1. DUMITRU HURUBĂ, cu timp și dincolo de timp, Antlogie de Nicolae Băciuț, Editura Vatra Veche, 2026
„Tinerețe
fără bătrânețe
Pregătind
această antologie care urmează alteia, de mai mare anvergură, circumscrisă
aniversării vârstei de 80 de ani a lui Dumitru Hurubă, am realizat că acesta nu
a fost omagiat cu vorbe de circumstanță, atunci când era în viață, de vreme ce,
după plecare sa dintre noi, accentele de prețuire s-au amplificat și
semnăturile s-au diversificat.
Mi-e
mult mai limpede acum cât de mult a fost prețuit și iubit Dumitru Hurubă, chiar
dacă în ultimii ani prezența lui în lume a fost destul de discretă, compensată
însă de prezența lui editorială și publicistică, într-o frenezie soră cu
tinerețea fără bătrânețe.
Viața
literară a lui Dumitru Hurubă a fost una complicată, ca și viața cea de toate
zilele.
El
a trebuit înainte de toată să învingă prejudecăți și apoi să nu se lase învins
de invidii… ale colegilor de breaslă, care nu vroiau să accepte supremația harului
asupra paharului pe care-l vedeau plin pentru ei și gol pentru ceilalți.
Dumitru
Hurubă și-a dus cu demnitate destinul, cu umor și bonhomie, trecând peste
hopurile cotidiene atunci când mușuroaiele se considerau munți.
Discret,
în lumea lui, ocrotit matern până dincolo de viață, el a lăsat moștenire o
operă consistentă, diversă, încă insuficient cercetată și la fel de puțin
ajunsă la destinatarii ei, cititorii, într-o lume în care cei care au avut
carte n-au avut implicit și parte.
Oricât
de labirintice au fost traseele cărților sale, ele au avut mulți cititori pe
care autorul i-a meritat, care au știut să aprecieze și să-și facă de folos
sufletesc lumile reale sau imaginare aduse spre ei de Dumitru Hurubă.
E
greu de anticipat care va fi destinul operei lui Dumitru Hurubă, cum e dificil
să intuim care va fi soarta literaturii în vremuri în care și-a făcut loc
„cafeaua cu înlocuitori” pe post de cafea premium.
Posteritatea
lui Dumitru Hurubă începe însă bine. El e prezent în viețile multora dintre cei
care l-am cunoscut, atât prin amintirea sa, cât și prin cărțile pe care ni le-a
lăsat să le (re)descoperim, ca să înțelegem mai bine lumea de care am avut
parte și din care ne-am făcut parte.
Tunelul
timpului pe care l-a străbătut Dumitru Hurubă a creat o distanță mare între
locul venirii și cel al așteptării celeilalte veniri.
Ne
rămâne nouă, cei care am avut privilegiul să-l fi cunoscut pe Dumitru Hurubă să
facem cât mai mici distanțele dintre noi și el.
Această
antologie e nu doar un document de existență literară, ci și o carte cu
prieteni, fiindcă Dumitru Hurubă a fost bun conducător de prietenie.
Iar
prin aceasta, vom ști mai bine cine suntem căci, nu, repetăm adesea „spune cu
cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești!” NICOLAE
BĂCIUȚ
„Există
oameni pe care timpul îi îndepărtează și scriitori pe care timpul îi așază mai
limpede în locul lor.
Volumul-antologie
dedicat lui Dumitru
Hurubă, alcătuit cu sensibilitate și generozitate de Nicolae Băciuț,
directorul Editurii Vatra veche, este mai mult decât o carte de amintiri. Este
o mărturie despre un scriitor a cărui operă și personalitate au lăsat urme în
literatura și în memoria celor care l-au cunoscut.
Între
paginile volumului se întâlnesc voci diferite, perspective și amintiri ale
celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște. Fiecare aduce câte o imagine a
omului, dar, dincolo de toate acestea, se conturează figura scriitorului
Dumitru Hurubă: un autor cu o voce distinctă, cu umor, ironie și spirit de
observație, capabil să transforme întâmplarea cotidiană în literatură și să
privească lumea cu acel amestec rar de luciditate și îngăduință.
