Cosmina Marcela OLTEAN,Desenul ca act de prezență și meditație; Între autenticitate și uniformizare: Fenomenul „omului-orchestră”

  Desenul ca act de prezență și meditație

Mereu am avut o preferință pentru linia cu caracter organic și ritmic, pentru linii fine, radiale, care se ramifică fluid, aproape ca în structurile vii. Aceste reprezentări pot fi interpretate ca reprezentări simbolice ale energiei, expansiunii sau echilibrului.
Liniile trasate manual, cu imperfecțiuni și variații, e un fapt ce poate fi văzut ca un gest meditativ, repetitiv sau ca un proces care urmărește nu un rezultat final „perfect”, ci care pune accent pe trăirea din timpul desenului și pe efectul terapeutic al unei descărcări de energie.
Acest tip de desen nu își propune să reprezinte forme recognoscibile, ci să surprindă un proces — o curgere a liniei care se dezvoltă gradual și intuitiv. Astfel, liniile se adună în structuri radiale, deopotrivă controlate și imprevizibile.
Prin repetiție și variație subtilă, desenul devine o formă de meditație activă: fiecare gest este atent și nu rigid; fiecare linie își găsește locul în ansamblu fără a fi planificată în totalitate. Imperfecțiunile — densități diferite ori suprapuneri — nu sunt corectate, ci integrate, devenind parte a expresiei și accentuând caracterul procesual și organic al lucrărilor.
Această practică pune accentul pe timpul petrecut în actul desenului și pe prezența mentală a autorului, nu pe atingerea unei imagini ideale. Rezultatul final capătă astfel o calitate organică, asemănătoare formelor naturale sau proceselor de creștere din natură, dar fără a fi o reprezentare directă a acestora.
Aici, desenul funcționează ca o urmă a unei stări, ca o hartă a unui moment meditativ, în care controlul și hazardul coabitează.
Practica artistică prezentă explorează desenul ca proces meditativ și gestual, mai degrabă decât ca mijloc de reprezentare mimetică. Fiecare desen este rezultatul unui parcurs temporal atent, în care desenatorul se angajează într-un act concentrat.
Prin această metodă, desenul nu funcționează ca ilustrare a unei idei prestabilite, ci ca urmă a unei stări și a unei dinamici gestuale. Abordarea se înscrie într-o tradiție contemporană care valorizează procesul artistic ca formă de cunoaștere / autocunoaștere și pune în discuție raportul dintre control și indeterminare, dintre intenție și emergență.

Astfel, lucrările propun o experiență contemplativă atât pentru artist, cât și pentru privitor, invitând la o lectură a desenului ca spațiu de întâlnire între gest, timp și formă. Totodată acesta e un îndemn la ancorare în “acum”.
 

Text și desene,

Cosmina Marcela OLTEAN

💥💥💥

Între autenticitate și uniformizare: 

Fenomenul „omului-orchestră”

Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, în care flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care suntem împinși să devenim multidisciplinari, să acumulăm competențe din arii conexe ori complet diferite de domeniul nostru de bază. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care visăm adesea. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcanele: superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare sau chiar cu bucurie. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cel mai probabil da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

 Cosmina Marcela OLTEAN

Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) –

“One Man Orchestra”

💥💥💥

Un gând - un desen: Metafora copacului

Lucrând la desen, se contura gândul: <<Trunchiul e baza, pe când ramurile sunt ceea ce ar putea fi. Suntem un cumul de riscuri asumate, de ocazii ratate și de scenarii posibile.

Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor. Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial. Dar posibilitățile nu sunt infinite... căci răspunsul nostru în fața lor sunt întotdeauna dictate de trunchi.>>

Multe dintre gândurile mele au luat, în timp, în desen, forma copacului. Poate pentru că un copac pare mereu în echilibru între ce e și ce ar putea deveni. Rădăcinile-i sunt invizibile, dar esențiale. Trunchiul poartă urmele trecerii, ale transformărilor, anotimpurilor și rănilor care nu mai sângerează. Ramurile, în schimb, îndrăznesc. Se întind, caută să se extindă, să ajungă puțin câte puțin mai departe. Poate de aceea, când gândesc vizual, cumva mă întorc mereu aici – la copacul-metaforă. Se întâmplă din totdeauna.

