Omagiu educatoarei mele, LEONTINA ILISAN-GEORGESCU, din anul 1956-1957

Mărturisiri pentru cartea

LICEUL DIN SUBCETATE, județul Harghita.

Prezentare monografică.

1956-1958; 1961-2002, 

Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, profesori, 

Editura Scoruș, 2002

Nostalgia debutului meu. La Subcetate: 1952-1969

    „A depăna firul amintirilor cu 40-50 de ani în urmă – amintiri plăcute fiindcă fac parte din cei mai frumoşi ani, ai tinereţii mele -  înseamnă a trăi emoţii puternice.
    La 1 septembrie 2002 se împlinesc 50 de ani de când, sfioasă,  mi-am început cariera de dascăl, în urma repartiţiei ministeriale, la Şcoala de 7 ani Subcetate. În primii doi ani şcolari am predat fizica şi chimia, ca profesor suplinitor, în următorii doi ani şcolari am fost detaşată la Şcoala elementară nr.2 Filpea, ca învăţătoare directoare.

    În anii 1956-1958, perioadă în care am obţinut şi atestatul de educatoare, am lucrat ca educatoare- directoare la Grădiniţa din Subcetate-Centru. În anul imediat următor, am primit definitiv postul de învăţătoare şi am fost repartizată la clasa I (33 elevi). Am încercat să imprim în sufletul copiilor dragoste de muncă, seriozitate şi responsabilitate. Datorită acestui fapt, unii dintre  foştii mei elevi şi-au ales profesiunea de dascăl: Melania Şimon, Maria-Dorina Urzică, Dorel Suciu; alţii au terminat studii superioare (Rodica Bordea, Doina Ţepeluş)  sau şcoli postliceale: Leontina Marcu, Valeria Bordea…
    Nu pot să uit, din şirul profesorilor, pe cel care a fost ctitorul actualului liceu, profesorul Andrei Cotfas. El a umblat din casă în casă să-şi adune discipolii îndemnându-i să înveţe şi călăuzindu-i sub dictonul „Cine are carte are parte”. Mulţi dintre elevii anilor 1925-1969 poartă vie amintirea inimosului dascăl Andrei Cotfas; mulţi au urmat cariera didactică, ca de exemplu: Petru Cotfas, Dumitru Dobrean, Maria Dobrean, Ioana Dobrean, Maria Urzică, Vasile Urzică, Gheorghe Cotfas - unul dintre cei trei copii ai săi, un iscusit pedagog în predarea matematicii - Aurel Dobrean, Dorina Trifan, Iulia Dobrean, Dumitru Ţepeluş,Doina Dobrean, Livia Hurubă, Dumitru Stan, Doru Dobrean etc.
    Ca urmare a reînfiinţării liceului în comuna noastră, sub conducerea directorului Victor Tatu, s-a împrospătat  colectivul didactic, începând cu anul 1960, cu noi absolvenţi ai facultăţilor din Cluj, Iaşi şi Bucureşti. Au fost repartizaţi pe rând profesorii: Dan Cremenciuc, Livia Bibu,  Traian Ciociu, Gheorghe Cotfas, Nicolae Becze, Aurel Roman, Ioana Dobrean, Marina Lazea, Carol Stoica, Petru Cotfas, Maria Urzică, Maria Aitoneanu, Valer Vodă, Ana Zdârcu, Ştefan Popa, Emil Diţu etc. Colectivul didactic s-a sudat în jurul directorilor Victor Tatu şi Dan Cremenciuc, desfăşurând o intensă activitate şcolară şi extraşcolară.
În toţi aceşti ani s-au organizat frumoase serbări şcolare printre care aş aminti o scenetă pe care am realizat-o cu elevii din clasa mea şi care a plăcut foarte mult copiilor: „Mălina şi cei trei ursuleţi”, cu Valerica Bordea, Leontina Marcu în rolurile principale.
    Activitatea extradidactică s-a extins şi în cadrul Căminului Cultural. Au fost puse atunci în scenă piese ca „Soacra cu trei nurori” de Ion Creangă, „În valea cucului”, „Zestrea Ilenuţei”, „Mitrea Cocor”, de M.Sadoveanu etc. rolurile principale au fost încredinţate unor profesori şi învăţători ca: Laura Urzică, Ilie Olaru, Paula Olaru, Lucreţia Ilisan…
    …Rămân cu speranţa că printre elevii, cărora le-am pus în mână prima oară creionul, vor fi şi din aceea care  nu o vor uita pe învăţătoarea lor, Leontina Georgescu…”

Învăţătoare – educatoare, LEONTINA GEORGESCU, 

Piteşti, 26 martie 2002)

 

Leontina și mătușa Maria, în 1945

💖💖💖

    Mărturisirea peste ani a doamnei învăţătoare Melania Dinu este o dovadă că neuitarea învăţătoarei sale, Leontina Georgescu, a reprezentat pentru ea un reper :
    „Timpul aleargă…Parcă mai ieri -  1 septembrie 1976 - , într-o zi aurită, când frunzele ruginii se pregăteau să ţeasă covorul toamnei, întâmpinam pentru prima oară, în curtea şcolii, nişte copii sfioşi, stăpâniţi de emoţie, unii chiar cu lacrimi în ochi… Au trecut mulţi ani de atunci. Păstrez vie amintirea acelui moment! Atunci începea povestea mea şi a lor. Era debutul carierei mele de învăţătoare în şcoala unde am descoperit şi eu, alături de doamna învăţătoare Leontina Georgescu, bastonaşele, literele, primele adunări, cititul, povestitul…
    Mă gândesc ce fericită aş fi să le rămân în amintire aşa cum păstrez eu în inima şi în mintea mea chipul învăţătoarei mele. Ştiam că pentru ei şcoala reprezintă o cetate de poveşti. Am intrat în această cetate împreună, descoperindu-i tainele… Au urmat alte serii de şcolari, ani de muncă, efort, succese şi satisfacţii!”