Mă
bucur și mă onorează faptul că printre mărturiile cuprinse în această antologie
se află și câteva dintre gândurile mele despre el. Le-am scris din prețuirea pe
care i-am purtat-o și pe care, odată cu trecerea timpului, o simt mai așezată
și mai limpede.
Îi
sunt recunoscătoare domnului Nicolae Băciuț pentru această inițiativă și pentru
felul în care a reușit să adune, într-un singur volum, nu doar amintiri despre
un om, ci și mărturii despre valoarea unui scriitor care merită să rămână în
atenția cititorilor.
O
asemenea carte este, în fond, o formă de continuitate.
Pentru
că un scriitor nu rămâne doar prin cei care își amintesc de el.
Rămâne
prin cărțile sale, prin vocea sa inconfundabilă și prin cititorii care încă îl
descoperă.
Iar
Dumitru Hurubă are încă multe de spus.” DOINA BĂLȚAT
Dumitru Hurubă (1944–2026) Omul pleacă. Lumina rămâne. Lui Dumitru Hurubă - Volum omagial
Motto:
„Ceea
ce a fost dăruit în iubire nu poate fi pierdut nici de timp, nici de moarte.
„Acest volum este dedicat memoriei scriitorului Dumitru Hurubă (n.26.10.1944, data reală/ n.22.11.1944, data oficială– d.06.05.2026, ora 9:30), om al cuvântului așezat și al ironiei fine, al blândeții lucide și al unei forme rare de demnitate interioară, prezență care a transformat literatura întrun mod de a fi, nu doar de a scrie. În multe dintre paginile acestei cărți, el nu apare doar ca amintire, ci ca prezență discretă a sensului, ca o lumină care continuă să se lase citită în absență, ca o rânduială nevăzută a întâlnirilor care nu se sfârșesc odată cu timpul lor. Unele texte din acest volum îi poartă ecoul, altele îi continuă tăcerea, iar toate, într-un fel tainic, îi recunosc urmele. Cu recunoștință și încredințare, îi așez acest volum sub semnul unei memorii vii, în care forma nu se pierde, ci se întoarce, mereu, către esență.” B. D.
4. Doina Bălțat, SUB SEMNUL SCORPIONULUI, Prefață de
Călina Gherga-Ciochină, Editura Vatra veche, 2026
Dincolo de cărți, omul
Comentariu asupra volumului „Sub semnul Scorpionului”
Uneori,
apropierea de un om ne schimbă și felul în care îi citim cărțile, pentru că,
după ce ai avut privilegiul de a-l cunoaște dincolo de paginile pe care le-a
scris, de a-i auzi vocea, de a-i cunoaște oamenii dragi, de a-i trece pragul
sau de a-l primi în casa ta, de a sta la aceeași masă, de a împărți cu el
povești, întâmplări, bucurii și griji, scriitorul nu mai poate fi despărțit de
omul care a fost, iar cărțile lui nu mai sunt doar cărți, ci devin locuri ale
memoriei, ferestre către o lume în care ai intrat cândva și în care, prin
cuvânt, poți reveni ori de câte ori simți nevoia.
Așa îl
citesc eu pe Dumitru Hurubă și așa citesc și volumul Doinei Bălțat, Sub semnul Scorpionului, volum care, dincolo
de cele 77 de poeme ale sale, este o încercare profund afectivă de a recupera
un om, o operă și o lume de relații în care prietenia, literatura și memoria
s-au întâlnit vreme de ani.
Poate că
trebuie să spun de la început că nu privesc această carte din afara ei. Doina
Bălțat îmi este apropiată printr-o istorie mai veche decât cartea de față. Am
fost colege de facultate, am împărțit ani de formare, întâmplări, preocupări
și, mai apoi, acea prietenie care nu mai are nevoie să fie explicată, pentru că
se așază în timp și rămâne. Soțul meu și Doina au fost, la rândul lor, colegi
de școală generală, iar aceste fire care ne legau înainte de a deveni, în timp,
prieteni cu Dumitru Hurubă au făcut ca lumea noastră să se întâlnească într-un
mod firesc, aproape fără să ne dăm seama.
Dumitru
Hurubă nu a intrat, așadar, în această lume ca un om venit din afară. A
devenit, treptat, unul dintre oamenii ei. Au fost întâlniri, vizite, drumuri,
cărți, conversații, telefoane, mese la aceeași masă, povești și acele
nenumărate întâmplări aparent mărunte care, după ce timpul trece, ajung să
alcătuiască ceea ce numim, cu un cuvânt atât de simplu, amintire.
