I.
Solstițiul de vară între lumină, timp și zgomotul lumii.
Repere artistice contemporane
În fiecare an, în jurul datei de 21 iunie, emisfera nordică traversează momentul solstițiului de vară – cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte din an. Din perspectivă astronomică, fenomenul marchează punctul în care Soarele atinge cea mai mare înălțime aparentă pe cer. Din perspectivă culturală, însă, solstițiul a reprezentat de-a lungul istoriei mult mai mult decât un eveniment calendaristic: un prag temporal, un reper ritualic și o modalitate prin care comunitățile și-au raportat existența la ciclurile cosmice.
Solstițiul de vară oferă ocazia de a și reflecta asupra modului în care artiștii contemporani au investigat lumina ca fenomen fizic, perceptiv și cosmic.
În arta contemporană, solstițiul de vară nu apare prea des ca subiect în sine, însă întâlnim numeroase abordări ce au în centru lumina, peisajul sau observarea acestora. Artiștii interesați de land art, de fenomene astronomice și de percepția timpului transformă acest moment astronomic într-un cadru de cercetare. Solstițiul devine astfel o experiență ancorată în realitatea fizică a locului și, în același timp, o reflecție asupra modului în care percepem semnalele subtile ale lumii, aflate permanent între ordine și zgomot.
Solstițiul ca instrument de observare
Mișcarea Soarelui nu poate fi percepută direct, ci doar prin urmele pe care le lasă asupra mediului: modificarea umbrelor, schimbarea culorii luminii, variația duratei zilei. În acest sens, solstițiul este mai degrabă un fenomen al atenției decât al spectacolului.
Arta contemporană a găsit în această condiție un teren fertil de explorare. Multe dintre lucrările dedicate relației dintre om și cosmos nu urmăresc reprezentarea Soarelui, ci construiesc dispozitive prin care lumina, timpul și spațiul devin perceptibile. Aceste opere funcționează asemenea unor instrumente de măsurare sensibile, capabile să transforme fenomene naturale în experiențe estetice.
Nancy Holt și arhitectura luminii
Una dintre cele mai importante lucrări dedicate explicit solstițiului este Sun Tunnels (1973–1976), realizată de artista americană Nancy Holt în deșertul Great Basin din Utah.
Lucrarea este compusă din patru cilindri monumentali de beton orientați astfel încât să încadreze răsăritul și apusul Soarelui în zilele solstițiilor de vară și de iarnă. Vizitatorul nu privește fenomenul astronomic din exterior, ci este plasat în interiorul unei structuri care îl face vizibil și comprehensibil.
În această lucrare, lumina devine material sculptural. Umbrele și razele solare desenează permanent noi configurații, iar peisajul deșertic se transformă într-un observator astronomic. Holt propune o experiență în care percepția umană funcționează ca instrument de măsurare, iar timpul devine vizibil prin mișcarea luminii.
Pentru discursurile contemporane despre mediu și percepție, Sun Tunnels poate fi interpretată și ca o investigație asupra „zgomotului” ambiental: o încercare de a extrage din multitudinea informațiilor vizuale un semnal precis, generat de mișcarea cosmică.
Una dintre cele mai importante lucrări dedicate explicit solstițiului este Sun Tunnels (1973–1976), realizată de artista americană Nancy Holt în deșertul Great Basin din Utah.
Lucrarea este compusă din patru cilindri monumentali de beton orientați astfel încât să încadreze răsăritul și apusul Soarelui în zilele solstițiilor de vară și de iarnă. Vizitatorul nu privește fenomenul astronomic din exterior, ci este plasat în interiorul unei structuri care îl face vizibil și comprehensibil.
În această lucrare, lumina devine material sculptural. Umbrele și razele solare desenează permanent noi configurații, iar peisajul deșertic se transformă într-un observator astronomic. Holt propune o experiență în care percepția umană funcționează ca instrument de măsurare, iar timpul devine vizibil prin mișcarea luminii.
Pentru discursurile contemporane despre mediu și percepție, Sun Tunnels poate fi interpretată și ca o investigație asupra „zgomotului” ambiental: o încercare de a extrage din multitudinea informațiilor vizuale un semnal precis, generat de mișcarea cosmică.