Trunchiul e baza, ramurile sunt ceea ce ar putea fi.

Trunchiul – lumea noastră interioară e făcută din tot ce am trăit și din tot ce n-am avut curajul să trăim. El nu e doar o coloană de sprijin, ci și o barieră tăcută. De aici pornesc ramurile – deciziile, dorințele, planurile – dar niciuna nu poate ignora ce a fost deja înscris acolo, în interior.

Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor.

E solid, dar nu întotdeauna flexibil. Poate duce mult, dar nu știi pentru cât timp. Uneori, e nevoie să ne recunoaștem trunchiul, să-i cunoaștem textura, nodurile, fisurile, pentru a înțelege de ce anumite ramuri cresc și altele se frâng înainte să se dezvolte. Trunchiul e locul acumulărilor, al întâmplărilor trecute, al alegerilor conștiente, dar și al celor dictate de împrejurări. E limita noastră și, totodată, structura de rezistență. În el se adună fricile, credințele, rănile și momentele de curaj care ne-au format. Toate prin câte am trecut, toate au lăsat o urmă acolo. El ne ține în picioare, dar tot el decide – uneori în tăcere – ce căi vom mai apuca.

Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial.

Fiecare alegere este o ramificație. Puține devin ramuri mari, cu stabilitate și cu puterea de o proiecta o umbră. Posibilitățile nu sunt infinite, nu pentru că lumea nu ni le-ar oferi sau pentru că nu ne-am strădui să le construim, ci pentru că răspunsurile noastre în fața lor sunt mereu dictate de ceea ce suntem – de acel trunchi cu formă unică și cu un trecut nuanțat.

Ramurile sunt toate scenariile posibile: gânduri, intenții, încercări și mai ales aspirații. Sunt spațiul în care ne întindem spre viitor, fiecare ramură fiind o ipoteză. Dar ar părea că niciuna nu pornește la întâmplare.

Poate că înțelepciunea stă în tensiunea dintre trunchi și ramuri. Între ce ne susține și ce ne atrage. Între stabilitate și vis. Între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Prin această imagine, vorbesc despre relația fragilă dintre potențial și limitare, dintre vis și construcție interioară. Ilustrația nu e o simplă reprezentare, ci un portret în cod vizual al felului în care simt, gândesc și caut să cresc.

Copacul e gând, emoție și autoportret. Nu e static, nici în echilibru deplin, dar e ușor fluid. 

💥💥💥

Simțul de observație ca atribut esențial al artistului

De-a lungul timpului, s-a pus adesea accent pe diferențele care separă artiștii: nivelul de pregătire și educație artistică, contextul socio-cultural în care s-au format, gradul de rafinare tehnică sau complexitatea conceptuală a practicii lor. Aceste diferențe sunt reale și vizibile în modul în care fiecare artist își construiește limbajul estetic, temele de interes sau relația cu publicul. Cu toate acestea, dincolo de aceste variabile, există o trăsătură fundamentală care pare să îi unească: un simț de observație acut, o capacitate de percepție care depășește analiza superficială a realității imediate.

Acest tip de observație nu se reduce la o simplă atenție la detaliu, ci implică o formă complexă de receptivitate psihologică și socială, un mod de a „citi” comportamente, situații sau medii printr-o combinație subtilă între intuiție și analiză. Mulți artiști manifestă o capacitate de a sesiza nu doar aspectele evidente ale unei situații, ci și tensiuni latente, contradicții ascunse sau emoții și gânduri nerostite care traversează spațiile sociale. În acest sens, rolul artistului se apropie uneori de cel al psihologului sau al detectivului: nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege și a dezvălui mecanismele invizibile care structurează realitatea.