Au fost și
vizitele la Orevița Mare, satul Doinei și al soțului meu, loc în care am avut
bucuria să-i primesc și în care oamenii, atunci când se simt apropiați, nu mai
au nevoie de prea multe convenții: se stă la povești, se evocă oameni și
locuri, se întorc amintiri, se râde, se vorbesc lucruri importante și
neimportante, iar timpul capătă acea curgere liniștită pe care numai
întâlnirile între oameni apropiați o pot avea.
Astăzi,
privind în urmă, îmi dau seama că tocmai astfel de momente, care atunci păreau
firești, sunt cele care rămân cel mai adânc. Nu întotdeauna marile evenimente
sunt cele care construiesc memoria. Uneori, memoria se așază într-o conversație,
într-o vizită, într-o carte oferită cu drag, într-un telefon, într-o glumă,
într-un râs, într-o după-amiază care, în clipa în care o trăiești, nu pare
diferită de oricare alta.
Iar
Orevița a rămas și ea în memoria mea printr-o asemenea întâlnire, dar și
printr-un gest literar al lui Dumitru, care mi se pare astăzi cu atât mai
prețios cu cât timpul a transformat întâmplarea într-o amintire. În 13 august
2010, aflat la Orevița, Dumitru a scris poezia „La Oreviţa…”. O poezie în care satul nu apare în solemnitatea unei
descrieri de album, ci exact așa cum îl putea vedea el, cu umorul său
inconfundabil, cu îngăduință, ironie și acea bucurie de a descoperi materia
literară chiar în lucrurile cele mai obișnuite:
„La Oreviţa – cu rost?
Pacea nopţii o despică:
Nişte greieri, o ciuvică
Şi-un lătrat de câine prost…”
Câteva
versuri sunt suficiente pentru ca, dintr-odată, satul să prindă viață. Se aud
greierii, se aude pasărea nopții, se aude câinele care tulbură liniștea, iar în
spatele acestor imagini se simte zâmbetul celui care privește. Dumitru nu putea
privi lumea fără să o treacă prin filtrul umorului, iar ceea ce pentru
altcineva ar fi putut fi doar o noapte liniștită de vară devenea, pentru el, un
mic spectacol al existenței.
Apoi, în
aceeași poezie, timpul însuși intră în joc: „Clipele durează ore”, iar Cronos ajunge să le devoreze „ca un suicid”. Satul este privit prin
toate micile lui neajunsuri, bezna, praful care trece „mult de gleznă”, iar primarul, om din lumea satului, devine,
inevitabil, vinovatul de serviciu, cel care, în refrenul hâtru al poeziei, este
cu totul indiferent la această stare de lucruri.
„La Oreviţa – socot –
De e ziuă, de e beznă,
De e praful până-n gleznă,
Pe primar îl doare-n cot.”
Am zâmbit
de fiecare dată când mi-am amintit aceste versuri, pentru că ele spun, în
câteva strofe, mai mult decât o simplă impresie despre un loc. Spun ceva despre
Dumitru Hurubă. Despre felul în care privea lumea. Despre felul în care
observa. Despre disponibilitatea lui de a transforma o situație banală într-o
poveste și o întâmplare într-un text.
Poezia
aceasta, datată chiar în Oreviţa, mi se pare astăzi și o mică fotografie a unei
întâlniri. Când o recitesc, nu văd numai satul din august 2010, cu bezna,
praful, greierii și câinele care latră, ci îl văd și pe Dumitru, prezent acolo,
observând, zâmbind, reținând detalii și transformându-le aproape pe loc în
versuri. Iar această imagine mi se pare cu atât mai prețioasă cu cât, după ani,
poezia a rămas, în timp ce clipa în care a fost scrisă a devenit amintire.
Poate că
tocmai aici se întâlnesc cel mai frumos viața și literatura lui Dumitru Hurubă:
într-un sat, într-o zi de august, într-o întâmplare aparent neînsemnată, pe
care scriitorul a avut instinctul să o salveze de la uitare.
