1. Ionel Simota sau bucuria prieteniei
Era 4
decembrie 2012, o zi deosebită, în primul rând fiind situată, calendaristic
vorbind, la confluența a două importante sărbători, când în inimile noastre mai
reverbera bucuria sărbătorii de 1 Decembrie care deschide poarta sufletului
nostru pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae, o sărbătoare a darurilor, și
pentru celelalte sărbători ale sfârșitului de an.
Cred că cele mai importante daruri pe
care le putem face, fără eforturi materiale deosebite, sunt cele ale bucuriei
venite din gesturi mărunte, din vorbe bune. Dumnezeu ne-a binecuvântat pe noi,
oamenii, cu darul gândului pe care îl putem exprima prin cuvinte. Cu vorba
putem ucide, dar și mângâia, îmbuna, încuraja. Cuvântul are valențe magice
atunci când este folosit cuviincios, când exprimă gânduri, trăiri sufletești și
intenții bune. Atâtea disensiuni, atâta suferință și amărăciune, atâta vrajbă
și dușmănie se iscă și se amplifică pornind de la o vorbă negândită,
necumpătată sau răutăcioasă, ca și de la lipsa de comunicare, de la
incapacitatea de a ne exprima gândurile frumos, cuviincios, nepătimaș, coerent,
simplu, sincer, onest, deschis, cu răbdare! Acest lucru se învață. Se învață
dacă ai privilegiul să trăiești alături de oameni de calitate și de caracter,
dar se învață și prin lectură, în compania celor aleși a ne înfrumuseța și
îmbuna prin cuvântul ales. Modele de exprimare frumoasă și cuviincioasă găsim
în scrierile literare, în primul rând. Întâlnirea cu o carte bună, cu un artist
al cuvântului este prilej de autoeducație și de bucurie. Fiecare întâlnire cu
poetul Ionel Simota și cu poeziile domniei sale este o binecuvântare, este un
prilej de primenire sufletească.
Am început prin a vă vorbi despre
bucuria uneia din întâlnirile cu Poetul și cu prietenii săi din Cenaclul
literar „Buna Vestire”, de la Cercul Militar din Miercurea Ciuc. Am participat
la multe asemenea întâlniri, adevărate sărbători ale spiritului, și la
Subcetate, și la Toplița, și la Bălan…
Bălan,
Zilele școlii la Grupul Școlar „Liviu Rebreanu”, în 2008
La două dintre cele câteva întâlniri ale
poetului Ionel Simota cu cititorii de la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate,
elevi și personal didactic, am avut onoarea să prezint volumele de versuri ale
domniei sale: Lumina cuvântului meu, în 2002, și La poalele
ochilor tăi, în 2006. Bucuria participanților a fost de fiecare dată
maximă, trăind emoția poeziei în lectura poetului și primind cărți oferite de
fiecare dată cu mărinimie de către autor.
2. Ionel Simota și
lumina cuvântului său
Una
din temele obsesive ale universului poetic al lui Ionel Simota este poezia,
implicând starea de creație și căutarea sinelui poetic. În Lumina cuvântului meu, poezie care prefațează volumul, având semnificația
unei ars poetica, artistul definește lumina cuvântului poetic ca parte
din lumina divină. Creația poetică este împletire de talent, har dumnezeiesc: „a scris, cu ani în urmă, Dumnezeu/ Cu mâna
lui, poeme-n gândul meu” și muncă migăloasă de artizan: „i-ntr-un ungher din trupul meu/ A lăsat loc,
să-nvăț, să scriu și eu”.
Ne reține
atenția și poezia Traducere din suflet,
o sinceră și emoționantă confesiune lirică, în care poetul se autodefinește cu
modestie și mărturisește împăcarea cu sine:
„Sunt cel mai trist și mai sărac poet/ Din câți au
viețuit prin vreme,/ La mine, fiece verset,/ Se-nchină-n fața marilor poeme.//
Nu sunt nici fad, nu sunt nici mândru –cred,/ Sunt ca păstorul ce-și începe-o
turmă,/ Pornind de la un singur ied,/ Și-aștept,
să văd, ce voi păzi la urmă”.
Poetul,
care străbate poteci știute numai de el, este sigur că poezia este cea care îi
va da puterea să viseze la nemurire (Preocupare).
