In memoriam IOAN și LUCREȚIA (Ciubucă) SANDU, dascăli la SUBCETATE,

IOAN SANDU (1926-2006)

Învăţător şi profesor de matemaică la Subcetate, în anii 1947-1956

    Absolvent în 1946 al Școlii Normale de Învățători din București, originar fiind din comuna DRIDU, din apropierea capitalei, Ioan Sandu a găsit în cele din urmă un post didactic stabil la Subcetate, mai întâi ca învățător la școala de 7 clase din satul Filpea, unde a funcționat trei ani: 1947-1950, apoi de profesor de matematică, la Școala de 7 clase din centrul comunei, între 1950-1956, fiind numit în 1953 și directorul acestei școli.

       Profesorul Ioan Sandu a fost PRIMUL DIRECTOR AL LICEULUI înființat la Subcetate în anul 1955 (1955-1956).

În anul 2002, în ziua de 23 martie, domnul Ioan Sandu îmi povestește următoarele, pentru Monografia Liceului:

    În anul 1946 am absolvit cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Bucureşti. Încă nu se terminase seceta care făcuse ravagii timp de aproape trei ani. Aveam 20 de ani şi simţeam urmările războiului şi dezastrul grozavei calamităţi ce cuprinsese o mare parte din ţară. Un spectru social pe care nu-l pot uita.

Tata fusese pe front în Răsărit - era om umblat -  şi, comuna fiind aproape de Bucureşti, încerca să aducă da-ale mâncării pentru familie. Eram cinci copii, dintre care la diferite şcoli, a căror întreţinere costa foarte mult. De multe ori a luat lucruri din casă – haine, încălţăminte etc. – şi le-a dat pentru făină de grâu sau de porumb. Greu am reuşit să trecem peste această încercare!

Numirile în învăţământ în vremea aceea se făceau foarte greu…Am primit, în cele din urmă, numirea la şcoala din Ungheni, aproape de Târgu-Mureş, şi detaşarea în comuna natală Dridu pentru anul şcolar 1946-1947, cu preţul intrării în Partidul Social Democrat, al cărui preşedinte era ministrul învăţământului Ştefan Voitec.

În anul şcolar următor, a trebuit să mă prezint la post – la Ungheni -, dar aici am fost refuzat, pe motiv că postul era ocupat. La Târgu-Mureş, inspector era Silviu Bot, căsătorit cu o învăţătoare din Subcetate, Lucreţia Suciu. Aici am cunoscut învăţători din Subcetate – Andrei Cotfas, Gavril Urzică, Cornelia Gherasim – şi, împreună cu ei, într-un camion care trebuia să aducă de la Subcetate ajutoare pentru refugiaţii greci, am ajuns la Subcetate.

Școala din satul FILPEA, comuna SUBCETATE

A doua zi, duminica, am mers la biserică; preotul Nicoară şi primarul Petru Suciu m-au prezentat sătenilor de pe Filpea. Însoţit de Vodă Nicolae, locuitor al satului Filpea, cu o casă de 7 copii, am plecat pe Filpea să căutăm o gazdă. Am încercat la Bordea Ion, Cherecheş Gavril, Nădăşan, Ciubucă Nicolae. În cele din urmă, după ce se lăsase seara, am fost invitat de Ciubucă Petru, zis Pilat, om foarte sărac, în căsuţa căruia trăiau doi bătrâni, doi tineri căsătoriţi şi un copil de vreo doi ani. Aici am mâncat fasole cu mămăligă – foarte bună căci nu mâncasem nimic toată ziua – şi mi s-a pregătit un strujac cu paie noi. Aici am rămas doar două săptămâni, după care m-am mutat la Todoran, familie fără copii, gospodari înstăriţi, cu grajduri pline cu animale, cu stupi de albine.

În  prima zi de activitate, zvonindu-se imediat că a venit dascăl nou, toţi copiii au venit la şcoală. Nu mi-a dat nimeni şcoala în primire. Un vecin, care era şi om de serviciu – Flaş Gavril - , mi-a dat primele lămuriri. Am înscris cei 60-70 de copii, după propria lor declaraţie, în cele şapte clase şi am alcătuit listele de cataloage. Până la acea dată, deşi era începutul lui octombrie, nu începuse şcoala…

Clădirea şcolii părea în paragină. Nu era împrejmuită, iar vitele se scărpinau de zidul clădirii.