Dumitru
Hurubă a avut darul de a transforma tocmai asemenea momente în întâlniri
memorabile. Pentru mine, el a fost, înainte de toate, omul cu care puteai
vorbi.
Apoi era
scriitorul. Aproape fiecare volum nou pe care îl publica ajungea și la mine și,
de-a lungul anilor, am avut privilegiul de a-i urmări îndeaproape devenirea
literară, de a-i citi cărțile, de a vorbi despre ele, de a vedea cum se
diversifica universul său, cum umorul își schimba nuanțele, cum ironia putea
deveni nostalgie, iar observația cotidiană se transforma, aproape firesc, în
literatură.
Dar
conversațiile noastre nu se opreau niciodată la literatură. Vorbeam despre
oameni, despre familie, despre întâmplări, despre Simeria, despre copilărie,
despre lucruri pe care, poate, altcineva le-ar fi considerat neînsemnate și pe
care el știa să le transforme, prin felul în care le povestea, în mici
întâmplări cu savoare.
Avea un
fel al lui de a privi lumea. Observa, reținea, se amuza și apoi povestea.
Uneori, o întâmplare care în sine nu avea nimic spectaculos devenea, spusă de
el, o adevărată scenă literară, pentru că nu era nevoie să inventeze
extraordinarul: îl găsea în viața de fiecare zi.
Vorbeam
adesea la telefon. Uneori despre o carte, alteori despre un om, despre o
întâmplare, despre un proiect sau despre cineva pe care îl întâlnise. Și,
aproape întotdeauna, după ce închideam telefonul, rămânea o stare de bine.
Poate că
aceasta era una dintre formele sale cele mai discrete de generozitate. Știa să
te facă să te simți bine, să te facă să zâmbești, să te facă să simți că ai
timp pentru o poveste, chiar și atunci când ziua fusese prea plină.
În preajma
lui se simțea o afecțiune sinceră, fără ostentație, acea formă rară de
apropiere în care nu este nevoie să spui mereu „suntem prieteni”, pentru că
prietenia se vede în lucrurile mici: în felul în care cineva își amintește un
detaliu despre tine, revine asupra unei întâmplări, întreabă ce mai face cineva
drag sau îți povestește ceva despre viața lui ca și cum conversația voastră ar
fi continuat, fără întrerupere, din ziua precedentă.
De aceea,
când citesc Sub semnul Scorpionului,
nu întâlnesc doar un Dumitru Hurubă recuperat prin versurile Doinei Bălțat.
Întâlnesc un om pe care l-am cunoscut. Și cred că această precizare este
importantă pentru înțelegerea volumului.
Doina nu
scrie despre Dumitru Hurubă din documente, nu îl descoperă retrospectiv, nu îl
recompune numai din bibliografie, fotografii și mărturii. Ea l-a cunoscut, l-a
avut aproape, i-a citit cărțile, i-a ascultat vocea, i-a împărtășit o parte din
viață și a făcut parte, la rândul ei, din acea lume de oameni apropiați în care
Dumitru Hurubă a fost nu numai scriitorul, ci și prietenul.
Iar faptul
că Doina și cu mine ne-am cunoscut în facultate și am rămas prietene peste ani
face ca această carte să aibă, pentru mine, o semnificație suplimentară. Cunosc
omul despre care scrie, cunosc autoarea care îl evocă, cunosc o parte din lumea
în care s-au întâlnit. Și cunosc acea țesătură de relații care face ca unele
cărți să fie scrise nu doar cu cerneală, ci și cu memorie.
De aceea,
pentru mine, Sub semnul Scorpionului
este mai mult decât o carte despre un scriitor. Este o carte despre un om. Și,
poate fără să-și propună în mod explicit, este și o carte despre prietenie.
Doina
Bălțat nu încearcă să-l reducă pe Dumitru Hurubă la una dintre numeroasele
etichete care i-au fost atribuite de-a lungul timpului. Nu îl lasă numai în
postura de umorist, nu îl lasă numai în aceea de scriitor prolific, nu îl lasă
numai în bibliografie. Îl caută dincolo de toate acestea: în om, în copil, în prieten,
în cel care a iubit oamenii, în cel care a știut să râdă, în cel care a știut
să observe, în cel care a transformat viața de fiecare zi în materie literară.