💖💖💖

    „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele... parcă-mi saltă inima de bucurie.” Ion Creangă

    Și mie îmi saltă inima de bucurie, doar când mă gândesc la anii copilăriei mele, la timpul petrecut alături de părinții și bunicii mei, la amintirile atât de vii din grădiniță și din anii de școală.

    Răsfoind paginile monografice despre Liceul din Subcetate, găsesc mărturisirea doamnei mele educatoare din ultimul an de grădiniță, 1956-1957, LEONTINA GEORGESCU, atunci domnișoara Leontina ILISAN.

   În actualul sistem de învățământ, ar fi vorba despre clasa zero sau clasa pregătitoare. Eu eram în al șaptelea an și mă pregăteam pentru a păși în clasa întâi, dar în cu totul alte condiții decât astăzi...

   Comuna nu dispunea de o clădire sau de un spațiu corespunzător pentru funcționarea în condiții optime a învățământului preșcolar. Eram în perioada „obsedantului deceniu”, cum îl numea Marin Preda: anii 1950-1960. În noua clădire a școlii, dată în folosință în anul 1955, cu zece săli de clasă și o sală de sport, s-a înființat primul liceu din raionul Toplița, cu internat, adunând elevi din toată zona aceasta. Grădinița funcționa într-o încăpere a unei case particulare, din apropierea școlii. Toți preșcolarii, între 3 și 7 ani, aveam o singură educatoare, pe domnișoara Leontina Ilisan, și o îngrijitoare, pe tânăra Leontina Hurubă.

     Jucării? Îmi amintesc de niște figurine/ cuburi din lemn decolorate de vreme și uzură. Nu-mi amintesc să fi avut cărți de colorat, creioane, caiete. Satul încă nu era electrificat, așa că nu auziserăm nici de radio. Doar la școala nouă, la internat și la primărie se adusese curent electric de la Fabrica din Hodoșa. Primul televizor? L-am avut la școală când eu eram în clasa a VII-a. Cărți? Nu aveam nici acasă, nici la grădiniță. Primele cărți pentru copii am citit și am avut când am cumpărat pentru copilul meu, trăind alături de el o a doua și alt fel de copilărie. Dar, domnișoara educatoare, pasionată de munca ei, era tânără, bine pregătiră, activă, creativă, inspirată în a ne antrena în tot felul de activități de grup, de a fi parteneri activi și creativi. Mergeam cu cea mai mare bucurie și plăcere la grădiniță.

    Avea o culegere de povești din care ne citea, iar noi îi sorbeam cuvintele și intram, prin imaginație, în atmosfera poveștii. Urmând firul acestor povești, imaginam dialoguri, acțiuni și cream ad-hoc o scenetă, alegându-ne câte un rol, mereu altul la fiecare reluare a jocului. Îmi amintesc de „Capra cu trei iezi”, de „Fata babei și fata moșneagului”, de „Ursul păcălit de vulpe”, de „Punguța cu doi bani”... Tot cu ajutorul imaginației ne cream și recuzita, prezentând-o succint prin: „Să zicem că aceasta este fereastra”, „Să zicem că acesta este cuptorul”, „Să zicem că aceasta este fântâna”...Cuvântul era suficient pentru a ne crea o proprie imagine, în funcție de experiențele personale de zi cu zi.

    Când în facultate, la Metodica predării Limbii franceze ni s-a vorbit de „jeu de rôle”, mi-am amintit zâmbind amintirilor trăite în grădinița din Subcetate, unde domnișoara educatoare ne-a incitat imaginația și visarea.

    Doamna educatoare ne iniția în diferite jocuri distractive cu rol didactic: „Printre munți și printre văi” (care dădea frâu liber imaginației în a crea rime, după mdelul: „Printre munți și printre văi, trece o căruță,/ Dintre toate fetele tu ești mai drăguță”), „Batistuța”, „De-a baba oarba”, „De-a prinselea”, „De-a ascunsul”...

     Fiecare joc începea printr-o „numărătoare” a participanților, pentru a desemna pe cel care deschide jocul. Textul, de obicei versificat, era despărțit în silabe, fiecare silabă fiind atribuită unui jucător. Exemple de texte: „Ala Bala, portocala,/ Iesi bădiță la portiță/ Că te-așteaptă Talion,/ Talion, fecior de domn,/ Cu caii -mpăratului,/ Cu biciul cumnatului”. Sau „În Oceanul Pacific/ Trăia un pește mic/ Și pe coada lui scria:/ Ieși afară dumneata”.

    Îmi amintesc de minuțiozitatea cu care am pregătit serbarea de sfârșit de an școlar, pentru mine de absolvire a cursului preșcolar. În program am avut cântece, dansuri populare, poezii, scenetă. Am avut onoarea „să dirijez” corul, deloc complicat din moment ce toate cântecelele erau în măsura de 2/4.

   Dansul tradițional, pentru care mama mi-a țesut cămașă, poale și prigitoare pe măsură, era de perechi și se numea „Ardeleanca”. Îmi amintesc și câteva strigături umoristice care făceau haz prin contradicția dintre plăcerea jocului și nepriceperea la muncile din gospodăria țărănească: „Ardeleanca știu juca/ Pâinea n-o știu frământa,/Pe lopată n-o știu pune/ Dar îmi place jocu-n lume./ Ardeleanca știu s-o joc/ Pâinea nu știu ca s-o coc...” În felul acesta învățam bucuria trăită prin dans, să ne familiarizăm cu umorul și să creăm voie bună, dar învățam și că plăcutul trebuie îmbinat armonios cu utilul, cu necesitatea de a deprinde rostul unor activități vitale.

