In honorem, Profesorii LACZKO-COTFAS GHEORGHE (n. 1942) și LACZKO-COTFAS VICTORIA (n. 1948)

    

 

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

    Doina Dobreanu: Stimate domnule profesor, încep prin a vă mulțumi pentru bunăvoința de a face un scurt periplu printre amintirile adunate la Subcetate timp de multe decenii; aici v-ați petrecut copilăria, aici ați urmat cursurile școlii aproape până la finele liceului, aici ați predat matematica de la debut până la pensionare și după aceea…; aproape toată viața ați petrecut-o la… Subcetate. Din monografia liceului din Subcetate citez mărturisirea dvs.:
„Numele meu este Laczko-Cotfas Gheorghe, dar în comună sunt cunoscut ca Domnu’ Gicu, al lui Andrei Cotfas. M-am născut în 1942, la 6 februarie, în familia învăţătorilor Andrei și Maria-Floarea. Am fost trei copii la părinţi: Cornelia-Paula, Ortansa şi eu.”[1]
Pe părinții dvs. i-am cunoscut foarte bine, în ipostază de dascăli, în ultima perioadă a activității lor didactice, dar și ca buni vecini, oameni deschiși, prietenoși, gata oricând să dăruiască o vorbă de încurajare și de mângâiere, un sfat bun. Mama, fiică de preot, cu o educație aleasă, era o „doamnă”, nu doar prin profesie, ci și prin vorbă, ținută, comportare, atitudine exemplare. Tata era recunoscut ca profesor sever, autoritar, acordând o atenție deosebită laturii educative a învățării. Pentru comuna noastră, El a rămas o legendă. Cu toate că meritele domniei sale au fost recunoscute și sunt de neuitat, consider că trebuie să amintim copiilor și tinerilor de astăzi și celor care vor veni cine a fost profesorul Andrei Cotfas, al cărui nume îl poartă una din străzile din localitate.
„Domnul Andrei Cotfas, profesorul de ştiinţe naturale, a încercat să ne insufle prin toate mijloacele posibile dragostea faţă de natură, învăţându-ne să o protejăm şi să o respectăm, să o utilizăm în folosul nostru. De asemenea, încerca să insufle elevilor dragostea pentru învăţătură, pentru ridicarea nivelului lor de pregătire, fapt materializat şi prin înfiinţarea liceului din comună, la care au început să studieze mulţi copii din localitate și din împrejurimi, printre care şi eu (1957-1958), fiind singurul liceu din zonă în vremea aceea. Profesorul acesta ducea o asiduă muncă şi cu părinţii copiilor, spre a-i lămuri să-i dea mai departe la şcoală pentru continuarea studiilor, „pentru luminare”, aşa cum a făcut şi cu părinţii mei. Merită un bust în faţa şcolii!”[2] Este afirmația unei foste eleve, astăzi inginer pensionar. Și nu este singura.
Ce datorați dvs. părinților, domnule profesor?
    Laczko-CotfasGheorghe: Părinților mei le datorez foarte multe: viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate. Îmi spuneau: „Cum te vei comporta și vei respecta pe cei din jur, așa se vor comporta și ei cu tine și așa te vor respecta”, „Încearcă să nu le greșești, pentru a nu fi obligat să ceri iertare”, „Dacă cineva îți arată greșeli sau defecte, să îi mulțumești pentru că vrea îndreptarea lor, îți vrea binele”, „ferește-te de cei care te lingușesc, aceștia îți doresc pierzanea”.

Înv. Maria-Floarea Cotfas 

Prof. Andrei Cotfas

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

    Săptămânal, tata și mama îmi povesteau întâmplări cu tâlc din viața lor sau a cunoștințelor lor, spunându-mi: „Cel inteligent învață din greșelile altora, cel mediocru învață din greșelile sale și cel necugetat nu învață nici din greșelile sale” sau „Un om prevenit valorează cât doi”.
Părinții mei m-au învățat să iubesc viețuitoarele din curte și să le îngrijesc, să sădesc pomi fructiferi, să-mi iubesc părinții, bunicii, surorile, satul natal cu împrejurimile sale și țara mea.
    Mama mi-a cultivat modestia, mila, bunătatea, blândețea, trăsături pe care le întruchipa și dânsa, iar tata, demnitatea, simțul onoarei, respectul pentru oamenii cinstiți, harnici și de cuvânt, buni, exigenți cu ei înșiși și cu cei din jur, care se comportă civilizat, au mult simț, sunt de ajutor la nevoie, oricât de simpli și modești ar fi; tata m-a învățat și să mă feresc de clevetitori, lingușitori și îngâmfați – Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul! - , intriganți, bețivani, cartofori, desfrânați, fără cuvânt și onoare, mincinoși, invidioși, foarte zgârciți, de cei care folosesc cuvinte triviale; de asemenea, să-i iert pe cei ce mi-au greșit, dar să nu uit și să mă feresc de ei.
 

Doina Dobreanu: Nu am vorbit niciodată despre bunici… Bunicul patern a fost Gheorghe Cotfas; îi purtați numele… Ce ne povestiți despre bunici?     I-ați cunoscut? Ce amintiri le păstrați?
   Laczko-CotfasGheorghe: Pe bunicii paterni, Gheorghe și Ecaterina Cotfas nu i-am cunoscut, deoarece erau decedați în momentul nașterii mele. Din cele relatate de mama, care a cunoscut-o doar pe bunica Ecaterina, știu că era originară din Ditrău, că era de aceeași factură psihică cu mama, adică bună și blândă, ceea ce a făcut ca ele să se iubească și să se respecte mult. Mama a regretat mult moartea bunicii, survenită după un an de la venirea ei la Subcetate, cauza fiind o veche boală cardiacă.
    Vecina Ioana, soția lui Gheorghe Dobrean, al lui Vărzar, îmi spunea că bunica era harnică și curată, că îngrijea cu deosebită plăcere animalele din curte și grădina de legume.
    Despre bunicul Gheorghe, tata îmi spunea că era un agricultor priceput, harnic și prosper. De aceea era respectat de cetățenii comunei Subcetate care l-au ales în mai multe rânduri consilier comunal și primar. Era exigent cu el însuși și cu cei apropiați lui.
    Pe bunicii materni, Cornel și Ana Măerușan, i-am cunoscut bine. Bunica Ana, fiica preotului din Crisbav, județul Brașov, absolvise, după ciclul elementar, Școala germană de menaj din Brașov, apoi s-a căsătorit cu bunicul Cornel. Era o fire autoritară, conducând cu pricepere toată gospodăria, crescându-și cu iubire cele două fiice, pe Maria-Floarea, mama mea, și pe Hortensia.
    Bunicul Cornel era al optulea copil al preotului ortodox Alexandru Măerușan și al Mariei, ambii din Măeruș. De la absolvirea Facultății de Teologie din Sibiu și pănă la deces, în 1972, bunicul a slujit ca preot în comuna Crisbav, cu bunătate și blândețe, insuflând credința ortodoxă. Era un om deosebit, cultivat și citea mult în română, maghiară și germană. S-a străduit să-i obișnuiască pe români să conviețuiască în armonie cu maghiarii romano-catolici. Își ajuta consătenii în situații diferite, fără a pretinde răsplată și de aceea era mult apreciat, stimat și iubit de toți. A învățat să prepare diferite medicamente și ceaiuri pentru arsuri, răni, dureri de stomac, tuse, folosind miere din stupina proprie, dăruind miere gratuit celor bolnavi sau în convalescență. La înmormântarea bunicului a participat foarte multă lume, din Crisbav și din comunele învecinate, slujind zece preoți, ortodocși, romano-catolici și reformați, arătându-și în acest fel prețuirea pentru cel care a fost prietenul lor, preotul Cornel Măerușan.
    Îi iubeam mult pe bunicii mei materni, iubitori, buni, plăcuți la vorbă, înțelepți și le păstrez o amintire foarte plăcută. Am petrecut în casa lor multe minunate și de neuitat vacanțe de vară în vremea copilăriei, împreună cu mama și cu surorile mele Cornelia și Tenzica (Hortensia). Amintirile acelor vremuri de vis, ca și amintirile legate de părinții, surorile și copiii mei sunt un balsam al bătrăneții și neputințelor mele.
 