De aceea,
titlurile unor poeme precum „Umoristul
care a iubit oamenii”, „Omul din
spatele glumei”, „Umoristul
sentimental”, „Mândria de a fi
umorist” sau „Râsul ca formă de
supraviețuire” alcătuiesc, împreună, nu doar o serie de evocări, ci o
adevărată interpretare a personalității sale.
La Dumitru
Hurubă, râsul nu era doar o finalitate, era un mod de a privi lumea, o formă de
luciditate. Uneori, o formă de apărare, iar alteori, o formă de tandrețe. Și
poate că tocmai de aceea umorul său nu îmbătrânește în același fel în care
îmbătrânesc anumite glume, pentru că în spatele lui se află întotdeauna omul
care observă familia, vecinii, prietenii, oamenii întâlniți, copilăria, micile
absurdități ale vieții. Toate puteau deveni, în povestirea lui, prilej de
zâmbet.
Dar,
dincolo de râs, se afla întotdeauna omul. Sub ironie putea exista tristețea.
Sub glumă putea exista compasiunea. Sub aparenta ușurință se afla luciditatea.
De aceea, în această carte, râsul nu este opusul emoției, este una dintre formele ei.
Una dintre
cele mai importante reușite ale volumului mi se pare tocmai această recuperare
a omului de sub scriitor. Iar aici intervine, în mod firesc, dialogul permanent
al Doinei Bălțat cu opera lui Dumitru Hurubă.
Titlurile
cărților sale nu sunt introduse ca simple trimiteri bibliografice, pentru a
demonstra că autoarea îi cunoaște opera. Ele devin repere ale memoriei.
A.D.P.
– Agenția Dușilor cu Pluta, Bate
vântul prin cămară, Fantezii cu
umor, Ode pentru ciudați,
Schepsis, Clepsidra cu amintiri, Pe mal de Styx și atâtea alte titluri intră
într-un nou context și capătă alte rezonanțe.
Este ca și
cum Doina ar deschide, rând pe rând, cărțile lui Dumitru Hurubă și ar lăsa să
iasă din fiecare câte o imagine a omului. Uneori veselă, alteori nostalgică.
Uneori ironică, alteori dureroasă. Dar mereu vie.
Aici
bibliografia încetează să mai fie bibliografie. Devine memorie, iar memoria
devine poezie. Poate cea mai frumoasă imagine a acestei transformări este aceea
sugerată de titlul „Copiii dintre
coperțile lui”. Cărțile lui Dumitru Hurubă sunt, într-un fel, copiii pe
care îi lasă în urmă un scriitor. Au plecat din mâinile lui, au ajuns în
biblioteci, în case, la cititori, au fost citite, comentate, uitate pentru o
vreme și redescoperite, iar după plecarea autorului se întorc, prin memoria
celor care l-au cunoscut, către omul care le-a dat viață.
Un
scriitor continuă să existe prin ceea ce a scris, dar și prin felul în care
acele cărți continuă să fie citite. Iar pentru cei care i-au primit cărțile din
mâna lui, fiecare volum poartă și o urmă a întâlnirii cu omul.
Pentru
mine, aproape fiecare carte nouă a lui Dumitru Hurubă a fost și o întâlnire. O
carte venea cu o voce, cu o conversație, cu posibilitatea unei alte discuții,
cu bucuria de a vedea că omul cu care vorbisem continua să scrie, să observe,
să glumească, să construiască lumi.
Poate de
aceea, acum, când citesc Sub semnul
Scorpionului, titlurile acelea pe care le știu din biblioteca mea
nu mai sunt doar titluri, sunt bucăți dintr-o relație.
Una dintre
cele mai inspirate alegeri ale Doinei Bălțat este aceea de a lăsa spre final
poemul „Omul de după titluri”. După
toate cărțile, după toate numele, după toate etichetele, după toate definițiile
rămâne omul.
Este ca și
cum întregul volum ar parcurge drumul invers al unei bibliografii: pornește de
la scriitor și ajunge la om, pornește de la opera cunoscută și ajunge la
memoria personală, pornește de la ceea ce știe lumea despre Dumitru Hurubă și
ajunge la ceea ce știu prietenii lui.
