Experiența mea la olimpiada națională de religie ortodoxă - ADINA URZICĂ

   

       Într-un final, m-am hotărât să merg la olimpiadă împreuna cu o altă colegă, la faza județeana care a avut loc la Toplița. Pot spune că domnul profesor BOGDAN PULHAC ne-a făcut să îndrăgim această materie și astfel, să învățăm cu drag, iar acest lucru m-a făcut să îmi doresc să aflu tot mai multe informații și să pun nenumărate întrebări. Am avut un program de învățat care a fost destul de flexibil, în funcție de starea și motivația pe care le aveam. Am învățat atunci când am simțit eu că mă pot concentra, fără să mă stresez, dar cu seriozitate și conștiinciozitate. Am luat mereu notițe si mi-am făcut un obicei ca în fiecare seară, să stau să citesc și să învăț, iar a doua zi, la scoală, domnul profesor să mă asculte și să mă corecteze dacă este nevoie.

    Orele de pregătire de la școală, cât și munca de acasă și-au spus cuvântul la etapa județeană, unde am obținut premiul I, cu media 9,30. Am admirat faptul că am plecat la proba scrisă luminoși, cu zâmbetul pe buze și cu încredere, indiferent de ce rezultat vom lua. În ciuda materiei ample, am simțit că nu am de ce să îmi fac probleme, fiindcă eram pregătită, însă nu mi-am putut închipui că eu voi lua premiul I.

Participanții liceului nostru  la olimpiada județeană de religie

Odată ce etapa județeană a luat sfârșit, am început pregătirea pentru următorul pas, etapa națională, unde totul avea să fie mult mai dificil, iar competiția mult mai mare. M-am lovit de o mulțime de noi cerințe și de o bibliografie teologică care părea imposibil de parcurs. Am reușit să facem față tuturor acestora cu răbdare și calm la orele de pregătire pe care le-am continuat și în vacanță. Am aprofundat materia, răsfoind chiar și în zilele de Paști cărțile din bibliografie pe care mi le-a dat domnul profesor.

    Această experiență și toate lecturile citite m-au făcut pe mine și pe părinții mei să privim Învierea Domnului și sărbătorile Pascale cu alți ochi, având astfel cel mai frumos Paște de până acum, cu lumină în suflete și căldură. Am acordat mai multă atenție evenimentelor pe care le sărbătorim, decât pregătirii celor necesare.

    Miercuri, 27 aprilie, am pornit spre Sibiu, orașul care a găzduit olimpiada anul acesta, cu emoțiile firești, dar și cu entuziasm și curiozitate. Am fost primiți cu ospitalitate și cu mici daruri de către organizatori, apoi ne-am cazat la hotelul Apollo, unde am avut parte de condiții foarte bune.

    Alături de domnul Bogdan, care ne-a fost atât însoțitor cât și ghid turistic în unele momente, am luat-o la pas prin Centrul Vechi al Sibiului. Am urcat treptele abrupte ale Turnului Sfatului, iar mai apoi am vizitat Catedrala Evanghelică, de unde am putut admira arhitectura deosebită a orașului. Stilul arhitectural al clădirilor, văzut printre picăturile reci ale ploii au creat o atmosferă unică, care ne-a purtat cu gândul la anii de demult, pe vremea când acestea au fost construite.

După sutele de trepte urcate și coborâte, am pornit spre Catedrala Mitropolitană din Sibiu la festivitatea de deschidere, alături de ceilalți 164 de elevi veniți din toate județele tarii, împreuna cu profesorii lor de religie, cu preoții sau familiile. Înalt Preasfințitul Părinte LAURENȚIU STREZA, Mitropolitul Ardealului, ne-a spus câteva cuvinte de încurajare și laudă, , oferindu-ne “premiul I și titlul de câștigători” tuturor, înainte de proba scrisă.