Doina Dobreanu: Descriați în monografia liceului despre condițiile în care ați învățat primele clase: „Clasele I-IV, le-am urmat sub îndrumarea învăţătoarei Paulina Suciu, în clădirea Căminului Cultural, a cărui sală de spectacole fusese compartimentată în săli de clasă. La această soluţie se recursese pentru a putea demara lucrările de construire a noii şcoli, pe amplasamentul celei vechi. Printre animatorii acestei realizări era şi tatăl meu, care a însufleţit oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniţi fiind şi de stat.” Nu-mi pot imagina cum s-au rezolvat problemele legate de compartimentarea spațiului, de încălzire, izolare fonică, disciplină…, cum se putea face carte în asemenea condiții, cu toți elevii adunați într-o încăpere…
   Laczko-CotfasGheorghe: Se făcea carte de bună calitate chiar în acele condiții, fiind o liniște deplină la ore. Eram 42 de elevi în clasă, dar învățătorii și profesorii au știut să impună școlarilor disciplina și dorința de studiu. Copiii erau cuminți și sârguincioși la școală, apoi erau urmăriți cu atenție de părinți acasă. Lecturile particulare din vacanțe ne completau cunoștințele primite în clasă și cele dobândite prin studiu individual.
 

Doina Dobreanu: Neobișnuite au fost condițiile în care ați învățat carte la Subcetate și în continuare: „Odată cu începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a şcolii care avea doar parterul terminat şi, alături de colegi, în pauze şi în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcţiei clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi şi cei de mâine să ştie că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea şi frumuseţea ei în zona Topliţei, este zidită o parte din viaţa, sufletul şi speranţa bunicilor şi părinţilor lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de metri cub de pământ pentru fundaţie, au adus cantităţi enorme de piatră de construcţie din împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var şi ciment, au ajutat, hrănit şi adăpostit gratuit, ani de zile, meşteri străini care lucrau la construcţie, făcând acestea cu toată dăruirea şi dragostea pentru ca tinerii – chiar şi cei cu posibilităţi materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime.”
    Cum credeți că ar trebui să aprecieze cei de astăzi efortul unei întregi comunități și a atâtor generații de a avea școala modernă de astăzi?
Cum vedeți viitorul acestui liceu rural care, iacă, a ființat peste o jumătate de veac, în condițiile în care natalitatea scade la nivel de localitate, tinerii pleacă și puțini se întorc acasă?
   Laczko-CotfasGheorghe: Locuitorii de astăzi ai comunei Subcetate ar trebui să cunoască efortul mare, demn de admirat și dăruirea cu care întreaga comunitate a muncit pentru a construi și avea școala modernă de astăzi; ar trebui să păstreze cu grijă zestrea lăsată de înaintașii noștri pentru ca ei să aibă condiții optime de învățătură. Elevii de astăzi ar trebui să nu aibă altă grijă decât să studieze serios, cu toată dăruirea pentru a se realiza în viață, așa cum au făcut atâtea generații de absolvenți ai Liceului din Subcetate și să înalțe prestigiul acestuia, încât cei ce vor veni după ei să fie mândri că studiază în acest liceu.
    Doresc din tot sufletul ca liceul nostru să prospere în viitor, să obțină cât mai multe locuri fruntașe la olimpiadele școlare și la concursurile sportive, note cât mai mari la examenul de bacalaureat, foarte mulți absolvenți de liceu să acceadă în facultăți de prestigiu, pe care să le absolve cu brio, devenind specialiști de marcă pe plan intern și internațional, de care să fim mândri.
    Această dorință se sprijină pe faptul că liceul nostru are o dotare remarcabilă, condiții optime de studiu, învățători și profesori tineri, bine pregătiți profesional, care își dau silința să asigure o bună pregătire elevilor școlii noastre.
    Doresc ca în viitor liceul nostru să devină un liceu model pentru liceele din zonă și județ.
 

Doina Dobreanu: Desigur, a face un lucru cu plăcere ne motivează să perseverăm, să continuăm. Cum a devenit munca, exercițiul matematic o plăcere, apoi studiul științelor matematice o pasiune, un țel, un mod de existență? Ce oameni v-au marcat formarea, v-au fost modele?
   Laczko-CotfasGheorghe: Am simțit de mic că făceam foarte ușor calculele matematice și că rezolvam cu plăcere problemele, mai ales pe cele dificile, având o mare satisfacție când găseam soluția unei probleme ce îmi dădea bătăi de cap. Pe măsură ce creșteam, conștientizam că studiul matematicii este calea mea de urmat, mai ales că acest studiu era plin de satisfacții și astfel, după absolvirea liceului, am urmat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am avut profesori excepționali, pe care îi stimam și îi iubeam pentru modul riguros și elegant în care predau matematicile și ne ajutau să pătrundem în lumea minunată a matematicii moderne. Dintre personalitățile care mi-au marcat formarea și mi-au fost modele pentru viață au fost profesorii universitari Nicolae Gheorghiu, Ioan Grindei, Cornel Munteanu, Dana Bejan, Ilie Popa, David Rimer, Corina Raișer, Constantin Cazacu, Margareta Țibu, Victor Nadolschi, Emil Rotaru, Victor Negoescu, Alexandru Triandolf.
    Am avut ocazia să-l cunosc la Iași, cu ocazia unei conferințe, pe Profesorul Universitar Alexandru Myller, care avea atunci 82 de ani și care fusese profesorul universitarilor anterior amintiți. Toți se comportau amabil și curtenitor cu cel ce era o legendă a Universității ieșene. La acea conferință, profesorul Myller a prezentat elegant, atractiv și frumos viața și activitatea științifică a lui Arhimede.
 

Doina Dobreanu: Ne regăsim mereu în locul copilăriei, cu atât mai mult când acolo ne sunt și rădăcinile… După absolvirea Școlii Normale din Blaj, primul între cei 85 de candidați la examenul final, Andrei Cotfas, tatăl dvs., s-a întors acasă. Aceeași decizie ați luat-o și dvs, ca absolvent de nota zece al Facultății de Matematică din Iași. Pare derizoriu pentru cei mai mulți tineri de astăzi… Dar, tatăl dumneavoastră a ctitorit o școală, cu multă strădanie și multe sacrificii, o școală a cărei eficiență trebuia să fie asigurată de un colectiv didactic destoinic, format din oameni foarte bine pregătiți. În clădirea inaugurată în 1955 s-a înființat tot atunci primul liceu din zona Topliței. Ați făcut parte din prima generație de liceeni ai acestei școli, ați fost apoi, ca profesor de matematică, timp de câteva decenii, începând din 1962, unul dintre pionii importanți ai acestei școli.
    Cum ați explica tinerilor de astăzi hotărârea de a vă întoarce acasă?

Victoria Carazan, studentă

 Gheorghe Laczko-Cotfas, student

 
   Laczko-CotfasGheorghe: Părinții mei au fost cei care m-au sfătuit ca la absolvirea facultății să revin în comuna natală, pentru a fi împreună și a ne putea ajuta reciproc, și pentru a-i învăța matematică pe copiii din comuna noastră, fapt pe care l-am făcut, pe măsura forțelor mele modeste, în cei 37 de ani de activitate ca profesor de matematică.
 

Doina Dobreanu: Dragostea pentru studiul matematicii ați transmis-o multora dintre elevii dvs. Ați fost și profesorul meu de matematică. Eu sunt de părere că cea mai mare bucurie o are omul atunci când poate dărui cu drag din ceea ce are, din ceea ce știe. În acest sens, nu puteți fi decât un om mulțumit, împlinit, cred eu, pentru că a vă împărtăși cunoștințele cu drag, cu mărinimie, a devenit un adevărat crez, o permanentă sursă de bucurie.
   Laczko-CotfasGheorghe: Așa este.
 