Iar apoi,
în „Călnaci”, se întoarce la început,
la copil, la loc, la rădăcină. Pentru a înțelege omul care a devenit Dumitru
Hurubă, trebuie să ne întoarcem la copilul din Călnaci. Este un drum firesc și,
în același timp, profund simbolic, pentru că un om nu începe odată cu primul
său volum. Începe mult mai devreme: într-un loc, într-o familie, într-o
copilărie, în primele întâmplări pe care nu știe încă să le numească amintiri.
Acolo se află poate și primul germene al scriitorului care avea să devină.
Privite în
ansamblu, cele 77 de poeme nu sunt simple evocări independente. Ele construiesc
o arhitectură a memoriei. La început îl întâlnim pe scriitor, apoi îl
descoperim printre oameni. Îi aflăm locurile, îi auzim râsul, îi vedem cărțile,
îi înțelegem raportul cu timpul, îl urmăm către tăcere. Și, în cele din urmă,
îl găsim acolo unde memoria îi păstrează pe cei plecați: în cuvânt.
De aceea, Sub semnul Scorpionului este mai mult decât o
carte omagială. Este o carte despre felul în care un om continuă să existe în
conștiința celorlalți, despre felul în care prietenia refuză să accepte
dispariția ca pe o ștergere, despre felul în care o voce poate rămâne vie
într-o amintire, despre felul în care un loc poate păstra urma unui om ori
despre felul în care o carte poate deveni, după plecarea autorului, o altă
formă de prezență.
Am avut
privilegiul de a-l cunoaște pe Dumitru Hurubă, de a colabora cu el, de a-i fi
gazdă și musafir, de a-i primi cărțile și de a-i urmări opera de-a lungul
anilor. Dar, dincolo de toate acestea, îmi rămân conversațiile, vocea lui la
telefon, o întâmplare din copilărie, o poveste despre cineva din Simeria, o
observație despre o carte, o glumă, un râs, o vizită, o după-amiază la Orevița
Mare și acea stare reconfortantă cu care rămâneai după ce vorbeai cu el.
Poate că
aceasta este una dintre formele cele mai simple și mai adevărate ale
prieteniei: să închizi telefonul și să simți că lumea este, pentru câteva
clipe, puțin mai ușor de dus. Iar când un om ne-a făcut lumea, măcar pentru
câteva clipe, mai ușor de dus, este greu să-l pierdem cu adevărat. El rămâne în
noi, în memoria noastră, în felul în care povestim despre el, în cărțile lui,
în cărțile scrise despre el, în oamenii care încă îl evocă, în prietenii care
își amintesc.
De aceea,
citind cartea Doinei Bălțat, nu pot să nu simt că printre versurile ei se află
și ceva din omul pe care l-am cunoscut. Nu este aici doar în nume, este în
felul în care este privit, în alegerea amintirilor, în locurile recuperate, în
titlurile cărților, în umor, în tăceri, în tandrețea discretă care străbate
volumul.
Și poate
că tocmai aceasta este forța unei cărți scrise de cineva care a cunoscut omul
pe care îl evocă: nu îl transformă într-o imagine perfectă, ci îl păstrează în
imperfecțiunea lui omenească, cu umorul, sensibilitatea, amintirile,
slăbiciunile, bucuriile și toate acele lucruri care fac ca un om să fie om și
nu statuie.
Dumitru
Hurubă nu are nevoie de un monument. Are nevoie de cititori, are nevoie de
memoria celor care l-au cunoscut. Are nevoie ca poveștile lui să continue să
fie spuse, are nevoie ca titlurile lui să fie redeschise și are nevoie să fie
întâlnit din nou. Iar Sub semnul Scorpionului
tocmai aceasta face. Îl aduce înapoi. Nu ca pe o fantomă a trecutului, ci ca pe
o prezență. Îl readuce în copilărie, în cărți, în prietenii, în râs, în
amintire, în cuvânt. Și, poate cel mai important, îl readuce între oameni.
Pentru
mine, această carte este și o întâlnire între două prietenii: prietenia mea cu
Doina Bălțat, construită încă din anii facultății și păstrată peste timp, și
prietenia noastră comună cu Dumitru Hurubă, acel om care a reușit să intre
firesc în viețile noastre și să rămână acolo mult după ce nu l-am mai putut
întâlni în mod nemijlocit.