    Joi dimineața, ne-am îndreptat încrezători spre Colegiul Național “Octavian Goga” Sibiu, unde am susținut proba scrisă a olimpiadei. Subiectele au fost destul de complexe, cuprinzând aproape toată materia. Din punctul meu de vedere, temele alese au foarte frumoase, dând posibilitatea elevilor să impresioneze prin scris. La eseul argumentativ am prezentat conștiința morală, una dintre lecțiile mele preferate, iar mai apoi am vorbit despre Iubire și dreptate, care a fost cerută la cel de-al treilea subiect. Limbajul religios, împreuna cu versetele scripturistice utilizate m-au ajutat să mă exprim cu ușurință și să las o părere bună profesorilor corectori.

    Ca să fiu sinceră, au fost lecții care mi s-au părut mai puțin interesante, unde termenii complicați s-au amestecat în capul meu cu ani și personalități istorice. Subiectele de la olimpiadă, însă, mi-au dat libertatea de a-mi exprima punctul de vedere și de a scrie despre teme prezente în viața fiecărui creștin. Am îndrăgit faptul că lecțiile pe care le-am învățat m-au ajutat și pe mine, ca persoană, și mi-au clarificat îndatoririle de creștin, atât față de Dumnezeu, cât și față de societatea în care trăiesc. Definițiile și versetele pe care le-am memorat îmi vor rămâne în minte pentru mult timp și îmi vor reaminti lecțiile importante pe care le-am învățat și pe care să le urmez in viața de zi cu zi. De aceea consider un câștig toate orele pe care le-am dedicate religiei, renunțând la alte activități din timpul meu liber. Indiferent de premiul pe care l-am obținut la olimpiadă, am descoperit o adevărată comoară a cunoștințelor legate de cultul și credința mea.

    Cele trei ore ale examenului le-am parcurs liniștită și fără prea multe emoții, atmosfera din sala de examen fiind una plăcută, in care se auzea sunetul pixului care scria de zori pe foi împletit cu cel al ploii liniștite de afară. Am părăsit liceul cu zâmbetul pe buze și cu speranța că voi obține un loc decent, aveam totuși în suflet o teamă de a nu mă face de râs atât pe mine, cât și numele liceului și al județului din care provin.

    In după-amiaza aceleiași zile, pentru a ne relaxa după proba scrisă, am mers, împreună cu alți elevi participanți și profesori îndrumători, în Centrul Istoric al Sibiului la Muzeul Brukenthal și la Muzeul de Istorie, unde am admirat obiecte de artă veche ale colecționarului Brukenthal, un fost jurist sas guvernator al Transilvaniei, dar și numeroase obiecte de lucru pe care le foloseau oamenii din vremea aceea.

    Vineri dimineața, după ce am aflat rezultatele mult așteptate, care ne-au adus zâmbetul pe buze, am plecat spre Pădurea Dumbrava Sibiului, la Muzeul ASTRA. Muzeul ASTRA este cel mai mare parc din Europa, fiind totodată și un muzeu in aer liber. Casele vechi, tradiționale, morile de vânt, lacul liniștit și verdele viu al naturii ce ne înconjura, ne-a făcut să lăsăm deoparte tot stresul acumulat și să ne relaxam, bucurându-ne de priveliștea minunată.

    Am participat la Sfânta Liturghie într-o bisericuță de lemn, care are o istorie deosebită, cu picturi interioare care sunt afectate de trecerea anilor, dar care păstrează, până astăzi, , aceeași emoție și care sunt prezente în a-și îndeplini scopul primit acum sute de ani: să fie călăuze pentru cei care nu au carte și să îi învețe ceea ce ei nu pot citi din Biblie. Faptul că am fost cu toții prezenți în acea biserică tradițională și modestă ne-a făcut să fim mai uniți și mai apropiați și cu sufletele, și să cântăm cu toții “Hristos a Înviat!”.