Costumul meu nou lucrat de mama pentru serbare,

îmbrăcat de nepoata mea,

după 50 de ani

   Pentru scenetă am avut costumație „specială”, realizată din hârtie creponată colorată. Îmi amintesc de delicatețea rochiței mele ce putea ceda la o mică neatenție.

    Îmi amintesc de după-amiaza petrecută în familia doamnei educatoare, când am cunoscut-o pe sora ei cea mică, Paraschiva, cu doi ani mai mare decât mine, cu cere ne-am jucat în „căsuța ei de poveste”, o celnă cu otavă. Probabil era spre sfârșitul anului școlar, când părinții mei , ocupați cu muncile la câmp, mai departe de casă, intenționau să mă ia cu ei de dimineață. Ca să nu lipsesc de la repetițiile în vederea serbării finale, domnișoara a propus să mă ia acasă la ea după programul de grădiniță. Câtă dăruire, câtă implicare, câtă pasiune!

     Au trecut muuulți ani de atunci! Îmi amintesc de domnia sa cu drag și respect. Acum pot aprecia cât de importantă a fost pentru mine această întâlnire, la început de drum! Se spune că suntem suma oamenilor cu care am avut norocul să ne întâlnim în viață.

   Odihnă în pacea cerească, Doamna educatoare Leontina Georgescu! Fie-vă veșnică amintirea, Om vrednic și luminos!

Profesor Doinița-Ana Dobrean

1957- Serbare de sfârșit de a școlar la Grădinița din Subcertate

Educatare Leontina Ilisan

AUREL ROMAN(1938-2011) și IOANA ROMAN (1940-2008), profesori de Științe Biologice la LIceul din Subcetate. Mărturisiri

 

Mărturisire pentru cartea

LICEUL DIN SUBCETATE, județul Harghita.

Prezentare monografică.

1956-1958; 1961-2002, 

Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, profesori, 

Editura Scoruș, 2002, pp. 58-59

https://revistalyceum.blogspot.com/2023/04/liceul-miron-cristea-sarbatorit-la-40.html

    „Panta rea- totul curge, totul trece, zice latinul, rămân doar amintirile…
    Dacă în memoria Pământului evenimentele trecute se regăsesc în succesiunea stratelor geologice, tot aşa evenimentele trăite de individul uman sunt imortalizate în creierul uman, prin sinteza unor substanţe – heteroproteine (ARN, ADN). Ele durează întreaga viaţă, asigurându-i individului o sursă de informaţie, o posibilitate de remember a existenţei sale…
    …O învălmăşeală de amintiri ne copleşesc, legate de anii petrecuţi la Liceul din Subcetate, sfidându-l parcă pe zeul Cronos, despre care Lucretius spunea că schimbă faţa lucrurilor … şi „aşterne” uitarea. Voi selecţiona doar pe cele legate de imaginea iconografică (film, televiziune) şi de activitatea de stimulare a imaginaţiei, a cercetării şi a creativităţii.
    Îmi amintesc cu plăcere de starea de comuniune de atunci (1963), care astăzi pierde teren în faţa izolaţionismului. Un moment episodic este aducerea primului televizor în comună, într-un local public –şcoala, cu mari eforturi de către regretatul director Dan Cremenciuc şi de câţiva inimoşi profesori din cei cinci sau şase veniţi în toamna aceea la liceu.
    Cât interes, câtă curiozitate şi afecţiune spirituală stârneau emisiunile de divertisment, transmisiile lui Andrei Bacalu despre expediţiile cosmonauţilor, despre aselenizare! Cu câtă punctualitate veneau  în sala neîncăpătoare copii, adulţi, bătrâni şi urmăreau în linişte derularea emisiunilor, pe care le comentau în zilele următoare!
Atracţia aceasta pentru multimedia se manifesta şi în cadrul lecţiilor de anatomie şi fiziologie umană, prin emisiunile de televiziune integrată, aşteptate cu mult interes de către elevi pentru că erau completate cu proiecţiile unor secvenţe de filme didactice ce vizau tema prezentată .Proiectam pentru elevi şi filme artistice cu tematică din literatura română şi universală, filme împrumutate de la centrul regional de difuzare a filmelor, cu bunăvoinţa directorului Almăşan, sau de la Filmoteca şcolară din Târgu-Mureş.
    Preferinţa pentru imaginea proiectată a fost apoi extinsă şi la spectacolele de tip revistă – „Bal mascat la Subcetate”, parodie pe muzica operetei Crai Nou -, la brigăzile artistice, la brigăzile ştiinţifice, concursurile „Cine ştie câştigă”, desfăşurate între elevii claselor VII-XI, conduse de profesorii Traian Ciociu, Marina Lazea, Aurel Roman, Cotfas Gheorghe, Maria Cotfas.
    Înfiriparea cultului muncii la tinerele vlăstare ale comunităţii a fost o permanentă grijă a ambiţiosului corp profesoral. „Munca este cea care te scapă de trei mari rele: plictiseală, viciu şi sărăcie” (Voltaire), dar mai presus de toate, completează Diderot, „îţi face zilele mai scurte şi viaţa mai lungă”.
    Selecţionând elevii cu înclinaţii pentru observarea şi investigarea  naturi, am înfiinţat cercul de ştiinţele naturii. Vie îmi este amintirea grupului de elevi care, înfruntând gerul dimineţilor de iarnă, luau trei probe pe zi ale temperaturi, câte o decadă din cele trei luni de iarnă; înregistrau datele, întocmeau diagrame, le interpretau, iar concluziile le prezentau unor colectivităţi mai mari.
    Cătă perseverenţă şi dragoste faţă de vieţuitoare manifesta grupul care se ocupa de colţul viu din laboratorul de biologie, asigurând hrana, oxigenarea apei şi curăţirea animalelor din acvariu şi terariu, făcând interasistenţe, observaţii asupra animalelor din captivitate.
O remarcabilă conlucrare intuitivă, dar şi concurenţă emulativă exista în grupul celor care modela micro şi macroforme de relief pozitiv sau negativ. Mulajele respective îmbogăţeau baza didactică, erau prezentate la expoziţii şcolare şi apreciate la faza judeţeană la concursul de creaţie al elevilor.
    Respectând parcă dictonul latin, înscris în acea vreme pe frontispiciul sălii de sport, Mens sana in corpore sano (Juvenal)(despre care un venit de la raion  spuse că este scris în ungureşte!),mulţi elevi îmbinau efortul intelectual cu cel fizic, recreativ, participând la drumeţii în orizontul local, la excursii în Munţii Gurghiului, Giurgeului, Hăşmaşului, Călimani, Bistriţei, Ceahlău, organizate cu scopul observării, investigării, imortalizării fotografice şi colectării materialului floristic, faunistic şi geologic pe care-l identificau şi prelucrau pentru colecţiile şcolii. Mai mult, a fost semnalată prezenţa, în lunca superioară a Mureşului, a unei plante rare, pe cale de dispariţie din zonă, laleaua pestriţă sau bibilica (Fritillaria meleagris), fapt consemnat la timpul respectiv printr-un articol publicat în presa judeţeană şi în revista de specialitate „Natura”.
    …Şi înşiruirea ar putea continua.
    Nu am făcut nominalizări pentru a nu uita pe unii, dar cei care vor citi aceste rânduri se vor regăsi ca participanţi la această trudă de dobândire a înţelepciunii – „singurul bun pe care nu ţi-l poate lua nimeni”. (Bias, VI î. Ch.)” 