De aceea,
atunci când citesc aceste poeme, simt că memoria nu este doar individuală. Este
și comună. Doina își amintește. Eu îmi amintesc. Cei care l-au cunoscut își
amintesc. Fiecare păstrează altceva. Unul își amintește o carte altul o glumă.
Unul un drum, altul o conversație. Unul o vizită, altul felul în care râdea.
Și, puse
laolaltă, aceste fragmente alcătuiesc poate cel mai adevărat portret al unui
om. Nu unul singur, ci toate chipurile pe care le-a avut în memoria celor care
l-au iubit și l-au prețuit.
În acest
sens, Sub semnul Scorpionului nu
este numai o carte despre Dumitru Hurubă. Este și o carte despre ceea ce rămâne
după un om, despre felul în care prietenia se transformă în memorie, despre
felul în care memoria se transformă în cuvânt și despre felul în care cuvântul
poate face ca absența să nu fie niciodată deplină.
Dumitru
Hurubă a lăsat în urmă o operă vastă, diversă și vie. Dar poate că adevărata
măsură a unui scriitor nu stă numai în numărul cărților sale, stă și în numărul
oamenilor care își amintesc de el cu bucurie, în numărul vocilor care încă îi
rostesc numele cu drag, în numărul cărților care se redeschid, în numărul
întâlnirilor care continuă, chiar și atunci când unul dintre cei doi oameni nu
mai poate fi prezent.
Și poate
că, privind acum în urmă, mă întorc fără să vreau la acea zi de august de la
Orevița, la poezia pe care Dumitru a scris-o atunci și la felul în care, fără
să știe, a lăsat în urmă nu doar câteva strofe despre un sat, ci și o dovadă a
unei întâlniri.
Greierii,
ciuvica, câinele, bezna, praful și primarul din poezia lui au rămas prinși în
cuvinte. La fel cum au rămas, pentru fiecare dintre noi, alte întâmplări, alte
locuri, alte vorbe, alte râsete.
Poate că
aceasta este, în cele din urmă, adevărata putere a literaturii: să salveze de
la trecere nu numai ceea ce este important, ci și ceea ce, în clipa în care se
întâmplă, pare neînsemnat: un sat, o zi de august, o vizită, o conversație, un
râs, o poezie, o prietenie.
Pentru că
un scriitor încetează să mai scrie atunci când timpul îi închide definitiv
mâna, dar nu încetează să existe atunci când cartea se închide. Încetează să
existe abia atunci când nu mai este citit, când nu mai este pomenit, când nu
mai trezește nicio amintire. Dumitru Hurubă încă se citește, încă se
povestește, încă se amintește. Și, prin cartea Doinei Bălțat, încă se
întâlnește.
Poate că
acesta este, în cele din urmă, rostul adevărat al unei asemenea cărți: să nu ne
lase să spunem despre un om doar că a fost, ci să ne facă să simțim, pentru
câteva clipe, că este încă aici, într-o pagină, într-un vers, într-un titlu,
într-o amintire, într-un prieten, într-un loc, într-un râs, într-un cuvânt.
Și, atât
timp cât se întâmplă toate acestea, Dumitru Hurubă nu aparține trecutului,
aparține memoriei. Iar memoria, atunci când este adevărată, nu închide ușa în
urma celor plecați, o lasă întredeschisă.
Ca să-i
putem întâlni din nou.
Prof. Călina GHERGA-CIOCHINĂ
Argument
De ce am simțit nevoia să scriu această
carte?
Poate pentru că, după plecarea lui Dumitru
Hurubă, am descoperit că memoria nu păstrează oamenii în întregime.
Păstrează fragmente.
O voce.
Un gest.
O replică.
O întâmplare.
Un loc.
O carte.
O privire.
Un râs.
Și, uneori, tocmai aceste fragmente spun
despre un om mai mult decât ar putea spune o biografie.
Această carte nu încearcă să cuprindă
întreaga viață a lui Dumitru Hurubă și nici întreaga lui operă. Nu este o
monografie și nu își propune să așeze într-un portret definitiv un scriitor
care a avut atâtea chipuri.
Este, mai degrabă, cartea unei memorii.
A memoriei mele despre un om pe care l-am
cunoscut în ultimele două decenii ale vieții sale și pe care am avut șansa să-l
descopăr nu doar ca scriitor, umorist și jurnalist, ci și ca om.