    Ziua de sâmbătă, care a fost și ultima zi petrecută în Sibiu, a fost o zi plină de emoții, pentru că așteptam cu sufletul la gură festivitatea de premiere. Soarele a fost blând cu noi și a decis sa își facă apariția pe cer, de după norii întunecați, așa că ne-am plimbat pe străduțele bogat ornamentate ale Sibiului și ne-am bucurat de atmosfera frumoasă din oraș.

    În jurul orei 15, momentul mult așteptat de toată lumea, festivitatea de premiere, avea să înceapă. Ne-au fost adresate cuvinte de laudă și apreciere de către personalitățile prezente, printre care se numără Înalt Preasfințitul Părinte Laurențiu Streza, părintele George Jambore, inspector în cadrul Sectorului Teologic educațional al Patriarhiei române și reprezentanții inspectoratului școlar județean Sibiu, pentru noi toți, dar și pentru părinții noștri, care ne-au sprijinit și ne-au susținut. Am ascultat cu luare aminte toate sfaturile primite, iar mai apoi, diplomele au început să fie împărțite de către domnul inspector Vasile Timiș. Nu pot să explic bucuria și împlinirea pe care le-am simțit atunci când numele meu, împreună cu cel al liceului de unde provin au răsunat în Catedrala Mitropolitană, fiind urmat de titlul de „premiu special”. În acel moment, m-am simțit cu adevărat specială, pentru că am ajuns până aici. Pe aplauzele care se auzeau repetat și care erau pentru mine, am mers să primesc diploma și binecuvântarea Înalt Preasfințitului Laurențiu, Mitropolitul Ardealului.

    Mă bucur că am avut ocazia să merg la olimpiadă și să mă întâlnesc cu adolescenți de vârsta mea care vorbesc așa de frumos despre Dumnezeu, într-o lume în care religia este dată uitării. Îndemn toți copiii să dea o șansă acestei materii care pare de neînțeles, dar care, odată descoperită, te atrage tot mai mult!

 

 

Profesoara MARIA CIOBOTEA (1942-2008) - In memoriam

    Profesoara Maria Urzică, fiica lui Ioan şi Teodora Urzică din Subcetate, a debutat în activitatea didactică în localitatea natală. Din perioada celor şapte ani de activitate la Liceul din Subcetate au rămas amintirile profesoarei Maria Ciobotea, pe care le-a purtat cu ea ca un reper în şcolile bucureştene, unde şi-a continuat activitatea până la pensionare, ca şi amintirile elevilor săi, aureolate de respect şi recunoştinţă.

„Gândurile mele se întorc cu mulţi ani în urmă - îşi amintea doamna profesoară în anul 2002 -, atunci când se puneau bazele Liceului, contribuind şi eu, alături de mulţi alţii, la construirea clădirii. Nu pot uita bucuria noastră, a elevilor din clasa a III-a, când ne-am mutat, în 1952, în şcoala nouă! Anii au trecut şi dorinţa celor din comună, mai ales a ilustrului profesor, domnul Andrei Cotfas, s-a împlinit: înfiinţarea liceului în anul 1955. Dar, cum orice fericire nu ţine mult, după numai trei ani, liceul s-a mutat la Topliţa , fiind şi eu printre cei care au urmat primele două clase de liceu la Subcetate şi următoarele la Topliţa. Strădania celor din şcoală şi comună s-a concretizat prin reînfiinţarea Liceului în anul 1961.

