de poveşti. Am intrat în această cetate împreună, descoperindu-i tainele… Au urmat alte serii de şcolari, ani de muncă, efort, succese şi satisfacţii!”

💖💖💖

    „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele... parcă-mi saltă inima de bucurie.” Ion Creangă

    Și mie îmi saltă inima de bucurie, doar când mă gândesc la anii copilăriei mele, la timpul petrecut alături de părinții și bunicii mei, la amintirile atât de vii din grădiniță și din anii de școală.

    Răsfoind paginile monografice despre Liceul din Subcetate, găsesc mărturisirea doamnei mele educatoare din ultimul an de grădiniță, 1956-1957, LEONTINA GEORGESCU, atunci domnișoara Leontina ILISAN.

   În actualul sistem de învățământ, ar fi vorba despre clasa zero sau clasa pregătitoare. Eu eram în al șaptelea an și mă pregăteam pentru a păși în clasa întâi, dar în cu totul alte condiții decât astăzi...

   Comuna nu dispunea de o clădire sau de un spațiu corespunzător pentru funcționarea în condiții optime a învățământului preșcolar. Eram în perioada „obsedantului deceniu”, cum îl numea Marin Preda: anii 1950-1960. În noua clădire a școlii, dată în folosință în anul 1955, cu zece săli de clasă și o sală de sport, s-a înființat primul liceu din raionul Toplița, cu internat, adunând elevi din toată zona aceasta. Grădinița funcționa într-o încăpere a unei case particulare, din apropierea școlii. Toți preșcolarii, între 3 și 7 ani, aveam o singură educatoare, pe domnișoara Leontina Ilisan, și o îngrijitoare, pe tânăra Leontina Hurubă.

     Jucării? Îmi amintesc de niște figurine/ cuburi din lemn decolorate de vreme și uzură. Nu-mi amintesc să fi avut cărți de colorat, creioane, caiete. Satul încă nu era electrificat, așa că nu auziserăm nici de radio. Doar la școala nouă, la internat și la primărie se adusese curent electric de la Fabrica din Hodoșa. Primul televizor? L-am avut la școală când eu eram în clasa a VII-a. Cărți? Nu aveam nici acasă, nici la grădiniță. Primele cărți pentru copii am citit și am avut când am cumpărat pentru copilul meu, trăind alături de el o a doua și alt fel de copilărie. Dar, domnișoara educatoare, pasionată de munca ei, era tânără, bine pregătiră, activă, creativă, inspirată în a ne antrena în tot felul de activități de grup, de a fi parteneri activi și creativi. Mergeam cu cea mai mare bucurie și plăcere la grădiniță.

    Avea o culegere de povești din care ne citea, iar noi îi sorbeam cuvintele și intram, prin imaginație, în atmosfera poveștii. Urmând firul acestor povești, imaginam dialoguri, acțiuni și cream ad-hoc o scenetă, alegându-ne câte un rol, mereu altul la fiecare reluare a jocului. Îmi amintesc de „Capra cu trei iezi”, de „Fata babei și fata moșneagului”, de „Ursul păcălit de vulpe”, de „Punguța cu doi bani”... Tot cu ajutorul imaginației ne cream și recuzita, prezentând-o succint prin: „Să zicem că aceasta este fereastra”, „Să zicem că acesta este cuptorul”, „Să zicem că aceasta este fântâna”...Cuvântul era suficient pentru a ne crea o proprie imagine, în funcție de experiențele personale de zi cu zi.

    Când în facultate, la Metodica predării Limbii franceze ni s-a vorbit de „jeu de rôle”, mi-am amintit zâmbind amintirilor trăite în grădinița din Subcetate, unde domnișoara educatoare ne-a incitat imaginația și visarea.

    Doamna educatoare ne iniția în diferite jocuri distractive cu rol didactic: „Printre munți și printre văi” (care dădea frâu liber imaginației în a crea rime, după mdelul: „Printre munți și printre văi, trece o căruță,/ Dintre toate fetele tu ești mai drăguță”), „Batistuța”, „De-a baba oarba”, „De-a prinselea”, „De-a ascunsul”...