Profesori, Aurel şi Ioana Roman, 

Sighişoara, ianuarie 2002)

Elevii clasei aIX-a ai Liceului Subcetate, 1965

Diriginte profesor AUREL ROMAN

1969: Ora de anatomie cu prof Aurel Roman

💥💥💥

Omagiu profesorilor noștri (1961-1973)!

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/06/omagiu-profesorilor-aurel-roman-1938-d.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/04/convorbire-cu-domnul-profesor-valer-v.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2023/02/in-honorem-profesor-laczko-cotfas.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesoara-maria-ciobotea-1942-2008-in.html

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2023/09/in-honorem-profesor-petru-cotfas.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/04/laleaua-pestrita-fritillaria-meleagris.html

 

Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!

     Moto: „Statornic în viață e numai drumul” (prof. Borțun)

    E început de august... Îmi amintesc cu nostalgie o călătorie cu trenul, făcută la început de august 1970, o călătorie foarte plăcută, de neuitat, în timpul căreia am întâlnit un om cu totul special. Mă întorceam acasă de la Sibiu. În gara din Brașov, un tânăr chipeș a urcat în același vagon cu mine. Am călătorit împreună până la Izvorul Mureșului. Era student la Timișoara și venea aici în tabără. Eu încheiasem cu bine anul I de studii la Universiatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Discuția noastră s-a înfiripat repede, a fost agreabilă, sinceră, firească. Aveam impresia că întâlnisem un vechi prieten, că putem aborda orice temă. Convorbirea noastră promitea îniriparea unei prietenii. Și a fost o prietenie frumoasă, întreținută prin corespondență la distanță, Cluj - Timișoara, timp de peste trei ani.  Oamenii vin și pleacă din viața noastră, dar fiecare te ajută să te împlinești, să-ți construiești personalitatea.

💥💥💥

„Un simbol al Primăverii, unei Primăveri”

- Scrisoare către un vechi prieten -

 

    Simt nevoia să-ţi scriu… să-ţi fac o mărturisire… ultima… Trebuie să mai fac ordine printre amintiri.

    Azi am citit una dintre scrisorile tale, rătăcită printre filele unui curs de la universitate, pe care, întâmplător l-am răsfoit. Şi, curios, am retrăit emoţia de altădată! Redescopăr, parcă, sinceritatea ta, în care am crezut. Reconstitui blândeţea chipului tău, seninătatea şi căldura privirii tale, ochii care dezvăluiau puterea sufletului, tandreţea şi delicateţea gesturilor tale. Cumpătarea şi echilibrul tău lăuntric, trăsături bine armonizate într-un trup puternic şi sănătos îmi stăruie în amintire. Şi totuşi n-am avut curajul – poate din teamă!? – să te urmez, să ascult doar glasul inimii mele. Părinţii erau potrivnici…

    Eram îndrăgostită. Ne-am întâlnit de prea puţine ori şi pentru prea puţin timp. Clipele trăite împreună, care mi se păreau minunate, le retrăiam de nenumărate ori, în lungile perioade de absenţă, de despărţire, atunci când dorul de tine mă copleşea, iar în mintea şi sufletul meu, amorţite de beatitudinea fericirii ameţitoare, atingeau dimensiuni fantastice. Trăiam şi cu frica de a nu fi pierdut simţul realităţii. Prezenţa, chipul, personalitatea ta erau proiectate în fantastic, erau permanent aureolate de o taină… Nu puteam crede că o astfel de fericire este posibilă!