Această capacitate de observație se reflectă direct în practicile artistice. Fie că este vorba despre reprezentare figurativă, instalație conceptuală, performance sau demersuri documentare, numeroși artiști își construiesc lucrările pornind de la observații subtile asupra lumii înconjurătoare. Ei nu se mulțumesc cu aparențele, ci caută sensuri profunde, straturi ascunse de semnificație, aspecte pe care privitorul obișnuit le trece cu vederea. În acest fel, arta devine un instrument de revelare a adevărului — uneori inconfortabil, alteori poetic.

Această hiperluciditate poate explica, într-o anumită măsură, de ce mulți artiști aleg sau ajung să aibă cercuri relaționale restrânse. O sensibilitate accentuată față de comportamentele umane și față de autenticitate face dificilă acceptarea convențiilor sociale artificiale și adesea forțate. Nu este vorba despre misantropie, ci despre o formă de intoleranță față de disonanța dintre aparență și esență. În preajma falsității, artistul resimte o tensiune care nu poate fi ignorată, iar distanțarea devine, de multe ori, o formă de protecție și de fidelitate față de adevărul interior.

În contrast cu această capacitate subtilă de percepție, societatea a întreținut frecvent o imagine stereotipă a artistului ca ființă „cu capul în nori”, detașată de realitate, absorbită exclusiv în propria lume interioară și incapabilă să vadă dincolo de granițele acesteia. Această judecată superficială ignoră însă nucleul sensibilității artistice: abilitatea de a observa și analiza în profunzime mediul înconjurător. Lumea interioară a artistului nu este o formă de izolare, ci un spațiu de procesare intensă a realității. Aceasta funcționează ca un laborator în care impresiile, observațiile și tensiunile sociale sunt filtrate, reinterpretate și transformate în reprezentări vizuale. Departe de a fi absenți, artiștii sunt, în multe cazuri, printre cei mai atenți martori ai realității — doar că modul lor de a înregistra și exprima această realitate nu urmează tiparele convenționale ale discursului cotidian.

Așadar, indiferent de diferențele de parcurs, stil sau formare, artiștii împărtășesc o capacitate rară de observație și interpretare a realității. Aceasta nu este doar un instrument profesional, ci o condiție existențială care le modelează atât practica artistică, cât și modul în care se raportează la lume.

Text și desene, Cosmina Marcela OLTEAN

1 – „In between”, ilustrație

2 – „Gaze”, desen editat digital

💥💥💥

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2021/06/cosmina-marcela-oltean-eseu.html

LYCEUM -SUBCETATE, nr.1 (2), an II, ianuarie 1997

 

Mihai Eminescu :  

Arta este podoaba cea mai nobilă a unui popor

 

Cu 147 de ani în urmă, la 15 ianuarie 1850, la Botoşani avea să se nască un  luceafãr  pe cerul literaturii româneşti şi universale. Eminescu a fos un om deplin al societăţii româneşti, cum îl considera Constantin Noica.

Nici un scriitor român n-a realizat vreodată în opra lui, şi încă într-o viaţă atât de scurtă şi în condiţii atât de neprielnice o atât de vastă şi de adâncă sinteză de atitudini şi de valori lirice şi filosofice ca Eminescu Poetul se înalţă deasupra lumii contemporane lui ca un uriaş cu fruntea pierdută în azur şi îşi judecă epoca şi semenii de la înălţimea sa cu dreptate şi severitate.

În credinţa lui Eminescu, arta, ca parte integrantă a culturii, reprezintă podoaba cea mai nobilă a unui popor. Poetul militează necontenit pentru o artă realistă, pentru o poezie închinată marilor năzuinţe etice ale omului, susţinând, în egală măsură, imperativul valorii estetice.

Prin concepţia sa artistică, prin grija deosebită pentru alegerea cuvântului sau a expresiei potrivite, pentru puritatea stilului, Eminescu nu este numai un poet de genială intuiţie, stăpânit de o  nesfârşită dragoste faţă de creaţia artistică a poporului român, ci şi un mare învăţat, un cunoscător temeinic al realităţilor, al problemelor fundamentale ale culturii şi al istoriei poporului.