Erau familii numeroase, cu câte 7-8 copii: Ciubucă Ion, Baciu Petru, Urzică Ion – Sbăncanu, Pop Ion. Pe aici seceta din anii 1945-1947 nu ajunsese, dar era totuşi o sărăcie permanentă. Îmbrăcămintea era făcută în casă din lână, in şi cânepă, de către femei. În picioare se purtau opinci din piei de animale sau cauciuc. Parcă-i văd pe elevii de atunci, cu nişte opinci mari din „gumă”, cu vârf ascuţit şi care-i obliga să meargă greoi şi legănat, cu picioarele îndoite de genunchi.

În acest sat aşezat pe dealuri, fără drumuri de acces, fără perspectiva din Bărăgan, unde nu întâlneai nici un obstacol în calea vederii, se trăia într-o izolare aproape completă faţă de lume. Într-una din zile, întâlnisem un vânzător ambulant. Avea o mână amputată; cu cealaltă ţinea un coş de nuiele care conţinea diferite mărunţişuri: „chefe”, „diufe”, „voşpol”etc.

A fost numit şi un învăţător suplinitor: Dobrean Ion – Ţurţuş, băiat bun, sârguincios, bun gospodar., cu care am împărţit activitatea şcolii. M-am mutat la şcoală. Apă era doar la Ciubucă Petru – Ştefănuc, la vreo 300m .Ajutaţi de femeia de serviciu, ne pregăteam mâncăruri specifice zonei- din cartofi, fasole etc. Seară de seară, oamenii, dar mai ales tinerii, veneau pe la şcoală. Din când în când se făcea şi câte o horă ţărănească în şcoală. De Sărbătorile Crăciunului Am organizat prima serbare cu tinerii, prezentând obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou. Eram atât de emoţionat că abia puteam vorbi.

Într-o zi frumoasă de toamnă, cu câteva zile înainte de Sfântul Dumitru, am avut şi prima inspecţie şcolară. Inspectorul şcolar Tănase Ion, directorul şcolii din Gălăuţaş – arogant, cu ţinută strict oficială, privind de foarte sus – a interogat copiii din toată materia care considera a fi fost parcursă şi mi-a acordat calificativul „insuficient”. Încurajat de Andrei Cotfas şi de Gavril Urzică, am mers mai departe, ba cu mai multă ambiţie şi muncind cu mai multă sârguinţă cu copiii.

Şcoala nu avea lemne de foc. Ajutat în special de Baciu Petru , care avea patru copii la şcoală, am adus conuri de brad. Focul, făcut cu astfel de combustibil, nu ţinea mult, dar se încălzea repede. Iarna aceea, la fel ca următoarele, a fost grea, cu zăpadă multă. Copiii aveau de parcurs peste 2 km până la şcoală. De multe ori părinţii mergeau cu vitele înainte de le făceau urmă.

Orele de clasă începeau pe la nouă şi de multe ori lecţiile se desfăşurau în jurul sobei; erau condiţii minime. Lecţiile se făceau simultan. Un învăţător se ocupa de clasele I-IV, iar celălalt de clasele V-VII  Elevii îşi procurau manualele şcolare unii de la alţii. În general, lumea era foarte săracă. Nu era altă sursă de câştig decât din vânzările de animale sau , pentru cine avea boi, de la plutărit. Cu toate greutăţile, copiii frecventau şcoala, aşa că fiecare era absolvent a şapte clase primare.

În anul şcolar 1948-1949, s-a făcut reforma învăţământului. Şcoala elementară de 4 ani – ciclul I; ciclul al II-lea, cuprinzând clasele V-VII şi şcoala medie de 10 ani; s-a laicizat învăţământul, s-a introdus limba rusă şi s-a restructurat programa de învăţământ; manualele erau  traduse din limba rusă.

La Filpea şi Călnaci au rămas şcoli de patru clase, iar la centru – şcoală de şapte ani. Între anii 1950-1955, la ciclul II predau profesorii: Andrei Cotfas, Sălăgean Irina, Paraschiva Puia Toader Suciu, Elena Culea; la ciclul I erau: Laura Marcu, Paulina Suciu, Maria Cotfas, Alexandrina Suciu, Lucreţia Hurubă.

Un învăţător foarte bine pregătit a fost Gavril Urzică, din comună. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi din literatura română şi universală. Era om de litere: avea romane scrise, piese de teatru şcolar, obiceiuri de Crăciun, de Anul Nou şi Paşti. Numele lui era pe listele scriitorilor interzişi, alături de Eminescu. A murit neaşteptat de repede, îmbolnăvindu-se de T.B.C. A fost o pierdere grea pentru şcoală. Biblioteca şi scrierile sale au dispărut.

