„Un
simbol al Primăverii, unei Primăveri”
- Scrisoare către un vechi
prieten -
Simt nevoia să-ţi scriu… să-ţi
fac o mărturisire… ultima… Trebuie să mai fac ordine printre amintiri.
Azi am citit una dintre
scrisorile tale, rătăcită printre filele unui curs de la universitate, pe care,
întâmplător l-am răsfoit. Şi, curios, am retrăit emoţia de altădată!
Redescopăr, parcă, sinceritatea ta, în care am crezut. Reconstitui blândeţea
chipului tău, seninătatea şi căldura privirii tale, ochii care dezvăluiau
puterea sufletului, tandreţea şi delicateţea gesturilor tale. Cumpătarea şi
echilibrul tău lăuntric, trăsături bine armonizate într-un trup puternic şi
sănătos îmi stăruie în amintire. Şi totuşi n-am avut curajul – poate din
teamă!? – să te urmez, să ascult doar glasul inimii mele. Părinţii erau
potrivnici…
Eram îndrăgostită. Ne-am
întâlnit de prea puţine ori şi pentru prea puţin timp. Clipele trăite împreună,
care mi se păreau minunate, le retrăiam de nenumărate ori, în lungile perioade
de absenţă, de despărţire, atunci când dorul de tine mă copleşea, iar în mintea
şi sufletul meu, amorţite de beatitudinea fericirii ameţitoare, atingeau
dimensiuni fantastice. Trăiam şi cu frica de a nu fi pierdut simţul realităţii.
Prezenţa, chipul, personalitatea ta erau proiectate în fantastic, erau
permanent aureolate de o taină… Nu puteam crede că o astfel de fericire este
posibilă!
Mi-era teamă de momentul când
va dispare această vrajă, din moment ce totul este trecător şi relativ. Mi-era
teamă de mine însămi, că nu voi avea abilitatea s-o întreţin. Mi-era teamă că
mă voi trezi din acea visare la o realitate necruţătoare, departe de cei care
până atunci m-au iubit şi m-au ocrotit, alături de un străin, într-o lume rece
şi nepăsătoare. Mă simţeam neajutorată, fragilă. Aveam nevoie de un imbold, de
o încurajare venită din exterior, poate chiar de la părinţii mei. Recunosc că
nu am avut puterea să trec peste hotărârea lor neînduplecată de a mă avea – din
dragoste prea mare sau din egoism!? – mereu alături de ei. Crescusem cu
prejudecata că nu poţi fi pe deplin fericit dacă nu asculţi de părinţi…
Încercam să mă pun şi în
postura ta. Puteam presupune că te frământau gânduri similare. Nu eram şi eu
pentru tine doar o nălucă, o iluzie a idealului pe care şi-l făureşte fiecare
despre jumătatea căutată?
Ne-am întâlnit de puţine
ori…Am comunicat prin scrisori, dar ele se scriu cu precauţie, pentru a nu
aluneca în derizoriu, şi se citesc şi recitesc căutând gânduri nerostite…
Apoi am renunţat la a ne scrie
şi a ne căuta…fără rămas bun, fără adio, fără lacrimi şi suspine. A urmat doar
o tăcere, o lungă tăcere…, abisală…, infinită…
Aş crede acum, după atâţia
ani, înfiorător de mulţi, că a fost un vis, că ai fost doar o născocire a
minţii, dacă nu rămânea o scrisoare şi, într-un plic îngălbenit de trecerea
vremii, un mărţişor cu cea mai frumoasă dedicaţie: „Un simbol al Primăverii,
unei Primăveri!”
Icoana chipului tău, ochii tăi
pătrunzători şi zâmbetul tău cald m-au tulburat multă vreme… Au rămas în
sufletul meu un reper pentru un şir lung de ani, o iluzie, identificându-se cu
însuşi visul de fericire, pe care l-am căutat mereu după aceea, în van…
În tine am găsit pe acel om
căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. E suficientă o strângere
de mână sau o privire pentru a simţi că s-a întâmplat ceva. Este important că
te-am întâlnit şi că am găsit în tine „un om plin, bogat, valabil”, cum spunea
Constantin Noica. Chiar dacă despărţirea a fost definitivă, păstrez bucuria şi
mulţumirea că ne-am întâlnit, bucuria că am trăit un ceas bun al vieţii mele,
un moment de sărbătoare miraculoasă.
Chiar dacă nu-mi aparţin
cuvintele, repet declaraţia de dragoste pe care marele filosof o considera cea
mai frumoasă: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit
ceva în mine – şi acum te pot părăsi”.
În loc de concluzie, apelez
tot la profundul Constantin Noica: „Toată viaţa noastră morală începe aici:
între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim, sau ne păstrăm şi
ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să asculţi – şi să
ţii minte”.
Text publicat în cartea SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011
Autor Doina Dobreanu