Mihai Eminescu a fost cel dintâi poet român care a avut conştiinţa deplină a complexităţii raportului dintre poezie şi cultură.   Nicoleta Rus,    clasa a X-a A

 

Mihai Eminescu

 

Când apele timpului, limpezi si reci, încep să se așeze liniștite în albia, parcă din ce în ce mai restrânsă a anului abia născut, ne place să depănăm povestea omului cu destinul căruia ne contopim, rând pe rând, generații după generații. A purtat nașterea lui semn de bunavestire pentru neamul  nostru şi, pentru aceasta, el a trecut prin zi şi prin noapte, a iubit şi a plâns, a visat şi s-a chinuit, călcând cu pași triști, dar siguri, spre groaznica moarte care l-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Câteodată pare departe de lumea noastră pentru că îl așezăm, fără să vrem, departe, deasupra, mult prea sus. Ne place însă să-i depănăm povestea, începută în miez de iarnă şi sfârșită tragic aici, pe Pământ, într-o zi de vară fierbinte.

 Putem să credem că Eminescu e lacrimă, vis şi miracol; putem să visăm că Dumnezeu însuși l-a făcut mântuitor de suflete, trecut ca un zbor în lumea umbrelor ce ne ocrotesc etern neamul.

   Eminescu este una dintre acele mari personalități care ne-au întins covorul tivit cu fire de aur spre mirificul tărâm al poeziei. A fost divinizat sau hulit şi atâta patimă s-a revărsat către El, toți uitând că, năzuind spre lumină si veșnicie, Eminescu a fost totuși un OM, mai mult sau mai puțin obișnuit, pe care destinul pământesc l-a transformat în fascinație dureroasă şi mit.                                                   Mihaela Ilyes, clasa a XI-a A

 

LA MORMANTUL LUI EMINESCU

 

Teiul foșnete.

Se odihnește marele poet.

El leagănul copacului ascultă

Și murmurul pământului discret.

 

Și țipete de păsări el aude,

Și pasul cimitirului tăcut,

Și umbre se strecoară printre umbre.

Coboară pacea  creată la început.

 

Eu îți recit azi poezia.

Frumoase-s versurile ei

Ca florile ce-mpodobesc câmpia,

Ca albastrul cer cu norii grei.

 

O, Eminescu ! Tu-n slavă te ridici la cer

Pe valul limbilor străine.

Si versul tău e dulce și-i de fier.

Iradiezi și teii-s de rubine.

            Codruţa-Sanda Moldovan, clasa a XI-a

Rondelul fulgilor de nea

E timpul fulgilor de nea.

Dalbi și ușori din ceruri cobor.

Dansează, palpită, s-aștern în covor.

Le urmăresc zborul din odaia mea.

Mă copleșește-ncet durerea;

Parcă-mi vorbesc încetișor.

E timpul fulgilor de nea.

Dalbi și ușori din ceruri cobor.

Si parcă-mi șoptesc duios:

Ah ! Ce trecătoare-i viața ta !

O simt, asemeni fulgilor de nea,

Al căror zbor este-un vis frumos.

E timpul fulgilor de nea...

        Bartoş Iulian, clasa a XI-a

 

 DIN VIAŢA  ŞCOLII NOASTRE

Moș Crăciun, Moș Crăciun...

 

O dată cu primii fulgi de zăpadă, copiii se gândesc la vacanță, la pomul de iarnă, la Moș Crăciun, la colinde...

Elevii claselor I-IV, sub atenta îndrumare a învățătoarelor, s-au pregătit din timp şi cu toată seriozitatea să-l întâmpine așa cum se cuvine pe Moș Crăciun.

Moșul şi-a  anunțat sosirea prin tradiționalul brad, de astă dată aşezat în holul școlii, împodobit cu beteală, globuri şi băcuiețe multicolore.

Când mult așteptata clipă a sosit, copiii, adunați în jurul bradului, l-au întâmpinat cu ochii strălucind de bucurie pe moșul nins de ani.