Doina Dobreanu: Ați fost, rând pe rând, mentorul atâtor discipoli, care, având, astfel, un start bun, au urcat pe înalte culmi ale cunoașterii. Fiți sigur că fiecare recunoaște rolul pe care l-ați avut în devenirea lui. Amintesc doar mărturisirea Profesorului Universitar Dr. Nicolae Cotfas:
 „Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas (Gicu Cotfas, cum ii spuneam noi). M-a invitat cu generozitate acasă şi mi-a vorbit mult despre matematică şi matematicieni. Am fost fascinat de biblioteca d-lui profesor, rămasă un adevărat templu pentru mine până la terminarea liceului. Problemele suplimentare, primite ca temă pentru o săptămână, le terminam în 1- 2 zile. După fiecare vizită la domnul profesor plecam cu o grămadă de cărţi împrumutate pentru că nu reuşeam să mă decid pe care să le aleg. Îi sunt recunoscător domnului profesor şi pentru numeroasele cărţi oferite cadou cu dedicaţii provocatoare – „pentru viitorul mare matematician” - care mi-au stimulat imaginaţia şi m-au făcut să visez la lucruri ieşite din comun.”[3]
    Vă las pe dumneavoastră să ne vorbiți despre elevii dvs.
   Laczko-CotfasGheorghe: Am fost fericit ca profesor de matematică pentru că făceam zilnic ceea ce îmi plăcea și pentru că am avut elevi excepționali, dotați pentru matematică. Este vorba despre universitarii Ioan Roșca, Nicolae Cotfas, Pavel Mureșan, Daniel-Tudor Cotfas, Petru-Adrian Cotfas, profesorii de liceu Ioan Țifrea, Livia Țifrea, Vasile Dobrean, Dumitru Cotfas, inginerii Dan Cotfas, Daniel Dițu și alții.
 

Doina Dobreanu: Să nu uităm că i-ați avut elevi și pe proprii copii. Cum ați decis ca ei să urmeze cursurile liceului din Subcetate?
   Laczko-CotfasGheorghe: Am decis, împreună cu soția și copiii noștri, Antoniu și Artemiza-Iulia, ca ei să urmeze cursurile liceale la Liceul din Subcetate, pentru a prelungi școlarizarea lor în mijlocul familiei și pentru a supraveghea zi de zi pregătirea și educația lor, dar și pentru că am avut încredere în calitatea pregătirii oferite de profesorii colegi. Ca urmare, ei au promovat bine examenul de bacalaureat și au fost admiși la facultățile dorite, pe care le-au absolvit cu bine.

Antoniu Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului

Artemiza Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/artemiza-iulia-radasanu-inginer-software.html

 
    Cu această ocazie, îmi exprim recunoștința față de profesorii: Ionela Popa, Doinița Dobrean, Vasile Dobrean, Lucian Popa, Ioan Cutlac, Daniela Dobrean, Keresztes Ana-Maria, care au asigurat o pregătire temeinică elevilor lor.
 

Doina Dobreanu: Există regretul întoarcerii acasă?
   Laczko-CotfasGheorghe: Categoric, nu. Aici, în satul natal, m-am căsătorit și am decis cu soția mea să locuim, în casa mea părintească cu atâtea amintiri, împreună cu părinții mei; aici ne-am crescut cei doi copii, aici am avut posibilitatea să ne dedicăm cu pasiune profesiei alese, lucrând împreună cu soția mea la aceeași școală. Aici am găsit tot ceea ce era necesar pentru a ne împlini familial și profesional.
 

Doina Dobreanu: Ne-am putea întreba cum ați reușit, atât tatăl, cât și dumneavoastră să fiți atât de convingători în a vă determina soțiile să se împământenească la Subcetate. 

Ne ajută doamna profesoară Victoria Laczko-Cotfas să răspundem la această întrebare prin mărturisirea făcută cândva: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de munte şi nu în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi bun cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas, m-au determinat să mă stabilesc definitiv la Subcetate.”[4]
Vă mulțumim, domnule profesor, pentru bunăvoința de a ne permite să intrăm în povestea vieții dumneavoastre. Vă dorim multă sănătate, condiție esențială pentru a vă putea bucura în continuare de pasiunea care v-a făcut viața frumoasă: matematica.

Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas,

 la întâlnirea de 40 de ani a primei promoții a liceului din Subcetate, 1965-2005

💢💢💢

LACZKO-COTFAS VICTORIA (n.1948)

Profesoară la Subcetate în anii: 1972-1979

Text publicat în :

Grupul Şcolar „Miron Cristea” şi Asociaţia Culturală „Dobreanu”, 

Liceul din Subcetate, la 50 de ani. 

Coordonatori: Prof. Vasile Dobreanu şi Prof. Doina Dobreanu, 

F&F Gheorgheni, 2011, pp.57-59

Victoria Carazan, absolventă a Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, a ajuns prin repartiţie guvernamentală profesoară la Liceul din comuna Subcetate. Aici a funcţionat 7 ani, timp în care a predat, pe lângă agricultură şi biologie, şi ore de chimie, limba franceză, istorie, desen. S-a transferat apoi la Şcoala Generală din Hodoşa, unde şi-a încheiat cariera didactică. A obţinut gradul didactic I în anul 1989 cu lucrarea „Principalii paraziţi la animalele din zona Topliţa”.

Despre legătura permanentă cu localitatea Subcetate şi despre relaţia cu profesiunea de dascăl, doamna profesoară Victoria Laczko-Cotfas ne mărturiseşte următoarele: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de munte şi în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi bun cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas, m-au determinat să mă stabilesc definitiv la Subcetate.

Meseria de profesor implică multă dăruire de sine, pasiune, competenţă şi foarte multe sacrificii. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, tot mai înclin să cred că e o profesie ce mi-a adus satisfacţii spirituale mai multe decât oricare alta din lumea afacerilor. Am ales această profesie pentru că am fost fascinată de ea de pe vremea când eram elevă, considerând că îţi dă ocazia din plin să-ţi foloseşti imaginaţia şi să-i stimulezi şi pe alţii; apoi, în vremea copilăriei mele, profesorii erau unii dintre cei mai reputaţi oameni din societate, un exemplu…. Meseria de profesor este unică: e umană; lucrezi cu tineri. E minunat să fii în compania tinerilor, să-i vezi cum cresc, cum progresează, devenind mai capabili, mai eficienţi în această lume… Cei care predau se dăruiesc altora. Eu am predat cu speranţa că lumea va deveni mai bună. Profesorii pun temelia instruirii fiecărui individ. Până şi cei mai buni profesori de la cele mai prestigioase universităţi, toate personalităţile din sectorul public sau privat datorează „ceva” foştilor învăţători şi profesori.

Entuziasmul m-a ajutat să depăşesc problemele pe care le-am întâmpinat în primii ani. Am căutat să sădesc în sufletele elevilor mei dragostea pentru frumuseţile naturii, interesul pentru ocrotirea naturii în toată deplinătatea ei (vegetaţie, faună, ecosisteme) şi am exemplificat acestea cu ocazia excursiilor din împrejurimile localităţii.

A preda înseamnă în primul rând a iubi, astfel ca învăţătura să se facă cu plăcere, nu din obligaţie. Am alcătuit un bogat material didactic intuitiv la care au fost antrenaţi şi elevii, completând astfel zestrea didactică a şcolii, facilitând desfăşurarea procesului didactic şi incitând curiozitatea elevilor.

Astăzi, profesorii dedicaţi muncii lor sisifice se străduiesc să le insufle elevilor valori morale şi să-i instruiască, în ciuda faptului că nu li se acordă respectul, recunoaşterea şi remuneraţia cuvenite acestei nobile profesii. Nu e de mirare că mulţi profesori se îmbolnăvesc din cauza stresului, se epuizează prematur şi suferă de depresie şi surmenaj.