Fire
sensibilă, turnată într-un tipar unic, artistul, „răsărit din piatră ca izvorul”, știe ce-nseamnă „să-mbrățișezi o floare,/ Să mori, să-nvii în
fiece secundă”. (Neputinței)
Ideea
poetului condamnat la nemurire prin însăși creația sa – „risipă frumoasă” – reapare în
poezia Cutremur:
„Fiorul iubirii din ape/ Îl strâng, acum, pentru tine,/
Sunt fiu al puterii divine/ În care timpul nu-ncape. // Ruine străvechi mă apasă,/
Cenușa-mi purtată de vânt/ Mereu o închid în cuvânt,/Pentru o altă risipă
frumoasă”.
Deseori
ne vorbește despre starea de poezie, materializată în cuvânt poetic, o stare
de existență pe care nu o cunoaște oricine, ci numai cei răsfățați cu darul
creației. Poezia se naște într-un spirit incandescent, tulburător de sensibil,
care vibrează la abia perceptibilele impulsuri exterioare și le trăiește cu
sinceră emoție. Poezia, dorul și iubirea, pe care le numește stări de poezie,
sunt cele care îl fac să se simtă fericit:
„Când vântul doarme, iarba nu-ncetează/ Să mă
viseze-n trupul ei șezând,/ Când cerul tace, doar la mine-n gând / E poezia veselă și trează…// Când păsările își înalță zborul,/ În primăveri trecute-n înfloriri,/
Când năvălesc în trupul meu iubiri,/ Doar eu îmi beau, din cofe albe, dorul.//
Când somnul meu nu știe adormirea,/ Când ramul este numai o idee,/ Eu, trupul tău,
îl făuresc, femeie,/ Așa cum făuresc înveșnicirea.// Și totuși nu-nțeleg
nefericirea!…” (Stări de poezie)
Gândul,
atribut al omenescului, expresie a freamătului interior al ființei umane, îl
definește printr-un șir de metafore: căprioară fremătând, val înlănțuit în vânt,
cer, pământ, aripă rănită, floare, exprimând neliniștea, suferința
pricinuită de zbaterea permanentă a ființei între durere (aripă rănită)
și bucurie (floare), între material (pământ) și spiritual (cer).
„Mi-e gândul căprioară fremătând/
Într-un ungher de trup bolnav și el,/ Aud în sânge moartea lâncezând/ Și-n
ochii mei e pururea măcel.// Mi-e gândul val înlănțuit în vânt/ Și-adună-n el
corăbii trecătoare,/ Pe brațul lui stă, invalid, un sfânt/ Ce nu trăiește, însă
nici nu moare.// Mi-e gândul cer, amestec de pământ,/ De aripă rănită și de floare.” (Gând despuiat)
Poezia
lui Ionel Simota face o radiografiere a sufletului uman măcinat de fireștile
întrebări, aspirații și zbateri existențiale, de iluzii și deziluzii; ne emoționează
prin posibilitatea de a ne identifica, ca cititori, cu eul liric:
„Toți am fost mințiți, furați, vreodată,/ Toți am
plâns amarnic de ceva/ Și-am avut făptura despuiată, / Toți am vrut și n-am
putut ierta.// Toți am căutat iubiri eterne/ Și-am cules cenușa după foc,/ Iar
cu fericirea ce se cerne,/ Am sădit al suferinței loc.// Toți am căutat răspuns
la stele, / Toți ne-am amăgit c-o altă zi,/ Toți ne-am opintit în clipe grele,/
Spre, o altă rază, a ieși…// Toți am vrut și n-am putut nimic,/ Când
ne-a stăpânit în frâie frica”. (Despre
viață)
Alteori,
Ionel Simota ne îndeamnă la smerenie, la a ne păstra demnitatea de om, la
iubire, fără de care nu putem accede la fericirea mult râvnită:
„Pe căprioară
o mai doare fuga/ De vânătorul ei
necunoscut,/ Rănită grav, din
ochi revarsă ruga/ Supremului
din care s-a născut.// Să nu
împuști cu gândul nici o frunză/ Din
câte poartă un copac în ram,/ Să
nu lovești cu fruntea steaua care,/ Atunci când te-ai născut, ți-a stat în geam.// Să nu ucizi pe nimeni și nimic,/ Să mori așa cum Dumnezeu te lasă,/ Nu-ți pierde din credință nici un pic,/
Să poți să stai cu Dumnezeu la masă”.