Desigur, Moș Crăciun i-a remarcat pe micuții elevi din clasa I B, îmbrăcați în alb, aidoma fulgilor de nea sau îngerilor care au vegheat nașterea lui Isus, cântând Noapte de vis împreună cu învățătoarea lor Delia Urzică sau pe cei din clasa a II-a B, îmbrăcați în port popular românesc, specific localităţii noastre;  aceștia , conduși de învățătoarea Mirela Rusu, au colindat: Bună dimineața la Moș Crăciun , Steaua sus răsare, Deschide ușa, creștine , apoi au jucat ca pe la noi.

Elevii din toate clasele ciclului primar s-au prezentat în fata moșului cu cântece (Noapte de Crăciun -Gabriel Deac, I B, Seara pe-nserate -Korpos Vasile, I B, Hora Unirii -Anca Suciu, I A), poezii (In noaptea sfântă de Crăciun - Gabriela Caba, I A, Moș  Crăciun - Dora Suciu, II B, Crăciunul - Maria Cotfas, II B, Moș Crăciun -Vlad Toncean, II B), cu colinde, cu sorcova.

Moș Crăciun i-a răsplătit pe cei mici cu daruri modeste, dar care au produs multă bucurie.

Reporter, Laura Tepeluş, clasa a IX-a A

”Limba cea de toate zilele este o unealtă şi o formă a spiritului” (Lucian Blaga )

 ANACOLUTUL

Anacolutul este o construcție sintactică specială, care se creează prin  întreruperea şi modificarea unei construcții în cadrul aceleași unități sintactice .(Gramatica limbii române, Ed. a II-a, vol. II, București, 1963, p. 418.) Această construcție reprezintă, în fond, o abatere de la normele literare ale sintaxei, fiind o greșeală generată de lipsa de continuitate gramaticală între începutul şi sfârșitul unei unități logica-sintactice.

În poezie, anacolutul apare ca urmare a necesității de a respecta anumite particularități prozodice ale versului. De exemplu:

"El iar, privind de săptămâni,

 Îi cade dragă fata”. (Mihai Eminescu, Luceafărul)

”Căci Dumnezeu, pășind apropiat,

 Îi vezi lăsată umbra printre boi”. ( Tudor Arghezi, Belșug).

Fiind o particularitate ce caracterizează în special sintaxa populară, anacolutul apare mai cu seamă la scriitorii a căror operă au ca trăsătură oralitatea (Ion Creangă), dar se întâlnește şi la alți scriitori (Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda), având motive diverse de utilizare.

Anacolutul nu este numai o problemă strict gramaticală, ci şi una care privește cultivarea limbii. De aceea, evitarea construcțiilor de acest tip duce la un plus de claritate şi de corectitudine în exprimare şi trebuie să constituie o preocupare permanentă din partea vorbitorilor.    Prof. Doina Dobrean

Despre fericire...

    Ce este fericirea ? Fericirea nu este la fel pentru toți. Pentru unii înseamnă să aibă tot ce-şi doresc. Alții sunt fericiți când nu trebuie să muncească sau din cu totul alte motive...

    Si totuși sentimentul de fericire se manifestă la toți la fel, printr-o satisfacție sufletească; e sentimentul care te poate scoate din minți sau te poate readuce la normal, te poate vindeca. De fapt, fericirea este făcută din iluzii, din vise, din încrederea în oameni, în tine însuți, din realizări, din tot ce e firesc, apoi din dragoste şi prietenie.

Dacă pentru unii fericirea e atingerea unui scop foarte înalt, pentru alții ea poate însemna pur şi simplu fericirea altora.

    Nu poți fi mereu fericit. Dacă nu am avea în viața şi momente triste, nu am putea ști ce este fericirea. Pentru a putea fi fericiți, trebuie să profităm din plin de fiecare clipă a vieții, să simțim că trăim, să jucăm tenis, să  urcăm munții, să coborâm pe râu într-o barcă...