     Fiecare joc începea printr-o „numărătoare” a participanților, pentru a desemna pe cel care deschide jocul. Textul, de obicei versificat, era despărțit în silabe, fiecare silabă fiind atribuită unui jucător. Exemple de texte: „Ala Bala, portocala,/ Iesi bădiță la portiță/ Că te-așteaptă Talion,/ Talion, fecior de domn,/ Cu caii -mpăratului,/ Cu biciul cumnatului”. Sau „În Oceanul Pacific/ Trăia un pește mic/ Și pe coada lui scria:/ Ieși afară dumneata”.

    Îmi amintesc de minuțiozitatea cu care am pregătit serbarea de sfârșit de an școlar, pentru mine de absolvire a cursului preșcolar. În program am avut cântece, dansuri populare, poezii, scenetă. Am avut onoarea „să dirijez” corul, deloc complicat din moment ce toate cântecelele erau în măsura de 2/4.

   Dansul tradițional, pentru care mama mi-a țesut cămașă, poale și prigitoare pe măsură, era de perechi și se numea „Ardeleanca”. Îmi amintesc și câteva strigături umoristice care făceau haz prin contradicția dintre plăcerea jocului și nepriceperea la muncile din gospodăria țărănească: „Ardeleanca știu juca/ Pâinea n-o știu frământa,/Pe lopată n-o știu pune/ Dar îmi place jocu-n lume./ Ardeleanca știu s-o joc/ Pâinea nu știu ca s-o coc...” În felul acesta învățam bucuria trăită prin dans, să ne familiarizăm cu umorul și să creăm voie bună, dar învățam și că plăcutul trebuie îmbinat armonios cu utilul, cu necesitatea de a deprinde rostul unor activități vitale.

Costumul meu nou lucrat de mama pentru serbare,

îmbrăcat de nepoata mea,

după 50 de ani

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/06/ia-poarta-spre-nemurire.html

   Pentru scenetă am avut costumație „specială”, realizată din hârtie creponată colorată. Îmi amintesc de delicatețea rochiței mele ce putea ceda la o mică neatenție.

    Îmi amintesc de după-amiaza petrecută în familia doamnei educatoare, când am cunoscut-o pe sora ei cea mică, Paraschiva, cu doi ani mai mare decât mine, cu cere ne-am jucat în „căsuța ei de poveste”, o celnă cu otavă. Probabil era spre sfârșitul anului școlar, când părinții mei , ocupați cu muncile la câmp, mai departe de casă, intenționau să mă ia cu ei de dimineață. Ca să nu lipsesc de la repetițiile în vederea serbării finale, domnișoara a propus să mă ia acasă la ea după programul de grădiniță. Câtă dăruire, câtă implicare, câtă pasiune!

     Au trecut muuulți ani de atunci! Îmi amintesc de domnia sa cu drag și respect. Acum pot aprecia cât de importantă a fost pentru mine această întâlnire, la început de drum! Se spune că suntem suma oamenilor cu care am avut norocul să ne întâlnim în viață.

   Odihnă în pacea cerească, Doamna educatoare Leontina Georgescu! Fie-vă veșnică amintirea, Om vrednic și luminos!

Profesor Doinița-Ana Dobrean

1957- Serbare de sfârșit de a școlar la Grădinița din Subcertate

Educatare Leontina Ilisan

AUREL ROMAN(1938-2011) și IOANA ROMAN (1940-2008), profesori de Științe Biologice la LIceul din Subcetate. Mărturisiri

 

Mărturisire pentru cartea

LICEUL DIN SUBCETATE, județul Harghita.

Prezentare monografică.