Olafur Eliasson și cartografierea celei mai lungi zile
La aproape cincizeci de ani după realizarea lucrării lui Holt, artistul danezo-islandez Olafur Eliasson a propus o abordare diferită prin instalația Long Daylight Pavilion (2025), amplasată în Helsinki.
Instalația transpune în spațiu traiectoria Soarelui din ziua solstițiului de vară. O serie de elemente verticale marchează pozițiile succesive ale astrului pe parcursul celei mai lungi zile din an, transformând un fenomen temporal într-o configurație arhitecturală.
Lucrarea nu reprezintă Soarele, ci datele produse de mișcarea sa. Ea transformă informația astronomică într-un desen tridimensional, făcând perceptibil ceea ce în mod normal rămâne abstract. În acest sens, proiectul lui Eliasson poate fi înțeles ca o vizualizare a unui semnal natural, o traducere a timpului în spațiu și a luminii în formă.
Charles Ross și arhitectura cerului
Dacă Holt lucrează cu alinierea solară, iar Eliasson cu traseul luminii, Charles Ross explorează relația dintre corp și cosmos la o scară mult mai amplă. Proiectul său monumental Star Axis, început în 1971 și aflat încă în dezvoltare în deșertul din New Mexico, este simultan sculptură, observator astronomic și arhitectură.
Toate formele și unghiurile construcției sunt determinate de alinieri între Pământ și stele. Vizitatorul poate parcurge spațiile interioare pentru a experimenta direct rotația planetei, orientarea axei terestre și ciclurile astronomice care se desfășoară pe perioade de mii de ani. Una dintre componentele centrale, Star Tunnel, este aliniată precis cu axa Pământului și face perceptibilă relația dintre observator și cerul polar.
Deși Star Axis nu este dedicată solstițiului de vară, lucrarea împărtășește cu proiectele lui Holt și Eliasson aceeași preocupare fundamentală: transformarea fenomenelor cosmice în experiențe fizice. Ross nu ilustrează universul, ci îl construiește la scară umană.
Imagini pentru proiectul Star Axis: https://www.staraxis.org/
Dacă Holt lucrează cu alinierea solară, iar Eliasson cu traseul luminii, Charles Ross explorează relația dintre corp și cosmos la o scară mult mai amplă. Proiectul său monumental Star Axis, început în 1971 și aflat încă în dezvoltare în deșertul din New Mexico, este simultan sculptură, observator astronomic și arhitectură.
Toate formele și unghiurile construcției sunt determinate de alinieri între Pământ și stele. Vizitatorul poate parcurge spațiile interioare pentru a experimenta direct rotația planetei, orientarea axei terestre și ciclurile astronomice care se desfășoară pe perioade de mii de ani. Una dintre componentele centrale, Star Tunnel, este aliniată precis cu axa Pământului și face perceptibilă relația dintre observator și cerul polar.
Deși Star Axis nu este dedicată solstițiului de vară, lucrarea împărtășește cu proiectele lui Holt și Eliasson aceeași preocupare fundamentală: transformarea fenomenelor cosmice în experiențe fizice. Ross nu ilustrează universul, ci îl construiește la scară umană.
Imagini pentru proiectul Star Axis: https://www.staraxis.org/
Cu mii de ani în urmă: Stonehenge
Cu mult înaintea artei contemporane, monumentul megalitic Stonehenge a demonstrat fascinația umanității pentru relația dintre arhitectură și mișcarea Soarelui.
Alinierea monumentului cu răsăritul de la solstițiul de vară transformă situl într-un instrument de observare a cerului. Din această perspectivă, Stonehenge poate fi privit ca unul dintre primele exemple de arhitectură experiențială construită în jurul unui fenomen astronomic.
Dincolo de funcția sa ritualică sau calendaristică, monumentul oferă o lecție importantă pentru arta contemporană: relația dintre om și cosmos poate fi explorată prin spațiu, orientare și experiență directă, fără a recurge la reprezentare figurativă.
Cu mult înaintea artei contemporane, monumentul megalitic Stonehenge a demonstrat fascinația umanității pentru relația dintre arhitectură și mișcarea Soarelui.
Alinierea monumentului cu răsăritul de la solstițiul de vară transformă situl într-un instrument de observare a cerului. Din această perspectivă, Stonehenge poate fi privit ca unul dintre primele exemple de arhitectură experiențială construită în jurul unui fenomen astronomic.