    Să facem în așa fel încât întreaga noastră viață să fie o enormă clipă extraordinară ! Alina Ciubucă, clasa a x-a A

 MAMA, FIINŢA CEA MAI DRAGĂ,

 S-AU SCRIS DESPRE TINE DUIOASE POVEŞTI,

 S-AU SCRIS POEZII CE-AU RĂMAS NEUITATE,

 CĂCI TU, CEA MAI DRAGĂ FIINŢĂ-NTRE TOATE

 AL VIEŢII TRIUMF PE PĂMÂNT ÎMPLINEŞTI!

                     (Elena Dragoş)

 Mama, ce nume sfânt! Ce nume drag ! Mama este ființa care ne-a dat viață, ne-a învățat să râdem, să vorbim, să mergem... Lumina ochilor ei e asemenea unei făclii vii, e un nesecat izvor de speranță, de încredere în bucuria şi frumusețea vieții. 

Chiar şi când prin sufletul ei trec nori de amărăciune, chipul ei se înseninează văzând-şi copiii alături. Dacă-i dojenește uneori, o face pentru că le vrea binele şi-n marea ei iubire iartă totul.

Prima amintire e legată de un zâmbet al mamei, un zâmbet care m-a însoțit în toți anii copilăriei şi mi-a călăuzit pașii în viață, un zâmbet care mi-a zvântat lacrimile, mi-a alungat amintirea de atâtea ori şi m-a făcut să cred că sunt ființa cea mai importantă din Univers. Şi dacă zâmbetul ei a rămas același, peste părul ei castaniu, în ultimele primăveri s-au scuturat parcă rânduri de ghiocei.

Muncește toată ziua. De dimineața până seara, mâinile ei nu stau o clipă . Găsește timp să-i facă fiecăruia câte o bucurie şi împrăștie în jur bunătate şi gingășie.

Chipul mamei rămâne veșnic în mintea şi-n sufletul oricărei ființe omenești. Căci   o mamă bună este o cinste mare pentru familie şi o icoană pentru copii.

Alina Todor și Artemiza-Iulia Cotfas,  clasa a VIII-a

     Marin Preda, - 75 de ani de la nașterea prozatorului

Marin Preda s-a născut în 1922, în Siliștea - Gumeşti, judeţul Teleorman, într-o familie de țărani. După clasele primare urmate în sat, se înscrie la Școala Normală din Abrud, continuată la Cristur - Odorhei, apoi la București.

In 1948 publică întâia lui carte, volumul de nuvele  Întâlnirea din pământuri. Publică  apoi interesantele romane:  Moromeții (vol. I, 1955; vol. II, 1967), Intrusul , Risipitorii , Marele singuratic, (1972), Delirul (1975), Viața ca o pradă(1977), Cel mai iubit dintre pământeni (1980), eseuri şi confesiuni (Imposibila întoarcere ).

Moromeţii reprezintă o dată memorabilă în literatura română. Creație exemplară în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Moromeţii se înscrie în sfera marii literaturi naționale în care Ion şi Baltagul constituie puncte de referință şi comparație.

Marin Preda abordează problema pământului dintr-o altă perspectivă, cea a evenimentelor politice şi economice dintre anii 1937-1950. Liviu Rebreanu  şi Mihail Sadoveanu  au plăsmuit tipologia țăranului transilvănean şi moldovean. Năzuinței spre acțiune a eroilor lui Rebreanu, Marin Preda le adaugă bogăția sufletească a personajelor sadoveniene; adâncește complexitatea tipurilor precedente şi înfăptuiește o structură reprezentativă pentru țăranul român în genere.

După Întâlnirea din pământuri, glasul lui Marin Preda s-a auzit tot mai distinct în principalele probleme ale literaturii române contemporane. Predispozițiile înnăscute ale scriitorului s-au manifestat nestăvilit şi exclusiv în creație, printr-o organică sinergie între vocația autorului şi aspirațiile scriitorului. Opera, în ansamblul său, ne dă sentimentul că ne aflăm înaintea unei personalități artistice ieșite din comun şi printre elementele ce-i dăltuiesc unicitatea câteva se impun cu necesitate.