După terminarea Institutului din Târgu-Mureş, m-am întors în sat – visul oricărui dascăl de ţară! – şi am găsit deja liceul cu clase complete, încât la sfârşitul anului şcolar 1964-1965 şi-a luat zborul prima promoţie a Liceului Subcetate. M-am trezit la catedră profesor de chimie al unor copii a căror vârstă era apropiată de a mea. Pot spune că am crescut şi m-am perfecţionat odată cu ei. Am beneficiat de un colectiv didactic tânăr, ataşat profesiunii alese, de părinţi a căror preocupare principală era educaţia şi instrucţia copiilor. În tot ce se întreprindea în comună – şcoală, cămin cultural, club, sala de meditaţii, internat – eram prezenţi dascăli, părinţi şi copii; era marea familie a comunei Subcetate. De altfel, profilul moral şi profesional al absolvenţilor ne arată că nu am stat degeaba în această şcoală – unii în bancă, alţii la catedră. Deşi am lucrat numai şapte ani la această şcoală, tot restul vieţii mi-a fost marcat de anii petrecuţi aici. Nu i-am uitat, mai ales că de nenumărate ori am fost invitată la diverse aniversări, prilej de nespusă bucurie la revederea colegilor şi a foştilor elevi cu care am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii mele.

    Acum, fiind pensionară, mă gândesc cu nostalgie la vremurile de odinioară. La Subcetate, am avut şansa să lucrez cu elevi deosebiţi şi cu un colectiv didactic ce şi-a dedicat viaţa profesiunii alese, aceea de educator. Pentru aceasta mulţumesc lui Dumnezeu că am avut puterea şi înţelepciunea de a lucra cu oamenii.”

Nostalgică, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea primei promoţii de liceeni la Subcetate din 1965, doamna profesoară făcea următoarea declaraţie: „Doamne! Acum patruzeci de ani, nici în vis nu credeam că voi ajunge să particip la un asemenea eveniment. Credeam că voi fi veşnic tânără. Timpul a trecut peste toţi: profesori şi elevi, cu succese şi eşecuri, cu bucurii şi cu supărări, dar nu am uitat niciodată anii petrecuţi în acest liceu, atât ca elevă cât şi ca profesoară. Poate am fost legată mai mult decât alţii, fiind localnică, însă felul în care ne-am desfăşurat activitatea a fost dovada unei colaborări frumoase, părinţi-elevi-profesori. Aş dori din suflet ca şi generaţiile actuale să-şi amintească cu aceeaşi plăcere despre clipele petrecute în acest liceu. De altfel, anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani din viaţă.”

    Doamna Măricuţa, cum îi spuneam noi elevii, în ciuda respectului pe care i-l purtam, a marcat formarea noastră, a generaţiilor care i-am fost elevi. 

 „Nu o pot uita pe profesoara Măricuţa Ciobotea – spunea Dl. PAVEL MUREȘAN, Dr. în psihologie, Profesor la Universitatea din Toronto în 1999  - pentru precizia, exigenţa şi respectul inspirate nouă faţă de ştiinţă, în general, şi faţă de chimie, în special.”  https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/07/la-multi-ani-pavel-muresan-doctor-in.html

Între dascălii de suflet ai doamnei profesoare RODICA RIZEA din Subcetate, un loc de cinste îl ocupă doamna profesoară Maria Ciobotea: „Se cuvine din când în când să ne întoarcem gândurile spre cel care, ca o călăuză, ne însoţeşte dintâi în lumea plină de taine a cărţii. La temelia creşterii şi înălţării neamului stă dascălul. Învăţând pe alţii, el dăruieşte şi croieşte cărări luminoase în întuneric. El ia asupra sa povoara greu de purtat a cărţilor şi varsă din preaplinul său înţelepciune, izvor al tainelor şi cunoaşterii, al curăţeniei şi înălţării, părinte şi apostol totodată.Cinste şi închinare celor pe care aşa i-am perceput şi simţit: domnului diriginte al promoţiei mele – profesorul Aurel Roman – şi doamnei profesoare Maria Ciobotea, care mi-a dăruit cheile ştiinţei chimia!”

  

 Profesor GEORGETA DOBREAN: „Doamna profesoară nu mai este printre noi. Este unul dintre cei trei diriginţi pe care i-am avut în liceu. S-au prezentat la întâlnirea de 40 de ani de la înfiinţarea liceului toţi trei şi am fost toţi colegii de clasă foarte fericiţi că au reuşit să ne onoreze cu prezenţa.

