Interviu
publicat în volumul III al seriei de carte
LA OBÂRȘIE
, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 2015,
Editura
Cezara Codruța Marica,
autori:
Doina și Vasile Dobreanu
Doina Dobreanu: Era în toamna anului 1974. Eu eram profesoară la Școala din Sărmaș. Adesea, întâlneam în drumul meu spre școală, sau spre casă, o necunoscută, pentru început. Aveam să aflu în scurt timp că era tânăra profesoară de biologie repartizată la Liceul din Subcetate, pe postul rămas vacant după plecarea la Sighișoara a profesorilor Ioana și Aurel Roman. Se numea domnișoara Elena Chintoan…
Era o prezență agreabilă, delicată, cu părul ușor buclat,
resfirat pe umeri, înfiorat de respirația toamnei. Însuși pasu-i ușor părea o
plutire. Omul îl poți cunoaște și după mers… Aveam să descopăr în această ființă
ce părea enigmatică, după ce am devenit colege la Liceul din Subcetate, un om
de caracter, cu temperament blând și echilibrat, un bun profesionist, pasionat
de ceea ce făcea, care știa să și-i apropie pe elevi prin blândețe și răbdare,
prin bunătate și bunăvoință, prin tact pedagogic și prin activități de învățare
diversificate, evitând monotonia și plictiseala, incitând și întreținând
curiozitatea și interesul.
Cred, doamna profesoară Elena Cotfas, că așa ați rămas în
memoria afectivă a sutelor de elevi pe care i-ați avut în cei vreo 40 de ani de
activitate didactică.
Întrebarea este de unde ați pornit în viață, cine au fost
părinții dumneavoastră și care a fost drumul dumneavoastră până la Subcetate?
Elena Cotfas: M-am născut în comuna
Vultureni, din județul Cluj. Când mă întorc acasă, încerc să revăd măcar în
parte locul copilăriei. Mi-amintesc cu bucurie de părinții, frații și de toți
consătenii mei.
Părinții mei erau
oameni harnici, cinstiți, modești, buni creștini.
Cât despre mine, nu
am a vă spune ceva deosebit. Am urmat școala de șapte clase în comuna natală,
liceul „Petru Maior” din Gherla și Facultatea de Biologie, Geografie, Geologie
a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, secția Biologie. Înainte de
facultate, am lucrat timp de patru ani (1966-1970) ca bibliotecară în comuna
Vultureni. La absolvirea facultății, în 1974, am fost repartizată la Liceul din
Subcetate... Și la Subcetate am rămas.
DD: V-ați împământenit la Subcetate, dar dorul de casa
părintească și de satul copilăriei vă cheamă din când în când la Vultureni. Ce
amintiri retrăiți călcând pe urmele copilului de altădată?
EC: Sunt mai mult de 40
de ani de când m-am stabilit la Subcetate. Totuși, când merg la Vultureni spun
că merg acasă. Îmi aduc aminte cu
plăcere de anii de grădiniță, de prietenii din copilărie, de obiceiurile legate
de sărbători. Mi-aduc aminte și de faptul că mă jucam mai puțin, fiindcă trebuia
să am grijă de frații mei mai mici. Părinții mei erau țărani. Mergeam cu ei
peste tot: la fân, la prășit, la batoză…
Aveam cinci frați:
Vasile, Ioan, Gheorghe, Ștefan și Petru. Spun „aveam”, pentru că doi, cei mai
mari, s-au prăpădit: Vasile și Ioan.
Era frumos când ne
adunam toți, împreună cu părinții și bunicii, cu unchii și mătușile noastre!
DD: Cum era a fi sora atâtor frați? V-ați simțit ocrotită,
răsfățată ca unica soră a șase frați? Care a fost si cum s-a păstrat relația cu
frații dvs.?
EC: A foarte frumos și
bine. Ne bucuram unul de celălalt, ne ajutam reciproc la nevoie.
Nu știu dacă le-am
mulțumit suficient fraților mai mari, Vasile și Ioan, care m-au ajutat
financiar în facultate. La 1 octombrie 1970, în prima zi de facultate a anului
I, a murit tatăl nostru. Fratele meu mai mic, Ștefan, terminase anul I de
liceu. Se punea problema cine merge mai departe: dacă continuă el liceul sau
urmez eu facultatea. Frații mai mari au decis în favoarea mea, iar Ștefi s-a
înscris la o școală profesională de croitorie. Toți frații mei au iubit învățătura.
Să-și câștige existența, s-au angajat de tineri în întreprinderi din Cluj,
făcând zilnic naveta din Vultureni. Plecau dis-de-dimineață și se întorceau
acasă noaptea. Toți au urmat liceul, curs seral, în speranța desăvârșirii
profesionale.