(Să nu ucizi)
Versurile
sale, ne spune poetul, sunt ivite din dragoste pentru părinți, pentru neam,
pentru Dumnezeu și pentru semeni:
„Egal, i-am îndrăgit pe toți, în parte,/ Eu n-am
uitat că fiecare-avem,/ Părinți și frați, în neguri depărtate,/ Și cel mai mult
de Dumnezeu mă tem.// Sunt cel mai trist și mai sărac poet,/ Dar îmi iubesc
tristețea din cuvinte,/ Aștept să vină cineva și-ncet,/ Să-și facă cuib, în
versul meu cuminte.//Din tot ce sunt, iubesc fără regret .(Traducere din suflet)
Temele
familiare poetului gravitează spre viața lăuntrică: relația eului poetic cu
poezia, cu iubita, cu mama, cu tatăl, cu Dumnezeu, cu timpul, cu viața și cu
moartea. Ceea ce frapează și emoționează
totodată în fiecare poezie este comunicarea directă făcută cu sinceritate, pe
un ton colocvial, a unor stări intens emoționale.
Iubirea
este sentimentul care oferă poetului stările cele mai felurite: fericire, regret,
durere, speranță, melancolie, tristețe, iar poezia ia forme diferite: de imn
închinat femeii-înger (Celei mai frumoase),
elegie (Poem adolescentin), idilă (Taină ningând).
Copleșitoare
sunt poeziile care comunică, nostalgic, dorul de satul natal ( Satul
meu), de tatăl plecat „într-o altă
lume” (Poem cu lacrimi,
Regret de toamnă, Tatălui meu), de mama cu sufletul pustiit de singurătate
(Mamă):
„Pe tine, tată, nu te-am mai văzut,/ Când m-am
întors, în pragul casei noastre./ Străine buruieni au tot crescut,/ Ca ochii tăi,
ele-nfloresc albastre”. (Tatălui meu)
„Mamă,/ Dulcele tău cuvânt/ Rostit în tăcerea-nfloririi/
E, mamă, mai sfânt/ Decât iubirea iubirii”. (Mamă)
Nelipsite
sunt poeziile care exprimă, cu aceeași sinceritate, dragostea de neam și țară: Blânda Bucovina, Munții lui Avram Iancu,
Poem soldatului necunoscut, Nestăvilitele dureri.
Ionel Simota este, așa cum aprecia George Țărnea, „unul din paznicii hărăziți pentru a veghea frunza și iarba pământului românesc sub scutul poeziei”.
*
La poalele ochilor tăi este al zecelea volum de autor publicat de poetul Ionel Simota, respectiv al doilea publicat în anul 2006, după Turnul de tăcere.
Sintagma
metaforică din titlul volumului La
poalele ochilor tăi, care reia titlul uneia din poezii, este tulburătoare
prin ineditul ei și prin puterea de sugestie. Poate fi decodificată prin
analogie cu expresia „la poalele muntelui”, sugerând o situare în spațiu pe
verticală, jos – sus, o relaționare între profan și sacru, între om și
Dumnezeu.
Poezia
La poalele ochilor tăi poate fi
încadrată în lirica existențială, exprimând zbaterile, neliniștile, aspirațiile
ființei:
„Blând
se adună vântul șuierând/ Și rătăcim pe ne-nțelese căi…/ Și plouă-n frunze și
adorm visând/ La poalele ochilor tăi…/ Și tot mai greu mi-e ceasul, tot mai
greu,/ Și cei din jur îmi par cu mult mai răi,/ Și-n mers mi se face teamă
mereu/ La poalele ochilor tăi…/ Și alte doruri viscolesc în mine,/ Și-nzăpezit
mă simt de albe clăi,/ Și cad ninsori sărace și puține/ La poalele ochilor tăi…”
Este
interesant să observăm corespondențele dintre stările spirituale ale poetului
împovărat atât de neliniști personale („tot mai greu mi-e ceasul, tot mai
greu”, „Și-n mers mi se face teamă mereu”, „Și-nzăpezit mă simt”), cât și de
neliniști ale umanității („Și rătăcim pe
ne-nțelese căi”), în consens cu freamătul naturii solidare: „Blând se adună
vântul șuierând”, ”Și plouă-n frunze”, „Și cad ninsori sărace și puține”.