    Doamna profesoară ne-a predat chimia. Niciunul din clasă n-am urmat această specialitate, deşi doamna profesoară a reuşit să ne facă s-o privim ca pe o disciplină interesantă şi importantă, să înţelegem cât mai bine explicaţiile, demonstraţiile, relaţiile chimice, formulele. Respectul pentru şcoală şi pentru profesorii noştri ne-au făcut, şi pe mine şi pe ceilalţi colegi, să ne pregătim cu simţ de răspundere chiar şi la obiecte care nu prea ţineau de înclinaţiile noastre. Doamna profesoară s-a bucurat de stima şi respectul nostru. Era foarte severă, autoritară şi exigentă cu noi. Ne-a fost dirigintă o perioadă relativ scurtă, dar s-a preocupat îndeaproape de noi. A iubit elevii, şi-a iubit satul şi oamenii lui, pe care i-a respectat şi i-a apreciat. Plecase de la Subcetate după căsătorie, dar s-a întors, ca pensionară, acasă. Din nefericire, soarta nu i-a mai oferit mulţi ani de viaţă liniştită în satul natal.

    Doamna profesoară rămâne o figură luminoasă a Liceului din Subcetate de care ne vom aminti cu mare drag şi respect”. 

----------------

 Text publicat în cartea LICEUL SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011, pp. 16-20.

ALBUM FOTOGRAFIC:

În excursie cu elevii, la mormântul Veronicăi Micle - 1964

La întâlnirea de 20 de ani a promoției 1969

La întâlnirea de 30 de ani a promoției 1969

La întâlnirea de 40 de ani a promoției 1965, în 2005

https://revistalyceum.blogspot.com/2019/05/in-memoriam-ciociu-traian-1936-2018.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/11/in-honorem-profesor-vasile-urzica-n.html

In memoriam IOAN și LUCREȚIA (Ciubucă) SANDU, dascăli la SUBCETATE,

IOAN SANDU (1926-2006)

Învăţător şi profesor de matemaică la Subcetate, în anii 1947-1956

    Absolvent în 1946 al Școlii Normale de Învățători din București, originar fiind din comuna DRIDU, din apropierea capitalei, Ioan Sandu a găsit în cele din urmă un post didactic stabil la Subcetate, mai întâi ca învățător la școala de 7 clase din satul Filpea, unde a funcționat trei ani: 1947-1950, apoi de profesor de matematică, la Școala de 7 clase din centrul comunei, între 1950-1956, fiind numit în 1953 și directorul acestei școli.

       Profesorul Ioan Sandu a fost PRIMUL DIRECTOR AL LICEULUI înființat la Subcetate în anul 1955 (1955-1956).

În anul 2002, în ziua de 23 martie, domnul Ioan Sandu îmi povestește următoarele, pentru Monografia Liceului:

    În anul 1946 am absolvit cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Bucureşti. Încă nu se terminase seceta care făcuse ravagii timp de aproape trei ani. Aveam 20 de ani şi simţeam urmările războiului şi dezastrul grozavei calamităţi ce cuprinsese o mare parte din ţară. Un spectru social pe care nu-l pot uita.

Tata fusese pe front în Răsărit - era om umblat -  şi, comuna fiind aproape de Bucureşti, încerca să aducă da-ale mâncării pentru familie. Eram cinci copii, dintre care la diferite şcoli, a căror întreţinere costa foarte mult. De multe ori a luat lucruri din casă – haine, încălţăminte etc. – şi le-a dat pentru făină de grâu sau de porumb. Greu am reuşit să trecem peste această încercare!

Numirile în învăţământ în vremea aceea se făceau foarte greu…Am primit, în cele din urmă, numirea la şcoala din Ungheni, aproape de Târgu-Mureş, şi detaşarea în comuna natală Dridu pentru anul şcolar 1946-1947, cu preţul intrării în Partidul Social Democrat, al cărui preşedinte era ministrul învăţământului Ştefan Voitec.