DD: La Subcetate, prin căsătorie, ați intrat într-o altă
familie puternică, asemenea unei citadele, în care relația de rudenie s-a
respectat și s-a păstrat. Sentimentul de apartenență la o familie este sfânt și
asigură un oarecare confort, cel de a nu simți acut singurătatea, neputința,
nesiguranța, tristețea, indiferența și nepăsarea celor din jur. Într-o mare
familie, mereu se găsește cineva care să te asculte, să empatizeze cu tine, să-ți
dea un sfat sincer sau o mână de ajutor. Sunteți de acord?
Elena și Vasile Cotfas, cu fiica Elena și fiul Dorin
EC: Da, sunt de acord.
Familia soțului meu este mare și puternică. Toți sunt oameni harnici,
respectuoși, se ajută, se încurajează. Niciunul nu este indiferent la problemele
celorlalți. Fiecare este dispus să întindă o mână de ajutor, să dea un sfat
bun. Am simțit sprijinul lor și am învățat multe lucruri bune. Le mulțumesc.
DD: Mi-amintesc de cabinetul dvs. de biologie, mereu plin de verdeață, un
colț viu, unde copilul trebuia să trăiască bucuria de a fi permanent în
comuniune cu natura, indiferent de anotimp. Acolo, alături de materialele
didactice din dotare, puteau fi admirate, ca într-o permanentă expoziție, mereu
îmbogățită și înnoită, ierbare, planșe, insectare, albume, reprezentări
miniaturale ale unor sisteme ecologice, toate confecționate de către elevii
pasionați să descopere frumusețile și miracolele naturii înconjurătoare.
Mi-amintesc de drumețiile pe care le făceați cu elevii în
împrejurimi, organizate cu scopul de a-i învăța să observe și să admire
diversitatea frumuseților naturii, să se bucure de fiecare plantă, să o
identifice și să-i cunoască virtuțile ei, să se bucure de fiecare vietate și
să-i cunoască rolul în sistemul ecologic în care trăiește, să iubească și să
ocrotească natura.
Par lucruri simple, dar ce important este să trăim
într-un mediu natural sănătos!
Cum credeți că ar trebui continuată și amplificată
activitatea profesorului de științele naturii în școală, dar și în afara
școlii, cum ar trebui ea susținută de către comunitate?
EC: Ce poate fi mai
frumos, cred eu, decât să observi flora și fauna în mediul lor de viață? De
aceea mi-am ales, ca profesie, studiul științelor naturii. Ca profesor, te simți
împlinit numai pasionându-te de ceea ce faci, cu răbdare, convingere și tact
pedagogic, și iubind copiii. Profesorul de biologie este avantajat, deoarece
știința despre viață se poate însuși nu doar în sala de clasă, ci și în
mijlocul naturii, ori elevii agreează mult activitățile în aer liber.
DD: Copiii dvs., Dorin și Elena, au terminat liceul la
Subcetate. Mi-amintesc vorbele soțului dvs, Vasile Cotfas, atunci primarul
comunei Subcetate: „dacă soția mea este un profesor bun pentru copiii din
comună, de ce n-ar fi și pentru copiii noștri?” A vă trimite copiii la un alt
liceu ar fi însemnat o atitudine de neîncredere față de dascălii școlii,
implicit față de dvs. Cu pregătirea asigurată de școală, amândoi au urmat cu
brio studii universitare.
EC: Dorin și Elena au
urmat cursurile Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Dorin a studiat la Facultatea
de Științe Economice și Gestiunea afacerilor, în perioada 2002-1006,
specializându-se în Managementul Firmei și Finanțe Bănci. În prezent este
Coordonator Regional IMM, Regiunea Transilvania pentru Reiffeisen Bank, sediul
central.
Elena a absolvit
aceeași facultate ca și Dorin, dar în specializarea Economia Comerțului,
Turismului și Serviciilor, în perioada 2003-2007. În prezent, are propria
afacere în domeniul comerțului, respectiv un restaurant pe care îl și
manageriază și care se numește „Baroc PUB”, situat în Toplița.
DD: „Mă simt întotdeauna fericit… Pentru că nu aștept
de la nimeni nimic”, afirma W. Shakespeare. Nu știu cum definiți dvs.
fericirea, dar eu vă consider un om fericit. În accepțiunea mea, omul trebuie
să se mulțumească cu ce are și să facă cu plăcere ceea ce trebuie să facă… Aveți
o familie frumoasă, v-ați realizat, și familial, și profesional. Activitatea
didactică ați făcut-o cu pasiune. Ați dăruit și v-ați dăruit, aprinzând și întreținând
lumina în jur. O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde o nouă lumânare…
EC: Fiecare definește
fericirea în mod personal. Nu știu cum aș putea eu defini fericirea. M-am simțit
fericită de nenumărate ori, în momente diferite ale vieții, împreună cu părinții,
frații și rudele mele, împreună cu familia mea, cu colegii și prietenii, dar și
cu elevii mei. Având o familie frumoasă, fac totul cu plăcere. M-a acaparat și
activitatea didactică, la fel de mult. Nu știu cum au trecut cei peste 40 de
ani petrecuți la Subcetate…
DD: Un om valorează atât cât iubește… Am vorbit despre
iubirea dvs. față de familie și de profesiune, de încântarea de a admira toate
minunile naturii din jurul nostru…
În plus, ce iubește omul Elena Cotfas?