Corespondența aceasta între starea naturii și starea sufletească a eului liric
ne amintește de poezia eminesciană Sara
pe deal.
Laitmotivul
realizat prin repetarea la sfârșitul fiecărei strofe a sintagmei din titlu
conferă acestei elegii valențe de cântec universal al durerii.
Deși
orânduite alfabetic, după prima litera a titlurilor, două poezii fac excepție
de la această ordine: Poem de fluier și
Nu te mai las să pleci; acestea sunt
așezate în fruntea volumului, prefațându-l și prefigurându-i temele
fundamentale ca și tonalitatea.
Metafora
din titlul Poem de fluier, dezvoltată
pe parcursul poeziei prin „Poem de fluier
și de apă vie”, „Poem de fluier și
poem de vânt” definește pe deplin coordonatele poeziilor din acest volum:
melancolie („Poem de fluier”), neliniști
(„poem de vânt”), speranță și
încredere într-o permanentă reîmprospătare a forțelor, a fiorului liric dat de
„apa vie”.
„Poem
de fluier scriu în primăvară/ Când mugurii, înlăcrimați de rouă,/ Se dăruiesc
cu totul nouă,/ Poem de fluier scriu, în prag de seară.”
Următoarea
poezie, Nu te mai las să pleci, este
reprezentativă pentru tema dorului de iubire și a aspirației spre împlinire
prin iubire/poezie, temă care rămâne prezentă și în acest volum.
„Nu te
mai las să pleci, e primăvară,/ Și te cuprind în flori de liliac,/ În dragoste și-n
scrieri te prefac/ Pe tine sfânta și frumoasa mea povară./ În zori te voi
închide în sărut/ Și freamătul iubirii strâns în iarbă/ Îl voi trezi și-l voi lăsa
să fiarbă/ În trupul meu de frumusețe mut.”
Verbele
la viitor din poezia Ca pe-o mireasă
exprimă cel mai bine ideea de aspirație, de dorință, de vis de iubire:
„Ca
pe-o mireasă/ Am să te port/ Pe brațele sufletului/ Și am să te țin strâns
apoi/ Ca nu cumva/ Să ți se risipească albul rochiei/ Imaculatul trup al
iubirii/ Unicul trup…”
Eul
liric, împătimit de a-și transpune în versuri „întroienitu-i dor” (Curg zăpezile), își dorește iarăși
iubita din amintire „cu trupul subțire ca vioara” o dată cu venirea primăverii ce dă „fiorii unei reveniri”, simțind
că „se topesc zăpezile” din sine și o cheamă
prin puterea miraculoasă a gândului și a iubirii, convins că doar prin
iubire omul rămâne etern.
„Nu
pot să cred că vine primăvara/ Și tu nu ești aici să te privesc,/ Că trupul tău
subțire ca vioara/ La mine-n prag nu o să-l mai zăresc./ Nu pot să cred că ție înflorirea/
Nu-ți dă fiorii unei reveniri,/ Că-n zboruri nu-ți mai cauți fericirea,/ Că
n-ai păstrat iubirea-n amintiri./ Azi se topesc zăpezi din mine,/ Și lupii s-au
mutat în alte ierni,/ Se-ntoarce viscolul în sine,/ Doar prin iubire noi vom fi
eterni.” (Eternitatea iubirii)
Sunt
relevante versurile care definesc metaforic poezia și poetul, având valoare de
artă poetică. Poezia este „lumină”, „un fel de înger”; este cea care, surprinzând
esența vieții, perpetuează amintirea în fluviul timpului depășind efemeritatea
ființei umane.