Dincolo de funcția sa ritualică sau calendaristică, monumentul oferă o lecție importantă pentru arta contemporană: relația dintre om și cosmos poate fi explorată prin spațiu, orientare și experiență directă, fără a recurge la reprezentare figurativă.
Lumina ca experiență
Privite împreună, aceste trei proiecte sugerează o schimbare importantă în raportarea artei contemporane la natură. Lumina nu mai este doar un element reprezentat pe o suprafață, așa cum se întâmpla în tradiția picturii. Ea devine material, structură și eveniment.
Nancy Holt folosește lumina pentru a face perceptibilă relația dintre corp și ciclurile solare. Olafur Eliasson transformă traiectoria Soarelui într-o formă arhitecturală care poate fi parcursă și înțeleasă. Charles Ross construiește spații în care mișcările planetare și stelare devin experiențe directe.
În toate aceste cazuri, arta funcționează ca un instrument de observare. Ea face vizibile procese care există independent de noi, dar pe care rareori le percepem în mod conștient. Solstițiul de vară oferă astfel nu doar un reper calendaristic, ci și o invitație la reflecție asupra felului în care lumina structurează experiența noastră asupra lumii.
Într-o epocă dominată de imagini și informații, aceste lucrări reamintesc că unele dintre cele mai profunde experiențe estetice nu provin din acumularea de semne, ci din atenția acordată unor fenomene elementare: mișcarea Soarelui, schimbarea luminii și poziția noastră în raport cu cerul.
Surse date și foto:
- Nancy Holt, Sun Tunnels (1973–1976), Holt/Smithson Foundation: https://holtsmithsonfoundation.org/sun-tunnels
- James Nisbet, Ecologies, Environments, and Energy Systems in Art of the 1960s and 1970s, MIT Press, 2014.
- Olafur Eliasson, Long Daylight Pavilion, HAM Helsinki Art Museum: https://www.hamhelsinki.fi/en/sculptures/long-daylight-pavilion
- Charles Ross, Star Axis: https://www.staraxis.org
- United States Naval Observatory, “Astronomical Applications: Solstices and Equinoxes”: https://aa.usno.navy.mil
Privite împreună, aceste trei proiecte sugerează o schimbare importantă în raportarea artei contemporane la natură. Lumina nu mai este doar un element reprezentat pe o suprafață, așa cum se întâmpla în tradiția picturii. Ea devine material, structură și eveniment.
Nancy Holt folosește lumina pentru a face perceptibilă relația dintre corp și ciclurile solare. Olafur Eliasson transformă traiectoria Soarelui într-o formă arhitecturală care poate fi parcursă și înțeleasă. Charles Ross construiește spații în care mișcările planetare și stelare devin experiențe directe.
În toate aceste cazuri, arta funcționează ca un instrument de observare. Ea face vizibile procese care există independent de noi, dar pe care rareori le percepem în mod conștient. Solstițiul de vară oferă astfel nu doar un reper calendaristic, ci și o invitație la reflecție asupra felului în care lumina structurează experiența noastră asupra lumii.
Într-o epocă dominată de imagini și informații, aceste lucrări reamintesc că unele dintre cele mai profunde experiențe estetice nu provin din acumularea de semne, ci din atenția acordată unor fenomene elementare: mișcarea Soarelui, schimbarea luminii și poziția noastră în raport cu cerul.
- Nancy Holt, Sun Tunnels (1973–1976), Holt/Smithson Foundation: https://holtsmithsonfoundation.org/sun-tunnels
- James Nisbet, Ecologies, Environments, and Energy Systems in Art of the 1960s and 1970s, MIT Press, 2014.
- Olafur Eliasson, Long Daylight Pavilion, HAM Helsinki Art Museum: https://www.hamhelsinki.fi/en/sculptures/long-daylight-pavilion
- Charles Ross, Star Axis: https://www.staraxis.org
- United States Naval Observatory, “Astronomical Applications: Solstices and Equinoxes”: https://aa.usno.navy.mil
- Encyclopaedia
Britannica, “Summer Solstice”:
II.
Lumina solară și memoria satului în pastelurile lui
Csomortáni
Gál László
În cultura tradițională, solstițiul de vară reprezintă
momentul culminant al ciclului solar, ziua în care lumina atinge maxima sa
intensitate înainte de a începe, aproape imperceptibil, drumul spre iarnă.