Cu toate dificultăţile inerente acestei profesii, am îndeplinit-o cu multă dragoste şi dăruire. Deşi nu am predat în acest liceu decât şapte ani, am trăit mereu în atmosfera şcolii prin prezenţa directă în colectivul didactic a soţului meu şi prin intermediul celor doi copii ai noştri care au absolvit Liceul din Subcetate. Copiii mei poartă profesorilor care i-au instruit şi educat toată stima şi respectul cuvenit”.

---

[1] Laczko-Cotfas Gheorghe, Elev și profesor la Subcetate, în Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Liceul din Subcetate, județul Harghita. Prezentare monografică: 1956-1958;1961-2002, Editura Scoruș, 2002, p. 61-62
[2] Ana Dobre, Dascălilor mei, sinceră recunoștință, în op. Cit., p.64-65
[3] Nicolae Cotfas, Prof. Univ.Dr, în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, Editura Cezara, 2013, p. 38-39

[4] Laczko-Cotfas Victoria, în Grupul Școlar „Miron Cristea” și Asociația Culturală „Dobreanu”, Liceul din Subcetate, la 50 de ani…,Editura F&F International SRL, Gheorgheni, 2011, p. 57

DUMITRU COTFAS - Consultant, Informatician, profesor. De la Subcetate la București, Londra și Vancouver

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

 Vasile Dobreanu: Domnule Dumitru Cotfas, v-aţi stabilit în Canada de mulţi ani şi trăiţi simultan în două lumi diferite: la Vancouver, fizic şi profesional; la Subcetate, în România, cu gândul, cu amintirile copilăriei şi ale adolescenţei, ale părinţilor şi fraţilor, ale colegilor de şcoală şi ale profesorilor, ale atâtor întoarceri şi doruri…
Ce înseamnă locul obârşiei pentru dumneavoastră?

Dumitru Cotfas: Pentru că am stat în Subcetate pâna la 18 ani, pot să spun că foarte mult din ce am învăţat şi felul în care m-am format are în foarte mare măsură amprenta şcolii şi culturii de acolo. Subcetate a fost pentru mine un loc perfect pentru a mă forma pentru că am avut o şcoală foarte bună, cu profesori deosebiţi şi în acelaşi timp am crescut urmând principiile şi valorile culturii tradiţionale de la noi. Da, este adevărat că am stat în mai multe locuri din România, Anglia sau Canada, dar cred că încă urmez principiile şi valorile învăţate acolo, acasă, iar cu sufletul nu am plecat niciodată de la Subcetate.

Vasile Dobreanu: Cum şi când aţi descoperit pasiunea pentru matematici, respectiv pentru informatică, pasiuni care s-au suprapus cu înseşi profesiunile dumneavoastră, de profesor, în România şi de informatician în Canada?
   Dumitru Cotfas: Şcoala pentru mine, în primii ani, a fost un fel de vis din care nu înţelegeam prea multe, iar rezultatele mele au fost destul de modeste. Visul meu a început cu o învăţatoare blondă, parcă venită din altă lume, dar, ca orice vis frumos, nu a durat prea mult.
    Eu am început să deschid ochii cam în clasa a cincea, când am realizat că problemele de matematică le pot rezolva destul de uşor şi asta mi-a dat încredere că pot să fac şi eu ceva. Am avut noroc de profesori care au avut răbdare cu mine să mă ajute să fac primul pas, aşa că o să fiu întotdeauna recunoscător domnilor profesori Gheorghe Cotfas şi Ştefan Popa.

Vasile Dobreanu: Cum este să te împarţi între Subcetate, unde trăiesc mama şi familia fratelui mezin, Dan, Franţa, unde vă sunt copiii, şi Canada, unde v-aţi stabilit şi profesaţi?
  Dumitru Cotfas: Vancouver-ul este pe partea cealaltă a pământului, aşa că nu reuşim să ne vedem prea des. Ţinem legătura pe internet şi prin telefon, prin urmare ştiu cam ce se întâmplă pe la noi. Faptul că suntem departe de cei dragi nu este deloc uşor şi noi avem întotdeauna în minte luna când va fi următoarea revedere.

Vasile Dobreanu: Vorbiţi-ne despre traseul devenirii dumneavoastră, pornind de la anii petrecuţi la Subcetate, continuând cu perioada bucureşteană, londoneză şi terminând cu perioada canadiană.
  Dumitru Cotfas: Cărţile lui Radu Tudoran, Jules Verne şi altele pe care le împrumutam de la bibliotecile de la noi din sat m-au făcut să-mi doresc să văd şi alte locuri din lume. În copilărie trăiam în lumea din aceste cărţi şi cred că ele mi-au deschis gustul de aventură.
  La capitolul voinţă nu eram prea grozav, dar munca din gospodărie, unde părinţii nu m-au lăsat să fac lucrurile pe jumătate, m-a ajutat să mă schimb şi nu cred că aş fi putut să fac prea multe fără această şcoală a voinţei.
   Am fost profesor de matematică o perioadă destul de lungă şi aceasta a fost o experienţă foarte frumoasă, cred că cea mai frumoasă şi care mi-a dat cele mai multe satisfacţii. La şcoala la care lucram în Bucureşti s-a primit într-o bună zi un cadou de la o şcoală din Germania: o cutie cu un calculator. Această cutie a făcut o schimabare radicală în viaţa mea şi în traseul parcurs în anii următori.
   Cu toate că în facultate învăţasem să programez, nu mi-a fost foarte uşor să fac primii paşi în lumea calculatoarelor; atunci nu prea se găseau cărţi de informatică, aşa că am învăţat să folosesc calculatorul citind o documentaţie în limba engleză, tipărită pe o hârtie de imprimantă.
   După ce am fost profesor de informatică câtiva ani, m-am trasferat la o firmă americană care implementa în România o soluţie informatică pentru firme de producţie. Am luat lucrurile din nou de la zero pentru că nu ştiam prea mult despre domeniul în care intrasem, dar, după vreo doi ani de muncă foarte intensă, am început să mă dumiresc. Domeniul în care am intrat s-a dovedit a fi foarte util pentru că am lucrat tot timpul şi încă mai lucrez în el, dar nu este deloc uşor pentru că lucrurile în informatică se schimbă foarte repede.
   Aventura în lumea largă a început cu plecarea la Londra, unde am stat doi ani. Aici am învăţat să lucrăm şi să trăim într-o cultură complet diferită de cea de la noi. Planul nostru era să stăm doi ani acolo, aşa că am încercat să vedem cât s-a putut mai mult din Anglia. A fost o experienţă foarte frumoasă! Ne-am făcut prieteni foarte buni acolo, care ne-au ajutat să ne integrăm şi să înţelegem mai mult despre Anglia.

Vasile Dobreanu: Cum aţi ajuns la Vancouver şi cu ce vă ocupaţi acolo? Am citit undeva că Vancouver este cel mai frumos oraş din lume. Este adevărat?
  Dumitru Cotfas: Despre Vancouver am auzit lucruri foarte frumoase de la nişte prieteni şi după ce am citit mai mult despre această zonă am hotărât să mergem şi să stăm acolo pentru o perioadă. După mai mult de zece ani de stat în Vancouver, am început să spunem că suntem acasă. Vancouver-ul este considerat unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume pentru că arată ca şi cum s-ar uni Sinaia cu Eforie-Nord. Oraşul este situat pe malul Oceanului Pacific, la poalele Munţilor de Coastă. Clima este foarte blândă, ninge foarte rar, iar vara nu se face prea cald; muntele este foarte aproape pentru drumeţii sau schiat.
  Am avut noroc să-mi găsesc de lucru în informatică imediat ce am ajuns aici şi să fac acelaşi tip de serviciu pe care l-am facut în Anglia şi la Bucureşti. Soţia mea şi-a gasit şi ea imediat serviciu în informatică, aşa că asta ne-a ajutat să facem tranziţia la modul de viaţă din Canada destul de usor.