    Laura Marcu, învăţătoare insistentă, aparent severă, punea accent pe aritmetică; Paulina Suciu – preoteasa – punea accent pe scrisul ordonat, caligrafic, Maria Cotfas punea accent pe povestire.

În anul 1950, am fost numit profesor suplinitor de matematică la şcoala din Centru, unde am rămas şi în anii următori, până în 1956, fiind în acelaşi timp student la Facultatea de matematică a Universităţii din Cluj, respectiv Bucureşti (avându-l profesor pe reputatul matematician şi poet Dan Barbilian). Mă bucuram considerând că această disciplină nu va fi pervertită de comunism, dar în loc de oamenii de ştiinţă cunoscuţi au apărut Tarasov, Boronin şi problemele erau cu colhozuri şi gospodării colective… 

Cuvinte de recunoștință pentru profesorul Ioan Sandu au venit de la Toronto, de la doamna inginer ANA DOBRE:

„Pe profesorul Ioan Sandu mi-l amintesc tânăr, tenace și cu dragoste de carte, dragoste pe care a încercat să o insufle și elevilor săi. Evenimentele din 1956 îl găsesc în postura de conducător al școlii și automat regimul îl pedepsește pentru lipsă de „vigilență revoluționară”, ceea ce face ca activitatea didactică a profesorului să se încheie definitiv în acel an.”

CIUBUCĂ LUCREŢIA (1924- 1976)

Învăţătoare și maistru-instructor la Subcetate în anii 1949-1976

    A instruit şi educat cu dăruire şi dragoste multe serii de elevi la şcoala primară din satul Filpea, apoi, în ultimii ani de viaţă, s-a ocupat, cu pricepere şi pasiune, de instruirea practică a grupelor de fete de la liceul din Subcetate. Ca maistru–instructor de lucru de mână în perioada 1971-1976, a iniţiat elevele de liceu în activităţi practice manuale, cultivându-le deprinderi de tricotat, croşetat, cusut şi ţesut.

Ani de-a rândul a fost liantul sufletesc al formaţiei de dansatori din satul Filpea, contribuind la păstrarea şi transmiterea dansurilor româneşti specifice zonei etnografice a Topliţei şi a unor vechi tradiţii, la educarea celor tineri în spiritul dragostei şi al respectului faţă de aceste inestimabile comori ale noastre.

Îmi amintesc că nu era serbare la care echipa de dansatori din satul Filpea, formată din tineri şi vârstnici, condusă de învăţătoarea Lucreţia Ciubucă, să nu fie prezentă. Suita de jocuri populare din zona etnografică a Topliţei - ştraierul, învârtita, roata stelelor, ţărăneşte, ardeleanca, raţa, rusca, lăzasca, boiereasca, şchioapa – trebuiau a fi transmise generaţiilor care veneau din urmă! Apogeul activităţii acestei formaţii săteşti de valorificare a folclorului românesc local a fost marcat de prezenţa în localitate, pentru mai multe zile, în toamna anului 1975, a unei echipe a Televiziunii Române, care a filmat obiceiul nunţii pe Valea Mureşului Superior.

(Extras din cartea LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011)

    DORU-VIOREL CIUBÎCĂ își amintește:  Eu, personal, am avut ocazia să o cunosc pe doamna Lucreția Ciubucă. Deși am activat foarte puțin sub îndrumarea dumneaei, pentru mine a rămas un exemplu de animator cultural. Mi-am dat seama de valoarea și importanța unui asemenea om într-o comunitate, mai târziu, după ce a decedat.

Pe lângă formația de jocuri populare care a reprezentat comuna și s-a bucurat de succes la multe competiții organizate la nivel regional, tot sub coordonarea artistică a doamnei Lucreția Ciubucă, la școala din satul Filpea a existat și trupă de teatru popular, care, la un concurs organizat la Tg Mureș, pe Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, a obținut premiul I. Drept premiu au primit un aparat de radio și se zice că ar fi fost primul aparat de radio din comuna Subcetate. Această informație o am de la soțul doamnei Lucreția Ciubucă, domnul Ioan Sandu.

(Fragment din vol. 5 al cărții LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2018)

 

Lucreția Ciubucă, în 1939

Familia, în 1940

Lucreția, în mijlocul tinerilor din sat - 1945

Mama Lucreției, Paraschiva Ciubucă, în1960

Tatăl Lucreției Ciubucă -1960

Clacă la adunatul fânului, pe Filpea - 1960

Foto: Din arhiva familiei. Mulțumesc, prof. ing. Ioan-Costel Sandu

              

           Prof. Olimpia Oros