EC: Iubesc oamenii,
lucrul bine făcut, îmi place echilibrul în toate cele, deși sunt și eu ca toată
lumea, adică nu tot ceea ce fac este perfect.
DD: În viață
trăim momente agreabile sau mai puțin agreabile, dar avem parte și de experiențe
dure, triste, regretabile… În rugăciunile dvs., pentru ce mulțumiți lui
Dumnezeu și ce continuați să-i cereți? Cu alte cuvinte, ce vă mai doriți? În
fond, viața este o permanentă visare, aspirație spre ceva și… o așteptare.
EC: În rugăciunile mele mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate și pentru familie și mă rog pentru familia mea și pentru pace în lume.
CONDOLEANȚE
Doamna Dirigintă Elena Cotfas, la Porțile Raiului când vă va întreba Bunul Dumnezeu cu ce daruri ați sosit din Subcetate, răspundeți senină și cu sufletul împăcat: "Doamne, am înmulțit talentul pe care mi l-ai dat, iată, cu buchetul acesta de trandafiri înmiresmați! Fiecare petală a lor este un gând bun de la elevii mei, o binecuvântare a părinților lor, o bucurie din sufletele oamenilor din Varvigiul meu drag! Iată, Bunule Doamne, ce am făcut o viață: am sădit dragostea și iubirea Ta pe pământ! Primește așadar, Doamne, bucuria cu care sosesc în Împărăția Ta! "
Sincere condoleanțe familiei! Dumnezeu să vă odihnească în pace și să vă fie țărâna uşoară!
Cristina
Hurubă: Dumnezeu să o odihnească în pace! A fost o persoană
deosebită și un cadru didactic cu un caracter aparte, inegalabil profesional și
cu un entuziasm cum rar îți este dat să întâlnești! Drum lin către cer, doamna
profesoară! Zâmbetul nelipsit cu care ne întâmpinați la fiecare pas și clasica
dar nelipsita întrebare, "ce mai faci, ești bine?" va dăinui peste
timp o dată cu numele și amintirea dumneavoastră. Nu vă vom uita niciodată!
Sincere condoleanțe familiei îndurerate!
Maria Daniela Avram: Un om deosebit! O doamnă adevărată! Nu vă vom uita, d-na profesoară! Ne rămâneți în inimă. Odihnă veșnică!...
Doina Butiurcă: Dumnezeu să o ierte pe draga noastră doamnă profesoară. Drum lin spre lumină. Prea repede pierdem ființele care au lăsat urme de neșters în ființele noastre! Condoleanțe familiei!
Cristian
Popa:
Primim cu mult regret și tristețe vestea dispariției tuturor celor pe care i-am
cunoscut. Suferința este însă cu atât mai mare când cel plecat a fost persoana
care ți-a influențat destinul, fiind un model de om cu alese însușiri morale,
un model de dascăl caracterizat de mult profesionalism și desigur un coleg
caracterizat de un climat de bună înțelegere și ajutor reciproc. Firea calmă,
tactul pedagogic, ca și profesionalismul DUMNEAVOSTRĂ, STIMATĂ DOAMNĂ PROFESOARĂ
ELENA COTFAS, M-AȚI FĂCUT SĂ VĂ ÎNDRĂGESC DIN PRIMA CLIPĂ CA ELEV, IAR MATERIA PE
CARE AȚI PREDAT - O SĂ FIE UNA PREFERATĂ DE MINE.
Vă asigur pentru toate acestea de toată recunoștința mea transpusă pe viitor în modul în care voi rosti cu profund respect si mândrie: AM FOST ELEVUL DOAMNEI PROFESOARE ELENA COTFAS. DUMNEZEU SĂ VĂ ODIHNEASCĂ ÎN PACE SUFLETUL DESĂVÂRȘIT!
Emil
Pop:
Sufletul frumos este primit "frumos". Dumnezeu sa te odihnească în
pace!
Mirela
Petruț: Bunul Dumnezeu s-o odihnească! O Doamna discreta, plăcută,
un Om blând, plină de răbdare și un Dascăl devotat!
Anca Dalina Bayko: Ființă blândă și dragă, drum lin la ceruri! Sincere condoleanțe familiei îndurerate!