„În
curând peste lumină/ O altă lumină se va așeza/ Un fel de înger/ Ce poezie se
va numi/ Mai târziu…” (Ce se va întâmpla)
Poetul
e cel care cu ajutorul cuvintelor de vrajă și putere creatoare transformă, prin
creație, existența în cântec, iar prin starea de creație, se apropie de însuși
Dumnezeu:
„Plâng
și eu cu seva din tulpine,/ Șoaptele în ierburi le închid,/ Plâng și eu, dar fără
să ucid/ Dumnezeul așezat în mine.” (De tristețe) „Din ploaie am coborât spre
a te vedea/ Lumină smulsă spre-a mă lumina…”
(Coborâre tainică)
Versuri
ca cele ce urmează ne trimit cu gândul
la Eminescu, la comparația poetului cu pasărea din poezia Numai poetul:
„Nu-mi
mai ucideți păsările/ Cu tristețea voastră profundă/ Uite și acum/ Își caută căldura
unui cuib/ În trupul meu plin de zboruri.”(Păsări
trecând) „Oricum simt uneori/ Că iau forma zborului” (Tridimensională)
Multe
din poeziile volumului, având ca motiv central lumina, ne amintesc de Poemele
luminii, volumul de versuri al lui Lucian Blaga - o carte a unui cuplu
erotic care descoperă frumusețea dragostei fizice și spirituale ca pe un
spectacol mirific.
O
constantă a liricii lui Ionel Simota este evocarea nostalgică a satului natal,
a copilăriei, a părinților, teme prezente și în acest volum prin poeziile: Înserarea părinților, Îmbătrânitu-mi sat,
Obsesia copacului, Trecuse Dumnezeu, Revelație.
„Nu
pot să uit copacul ce-a crescut/ Cu mine-n rând, acum însingurat,/ El a rămas
înfipt la mine-n sat/ Și despărțirea aprig m-a durut./ Și astăzi e cu mult mai
câștigat,/ El n-a simțit cum e să fii străin/ În țara ta, în care alții vin/ Să-și
ceară dreptul unui bun furat./ Nu pot să uit copacul, îmi stă-n vis…” (Obsesia copacului)
Apreciem
autenticitatea sincerității în confesiunea lirică și încărcătura emoțională a
poeziilor susținută prin procedee specifice limbajului poetic, între care
remarcăm preferința pentru metaforă, dar și figurile de stil realizate la nivel
sintactic: anafora, enjambamentul, parataxa.
Lirica
lui Ionel Simota se sublimează într-o confesiune despre trăirile sufletești ale
ființei și creează un univers poetic care-i reflectă deplin structura
spiritului. Frecvent, stările sale sufletești sunt definite metaforic prin
fenomene ale naturii: ploaie, viscol, ninsoare, ceea ce poate sugera că forțele
sale interioare, sensibilitatea sa au intensitatea forțelor dezlănțuite ale
naturii:
„Curg
zăpezi prin ochii mei de stele/ Greu, prin sânge, îmi mai trec ninsori”(Curg zăpezi) „Și viscolesc prin mine
amintiri” (Decembrie) „Lovește un
viscol de fier/ În sufletul meu ca-ntr-o poartă” (Însingurare).
3. Ionel Simota, fiu
al comunei Subcetate
Deși
locul de naștere al poetului este departe de comuna harghiteană Subcetate, Subcetatea
a devenit un fel de „acasă”, prin soția sa Șivani-Estela, domnul Ionel Simota fiind
prezent aici nu numai la reuniunile de familie, ci și la cele ale comunității:
întâlniri cu scriitorii, zilele comunei, festivalul de teatru pentru elevi.
La
prima ediție a Simpozionului Subcetate – istorie, cultură,
spiritualitate, din 20 august 2016, poetul Ionel Simota a prezentat
recentul său volum de versuri Capitol cu
ÎNGERI. Dintr-un volum COLECTIV.
Următoarele două ediții ale Colocviului Subcetate – istorie, cultură, spiritualitate (din 19 august 2017 și din 18 august
2018) au fost moderate și susținute poetic de domnul Ionel Simota. În acestă calitate, domnul Ionel Simota a
concluzionat:
„Zile fascinante
(19-20 august 2017) au fost trăite la Subcetate, Harghita, la Sărbătoarea
comunității! La lansarea cărții - Subcetate Mureș- monografie, apărută sub
auspiciile asociației Culturale „Dobreanu”, coordonată de profesorii Doina și
Vasile Dobreanu, în colecția de lucrări monografice „Exemplarium” a Editurii
„Cezara Codruța Marica” din Târgu Mureș, personalități literare importante
(Prof. Doinița și Vasile Dobreanu, Prof. dr. Valentin Marica, Conf. Univ. Doina
Butiurcă) și artiști minunați (muzicienii Alina Maria Taslavan și Ioan Morar,
poeții Valentin Marica și Ionel Simota) și-au dat mâna pentru marca așa cum se
cuvine acest eveniment. În fruntea tuturor, un primar inimos (Ion Rizea),
înfășurat în tricolor, a condus în chipul cel mai frumos această întâlnire,
dinspre săteni către biserica lui Hristos. Ce deosebit, ce luminos!... ”
„La ediția a treia a aceluiași
colocviu, dedicată acum Centenarului Marii Uniri, au fost dezvoltate
teme memorabile ale istoriei de către Prof. univ. dr. Valentin Marica,
Cercetător în istorie Iosif Marin Balog și prof. Anișoara Balog, de prof.