Vasile Dobreanu: Când aţi plecat din Subcetate, la terminarea liceului, în anul 1976, vă gândeaţi că veţi ajunge să trăiţi atât de departe de ţara de origine? E uşor, e greu?

Dumitru Cotfas: În mod sigur, lucrul cel mai greu este să stai departe de părinţi, rude şi prieteni.
   Când am terminat liceul, credeam că visul să văd alte locuri în lume va rămâne numai un vis. Când a apărut posibilitatea să plec, nu am stat prea mult pe gânduri, cu toate că nu mă gândeam că o să plec pentru mai mult de doi ani.
   Jocul nostru favorit în copilarie a fost „de-a indienii”. Până la urmă, am transformat jocul în realitate pentru că locuiesc într-o localitate cu nume indian, „Tsawwassen”, şi la vreo doi kilometri de noi este o rezervaţie de indieni. „Tsawwassen”, în limba indienilor, înseamnă „peninsulă” sau cum îi spun ei în limba lor: locul cu faţa spre mare.

Vasile Dobreanu: Între „lucrurile de preţ” purtate în peregrinările dumneavoastră în lume este limba română… Cât de des o folosiţi, în ce împrejurări?

Dumitru Cotfas: Noi vorbim acasă numai româneşte, aşa că încă vorbim destul de bine. Dar pentru că de obicei vorbim despre casă, bucătărie sau grădină, nu prea avem ocazia să folosim partea mai elevată a limbii române şi constatăm cu surprindere că anumite expresii sau cuvinte nu vin chiar aşa de uşor. Am încercat să-i învăţ şi pe prietenii mei canadieni câteva cuvinte aşa că acum majoritatea ştiu să spună „Hai, noroc!” şi „Bună dimineaţa!” Avem aici destui prieteni români pentru că comunitatea românească de aici este destul de mare şi când ne întâlnim la un grătar sau când plecăm pe munte avem ocazia să vorbim româneşte.

Vasile Dobreanu: Sunteţi un adevărat ambasador al României în Canada… Ce i-aţi învăţat pe prietenii dumneavoastră de departe despre România?
  Dumitru Cotfas: Noi am încercat în Anglia şi aici, în Canada, să prezentăm Romania cu mai mult optimism şi consideraţie. Am observat că mulţi dintre romanii care trăiesc departe de ţară sunt foarte critici şi destul de negativi despre lucrurile din Romania. Noi am încercat să prezentăm lucrurile frumoase şi deosebite despre România, cum ar fi satul românesc, obiceiurile, oamenii şi cultura de la noi. În poveştile pe care le spunem prietenilor noştri canadieni avem o grămadă de lucruri frumoase de spus despre satul nostru, Marea Neagră, Delta Dunarii sau drumeţiile făcute în Carpaţi.
   Un prieten de-al nostru din Canada ne-a spus că acum ştie mult mai multe lucruri interesante despre Subcetate decât despre localitatea unde a crescut el în Canada şi ar vrea să vină pe la noi.

 Vasile Dobreanu: Ştiu că în anii de şcoală la Subcetate iubeaţi tenisul de câmp, ca multi dintre tinerii acelor ani, tineri care îşi găsiseră modele în Năstase şi Ion Ţiriac… Aţi păstrat pasiunea pentru tenis şi mai târziu?
    Dumitru Cotfas: Eu am început să joc tenis când Năstase şi Ţiriac au jucat finala cupei Davis la Bucureşti şi am de gând să joc în continuare. Este un sport foarte frumos care ne ajută să compensăm pentru orele pe care le stăm în faţa calculatorului. Dar tenisul are şi un aspect social: ne-am făcut acolo mulţi prieteni canadieni sau care au venit ca şi noi din diverse colţuri ale lumii. Acum vreo şapte ani am organizat la clubul de tenis, într-o vineri, o seară românească la care am servit mici, bere, ţuică de prune adusă din România, salată de boeuf şi am pus muzică romanească. Seara românească a devenit o tradiţie în fiecare an şi, pe modelul ei, se fac acum seara franceză, japoneză, sud-africană şi aşa mai departe.

 Vasile Dobreanu: Ce credeţi despre mişcare şi un regim de viaţă echilibrat?
    Dumitru Cotfas: Eu am avut la Subcetate şansa să duc o viaţă foarte activă făcând sport sau lucrând în gospodărie. Până nu am ajuns aici nu am apreciat destul mâncarea foarte bună şi sănătoasă pe care o aveam când eram acasă. În general, oamenii de aici duc o viaţă foarte sedentară pentru că stau în maşină sau la televizor, iar mâncarea este produsă industrial. Am observat cu dezamăgire că în această privinţă lucrurile în România merg în aceeaşi direcţie.
  Pentru că noi am avut şansa să trăim în România cu mâncare adevărată şi ducând o viaţă activă am început aici un fel de rol de misionari, învăţându-i pe prietenii noştri să ducă o viaţă mai sănătoasă. La îndemnul nostru, mulţi dintre prietenii noştri au început să meargă la piaţa cu produse de la ferme, să cumpere carne sau legume şi să le gătească. I-am învăţat pe prietenii noştri să citească etichetele produselor pe care le cumpără şi să evite cât se poate mâncarea făcută cu chimicale. Am fost foarte surprinşi să vedem că mulţi dintre ei şi-au schimbat modul de viaţă, că au devenit mult mai activi, că merg sau aleargă o oră pe zi sau că ne spun noile reţete foarte sănătoase pe care le-au gătit.

 Vasile Dobreanu: Aţi călătorit mult… Care loc v-a impresionat cel mai mult şi de ce?
   Dumitru Cotfas: Nu pot să spun că am călătorit foarte mult, avem prieteni aici care au văzut mult mai mult decât noi. Unul din motive este că venim în România în fiecare an şi asta ne ia cel putin două săptămâni din concediu. Ne mai ramân încă două săptămâni şi, în timpul acesta, nu putem să mergem prea departe, cum ar fi Asia, America de Sud sau Australia. Lista de locuri care am vrea sa le vedem este foarte lungă. Sunt multe locuri care mi-au placut foarte mult, dar cred că cel mai mult m-au impresionat deşertul Sahara şi insula Kauai din Hawaii. Excursia în Sahara a fost o experienţă unică, poate şi pentru că am făcut ultima parte a excursiei pe cămile şi am mers până pe vârful unei dune imense de nisip. Imaginea deşertului de pe vârful dunei de nisip a fost de neuitat.

 Vasile Dobreanu: Aveţi o experienţă interesantă de viaţă… Aţi vrea să ne vorbiţi despre profesiunea de credinţă, despre acel „focus” prezent în viaţa dumneavoastră?
   Dumitru Cotfas: Am avut destul de des ocazia să încep de la zero în domenii despre care nu ştiam mare lucru. Uneori am fost tentat să intru într-un domeniu care mi se părea interesant, aşa că m-am aruncat cu capul înainte, iar alteori am fost forţat de împrejurări. În multe din aceste domenii am avut nevoie de o perioadă lungă de timp ca să învăţ, să înţeleg şi să simt că pot să fac o treabă bună acolo. Într-un cuvânt aş numi „focus" abilitatea de a urmări un ţel pentru o perioadă lungă de timp şi a face tot ce este necesar ca să atingi ţelul propus. Ideea de „focus" am preluat-o dintr-un program de la televizor. În primul an, când am ajuns aici, am văzut la televizor un program despre o persoană care a emigrat în 1956 din Ungaria în Canada. Persoana respectivă a ajuns aici cam la 40 de ani şi a început viaţa în Canada de la zero pentru că nu avea studii sau alte mijloace materiale. Când am văzut interviul cu această persoană în 2001, el era unul din cei mai de succes oameni de afaceri din Canada. Reporterul l-a întrebat cum a reuşit acest lucru. El a răspuns foarte simplu: „Eu nu sunt o persoană foarte inteligentă care poate să facă lucruri deosebite pe baza unor abilităţi excepţionale, dar eu am o altă calitate pe care nu mulţi oameni o preţuiesc. Această calitate este focus-ul ".