    Mi-era teamă de momentul când va dispare această vrajă, din moment ce totul este trecător şi relativ. Mi-era teamă de mine însămi, că nu voi avea abilitatea s-o întreţin. Mi-era teamă că mă voi trezi din acea visare la o realitate necruţătoare, departe de cei care până atunci m-au iubit şi m-au ocrotit, alături de un străin, într-o lume rece şi nepăsătoare. Mă simţeam neajutorată, fragilă. Aveam nevoie de un imbold, de o încurajare venită din exterior, poate chiar de la părinţii mei. Recunosc că nu am avut puterea să trec peste hotărârea lor neînduplecată de a mă avea – din dragoste prea mare sau din egoism!? – mereu alături de ei. Crescusem cu prejudecata că nu poţi fi pe deplin fericit dacă nu asculţi de părinţi…

    Încercam să mă pun şi în postura ta. Puteam presupune că te frământau gânduri similare. Nu eram şi eu pentru tine doar o nălucă, o iluzie a idealului pe care şi-l făureşte fiecare despre jumătatea căutată?

    Ne-am întâlnit de puţine ori…Am comunicat prin scrisori, dar ele se scriu cu precauţie, pentru a nu aluneca în derizoriu, şi se citesc şi recitesc căutând gânduri nerostite…

    Apoi am renunţat la a ne scrie şi a ne căuta…fără rămas bun, fără adio, fără lacrimi şi suspine. A urmat doar o tăcere, o lungă tăcere…, abisală…, infinită…

Aş crede acum, după atâţia ani, înfiorător de mulţi, că a fost un vis, că ai fost doar o născocire a minţii, dacă nu rămânea o scrisoare şi, într-un plic îngălbenit de trecerea vremii, un mărţişor cu cea mai frumoasă dedicaţie: „Un simbol al Primăverii, unei Primăveri!”

    Icoana chipului tău, ochii tăi pătrunzători şi zâmbetul tău cald m-au tulburat multă vreme… Au rămas în sufletul meu un reper pentru un şir lung de ani, o iluzie, identificându-se cu însuşi visul de fericire, pe care l-am căutat mereu după aceea, în van…

    În tine am găsit pe acel om căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. E suficientă o strângere de mână sau o privire pentru a simţi că s-a întâmplat ceva. Este important că te-am întâlnit şi că am găsit în tine „un om plin, bogat, valabil”, cum spunea Constantin Noica. Chiar dacă despărţirea a fost definitivă, păstrez bucuria şi mulţumirea că ne-am întâlnit, bucuria că am trăit un ceas bun al vieţii mele, un moment de sărbătoare miraculoasă.

    Chiar dacă nu-mi aparţin cuvintele, repet declaraţia de dragoste pe care marele filosof o considera cea mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”.

În loc de concluzie, apelez tot la profundul Constantin Noica: „Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să asculţi – şi să ţii minte”.

Text publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011

Autor Doina Dobreanu

 

O experiență culturală de neuitat: Elevii Liceului „Miron Cristea” Subcetate în vizită în localitatea Saca din Republica Moldova

    În cadrul acordului de înfrățire dintre comunele Subcetate (județul Harghita) și Ghelăuza (raionul Strășeni), un grup de elevi de la Liceul „Miron Cristea” a efectuat o deplasare în Republica Moldova. Grupul  „Folk în Dar”, însoțit de două cadre didactice, a participat la „Zilele Satului Saca”, unde a susținut un program artistic.

    Elevii au interpretat piese din repertoriul  muzicii folk românești, piese care au fost bine primite de publicul prezent și au contribuit la promovarea activităților artistice desfășurate în liceul nostru.

    Pe lângă participarea la spectacol, deplasarea a avut și o componentă educativă, elevii desfășurând activități în afara programului festiv:

- Au efectuat o vizită cu caracter ecologic în Rezervația Științifică „Codrii” din Lozova.

- Au vizitat obiectivele culturale și istorice principale din capitala Chișinău.

    Evenimentul de la Saca a reunit mai multe delegații din România. Pe parcursul întregii deplasări, elevii noștri au avut ocazia să socializeze cu tineri din alte județe.

    Programul cultural complet, deschis de ansamblul folcloric din Saca  „Focul Dorului” , a cuprins genuri diferite:

- Muzică folk susținută de Grupul „Folk în Dar” de la Liceul „Miron Cristea” Subcetate și Grupul „Dacii liberi”  din județul Vaslui. 

- Dansuri populare tradiționale prezentate de ansamblurile de tineri din Cernești (Maramureș), Măgura Ilvei (Bistrița-Năsăud) și Șuletea (județul Vaslui).

    Manifestarea s-a încheiat cu recitalurile artiștilor Guz și Pavel Stratan, urmate de un Foc de artificii.

    Vizita în raionul Strășeni a fost o oportunitate minunată de a învăța lucruri noi și de a lega prietenii. Le felicităm pe fete pentru seriozitate și pentru bucuria cu care au cântat și au reprezentat liceul și comunitatea  noastră!

    Participanții din partea liceului :

 Grupul  „Folk în Dar”

     Cadre didactice însoțitoare: profesor  Buzilă Eugenia-Daniela și prof. înv. preșcolar Urzică Viorica

    Notă: Deplasarea s-a realizat alături de delegația oficială formată din Primarul Vasile Rusu, Traian Muscă - consilier, Aurel Vaidos,  Lădaru Pavel - informatician și Urzică Lucreția - creatoare de costume tradiționale.