1956-1958; 1961-2002, 

Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, profesori, 

Editura Scoruș, 2002, pp. 58-59

https://revistalyceum.blogspot.com/2023/04/liceul-miron-cristea-sarbatorit-la-40.html

    „Panta rea- totul curge, totul trece, zice latinul, rămân doar amintirile…
    Dacă în memoria Pământului evenimentele trecute se regăsesc în succesiunea stratelor geologice, tot aşa evenimentele trăite de individul uman sunt imortalizate în creierul uman, prin sinteza unor substanţe – heteroproteine (ARN, ADN). Ele durează întreaga viaţă, asigurându-i individului o sursă de informaţie, o posibilitate de remember a existenţei sale…
    …O învălmăşeală de amintiri ne copleşesc, legate de anii petrecuţi la Liceul din Subcetate, sfidându-l parcă pe zeul Cronos, despre care Lucretius spunea că schimbă faţa lucrurilor … şi „aşterne” uitarea. Voi selecţiona doar pe cele legate de imaginea iconografică (film, televiziune) şi de activitatea de stimulare a imaginaţiei, a cercetării şi a creativităţii.
    Îmi amintesc cu plăcere de starea de comuniune de atunci (1963), care astăzi pierde teren în faţa izolaţionismului. Un moment episodic este aducerea primului televizor în comună, într-un local public –şcoala, cu mari eforturi de către regretatul director Dan Cremenciuc şi de câţiva inimoşi profesori din cei cinci sau şase veniţi în toamna aceea la liceu.
    Cât interes, câtă curiozitate şi afecţiune spirituală stârneau emisiunile de divertisment, transmisiile lui Andrei Bacalu despre expediţiile cosmonauţilor, despre aselenizare! Cu câtă punctualitate veneau  în sala neîncăpătoare copii, adulţi, bătrâni şi urmăreau în linişte derularea emisiunilor, pe care le comentau în zilele următoare!
Atracţia aceasta pentru multimedia se manifesta şi în cadrul lecţiilor de anatomie şi fiziologie umană, prin emisiunile de televiziune integrată, aşteptate cu mult interes de către elevi pentru că erau completate cu proiecţiile unor secvenţe de filme didactice ce vizau tema prezentată .Proiectam pentru elevi şi filme artistice cu tematică din literatura română şi universală, filme împrumutate de la centrul regional de difuzare a filmelor, cu bunăvoinţa directorului Almăşan, sau de la Filmoteca şcolară din Târgu-Mureş.
    Preferinţa pentru imaginea proiectată a fost apoi extinsă şi la spectacolele de tip revistă – „Bal mascat la Subcetate”, parodie pe muzica operetei Crai Nou -, la brigăzile artistice, la brigăzile ştiinţifice, concursurile „Cine ştie câştigă”, desfăşurate între elevii claselor VII-XI, conduse de profesorii Traian Ciociu, Marina Lazea, Aurel Roman, Cotfas Gheorghe, Maria Cotfas.
    Înfiriparea cultului muncii la tinerele vlăstare ale comunităţii a fost o permanentă grijă a ambiţiosului corp profesoral. „Munca este cea care te scapă de trei mari rele: plictiseală, viciu şi sărăcie” (Voltaire), dar mai presus de toate, completează Diderot, „îţi face zilele mai scurte şi viaţa mai lungă”.
    Selecţionând elevii cu înclinaţii pentru observarea şi investigarea  naturi, am înfiinţat cercul de ştiinţele naturii. Vie îmi este amintirea grupului de elevi care, înfruntând gerul dimineţilor de iarnă, luau trei probe pe zi ale temperaturi, câte o decadă din cele trei luni de iarnă; înregistrau datele, întocmeau diagrame, le interpretau, iar concluziile le prezentau unor colectivităţi mai mari.
    Cătă perseverenţă şi dragoste faţă de vieţuitoare manifesta grupul care se ocupa de colţul viu din laboratorul de biologie, asigurând hrana, oxigenarea apei şi curăţirea animalelor din acvariu şi terariu, făcând interasistenţe, observaţii asupra animalelor din captivitate.
O remarcabilă conlucrare intuitivă, dar şi concurenţă emulativă exista în grupul celor care modela micro şi macroforme de relief pozitiv sau negativ. Mulajele respective îmbogăţeau baza didactică, erau prezentate la expoziţii şcolare şi apreciate la faza judeţeană la concursul de creaţie al elevilor.
    Respectând parcă dictonul latin, înscris în acea vreme pe frontispiciul sălii de sport, Mens sana in corpore sano (Juvenal)(despre care un venit de la raion  spuse că este scris în ungureşte!),mulţi elevi îmbinau efortul intelectual cu cel fizic, recreativ, participând la drumeţii în orizontul local, la excursii în Munţii Gurghiului, Giurgeului, Hăşmaşului, Călimani, Bistriţei, Ceahlău, organizate cu scopul observării, investigării, imortalizării fotografice şi colectării materialului floristic, faunistic şi geologic pe care-l identificau şi prelucrau pentru colecţiile şcolii. Mai mult, a fost semnalată prezenţa, în lunca superioară a Mureşului, a unei plante rare, pe cale de dispariţie din zonă, laleaua pestriţă sau bibilica (Fritillaria meleagris), fapt consemnat la timpul respectiv printr-un articol publicat în presa judeţeană şi în revista de specialitate „Natura”.
    …Şi înşiruirea ar putea continua.
    Nu am făcut nominalizări pentru a nu uita pe unii, dar cei care vor citi aceste rânduri se vor regăsi ca participanţi la această trudă de dobândire a înţelepciunii – „singurul bun pe care nu ţi-l poate lua nimeni”. (Bias, VI î. Ch.)” 