 Vasile Dobreanu:: Ne-aţi vorbit cu încântare de „Coloana Infinitului” din curtea casei voastre din Canada. Cum v-a venit ideea, cum i-aţi dat viaţă, care a fost reacţia prietenilor văzând-o, ce stare de spirit vă creează?
  Dumitru Cotfas: Când eram elev în clasa a X-a, în vacanţa de primăvară am fost într-o excursie organizată de şcoala din Subcetate. Excursia a fost plătită cu banii primiţi de şcoală pentru campania de recoltare a cartofilor la C.A.P. Remetea la care au participat elevii. Printre oraşele vizitate a fost şi Târgul-Jiu, unde am văzut operele lui Brâncuşi. Am fost foarte impresionat de „Coloana Infinitului” şi mi-am propus, când am ajuns acasă, să fac o copie a coloanei cioplind un trunchi de copac pe care îl aveam în curte. Planul a fost amânat pentru că nu eram prea priceput la cioplit cu toporul.
   Anul acesta am fost aici, în Vancouver, la un depozit de materiale să cumpăr lemn pentru a repara un fel de balcon. Am văzut acolo o bucată de lemn, lungă de 6 metri şi groasă de 25 cm. Mi-am amintit ideea avută în urmă cu 40 de ani de a face o coloană a infinitului şi mi-am dat seama că lemnul acesta de tuia era cel potrivit. „Coloana Infinitului” pentru mine combina arta în forma ei cea mai pură cu geometria şi cu ideea de eternitate. Am fost pasionat de mult timp de geometrie şi de arta modernă, aşa că proiectul cu coloana infinitului era foarte tentant. Am calculat toate dimensiunile şi am hotărât că proiectul are şanse destul de bune de reuşită. Am hotărât să o fac cu aceleaşi unelte pe care le-ar fi folosit tatăl meu şi bunicul: fierăstrăul, dalta şi ciocanul. Pe aici se găsesc tot felul de maşini automate de tăiat lemn, dar am considerat că dacă voi modela-o cu mâna va avea o altă valoare pentru mine. Am lucrat la ea trei luni, de la o jumătate de oră până la câteva ore pe zi. După ce am instalat-o în curtea din spatele casei, la petrecerea de inaugurare, la care am invitat vreo 30 de prieteni canadieni, români sau de alte naţionalităţi, le-am oferit o scurtă prezentare despre „Coloana Infinitului” şi despre Brâncuşi, considerat patriarhul sculpturii moderne. Cu această ocazie am prezentat câteva specialităţi culinare româneşti cum ar fi: mici, palincă, cârnaţi ţărăneşti şi alte bunătăţi.
    Având coloana aici, ne simţim mai aproape de România şi de cei dragi de acolo.

FRAȚII:

NICOLAE COTFAS : https://revistalyceum.blogspot.com/2023/01/in-honorem-profesor-universitar-nicolae.html

 DAN COTFAS:   

https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesorul-nostru-de-informatica-dan.html

Vancouver - Canada

În 2018, la Subcetate

In honorem, Profesor Universitar NICOLAE COTFAS

https://unibuc.ro/user/nicolae.cotfas/

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Vasile Dobrean: Mă bucur, domnule profesor Nicolae Cotfas, să vă reîntâlnesc la Subcetate! O întoarcere discretă în satul natal, al copilăriei şi al adolescenţei. E bine că mai găsiţi timp şi pentru scurte bucurii ale întoarcerii la obârşie, ale revederii celor rămaşi „acasă”: părinţi, frate, rude, vecini, prieteni…

Nicolae Cotfas: Există mai multe locuri de care mă leagă amintiri dragi, dar niciunul ne se compară cu locul în care mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Întoarcerea la Subcetate reprezintă bucuria revederii unor persoane apropiate şi, totodată, un fel de întoarcere în timp. Indiferent unde mă aflu, pe deal, pe malul Mureşului sau al pârâului, la gară, la Ştiopeni, pe Călnaci, pe Duda sau în centru, sunt copleşit de o avalanşă de amintiri. Emoţiile se declanşează de fiecare dată încă de la Sărmaş, când de pe drumul naţional văd biserica din Subcetate.

Vasile Dobrean: Sunteţi profesor universitar doctor la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti. Poate părea fascinant traseul pe care l-aţi parcurs până aici, plecând din Subcetate, ca absolvent al Liceului Teoretic din această comună.

Cum v-aţi descoperit vocaţia pentru matematică şi fizică, ştiinţe care nu sunt agreabile pentru un oarecare tânăr? Aţi fost admis la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti în anul absolvirii liceului, în urma unui concurs riguros de admitere…

Nicolae Cotfas: Primele semne privind disponibilităţile mele pentru matematică au apărut în clasele 3-4. Doamna învăţătoare Laura Urzică obişnuia ca la sfârşitul orei de matematică să citească problemele propuse ca temă şi ne întreba: „Ce operaţii avem de făcut cu datele problemei pentru a obţine soluţia?” Eram foarte surprins să constat cu regularitate că eu găseam soluţia înaintea celor 5-10 colegi mai buni la învăţătură decât mine. Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas (Gicu Cotfas, cum ii spuneam noi). M-a invitat cu generozitate acasă şi mi-a vorbit mult despre matematică şi matematicieni. Am fost fascinat de biblioteca d-lui profesor, rămasă un adevărat templu pentru mine până la terminarea liceului. Problemele suplimentare, primite ca temă pentru o săptămână, le terminam în 1- 2 zile. După fiecare vizită la domnul profesor plecam cu o grămadă de cărţi împrumutate pentru că nu reuşeam să mă decid pe care să le aleg. Îi sunt recunoscator domnului profesor şi pentru numeroasele cărţi oferite cadou cu dedicaţii provocatoare – „pentru viitorul mare matematician” - care mi-au stimulat imaginaţia şi m-au făcut să visez la lucruri ieşite din comun. De exemplu, pe parcursul clasei a 9-a am redactat o monografie de aproximativ 330 pagini referitoare la teoria cardinalelor şi a ordinalelor transfinite. Manuscrisul, analizat de către Editura Didactică şi Pedagogică, nu a fost acceptat pentru publicare. Oricum, elevul din clasa a 9-a nu era cel mai competent specialist pentru a scrie o monografie într-un domeniu atât de dificil. După terminarea clasei a 8-a, în vacanţa de vară, am parcurs, rezolvând majoritatea exerciţiilor, manualele de algebră pentru clasele 9-12. După terminarea clasei a 9-a, tot in vacanţa de vară, am parcurs manualele de analiză matematică. În ultimele clase de liceu am identificat, ca fiind un domeniu fascinant pentru mine, cel referitor la modelele matematice în fizică. Am fost foarte încântat de teoria relativităţii, mecanica cuantică, fizica atomică şi nucleră. La liceu am făcut matematica cu domnul profesor Stefan Popa şi fizica cu domnul profesor Emil Diţu. Ambii m-au stimulat prin imaginea foarte favorabilă pe care mi-au creat-o în faţa colegilor de clasă. O poziţie de mini-vedetă în liceu pentru cineva pasionat de matematică este ceva deosebit şi, probabil, foarte rar în zilele noastre. În clasa a 12-a am rezolvat integral 22 de culegeri. Norma mea zilnică era de cel puţin 100 probleme, evident fără redactarea în detaliu a soluţiilor. Eram pregătit să intru cu 10. La admiterea la Facultatea de Matematică, în loc să stau 3 ore, am predat lucrarea după o oră şi la o problemă de geometrie nu am observat că mai exista o a doua soluţie… Am fost pe pozitia 29 din 440 admişi.

 

Vasile Dobrean: Aţi obţinut, pe rând, un doctorat în ştiinţele matematice la Universitatea din Bucureşti, în 1996, şi un doctorat în fizică la Institutul Naţional Politehnic din Grenoble – Franţa, în 1998. Ce a însemnat pentru dumneavoastră perioada petrecută în Franţa? Nu v-a îndemnat sufletul să vă stabiliţi în străinătate?