Articol realizat de,

prof. Buzilă Eugenia-Daniela

prof. înv. preșcolar Urzică Viorica

IT ALL STARTED WITH A CHRISTMAS CARD – O CĂLĂTORIE EUROPEANĂ PRIN PRIETENIE, CREATIVITATE ȘI COMUNICARE

 

    În anul școlar 2025–2026, un grup de 13 elevi ai clasei a VII-a de la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate a participat la proiectul eTwinning „It All Started with a Christmas Card”, alături de elevi și profesori din Grecia, Spania, Estonia și Ucraina.

    Proiectul a avut ca scop dezvoltarea competențelor de comunicare în limba engleză, promovarea dialogului intercultural și utilizarea creativă a tehnologiei în educație. Pornind de la o idee simplă – schimbul de felicitări de Crăciun – elevii au descoperit că o scrisoare sau o carte poștală poate deveni o punte între culturi și prietenii.

Pe parcursul proiectului, elevii au realizat și au trimis felicitări de Crăciun partenerilor europeni, au creat cărți poștale pornind de la fotografii preferate, au participat la activități dedicate Zilei Siguranței pe Internet și au colaborat la realizarea unor Padlet-uri comune cu urări de Paște și de final de an școlar. Pentru realizarea produselor digitale au fost utilizate instrumente precum Canva și Padlet, contribuind la dezvoltarea competențelor digitale și creative ale elevilor.

    Participarea la proiect a oferit elevilor oportunitatea de a utiliza limba engleză în contexte autentice, de a descoperi tradiții și obiceiuri din alte țări europene și de a înțelege mai bine importanța respectului și a colaborării într-o comunitate internațională.

    Proiectul a contribuit la dezvoltarea competențelor lingvistice, digitale, sociale și interculturale ale elevilor, încurajând comunicarea, empatia și deschiderea către diversitate. În același timp, a promovat imaginea școlii noastre în cadrul comunității eTwinning și a consolidat dimensiunea europeană a educației.

    Felicitări tuturor elevilor implicați pentru creativitate, responsabilitate și entuziasm!

🎄 Primele produse ale proiectului au fost felicitările de Crăciun, realizate cu entuziasm de elevi și trimise prin poștă partenerilor din Grecia, Spania, Estonia și Ucraina. Activitatea a oferit elevilor oportunitatea de a comunica în limba engleză și de a descoperi bucuria corespondenței tradiționale într-un proiect european.

🔒 Activitate dedicată Zilei Siguranței pe Internet, desfășurată în cadrul proiectului eTwinning „It All Started with a Christmas Card”. Elevii au realizat postere și mesaje de conștientizare privind utilizarea responsabilă și sigură a mediului online. 

🐣 Cu ocazia sărbătorilor pascale, elevii participanți la proiectul eTwinning „It All Started with a Christmas Card” au colaborat la realizarea unui Padlet internațional în care au postat urări de Paște, mesaje de prietenie și imagini reprezentative pentru tradițiile specifice fiecărei țări participante. Activitatea a oferit elevilor oportunitatea de a comunica în limba engleză într-un context autentic, de a descoperi asemănări și diferențe culturale și de a utiliza instrumente digitale colaborative într-un mediu european de învățare.

🌍 În cadrul activității „Postcard from My World”, elevii au ales o fotografie reprezentativă pentru lumea lor – un loc drag, un peisaj, un moment special sau un element al comunității locale – și au realizat cărți poștale în limba engleză. Prin descrierile redactate, elevii și-au dezvoltat competențele de exprimare scrisă și au avut ocazia să împărtășească partenerilor europeni aspecte din viața lor, cultura locală și locurile care îi reprezintă. Activitatea a încurajat creativitatea, reflecția personală și dialogul intercultural.

☀️ Activitatea „Summer Wishes Wall” a marcat încheierea unui an de colaborare europeană. Prin mesaje și urări de vacanță, elevii și-au exprimat aprecierea pentru experiențele trăite împreună și pentru prieteniile create în cadrul proiectului „It All Started with a Christmas Card”.

 💌 Astfel, ceea ce a început cu o simplă felicitare de Crăciun s-a transformat într-o frumoasă călătorie europeană a prieteniei, comunicării și descoperirii culturale. Prin fiecare mesaj, felicitare și activitate realizată împreună, elevii au demonstrat că educația poate construi punți între oameni, culturi și țări, contribuind la formarea unor cetățeni europeni deschiși, responsabili și creativi. 

Profesor coordonator,

Constantin Alisia

Liceul „Miron Cristea” Subcetate

 

 

 

Solstițiul de vară, Repere artistice contemporane. Pastelurile lui Csomortáni Gál László - Cosmina Marcela OLTEAN

I.

 Solstițiul de vară între lumină, timp și zgomotul lumii.

 Repere artistice contemporane

    În fiecare an, în jurul datei de 21 iunie, emisfera nordică traversează momentul solstițiului de vară – cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte din an. Din perspectivă astronomică, fenomenul marchează punctul în care Soarele atinge cea mai mare înălțime aparentă pe cer. Din perspectivă culturală, însă, solstițiul a reprezentat de-a lungul istoriei mult mai mult decât un eveniment calendaristic: un prag temporal, un reper ritualic și o modalitate prin care comunitățile și-au raportat existența la ciclurile cosmice.
Solstițiul de vară oferă ocazia de a și reflecta asupra modului în care artiștii contemporani au investigat lumina ca fenomen fizic, perceptiv și cosmic.
    În arta contemporană, solstițiul de vară nu apare prea des ca subiect în sine, însă întâlnim numeroase abordări ce au în centru lumina, peisajul sau observarea acestora. Artiștii interesați de land art, de fenomene astronomice și de percepția timpului transformă acest moment astronomic într-un cadru de cercetare. Solstițiul devine astfel o experiență ancorată în realitatea fizică a locului și, în același timp, o reflecție asupra modului în care percepem semnalele subtile ale lumii, aflate permanent între ordine și zgomot.