În anul şcolar următor, a trebuit să mă prezint la post – la Ungheni -, dar aici am fost refuzat, pe motiv că postul era ocupat. La Târgu-Mureş, inspector era Silviu Bot, căsătorit cu o învăţătoare din Subcetate, Lucreţia Suciu. Aici am cunoscut învăţători din Subcetate – Andrei Cotfas, Gavril Urzică, Cornelia Gherasim – şi, împreună cu ei, într-un camion care trebuia să aducă de la Subcetate ajutoare pentru refugiaţii greci, am ajuns la Subcetate.

Școala din satul FILPEA, comuna SUBCETATE

A doua zi, duminica, am mers la biserică; preotul Nicoară şi primarul Petru Suciu m-au prezentat sătenilor de pe Filpea. Însoţit de Vodă Nicolae, locuitor al satului Filpea, cu o casă de 7 copii, am plecat pe Filpea să căutăm o gazdă. Am încercat la Bordea Ion, Cherecheş Gavril, Nădăşan, Ciubucă Nicolae. În cele din urmă, după ce se lăsase seara, am fost invitat de Ciubucă Petru, zis Pilat, om foarte sărac, în căsuţa căruia trăiau doi bătrâni, doi tineri căsătoriţi şi un copil de vreo doi ani. Aici am mâncat fasole cu mămăligă – foarte bună căci nu mâncasem nimic toată ziua – şi mi s-a pregătit un strujac cu paie noi. Aici am rămas doar două săptămâni, după care m-am mutat la Todoran, familie fără copii, gospodari înstăriţi, cu grajduri pline cu animale, cu stupi de albine.

În  prima zi de activitate, zvonindu-se imediat că a venit dascăl nou, toţi copiii au venit la şcoală. Nu mi-a dat nimeni şcoala în primire. Un vecin, care era şi om de serviciu – Flaş Gavril - , mi-a dat primele lămuriri. Am înscris cei 60-70 de copii, după propria lor declaraţie, în cele şapte clase şi am alcătuit listele de cataloage. Până la acea dată, deşi era începutul lui octombrie, nu începuse şcoala…

Clădirea şcolii părea în paragină. Nu era împrejmuită, iar vitele se scărpinau de zidul clădirii.

Erau familii numeroase, cu câte 7-8 copii: Ciubucă Ion, Baciu Petru, Urzică Ion – Sbăncanu, Pop Ion. Pe aici seceta din anii 1945-1947 nu ajunsese, dar era totuşi o sărăcie permanentă. Îmbrăcămintea era făcută în casă din lână, in şi cânepă, de către femei. În picioare se purtau opinci din piei de animale sau cauciuc. Parcă-i văd pe elevii de atunci, cu nişte opinci mari din „gumă”, cu vârf ascuţit şi care-i obliga să meargă greoi şi legănat, cu picioarele îndoite de genunchi.

În acest sat aşezat pe dealuri, fără drumuri de acces, fără perspectiva din Bărăgan, unde nu întâlneai nici un obstacol în calea vederii, se trăia într-o izolare aproape completă faţă de lume. Într-una din zile, întâlnisem un vânzător ambulant. Avea o mână amputată; cu cealaltă ţinea un coş de nuiele care conţinea diferite mărunţişuri: „chefe”, „diufe”, „voşpol”etc.

A fost numit şi un învăţător suplinitor: Dobrean Ion – Ţurţuş, băiat bun, sârguincios, bun gospodar., cu care am împărţit activitatea şcolii. M-am mutat la şcoală. Apă era doar la Ciubucă Petru – Ştefănuc, la vreo 300m .Ajutaţi de femeia de serviciu, ne pregăteam mâncăruri specifice zonei- din cartofi, fasole etc. Seară de seară, oamenii, dar mai ales tinerii, veneau pe la şcoală. Din când în când se făcea şi câte o horă ţărănească în şcoală. De Sărbătorile Crăciunului Am organizat prima serbare cu tinerii, prezentând obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou. Eram atât de emoţionat că abia puteam vorbi.