Nicolae Cotfas: La absolvirea Facultăţii de Matematică, in 1978, am fost repartizat la Şcoala Generală 131, Bucureşti. Visul meu era să ajung la un institut de cercetare sau în învăţământul superior. În perioada 1978-1990, aproape că nu au fost concursuri pentru înscriere la doctorat sau ocupare de locuri în cercetare sau învăţământul superior. Pentru foarte puţinele locuri scoase odată la 5- 6 ani la concurs erau tot felul de aranjamente. Aşa că în ultimii 12 ani de comunism am predat matematica la o şcoală generală şi am oferit meditaţii la matematică. Am continuat însă să mă ocup intens şi de matematică, pentru a fi permanent pregătit pentru un eventual concurs. În 1990, la 36 de ani, am ocupat, prin concurs, postul de asistent universitar la Facultatea de Fizică, Catedra de Matematică. Am obţinut în 1996 titlul de doctor în matematică la Universitatea din Bucureşti, iar în 1998 un tilu de doctor în fizică la Institutul Naţional Politehnic din Grenoble. În 1995, în România totul arăta mai rău decât în 1989. Când am sosit, în septembrie 1995, la Grenoble, am avut senzaţia ca sunt pe o altă planetă, într-un fel de paradis. În prezent, multe locuri din Romania sunt la nivel occidental şi plecarea la Grenoble nu ar însemna mare schimbare. În cele 10 luni petrecute la Grenoble, în perioada 1995-1996, mi-am văzut soţia şi copilul, aflat în clasa a 4-a, doar o saptămână, cu ocazia sărbătorilor de iarnă petrecute împreună la Paris. În 1996, am revenit acasă, fără părere de rău. Eram convins că voi fi performant în cercetare şi că nu-mi vor lipsi sejururile petrecute în occident. În 1998, m-am reîntors pentru câteva luni la Grenoble, pentru a-mi finaliza şi susţine teza.

Vasile Dobrean: Citindu-vă CV-ul postat pe internet, mi-am putut da seama cât de drămuit vă este timpul: familie, cursuri universitare, cercetare, rezultatele muncii de cercetare fiind disiminate prin conferinţe la colocvii organizate pretutindeni în lume (1994 – 2011: Paris şi Toulouse – Franţa, Ungaria, Stuttgart, Praga, Olanda, Brazilia, Lisabona, Stockholm, SUA, Oostende, Goteborg, Varna, Tenerife, New Jork, Japonia, Tel Aviv – Israel, Vrsac –Serbia, Paphos - Cypru, Bucureşti, Piteşti, Constanţa) sau în reviste de specialitate („Journal of Mathematical Physics”, „Journal of Physics A: Mathematical and Theoretical, Physics Letters A, Journal of Geometry and Physics”, „Central European Journal of Physics”, „Annales Henri Poincare”, „Mathematical Reviews”, „Zentralblatt MATH”).

Care sunt, domnule profesor, domeniile dumneavoastră de interes în cadrul disciplinelor matematice? Ce cursuri aţi predat sau predaţi la Universitate?

Nicolae Cotfas: Afirmarea în domeniul modelelor matematice în fizică este în mare parte o problemă de şansă. Trebuie să ai inspiraţia de a te ocupa de subiectul potrivit la momentul potrivit. În 1984, s-a descoperit existenţa unei clase de cristale cu o structură fundamental diferită de cea a cristalelor cunoscute, numite cvasicristale. Se spera în existenţa unor proprietăţi fundamental noi şi a unor aplicaţii senzaţionale. Eu am intrat în acest domeniu abia in 1995. Erau multe probleme deschise şi, timp de mai mulţi ani, am adus contribuţii importante la înţelegerea lor. Din nefericire, aplicaţiile senzaţionale au întârziat să apară şi studiul cvasicristalelor este aproape abandonat. Am fost totuşi surprins să aflu în 2011 că premiul Nobel pentru chimie se acorda descoperitorului cvasicristalelor. În 1991, s-au descoperit nanotuburile de carbon care promiteau o revoluţie tehnologică majoră. Eu am început să mă ocup de investigarea lor, utilizând modele matematice, şi să aduc anumite contribuţii abia în 2001. La fel în cazul grafenei. Atât nanotuburile, cât şi grafena, au fost subiecte importante, confirmate prin premii Nobel pentru cei care le-au descoperit. În faza de început se puteau obţine uşor modele matematice care să rămână definitiv în literatură. În ultimii vreo 10 ani m-am ocupat de anumite clase de funcţii speciale şi de aplicaţiile lor în mecanica cuantică. Acum încerc să mă ocup de modele matematice în Quantum Information, un domeniu fierbinte care promite aplicaţii senzaţionale.

La facultate am predat toate cursurile de matematică posibile şi, în general, la secţiile cu predare în engleză sau franceză. În prezent, predau un curs de matematică pentru studenţii la masterat.

Vasile Dobrean: Vorbiţi-ne şi despre granturi/ Research grants!

Nicolae Cotfas: Despre granturi nu-mi face plăcere să vorbesc. Înainte de a începe criza economico-financiară, am avut mulţi ani în care am avut chiar prea multe granturi câştigate… Ele au însemnat sume importante de bani adăugate la salariu şi finanţare pentru participări la conferinţe. Printre domeniile cele mai afectate de criză se află cercetarea ştiinţifică. În prezent, se acordă foarte puţine granturi, este adevărat, dar în valoare de sute de mii de Euro fiecare. Pentru a obţine astfel de granturi trebuie să reprezinţi un nume cu adevarat mare pe plan mondial, concretizat într-un număr mare de citări ale articolelor personale. De la Facultatea de Fizică, în prezent, au astfel de granturi (în calitate de director) doar 3 colegi. Ei au cărţi publicate la edituri de prestigiu din străinătate, sunt implicaţi în colaborări internaţionale importante şi au un număr foarte mare de articole şi citări. Am reuşit să realizez anumite lucruri, dar este evident că ar fi foarte mult loc pentru mai bine.

Poate că este bine să fiu, totuşi, mai optimist. În primele şapte luni din 2012, articolele mele au fost citate de 10 ori în marile reviste din domeniu. Este un semn că vizibilitatea internaţională este în creştere. În perioada 1-6 iulie, prietenul meu Vourdas de la Universitatea Bradford mi-a făcut o vizită la Bucureşti şi am participat împreună la conferinţa de Optică Cuantică organizată la Hotelul Palas şi Cazinoul din Sinaia. A fost o conferinţă fără precedent în România: peste 200 de participanţi din 30 de ţări de pe toate continentele. În august am fost invitat la o conferinţă la Beijing, unde am petrecut o săptămână împreună cu principalii mei colaboratori: profesorii Vourdas şi Gazeau. Sper să intensificam colaborarea noastră şi să identificăm posibilităţi pentru participarea mea la granturi europene.

Vasile Dobrean: Urmărind lista dumneavoastră bibliografică am observat, totuşi, colaborări cu specialişti români, precum: I. L. Popescu, I. Armeanu, D. Blideanu, I. Şandru, R. Slobodeanu, dar şi cu specialişti străini: Jean Pierre Gazeau, Katarzyna Gorska, J-L Verger-Gaugry, Apostol Vourdas. În ce împrejurări aţi avut posibilitatea să faceţi cercetări împreună?

Nicolae Cotfas: Eu am fost aproape tot timpul un cercetător izolat. La marea majoritate a articolelor publicate sunt unic autor. Am descoperit plăcerea de a colabora în urmă cu doar caţiva ani. Profesorii Gazeau (Franţa) şi Vourdas (Anglia) sunt adevăraţi lideri mondiali în domeniile de care se ocupau. Profesorul Gazeau a făcut parte din comisia mea de doctorat de la Grenoble. Nici eu nu înţeleg de ce au trebuit să mai treacă 10 ani ca să începem o colaborare. În perioada 2007-2011, am petrecut câteva săptămâni pe an la Universitatea Paris 7 şi, împreună, am reuşit să obţinem rezultate importante.