    Solstițiul ca instrument de observare
    Mișcarea Soarelui nu poate fi percepută direct, ci doar prin urmele pe care le lasă asupra mediului: modificarea umbrelor, schimbarea culorii luminii, variația duratei zilei. În acest sens, solstițiul este mai degrabă un fenomen al atenției decât al spectacolului.
Arta contemporană a găsit în această condiție un teren fertil de explorare. Multe dintre lucrările dedicate relației dintre om și cosmos nu urmăresc reprezentarea Soarelui, ci construiesc dispozitive prin care lumina, timpul și spațiul devin perceptibile. Aceste opere funcționează asemenea unor instrumente de măsurare sensibile, capabile să transforme fenomene naturale în experiențe estetice.

    Nancy Holt și arhitectura luminii
    Una dintre cele mai importante lucrări dedicate explicit solstițiului este Sun Tunnels (1973–1976), realizată de artista americană Nancy Holt în deșertul Great Basin din Utah.
    Lucrarea este compusă din patru cilindri monumentali de beton orientați astfel încât să încadreze răsăritul și apusul Soarelui în zilele solstițiilor de vară și de iarnă. Vizitatorul nu privește fenomenul astronomic din exterior, ci este plasat în interiorul unei structuri care îl face vizibil și comprehensibil.
    În această lucrare, lumina devine material sculptural. Umbrele și razele solare desenează permanent noi configurații, iar peisajul deșertic se transformă într-un observator astronomic. Holt propune o experiență în care percepția umană funcționează ca instrument de măsurare, iar timpul devine vizibil prin mișcarea luminii.
    Pentru discursurile contemporane despre mediu și percepție, Sun Tunnels poate fi interpretată și ca o investigație asupra „zgomotului” ambiental: o încercare de a extrage din multitudinea informațiilor vizuale un semnal precis, generat de mișcarea cosmică.

    Olafur Eliasson și cartografierea celei mai lungi zile
La aproape cincizeci de ani după realizarea lucrării lui Holt, artistul danezo-islandez Olafur Eliasson a propus o abordare diferită prin instalația Long Daylight Pavilion (2025), amplasată în Helsinki.
    Instalația transpune în spațiu traiectoria Soarelui din ziua solstițiului de vară. O serie de elemente verticale marchează pozițiile succesive ale astrului pe parcursul celei mai lungi zile din an, transformând un fenomen temporal într-o configurație arhitecturală.
    Lucrarea nu reprezintă Soarele, ci datele produse de mișcarea sa. Ea transformă informația astronomică într-un desen tridimensional, făcând perceptibil ceea ce în mod normal rămâne abstract. În acest sens, proiectul lui Eliasson poate fi înțeles ca o vizualizare a unui semnal natural, o traducere a timpului în spațiu și a luminii în formă.
    

    Charles Ross și arhitectura cerului
    Dacă Holt lucrează cu alinierea solară, iar Eliasson cu traseul luminii, Charles Ross explorează relația dintre corp și cosmos la o scară mult mai amplă. Proiectul său monumental Star Axis, început în 1971 și aflat încă în dezvoltare în deșertul din New Mexico, este simultan sculptură, observator astronomic și arhitectură.
    Toate formele și unghiurile construcției sunt determinate de alinieri între Pământ și stele. Vizitatorul poate parcurge spațiile interioare pentru a experimenta direct rotația planetei, orientarea axei terestre și ciclurile astronomice care se desfășoară pe perioade de mii de ani. Una dintre componentele centrale, Star Tunnel, este aliniată precis cu axa Pământului și face perceptibilă relația dintre observator și cerul polar.
    Deși Star Axis nu este dedicată solstițiului de vară, lucrarea împărtășește cu proiectele lui Holt și Eliasson aceeași preocupare fundamentală: transformarea fenomenelor cosmice în experiențe fizice. Ross nu ilustrează universul, ci îl construiește la scară umană.
    Imagini pentru proiectul Star Axis: https://www.staraxis.org/ 

    Cu mii de ani în urmă: Stonehenge
    Cu mult înaintea artei contemporane, monumentul megalitic Stonehenge a demonstrat fascinația umanității pentru relația dintre arhitectură și mișcarea Soarelui.
    Alinierea monumentului cu răsăritul de la solstițiul de vară transformă situl într-un instrument de observare a cerului. Din această perspectivă, Stonehenge poate fi privit ca unul dintre primele exemple de arhitectură experiențială construită în jurul unui fenomen astronomic.
    Dincolo de funcția sa ritualică sau calendaristică, monumentul oferă o lecție importantă pentru arta contemporană: relația dintre om și cosmos poate fi explorată prin spațiu, orientare și experiență directă, fără a recurge la reprezentare figurativă.

    Lumina ca experiență
  Privite împreună, aceste trei proiecte sugerează o schimbare importantă în raportarea artei contemporane la natură. Lumina nu mai este doar un element reprezentat pe o suprafață, așa cum se întâmpla în tradiția picturii. Ea devine material, structură și eveniment.
Nancy Holt folosește lumina pentru a face perceptibilă relația dintre corp și ciclurile solare. Olafur Eliasson transformă traiectoria Soarelui într-o formă arhitecturală care poate fi parcursă și înțeleasă. Charles Ross construiește spații în care mișcările planetare și stelare devin experiențe directe.
    În toate aceste cazuri, arta funcționează ca un instrument de observare. Ea face vizibile procese care există independent de noi, dar pe care rareori le percepem în mod conștient. Solstițiul de vară oferă astfel nu doar un reper calendaristic, ci și o invitație la reflecție asupra felului în care lumina structurează experiența noastră asupra lumii.
Într-o epocă dominată de imagini și informații, aceste lucrări reamintesc că unele dintre cele mai profunde experiențe estetice nu provin din acumularea de semne, ci din atenția acordată unor fenomene elementare: mișcarea Soarelui, schimbarea luminii și poziția noastră în raport cu cerul.