Într-o zi frumoasă de toamnă, cu câteva zile înainte de Sfântul Dumitru, am avut şi prima inspecţie şcolară. Inspectorul şcolar Tănase Ion, directorul şcolii din Gălăuţaş – arogant, cu ţinută strict oficială, privind de foarte sus – a interogat copiii din toată materia care considera a fi fost parcursă şi mi-a acordat calificativul „insuficient”. Încurajat de Andrei Cotfas şi de Gavril Urzică, am mers mai departe, ba cu mai multă ambiţie şi muncind cu mai multă sârguinţă cu copiii.

Şcoala nu avea lemne de foc. Ajutat în special de Baciu Petru , care avea patru copii la şcoală, am adus conuri de brad. Focul, făcut cu astfel de combustibil, nu ţinea mult, dar se încălzea repede. Iarna aceea, la fel ca următoarele, a fost grea, cu zăpadă multă. Copiii aveau de parcurs peste 2 km până la şcoală. De multe ori părinţii mergeau cu vitele înainte de le făceau urmă.

Orele de clasă începeau pe la nouă şi de multe ori lecţiile se desfăşurau în jurul sobei; erau condiţii minime. Lecţiile se făceau simultan. Un învăţător se ocupa de clasele I-IV, iar celălalt de clasele V-VII  Elevii îşi procurau manualele şcolare unii de la alţii. În general, lumea era foarte săracă. Nu era altă sursă de câştig decât din vânzările de animale sau , pentru cine avea boi, de la plutărit. Cu toate greutăţile, copiii frecventau şcoala, aşa că fiecare era absolvent a şapte clase primare.

În anul şcolar 1948-1949, s-a făcut reforma învăţământului. Şcoala elementară de 4 ani – ciclul I; ciclul al II-lea, cuprinzând clasele V-VII şi şcoala medie de 10 ani; s-a laicizat învăţământul, s-a introdus limba rusă şi s-a restructurat programa de învăţământ; manualele erau  traduse din limba rusă.

La Filpea şi Călnaci au rămas şcoli de patru clase, iar la centru – şcoală de şapte ani. Între anii 1950-1955, la ciclul II predau profesorii: Andrei Cotfas, Sălăgean Irina, Paraschiva Puia Toader Suciu, Elena Culea; la ciclul I erau: Laura Marcu, Paulina Suciu, Maria Cotfas, Alexandrina Suciu, Lucreţia Hurubă.

Un învăţător foarte bine pregătit a fost Gavril Urzică, din comună. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi din literatura română şi universală. Era om de litere: avea romane scrise, piese de teatru şcolar, obiceiuri de Crăciun, de Anul Nou şi Paşti. Numele lui era pe listele scriitorilor interzişi, alături de Eminescu. A murit neaşteptat de repede, îmbolnăvindu-se de T.B.C. A fost o pierdere grea pentru şcoală. Biblioteca şi scrierile sale au dispărut.

    Laura Marcu, învăţătoare insistentă, aparent severă, punea accent pe aritmetică; Paulina Suciu – preoteasa – punea accent pe scrisul ordonat, caligrafic, Maria Cotfas punea accent pe povestire.