Verger-Gaugry, matematician la Institutul Fourier din Grenoble, este directorul tezei mele pregatite în Franţa…

Vasile Dobrean: Cred că cea mai mare bucurie o aveţi să colaboraţi cu fiul dumneavoastră, Liviu-Adrian Cotfas. Colaborarea dumneavoastră s-a materializat în două cărţi apărute recent la Editura Universităţii din Bucureşti: „Complemente de analiză matematică”, în 2009 şi „Elemente de analiză matematică”, în 2010. Menţionez că aceeaşi editură a publicat în 2009 şi cartea dumneavoastră „Elemente de algebră lineară”.

Vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Cum aţi reuşit să insuflaţi fiului dumneavoastră pasiunea pentru matematică?

Nicolae Cotfas: Fiul meu, cu doi părinţi matematicieni, a fost pregătit până în clasa a 12-a să devină tot matematician. În fiecare vară, a parcurs împreună cu soţia mea manualele de matematică din clasa pe care urma să o înceapă. Nu poţi fi competitiv la Olimpiadă dacă nu cunoşti măcar cu un an înainte materia de concurs. Doar în clasa a 12-a a preferat sa lucreze împreună cu mine probleme din culegeri pentru că-i făcea plăcere să-mi arate că în multe cazuri le rezolva înaintea mea sau că obţinea soluţii mai interesante. Fiind foarte atras şi de informatică, a ales Facultatea de Cibernetică de la ASE. A obţinut, în 2011, titlul  de doctor în informatică, în urma unui stagiu doctoral de un an la o universitate din Bolzano. În prezent, este asistent universitar la ASE şi informatician la o importantă firmă de software. Stăpâneşte foarte bine programarea în mai multe limbaje, inclusiv cele utilizate în cazul telefoanelor mobile. Momentan păstrează deschise ambele opţiuni: cariera universitară şi cea de informatician. Este foarte atras de cariera universitară şi de cercetare, dar actual 7/8 din veniturile lui provin din activitatea de informatician. Cursul de analiză scris împreună este unul în care analiza matematică se împleteşte cu informatica. Recent, am reuşit să-i stimulez interesul pentru modelele matematice în domeniile economic şi financiar. A obţinut un model pentru bursa de valori, inspirat din mecanica cuantică. L-a prezentat în mai-iunie la doua conferinţe: la Sozopol şi Atena.

Vasile Dobrean: Aflu acum că soţia este tot matematician şi că s-a ocupat mult de fiul dumneavoastră... V-aţi susţinut, desigur, v-aţi încurajat, v-aţi stimulat reciproc. Cum v-aţi cunoscut?

Nicolae Cotfas: Soţia mea, Doina, a fost una dintre cele mai bune studente, şefa mea de grupă în perioada facultăţii. Este profesoară de matematică la o şcoală, foarte pasionată de meseria pe care şi-a ales-o. A colaborat la scrierea unor culegeri de probleme şi este cu adevărat interesată de materia pe care o predă. Este foarte cunoscută în zona în care locuim, considerată o profesoară de excepţie şi foarte iubită de elevi.

Vasile Dobrean: Vă felicit pentru această relaţie cu totul şi cu totul deosebită.

Îmi imaginez că pasiunea dumneavoastră pentru matematică a fost molipsitoare şi că aţi devenit la un moment dat un reper pentru fraţii mai mici.

Nicolae Cotfas: Fratele meu Ducu, stabilit in Canada, a absolvit tot Facultatea de Matematică. Probabil că ar fi ales matematica chiar dacă nu se întâmpla sa aibă un frate mai mare pasionat de matematică. Spre deosebire de mine, el şi-a descoperit mai intâi aptitudini cu totul ieşite din comun pentru sport. De exemplu, reuşea să câştige meciuri de tenis de câmp în faţa celor mai buni jucători din Gheorghieni, fără ca el sa aibă la Subcetate un teren adevarat pentru antrenament. În prezent participă la competiţii sportive importante organizate în Vancouver. Fratele meu, Dan, a absolvit o facultate de inginerie şi apoi s-a specializat în informatică.

Vasile Dobrean: Specializări fundamentate tot pe ştiinţele matematice…

Familia este un factor important în formarea unui copil. Părinţii dv., vrednici truditori ai gliei, oameni cu verticalitate, v-au transmis o zestre ereditară sănătoasă şi v-au dat o educaţie solidă prin însuşi exemplul lor.

Nicolae Cotfas: A munci foarte mult a fost pentru mine permanent un lucru firesc şi plăcut. Sunt sigur ca exemplul părinţilor a avut un rol important. Tatăl meu a iubit foarte mult munca şi a avut norocul sa aibă o rezistenţa uriaşă. Reuşea ca, săptămâni în şir, vara. să fie noaptea la fabrica de la Hodoşa, iar ziua la cosit, dormind cel mult 2-3 ore pe zi. Mama mea reuşea să facă toată treaba acasă, să se ocupe de animalele şi păsările din gospodărie şi să vină până la Fagiţel sau la Forcălaie, unde noi eram la cosit, ca să ne aducă mâncare.

Vasile Dobrean: Unde vă petreceţi vacanţele? Care este cel mai drag loc din România? Dar din străinatate?

Nicolae Cotfas: Petrecem 2-3 săptămâni pe an la mare. Din 2006, avem un teren în centrul comunei Domneşti, lângă Bucureşti. Fiind de la munte, doream un teren în pantă şi am reuşit să găsesc un astfel de teren în zona Bucureştiului. Diferenţa de nivel este de doar 4 m, dar iarna am o mini-pârtie de schi iluminată, lungă de aprox. 140 m. Pe una dintre laturile terenului curge râul Sabar care-mi aminteşte de Mureşul nostru. Avem mulţi pomi, viţă-de-vie şi o casă. Cea mai mare parte a timpului liber o petrecem acolo, ocupându-ne de gradină. Am ocazia din nou să cosesc iarba. Am o maşină electrică, dar prefer coasa pe care o bat cu instrumentele utilizate cu mulţi ani în urmă de tatăl meu, la Subcetate. Eu cred că este greu de găsit în acest moment la Subcetate o persoană care să dea cu coasa şi cu sapa cât mine! În România sunt atras de Subcetate şi de reşedinţa de la Domneşti. Dacă ar fi să mă stabilesc în străinătate, aş alege Parisul.

Vasile Dobrean: Care este crezul care v-a călăuzit şi vă călăuzeşte în viaţă?

Nicolae Cotfas: Am sperat că o vastă pregătire în matematică şi o  înţelegere profundă a celor mai importante modele matematice existente mă vor ajuta să obţin modele comparabile pentru cercetările în desfăşurare din fizică. Cred că nu am ales suficient de bine subiectele de care să mă ocup şi nici momentul. Privind înapoi, văd modele interesante obţinute în ultimii vreo 20 de ani, pe care le-am ratat, deşi eram perfect pregătit din punct de vedere matematic. Dacă eram mai deschis şi interesat de colaborări, rezultatele şi vizibilitatea mea internaţională ar fi mai bune.

Vasile Dobrean: Am vorbit despre impresionanta dumneavoastră experienţă de viaţă! Multora dintre tinerii de astăzi le pot părea incredibile pasiunea dv. pentru munca perseverentă din anii de liceu în vederea admiterii la facultatea de matematică, ca şi plăcerea relaxantă de a trage şi acum la coasă şi la sapă...

Sunteţi un om împlinit atât în plan profesional, cât şi în plan familial şi vă felicităm pentru aceste realizări esenţiale.

Vă dorm sănătate şi bucuriile pe care vi le doriţi. (18 iunie 2012)

La Muzeul Național al Țăranului Român din București, în 2008

 https://revistalyceum.blogspot.com/2022/05/profesorul-nostru-de-informatica-dan.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/pioasa-recunostinta-doamnei-invatatoare.html