Cultivarea tradiției şi receptivitatea permanentă au infuzat romanelor lui Marin Preda caracteristicele esențiale ale literaturii perene: echilibrul şi armonia clasică.

Simplitatea, desăvârșita unitate, solemnitatea construcției imprimă operei caracterul fundamental.

Influenta operei lui Marin Preda în literatura ultimelor decenii rămâne covârșitoare. O întreagă generație de prozatori, intrată în literatură în jurul anului 1960, a debutat sub semnul lui Marin Preda.

Prin intermediul romanelor lui Marin Preda ne redescoperim şi ne răsfrângem mai adecvat în oglinda lumii, oferind universului un ethos specific. 

Manuela Pop, clasa a XII-a

 Drogurile, un amic al sănătății ?

 Consumul  drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. An de an, milioane de oameni cad pradă drogurilor şi o proporție mereu mai mare dintre ei sunt cu desăvârșire pierduți pentru societate.

  Droguri s-au consumat de sute de ani, deși nu în proporțiile de astăzi. Uneori începutul poate fi făcut prin prescrierea în scopuri terapeutice a unui somnifer. Dar pentru majoritatea toxicomanilor, la început a fost vorba de căutarea unei plăceri sau de dorința de a se identifica cu anumite grupuri în care drogul era ridicat la rangul de zeu. Există şi alți factori care pot declanșa ireparabilul, cum ar fi: presiunea grupului, curiozitatea, ignoranța, urbanizarea şi ... șomajul.

  Știrile  despre capturi mai mari sau mai mici de droguri aproape că nu mai emoționează prin "banalitatea" lor. Ani la rând, cel care deschide o revistă de largă circulație poate observa un anunț- avertisment. O adolescentă cu privire de copil care, cu lacrimi în ochi, cere mamei bani. Iar textul spune: „Are 16 ani. Are nevoie de bani pentru droguri. Cu timpul va avea nevoie de mai mulți. Nu-i va obține în mod legal. Atunci ce va face? Se va îndrepta spre fărădelege sau spre prostituție? Sau spre amândouă? La început curiozitatea, apoi obișnuința - şi prăbușirea în lumea urâtă a crimei şi a dependenței de droguri.

  Dar lumea pare să se fi obișnuit cu astfel de date !

  Să nu existe remediu ?

  Să nu existe o conștiință a primejdiei ?

        Codruța-Sanda Moldovan, clasa a XI-a A

Internet acasă

 Vom începe cu fireasca întrebare : Ce este  Internet-ul şi cu ce se mănâncă ?. Internet-ul, așa cum a evoluat până în ziua de azi, este o cale de comunicare foarte rapidă şi atractivă între oamenii acestei lumi. Așa cum răspândirea telefonului a dus la rețele telefonice şi de telefonie internațională, așa şi evoluția tehnicii de calcul şi accesibilitatea marii majorități a oamenilor la calculatoare a dus la răspândirea tot mai mare a calculatorului. Internet-ul este modalitatea prin care oamenii aflați oriunde pe Glob pot comunica şi schimba informații cu multă ușurință. Internet-ul este locul unde un elev își poate procura informații pentru lucrarea sa trimestrială, unde omul de afaceri poate consulta ultimele știri despre evoluția cotațiilor la bursă, unde  poți comanda direct de la producător exact piesa de schimb dorită.

Multă lume crede că Internet-ul este un loc unde se discută numai despre informatică, unde se întâlnesc numai pasionați în ale calculatoarelor. Această impresie este total greșită. Într-adevăr, Internet-ul a început cu scopul precis de a servi în cercetare. De atunci însă Internet-ul a evoluat şi spre exemplu, poșta electronică dă posibilitatea ca o scrisoare să parcurgă un drum de o săptămână în doar  câteva minute. Este adevărat, există  şi dezavantaje: dacă este o scrisoare de dragoste, parfumul se pierde.