Doinița Dobreanu și prof. Vasile Dobreanu, teme pe care nu le-am putea însuși
fără aprofundare și dăruire. A deschis dezbaterea, așa cum se cuvine, domnul
primar Ioan Rizea, cu un discurs emoționant și cu un îndemn la unitate, cum rar
l-am putea întâlni la un alt edil de prin aceste locuri. Au urmat apoi tineri
luminoși din Grupul folk – Călimănel al pr. Cătinean din Toplița, însoțiți de
un om inimos, Marian Olaru, care au trezit în noi sentimente frumoase.
Expoziția de goblenuri a doamnei Rodica Jianu, icoanele pe sticlă ale copiilor
din Subcetate, lucrările de grafică ale studenților de la Academia de arte
plastice din Timișoara și ale Cosminei Marcela Oltean ne-au încântat privirile
și sufletele... Vă mulțumesc pentru că am fost părtaș la un asemenea eveniment
și vă felicit din toată inima!”
Domnul Ionel Simota a moderat Simpozionul Ideal, Speranță, Jertfe și Împlinire, organizat la Subcetate, în cadrul unei manifestări culturale ample dedicate Zilei Tricolorului, la 24 iulie 2018.
Personalitate emblematică a vieții
culturale harghitene, domnul Ionel Simota a fost invitat pentru a prezida
juriul Festivalului de teatru şcolar Confesiuni
despre viaţă şi artă, etapa interjudeţeană (19 mai 2018 și 23 noiembrie 2019), organizat sub auspiciile
Liceului Miron Cristea din Subcetate.
Fiecare întâlnire cu poetul Ionel Simota este prilej de bucurie. Bucuria, atunci când există și este împărtășită de persoane care comunică prin energii și vibrații sufletești similare, o simți cum vibrează în aer. La fiecare activitate literară sau culturală, la care a fost prezent domnul Ionel Simota, un cumulul de energii pozitive ne-au făcut să trăim emoții plenare.
La mulți ani fericiți, Domnule Ionel Simota! Să vă bucurați de sănătate, de oameni luminoși în preajmă, de harul creației poetice spre a aduce bucurie în sufletul iubitorilor de frumos și de bine, să vă fie binecuvântată viața cu iubire, pace și îndestulare!
Doinița- Ana Dobrean
BIOGRAFIE
Poetul Ionel Simota s-a născut la 13 iulie 1971, în satul Frenciugi, comuna Şcheia, judeţul Iaşi. din părinţii: CONSTANTIN şi ELENA Simota. Este absolvent al Grupului Școlar Industrial ,,Nicolae Iorga” din orașul Negrești, judeţul Vaslui. A urmat cursurile Facultății de Ştiinţe Juridice şi Drept Administrativ, Universitatea ,,George Bariţiu”, Braşov și cele demasterat cu specializare – Criminalistică, în cadru Academiei de Poliție ,, Alexandru Ioan Cuza”București. Din anul 1992 și până în anul 2019 a lucrat în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Harghita. În prezent este Lt. Colonel (r) în retragere și rezervă al Ministerului Afacerilor Interne.
A debutat în revista liceului, „Axa”, iar debutul editorial a avut loc prin lansarea volumului „Dialog în cer” (Editura Alutus 1995) - volum de versuri. Este membru în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Braşov, din anul 2007. Este preşedintele Asociației Cenaclului Literar ,,BUNAVESTIRE”, din Miercurea Ciuc, (din 1997 și până în prezent).