Asociat fertilității, recoltei și sărbătorilor comunitare, acest moment a
generat de-a lungul timpului numeroase reprezentări artistice și ritualice. În
spațiul românesc, Sânzienele sau Drăgaica au transformat solstițiul într-o
sărbătoare a luminii, a vegetației și a continuității dintre generații.
În seria de pasteluri realizate recent de artistul
harghitean Csomortáni Gál László, lumina solară devine elementul central al
compoziției și principalul purtător al memoriei. Artistul nu documentează satul
doar în sens etnografic și nu urmărește fidelitatea realistă a peisajului ci
caută o reflectare subiectivă a acestora. Casele, bisericile, drumurile și
dealurile apar filtrate printr-o lumină aproape supranaturală, care transformă
realitatea într-un spațiu al amintirii.
Privite împreună, lucrările construiesc o adevărată
cosmologie rurală. Soarele apare ca un nucleu vizual în jurul căruia gravitează
întreaga existență a comunității. Uneori este reprezentat frontal, ca un disc
incandescent suspendat deasupra satului, alteori se fragmentează în raze și
reflexe care invadează arhitectura, vegetația și cerul. Lumina nu mai descrie
obiectele, ci pare să le genereze.
Această abordare trimite direct la imaginarul solstițial
prezent în cultura populară. În tradiția Sânzienelor, lumina este percepută ca
o energie fertilizatoare care leagă cerul de pământ și trecutul de prezent. În
pastelurile lui László, această energie nu se manifestă prin ritualuri
explicite, ci prin atmosfera care învăluie fiecare scenă. Câmpiile înflorite,
siluetele umane, turlele bisericilor și copacii par surprinse într-un moment de
maximă intensitate luminoasă, asemenea unei zile de solstițiu în care timpul
încetinește și lumea devine pentru o clipă transparentă.
Un element important al seriei este prezența constantă a
bisericii. Ea nu apare doar ca reper arhitectural, ci ca axă simbolică între
comunitate și cosmos. Razele care coboară asupra turlelor sau care izbucnesc
din spatele acestora sugerează continuitatea dintre spiritualitatea populară și
ciclurile naturii. În multe dintre lucrări, lumina solară și edificiul religios
par să participe la același fenomen, ca și cum memoria locului ar fi păstrată
simultan de credință și de natură
Pastelul, prin materialitatea sa și prin capacitatea de a
crea treceri delicate între culoare și lumină, contribuie decisiv la această
atmosferă. Suprafețele vibrante și particulele cromatice produc impresia unei
imagini aflate între realitate și vis. Privitorul are senzația că asistă nu la
reprezentarea unui loc concret, ci la reconstituirea unei amintiri – cu părinți,
bunici și locuri ale copilăriei.
Din această perspectivă, seria poate fi interpretată ca o
reflecție asupra moștenirii culturale. Nu este vorba despre patrimoniu în sens
material, ci despre patrimoniul afectiv transmis prin imagine, poveste și
experiență familială. Satul lui László nu este doar un spațiu geografic, ci un
teritoriu al memoriei colective, în care fiecare casă, fiecare drum și fiecare
câmp poartă urmele generațiilor anterioare.
Lumina devine o metaforă a transmiterii. Ea circulă
dintr-o lucrare în alta asemenea unei amintiri care trece de la părinți la
copii, de la bunici la nepoți. În loc să fixeze trecutul într-o imagine
nostalgică, artistul îl reactivează, oferindu-i o prezență vie. Soarele care
domină aceste compoziții nu este doar astrul naturii, ci și simbolul unei
continuități culturale care supraviețuiește prin memorie.
În apropierea simbolică cu solstițiul de vară, aceste
pasteluri pot fi citite ca imagini ale unui moment de plenitudine. Ele surprind
nu doar lumina unei zile, ci lumina unei lumi: lumea satului transilvănean, a
familiei, a tradițiilor și a experiențelor transmise între generații. În fața
transformărilor contemporane, lucrările lui Ciomortani Gál László apar ca un
act de recuperare și conservare prin artă, demonstrând că moștenirea culturală
nu se transmite doar prin documente și obiecte, ci și prin imagini capabile să
păstreze vie memoria locurilor și a oamenilor care le-au locuit.
Foto lucrări – arhiva artistului