Am vrut să-l caut dincolo de titluri.
Dincolo de cele 88 de volume.
Dincolo de premii, de cronici, de
interviuri și de bibliografii.
Dincolo de imaginea consacrată a
umoristului.
Pentru că în spatele tuturor acestora
exista un om care se bucura de o carte bună, indiferent de gen, care asculta cu
atenție oamenii, care putea transforma o conversație într-o idee de carte și
care avea darul de a vedea în lucrurile aparent neînsemnate o poveste.
Viața îi oferea materia.
El o observa.
O asculta.
O păstra.
Apoi o transforma.
În proză, în poezie, în teatru, în
cronici, în eseuri, în glume, în personaje și, mai ales, în oameni.
De aceea, cele 77 de poeme care urmează nu
sunt o bibliografie în versuri și nici o succesiune de elogii.
Unele pornesc de la titlurile cărților
sale.
Altele pornesc de la locuri, de la
întâmplări, de la oameni sau de la amintiri.
Unele sunt despre scriitor.
Altele despre umorist.
Altele despre omul sentimental, despre
prieten, despre copilul din Călnaci, despre omul care a iubit grădina, satul,
cărțile și oamenii.
Există în ele râs și tristețe, lumină și
tăcere, memorie și timp.
Pentru că așa l-am cunoscut eu.
Nu într-o singură tonalitate.
Nu într-un singur rol.
Ci mereu schimbând lumina în jurul său.
Poate că de aceea am ales poezia.
Poezia îmi permite să nu explic totul.
Să las o imagine să spună ceea ce uneori o
explicație ar sărăci.
Să las un loc să păstreze un om.
Să las o carte să ducă mai departe o voce.
Să las râsul să stea lângă lacrimă fără să
le cer să se despartă.
În această carte, Dumitru Hurubă nu este
privit ca un personaj încheiat.
Este privit prin urmele pe care le-a
lăsat.
În oameni.
În cărți.
În locuri.
În amintiri.
În felul în care încă poate fi întâlnit,
uneori, de către cei care l-au cunoscut.
Am ales titlul Sub semnul Scorpionului după zodia în
care s-a născut. Nu pentru a-i explica firea prin astrologie, ci pentru a așeza
sub acest semn o carte despre un om pe care l-am descoperit mereu altfel decât
mă așteptam.
Un om al umorului, dar și al nostalgiei.
Al ironiei, dar și al tandreții.
Al observației lucide, dar și al visului.
Un om care putea râde de o întâmplare și,
în aceeași zi, să scrie despre un loc pierdut, despre o iubire veche sau despre
oamenii care plecaseră dincolo.
Un om care a știut că râsul nu anulează
durerea, ci uneori o face suportabilă.
Și poate că aceasta este una dintre
lecțiile pe care le-a lăsat fără să le formuleze vreodată ca pe niște lecții: că
viața trebuie privită întreagă.
Cu absurdul ei.
Cu frumusețea ei.
Cu pierderile ei.
Cu oamenii care vin și pleacă.
Cu zilele bune și cu cele în care bate
vântul prin cămară.
Cu amintirile care se întorc.
Cu timpul care nu se mai întoarce.
Nu știu dacă am reușit să-l cuprind.
Probabil că nu.
Nici nu cred că un om poate fi cuprins într-o
singură carte.
Am încercat doar să nu las să se piardă
ceea ce timpul ar putea șterge.
Pentru că acesta este, poate, rostul
memoriei: să păstreze ceea ce viața nu mai poate repeta.
Iar ceea ce urmează nu este povestea lui
Dumitru Hurubă în întregime.
Este povestea urmelor pe care le-a lăsat
în mine.
Așa cum l-am văzut.
Așa cum l-am ascultat.
Așa cum l-am prețuit.
Așa cum încă îl întâlnesc, uneori, în
locurile în care a fost.
Într-o grădină.
Într-o carte.
Într-un sat.
Într-un râs.
Într-un vers.
Într-o amintire.
Și poate că, atât cât pot eu să fac,
aceasta este forma mea de a-i spune: nu s-a pierdut totul.
Cât timp există cineva care își amintește,
un om continuă să aibă un loc în lume.
DOINA BĂLȚAT
,