În anul 1950, am fost numit profesor suplinitor de matematică la şcoala din Centru, unde am rămas şi în anii următori, până în 1956, fiind în acelaşi timp student la Facultatea de matematică a Universităţii din Cluj, respectiv Bucureşti (avându-l profesor pe reputatul matematician şi poet Dan Barbilian). Mă bucuram considerând că această disciplină nu va fi pervertită de comunism, dar în loc de oamenii de ştiinţă cunoscuţi au apărut Tarasov, Boronin şi problemele erau cu colhozuri şi gospodării colective… 

Cuvinte de recunoștință pentru profesorul Ioan Sandu au venit de la Toronto, de la doamna inginer ANA DOBRE:

„Pe profesorul Ioan Sandu mi-l amintesc tânăr, tenace și cu dragoste de carte, dragoste pe care a încercat să o insufle și elevilor săi. Evenimentele din 1956 îl găsesc în postura de conducător al școlii și automat regimul îl pedepsește pentru lipsă de „vigilență revoluționară”, ceea ce face ca activitatea didactică a profesorului să se încheie definitiv în acel an.”

CIUBUCĂ LUCREŢIA (1924- 1976)

Învăţătoare și maistru-instructor la Subcetate în anii 1949-1976

    A instruit şi educat cu dăruire şi dragoste multe serii de elevi la şcoala primară din satul Filpea, apoi, în ultimii ani de viaţă, s-a ocupat, cu pricepere şi pasiune, de instruirea practică a grupelor de fete de la liceul din Subcetate. Ca maistru–instructor de lucru de mână în perioada 1971-1976, a iniţiat elevele de liceu în activităţi practice manuale, cultivându-le deprinderi de tricotat, croşetat, cusut şi ţesut.

Ani de-a rândul a fost liantul sufletesc al formaţiei de dansatori din satul Filpea, contribuind la păstrarea şi transmiterea dansurilor româneşti specifice zonei etnografice a Topliţei şi a unor vechi tradiţii, la educarea celor tineri în spiritul dragostei şi al respectului faţă de aceste inestimabile comori ale noastre.

Îmi amintesc că nu era serbare la care echipa de dansatori din satul Filpea, formată din tineri şi vârstnici, condusă de învăţătoarea Lucreţia Ciubucă, să nu fie prezentă. Suita de jocuri populare din zona etnografică a Topliţei - ştraierul, învârtita, roata stelelor, ţărăneşte, ardeleanca, raţa, rusca, lăzasca, boiereasca, şchioapa – trebuiau a fi transmise generaţiilor care veneau din urmă! Apogeul activităţii acestei formaţii săteşti de valorificare a folclorului românesc local a fost marcat de prezenţa în localitate, pentru mai multe zile, în toamna anului 1975, a unei echipe a Televiziunii Române, care a filmat obiceiul nunţii pe Valea Mureşului Superior.

(Extras din cartea LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011)

    DORU-VIOREL CIUBÎCĂ își amintește:  Eu, personal, am avut ocazia să o cunosc pe doamna Lucreția Ciubucă. Deși am activat foarte puțin sub îndrumarea dumneaei, pentru mine a rămas un exemplu de animator cultural. Mi-am dat seama de valoarea și importanța unui asemenea om într-o comunitate, mai târziu, după ce a decedat.

Pe lângă formația de jocuri populare care a reprezentat comuna și s-a bucurat de succes la multe competiții organizate la nivel regional, tot sub coordonarea artistică a doamnei Lucreția Ciubucă, la școala din satul Filpea a existat și trupă de teatru popular, care, la un concurs organizat la Tg Mureș, pe Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, a obținut premiul I. Drept premiu au primit un aparat de radio și se zice că ar fi fost primul aparat de radio din comuna Subcetate. Această informație o am de la soțul doamnei Lucreția Ciubucă, domnul Ioan Sandu.

(Fragment din vol. 5 al cărții LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, Autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2018)

 

Lucreția Ciubucă, în 1939

Familia, în 1940

Lucreția, în mijlocul tinerilor din sat - 1945

Mama Lucreției, Paraschiva Ciubucă, în1960

Tatăl Lucreției Ciubucă -1960

Clacă la adunatul fânului, pe Filpea - 1960

Foto: Din arhiva familiei. Mulțumesc, prof. ing. Ioan-Costel Sandu

              

           Prof. Olimpia Oros