    Surse date și foto:
- Nancy Holt, Sun Tunnels (1973–1976), Holt/Smithson Foundation: https://holtsmithsonfoundation.org/sun-tunnels
- James Nisbet, Ecologies, Environments, and Energy Systems in Art of the 1960s and 1970s, MIT Press, 2014.
- Olafur Eliasson, Long Daylight Pavilion, HAM Helsinki Art Museum: https://www.hamhelsinki.fi/en/sculptures/long-daylight-pavilion
- Charles Ross, Star Axis: https://www.staraxis.org
- United States Naval Observatory, “Astronomical Applications: Solstices and Equinoxes”: https://aa.usno.navy.mil

- Encyclopaedia Britannica, “Summer Solstice”:

https://www.britannica.com/science/summer-solstice
 

II.

Lumina solară și memoria satului în pastelurile lui 

Csomortáni Gál László

    În cultura tradițională, solstițiul de vară reprezintă momentul culminant al ciclului solar, ziua în care lumina atinge maxima sa intensitate înainte de a începe, aproape imperceptibil, drumul spre iarnă. Asociat fertilității, recoltei și sărbătorilor comunitare, acest moment a generat de-a lungul timpului numeroase reprezentări artistice și ritualice. În spațiul românesc, Sânzienele sau Drăgaica au transformat solstițiul într-o sărbătoare a luminii, a vegetației și a continuității dintre generații.

    În seria de pasteluri realizate recent de artistul harghitean Csomortáni Gál László, lumina solară devine elementul central al compoziției și principalul purtător al memoriei. Artistul nu documentează satul doar în sens etnografic și nu urmărește fidelitatea realistă a peisajului ci caută o reflectare subiectivă a acestora. Casele, bisericile, drumurile și dealurile apar filtrate printr-o lumină aproape supranaturală, care transformă realitatea într-un spațiu al amintirii.

    Privite împreună, lucrările construiesc o adevărată cosmologie rurală. Soarele apare ca un nucleu vizual în jurul căruia gravitează întreaga existență a comunității. Uneori este reprezentat frontal, ca un disc incandescent suspendat deasupra satului, alteori se fragmentează în raze și reflexe care invadează arhitectura, vegetația și cerul. Lumina nu mai descrie obiectele, ci pare să le genereze.

    Această abordare trimite direct la imaginarul solstițial prezent în cultura populară. În tradiția Sânzienelor, lumina este percepută ca o energie fertilizatoare care leagă cerul de pământ și trecutul de prezent. În pastelurile lui László, această energie nu se manifestă prin ritualuri explicite, ci prin atmosfera care învăluie fiecare scenă. Câmpiile înflorite, siluetele umane, turlele bisericilor și copacii par surprinse într-un moment de maximă intensitate luminoasă, asemenea unei zile de solstițiu în care timpul încetinește și lumea devine pentru o clipă transparentă.

    Un element important al seriei este prezența constantă a bisericii. Ea nu apare doar ca reper arhitectural, ci ca axă simbolică între comunitate și cosmos. Razele care coboară asupra turlelor sau care izbucnesc din spatele acestora sugerează continuitatea dintre spiritualitatea populară și ciclurile naturii. În multe dintre lucrări, lumina solară și edificiul religios par să participe la același fenomen, ca și cum memoria locului ar fi păstrată simultan de credință și de natură

    Pastelul, prin materialitatea sa și prin capacitatea de a crea treceri delicate între culoare și lumină, contribuie decisiv la această atmosferă. Suprafețele vibrante și particulele cromatice produc impresia unei imagini aflate între realitate și vis. Privitorul are senzația că asistă nu la reprezentarea unui loc concret, ci la reconstituirea unei amintiri – cu părinți, bunici și locuri ale copilăriei.

    Din această perspectivă, seria poate fi interpretată ca o reflecție asupra moștenirii culturale. Nu este vorba despre patrimoniu în sens material, ci despre patrimoniul afectiv transmis prin imagine, poveste și experiență familială. Satul lui László nu este doar un spațiu geografic, ci un teritoriu al memoriei colective, în care fiecare casă, fiecare drum și fiecare câmp poartă urmele generațiilor anterioare.

    Lumina devine o metaforă a transmiterii. Ea circulă dintr-o lucrare în alta asemenea unei amintiri care trece de la părinți la copii, de la bunici la nepoți. În loc să fixeze trecutul într-o imagine nostalgică, artistul îl reactivează, oferindu-i o prezență vie. Soarele care domină aceste compoziții nu este doar astrul naturii, ci și simbolul unei continuități culturale care supraviețuiește prin memorie.

    În apropierea simbolică cu solstițiul de vară, aceste pasteluri pot fi citite ca imagini ale unui moment de plenitudine. Ele surprind nu doar lumina unei zile, ci lumina unei lumi: lumea satului transilvănean, a familiei, a tradițiilor și a experiențelor transmise între generații. În fața transformărilor contemporane, lucrările lui Ciomortani Gál László apar ca un act de recuperare și conservare prin artă, demonstrând că moștenirea culturală nu se transmite doar prin documente și obiecte, ci și prin imagini capabile să păstreze vie memoria locurilor și a oamenilor care le-au locuit.

Foto lucrări – arhiva artistului