Are colaborări la revistele: România Literară, București, Cetatea culturală, Cluj, Dealul Melcilor, Braşov, Luceafărul, Bucureşti, România Mare, Bucureşti, Vremea, București, Vatraveche, Tg. Mureş, Gând românesc, Alba Iulia, Convorbiri literare, Iași, Artă și Cultură, Chișinău, Glasul Călimanilor, Topliţa, Caietele de la Araci, Sf. Gheorghe, Ritmuri braşovene, Braşov, Oglinda literară, Focşani, The Albatrsoss, Sf. Gheorghe, Ecou, Sf. Gheorghe, Curierul Poliției, Miercurea Ciuc.
A colaborat cu poezii la volumele colective: ,,Un fel de colind”-1996, poezii, „Flacără şi vis”-1996, poezii, „Cuvinte întrupate”-2004, 2008, poezii, „Florilegiu”- 2013, poezii şi eseuri, „Sub semnul amintirii, Jenică Andrei”-2014, poezii şi proză.
Opera tipărită: este autorul a 22 de volume , după cum urmează: „Dialog în cer”(1995), poezii; „Frânturi de zbor” (1995), poezii; „Ramuri de dor” (1997), poezii; „Poeme”-antologie, (1998),poezii ; „Lumina cuvântului meu” (2000), poezii; „Casa cu salcâmi” (2002), poezii; „Îngerul meu” (2003), poezii; „De dorul tău” (2003), poezii; „Turnul tăcerii” – antologie (2006), poezii; „La poalele ochilor tăi” (2006), poezii; „Aripi de cenuşă” (2008) , poezii; „Desculţ printre cuvinte” (2009), poezii; „Opere complete”, volumele I şi II,-antologii, (2012), poezii; „Tăcerea îngerilor”(2012), poezii; „Dialog în cer”- antologie, (2014), poezii; „Cântare pământului”(2014), poezii; „Cântare şi tăcere”- antologie (2014), poezii; „Caligrafia Iubirii”(2015), poezii; ,,Lecții cu fluturi” (2017), poezii; ,,Capitol cu îngeri dintr-un volum Colectiv” (2018), poezii; ,,Sentimente cu păsări. Mirări” (2019), poezii; ,,Sentimente cu păsări” (2019), poezii-audio-book, în colaborare cu Radio Moldova).
Referinţe critice: Dicţionarul scriitorilor români, coordonator Boris Crăciun, Ed.Porţile Orientului, Iaşi, 2011; Dicționarul Scriitorilor Români Contemporani de pretutindeni, 2019, Chișinău, Acad. Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, “Lector şi lictor” de Ion Topolog-Popescu,(2013); „Solilocvii”, de Ligia-Dalila Ghinea,(2012); „Pseudojurnal”, de Ligia-Dalila Ghinea,(2014); „Poetică & poietică”, de Ligia-Dalila Ghinea, (2015); revistele ,,The Albatross”,(română-engleză), Sf. Gheorghe; ,,Vatra veche”, Tg. Mureş; „România Mare”, Bucureşti.
Pentru bogata sa de activitate poetică, a primit nenumărate premii și distincții literare, printre care amintim - Premiul Ex aequo al Uniunii Scriitorilor din România, Braşov, 2009, pentru volumul „Desculţ printre cuvinte” (Ed. Eurocarpatica, Sf.Gheorghe, 2009) și Premiul ”Cartea Anului” al Uniunii Scriitorilor din România, Brașov, pentru volumul ,,Capitol cu îngeri dintr-un volum Colectiv”(Editura Magic Print, Onești, 2017).
Nominalizare la Gala Premiilor Marii Loji Naţionale, Bucureşti, 2014 pentru antologia de poezie ,,Dialog în cer”(Iaşi, 2014).
Invitat în emisiuni culturale la radio şi la televiziune: București,
Chișinău, Cluj, Braşov, Tg.Mureş, Botoşani. A colaborat în diverse recitaluri cu actorii Camelia Paraschiv Katai și Sergiu Aliuș ai Teatrului ,,Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. A fost onorat de obținerea distincției - Premiul PRO HARGHITA - atribuit de către Consiliul Județean Harghita, în anul 2019.
ÎNDEMN, de Ziua Culturii Naționale:
Să-l învățăm în taină, ca pe-o rugăciune,