În materie de informații poți găsi orice, începând cu rețete de mâncare, enciclopedii, opere literare, de artă plastică sau muzicală şi terminând cu grădinărit sau locuri de muncă.

Cu toată pledoaria pentru Internet, exploatarea resurselor acestei mari rețele globale necesită timp şi bani. Mulți bani. Şi oricum merită efortul. Posta electronică îți dă posibilitatea să comunici mult mai repede cu prietenii, Word Wide Web pune la dispoziția ta o mulțime de surse de documentare bine organizate iar gopher te lasă să navighezi baze imense de informații. Toate acestea pot fi atinse numai dacă tehnica de calcul va fi favorizată şi dacă tinerilor li se vor oferi cât mai multe posibilități de comunicare şi deschidere către lume, pentru că ei sunt aceia care vor intra în era digitală.

Profesor Dobreanu  Vasile

 Istoricul îngrijirii părului 

Încă din cele mai vechi timpuri,  femeile în special, au fost preocupate de frumusețe, de îngrijirea părului.

Un păr bogat, strălucitor, suplu, denotă un organism sănătos. Este şi un simbol al frumuseții, inspirând numeroși scriitori (Balzac, Flaubert etc.). O coafură frumoasă, adecvată obrazului, constituie un plus de seducție.

La romani, părul era vopsit în negru cu o soluție preparată din sângele lipitorilor, care erau lăsate să se descompună în vin sau oțet. La un moment dat, era la modă părul blond şi dacă o femeie nu reușea să obțină culoarea dorită prefera să-şi taie părul şi să poarte peruca.

Femeile Bizanțului, pentru a-şi decolora părul, se spălau cu leșie şi extrase vegetale.

În Evul Mediu, a fi  blondă constituia o condiție esențială pentru a fi frumoasă, iar în epoca Renașterii, celebrul pictor Tițian a lansat  moda părului auriu- roșcat, modă care s-a menținut până în zilele noastre.

Nu toată lumea se poate lăuda cu un păr bogat şi frumos, fapt care arată că nu se știe cum se face îngrijirea părului, cum se ferește de factorii externi ca: vopselele, decoloranții, stresul, care-l deteriorează.

Atenție la folosirea șamponului, a săpunului, a balsamului, a vopselelor, a decoloranților pentru că riscați să vă distrugeți cea mai frumoasă podoabă a frumuseții voastre!

                    Emilia Urzică,  elevă în clasa a X-a A

Să râdem  împreună !

Timpul  liber

Văd adesea, atunci când trec,

Până şi la țară,

Unii timpul şi-l petrec,

Alții şi-l omoară.

Precizare

Capul multora în viață

N-a produs decât mătreață.

Azi, la unii, ca la fete,

Nu produce decât plete.

În  parc

Un licean cu blugi şi chică

A scrijelit pe bancă: Gică.

Un paznic l-a oprit din drum

Si-l roagă: Gică... şi mai cum ?

      Culese de Cristina Micu,  clasa a XI-a A

 💥

   - De ce nu vorbesc peștii?, întreabă un copil pe tatăl său.

   - Au gura plină cu apă. 

   Aplecat peste fereastra  vagonului unui tren care  străbătea o zonă de munte, un călător exclama:

   -Extraordinar... formidabil... senzațional!

    Nedumerit, un vecin îl întrebă:

   -Vorbiți de peisaj?

  - Nu, răspunde călătorul, ador dibăcia cu care mecanicul ochește... tunelele.

    Culese de Laura Tepeluş (clasa a X-A)

 

Cugetări despre... Minciună   (TUDOR MUȘATESCU)

*     Minciunile se mai numesc gogoși, de aceea le înghite toată lumea.

*   Când minciuna este străvezie, înseamnă că mincinosul n-a avut stofă bună şi se vede prin ea.

*     Minciuna diplomatului e cu joben; a prostului e cu capul gol.

*     Nu căuta să te creadă lumea, caută numai unul care să te creadă.

        Prima condiție a minciunii e să pară adevărată.