Profesori, Aurel şi Ioana Roman, 

Sighişoara, ianuarie 2002)

Elevii clasei aIX-a ai Liceului Subcetate, 1965

Diriginte profesor AUREL ROMAN

1969: Ora de anatomie cu prof Aurel Roman

💥💥💥

Omagiu profesorilor noștri (1961-1973)!

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/06/omagiu-profesorilor-aurel-roman-1938-d.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/04/convorbire-cu-domnul-profesor-valer-v.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2023/02/in-honorem-profesor-laczko-cotfas.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesoara-maria-ciobotea-1942-2008-in.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2023/09/in-honorem-profesor-petru-cotfas.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/04/laleaua-pestrita-fritillaria-meleagris.html

 

Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!

     Moto: „Statornic în viață e numai drumul” (prof. Borțun)

    E început de august... Îmi amintesc cu nostalgie o călătorie cu trenul, făcută la început de august 1970, o călătorie foarte plăcută, de neuitat, în timpul căreia am întâlnit un om cu totul special. Mă întorceam acasă de la Sibiu. În gara din Brașov, un tânăr chipeș a urcat în același vagon cu mine. Am călătorit împreună până la Izvorul Mureșului. Era student la Timișoara și venea aici în tabără. Eu încheiasem cu bine anul I de studii la Universiatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Discuția noastră s-a înfiripat repede, a fost agreabilă, sinceră, firească. Aveam impresia că întâlnisem un vechi prieten, că putem aborda orice temă. Convorbirea noastră promitea îniriparea unei prietenii. Și a fost o prietenie frumoasă, întreținută prin corespondență la distanță, Cluj - Timișoara, timp de peste trei ani.  Oamenii vin și pleacă din viața noastră, dar fiecare te ajută să te împlinești, să-ți construiești personalitatea.

💥💥💥

„Un simbol al Primăverii, unei Primăveri”

- Scrisoare către un vechi prieten -

 

    Simt nevoia să-ţi scriu… să-ţi fac o mărturisire… ultima… Trebuie să mai fac ordine printre amintiri.

    Azi am citit una dintre scrisorile tale, rătăcită printre filele unui curs de la universitate, pe care, întâmplător l-am răsfoit. Şi, curios, am retrăit emoţia de altădată! Redescopăr, parcă, sinceritatea ta, în care am crezut. Reconstitui blândeţea chipului tău, seninătatea şi căldura privirii tale, ochii care dezvăluiau puterea sufletului, tandreţea şi delicateţea gesturilor tale. Cumpătarea şi echilibrul tău lăuntric, trăsături bine armonizate într-un trup puternic şi sănătos îmi stăruie în amintire. Şi totuşi n-am avut curajul – poate din teamă!? – să te urmez, să ascult doar glasul inimii mele. Părinţii erau potrivnici…

    Eram îndrăgostită. Ne-am întâlnit de prea puţine ori şi pentru prea puţin timp. Clipele trăite împreună, care mi se păreau minunate, le retrăiam de nenumărate ori, în lungile perioade de absenţă, de despărţire, atunci când dorul de tine mă copleşea, iar în mintea şi sufletul meu, amorţite de beatitudinea fericirii ameţitoare, atingeau dimensiuni fantastice. Trăiam şi cu frica de a nu fi pierdut simţul realităţii. Prezenţa, chipul, personalitatea ta erau proiectate în fantastic, erau permanent aureolate de o taină… Nu puteam crede că o astfel de fericire este posibilă!

    Mi-era teamă de momentul când va dispare această vrajă, din moment ce totul este trecător şi relativ. Mi-era teamă de mine însămi, că nu voi avea abilitatea s-o întreţin. Mi-era teamă că mă voi trezi din acea visare la o realitate necruţătoare, departe de cei care până atunci m-au iubit şi m-au ocrotit, alături de un străin, într-o lume rece şi nepăsătoare. Mă simţeam neajutorată, fragilă. Aveam nevoie de un imbold, de o încurajare venită din exterior, poate chiar de la părinţii mei. Recunosc că nu am avut puterea să trec peste hotărârea lor neînduplecată de a mă avea – din dragoste prea mare sau din egoism!? – mereu alături de ei. Crescusem cu prejudecata că nu poţi fi pe deplin fericit dacă nu asculţi de părinţi…

    Încercam să mă pun şi în postura ta. Puteam presupune că te frământau gânduri similare. Nu eram şi eu pentru tine doar o nălucă, o iluzie a idealului pe care şi-l făureşte fiecare despre jumătatea căutată?

    Ne-am întâlnit de puţine ori…Am comunicat prin scrisori, dar ele se scriu cu precauţie, pentru a nu aluneca în derizoriu, şi se citesc şi recitesc căutând gânduri nerostite…

    Apoi am renunţat la a ne scrie şi a ne căuta…fără rămas bun, fără adio, fără lacrimi şi suspine. A urmat doar o tăcere, o lungă tăcere…, abisală…, infinită…

Aş crede acum, după atâţia ani, înfiorător de mulţi, că a fost un vis, că ai fost doar o născocire a minţii, dacă nu rămânea o scrisoare şi, într-un plic îngălbenit de trecerea vremii, un mărţişor cu cea mai frumoasă dedicaţie: „Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!”

    Icoana chipului tău, ochii tăi pătrunzători şi zâmbetul tău cald m-au tulburat multă vreme… Au rămas în sufletul meu un reper pentru un şir lung de ani, o iluzie, identificându-se cu însuşi visul de fericire, pe care l-am căutat mereu după aceea, în van…

    În tine am găsit pe acel om căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. E suficientă o strângere de mână sau o privire pentru a simţi că s-a întâmplat ceva. Este important că te-am întâlnit şi că am găsit în tine „un om plin, bogat, valabil”, cum spunea Constantin Noica. Chiar dacă despărţirea a fost definitivă, păstrez bucuria şi mulţumirea că ne-am întâlnit, bucuria că am trăit un ceas bun al vieţii mele, un moment de sărbătoare miraculoasă.

    Chiar dacă nu-mi aparţin cuvintele, repet declaraţia de dragoste pe care marele filosof o considera cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”.

În loc de concluzie, apelez tot la profundul Constantin Noica: „Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să asculţi – şi să ţii minte”.

Text publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu