Eugen şi Monica Lovinescu
Maestrul şi
discipolul [1]
Am citit
recent cartea lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. M-a impresionat
legătura sufletească statornicită între autorul cărţii şi familia de români
parizieni Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, o relaţie spirituală fascinantă,
recompusă din câteva secvenţe rememorate.
Liiceanu îşi
aminteşte că se despărţise de familia Ierunca de câteva ore, dar simţi nevoia să
traverseze din nou Parisul, în miez de noapte, îndreptându-se spre casa
acestora, doar să o contemple. „Câtă
intensitate a locuirii între pereţii acestei căsuţe înghesuite, care
pare că şi-a făcut loc acolo cu coatele, cerând să fie îngăduită între vilele
de pe deal şi clădirea cu 5-6 niveluri care o încadrează, arogantă,
înălţându-se din josul străzii. Câţi români din ţară au bâjbâit prin Paris
pentru a nimeri în locul acesta, mândri, sfioşi, emoţionaţi, duplicitari,
calculaţi, resentimentari, iubitori, detestând în ascuns, aducând veşti, cerând
sfaturi, comentând, sperând, plecând, revenind. Şi în mijlocul acestui balet,
al acestei comedii umane întinse peste ani, cei doi, Monica şi Virgil,
spiritele acestui loc, cei prin faţa cărora s-a perindat zi de zi vreme de
câteva decenii acest cortegiu de măşti izvorâte dintr-o istorie bolnavă”.
Şi-şi aminti
atunci gândurile unui alt român, care, venit prima oară la Paris, după anii 1990,
s-a dus să-i cunoască pe Ierunci şi le-a privit, recules casa: „Este primul drum pe care trebuie să-l facă
orice român la Paris. Ani de zile am stat acasă la mine, în genunchi, cu
urechea lipită de radio. Când vorbea Monica Lovinescu, mi se părea că ascult
vocea adevărului absolut”.[2]
Monica
Lovinescu
a continuat opera tatălui său; critica şi comentariul literar, realizate
împreună cu Virgil Ierunca la emisiunile Teze
şi antiteze la Paris şi Actualitatea
culturală românească ale postului de radio Europa Liberă, reprezintă, în
fond, urmarea, în condiţii mult mai dure, a aceleiaşi lupte pe care părintele
său a purtat-o sub flamura autonomiei esteticului. Discursul lor consacrat
indicării imixtiunilor ideologice şi falsurilor impuse în creaţie este tocmai
varianta istorică a esteticii ferme susţinute de Eugen Lovinescu.
„Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au constituit, în speţă la
microfonul Europei libere, o veritabilă instituţie a adevărului şi
intransigenţei, a bunului gust şi a bunului simţ, o instituţie eroică fără
pereche, configurând platoul cel mai înalt al conştiinţei noastre intelectuale” (Gheorghe
Grigurcu). Monica Lovinescu şi-a sacrificat vocaţia moştenită – de scriitoare
sau de critic literar – de dragul uneia impuse de istorie: de a lua atitudine
cu luciditate şi intransigenţă în toate cazurile de urgenţă.
Jurnalul Monicăi Lovinescu,
publicat la Editura Humanitas, în 2002, consemnează anii 1881-1884; este o
carte insolită: e scrisă în Vest, dar se referă la Est, căci autoarea ei e
prizonieră între două lumi, „cu
microfonul în vest şi ecoul în est” (Ioana Postelnicu). Jurnalul Monicăi Lovinescu, în ciuda
vremurilor zbuciumate şi tulburi pe care le evocă, exprimă o notă de optimism
venit din încrederea, pe care i-o dau întâlnirile cu discipolii lui Noica, că
atâta timp cât există oameni care se pot forma într-o istorie vitregă, mai
există pentru toată lumea o şansă.
În 1999, la
28 septembrie, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – simboluri ale rezistenţei
româneşti împotriva totalitarismului comunist – au fost sărbătoriţi în
saloanele Ambasadei României de la Paris, conferindu-li-se Ordinul naţional
Steaua României, în gradul de comandor, pentru curajul şi tenacitatea cu care
au luptat pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii.
La apa Vavilonului (Ed. Humanitas,
1999) este o carte autobiografică a Monicăi Lovinescu, în care deseori îl evocă
pe tatăl său. „Aveam 11 ani.
Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos.
Când scria la birou, Valea Somuzului la care se ajungea din grădina bunicii era
a mea. Când tata făcea o pauză, porneam împreună la plimbarea cotidiană […] şi
discutam literatură. Eram mândră şi chiar, în micimea mea, priveam lumea de
sus”. Fiindcă prefera singurătatea şi izolarea, Fălticenii, oraşul
moldav în care se născuse în 1881, îi oferea criticului atmosfera prielnică
pentru a-şi petrece concediul estival, la masa de scris, zilnic câte 10-12 ore,
conform unei discipline severe pe care şi-o impunea. Aici şi-a scris multe din
cărţile sale: Paşi pe nisip (vol. II),
Nuvele, unele părţi din Critice, cinci volume din Istoria literaturii române contemporane,
trei volume ale Istoriei civilizaţiei
române moderne, Grigore Alexandrescu,
o bună parte din Memorii, Aqua forte,
romanele sale.
A urmărit şi
a privegheat cu nedezminţită acuitate şi dragoste, până la dispariţia lui, pe
toţi cei care i-au trecut pragul, dând culturii române o pleiadă de creatori de
valoare, adică tot ceea ce a produs perioada dintre cele două războaie mondiale
şi cea premergătoare acesteia, analizându-le valoarea în studii critice,
operă a cărei reverberaţie se va simţi şi în mileniul în care am trecut. Pentru
mulţi tineri scriitori din vremea aceea întâlnirea cu marele critic, cu
Maestrul, a reprezentat un binecuvântat ceas de răscruce. Sburătorul era
locul „unde se slobozea din strânsori
licărul ce trebuia scos la lumină, sacrul foc al creaţiei”. Au trecut prin acest laborator de creaţie,
care a fost cercul Sburătorul,
scriitori care au devenit figuri proeminente ale istoriei noastre literare:
Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George
Călinescu, Victor Eftimiu, Felix Aderca, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu,
Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi alţii. „Toţi cei care au trecut pe la Sburătorul s-au îmbogăţit de
ceea ce emana din spiritul ales al celui care conducea acest cenaclu, din
cultura lui impresionantă, din calităţile lui morale, generoase, pline însă de
modestie” (Ioana Postelnicu).
Istoria celor
20 de ani ai cenaclului Sburătorul, de fapt a vieţii literare româneşti,
dintre 6 septembrie 1923 şi 12 iunie 1943, este cuprinsă în monumentala ediţie E.
Lovinescu, Sburătorul. Agende literare (în şase volume: I-1993,
II-1996, III-1999, IV-2000, V-2001), lucrare realizată cu concursul doamnei
Monica Lovinescu, moştenitoarea testamentară a manuscriselor lovinesciene.
Fiecare volum cuprinde însemnări zilnice ale lui Eugen Lovinescu, pe ani, şi o
antologie critică determinată de aceste texte. Actuala ediţie Sburătorul. Agende literare face dovada a două decenii de scris zilnic;
apariţia unei lucrări de dimensiunea şi caracterul ei ştiinţific „este o dată în istoria literaturii noastre
naţionale”(Virgil Ierunca).
Agendele
literare
debutează cu portrete ale scriitorilor care frecventau cenaclul, uneori
printr-un cuvânt ce caracteriza elocvent persoana în acel moment; înfăţişează
atmosfera cenaclului şi , desigur, o vastă informaţie, ceea ce presupune o
matură cunoaştere a culturii şi literaturii, dar şi a problemelor epocii. Eugen
Lovinescu cultivă portretul moral – în Memorii,
Critice, Istoria literaturii române contemporane ca şi în Agendele literare - , având ca model
portretul clasic, construit pe o însuşire. Cu vervă anecdotică, povesteşte
împrejurări din viaţa individului, menite a confirma intuiţia centrală a
caracterului zugrăvit.
Eugen
Lovinescu
(1881-1943) este unul dintre cei trei
mari critici literari din perioada modernă. Maiorescu a fost ctitorul
genului, Lovinescu a fost liderul necontestat al primei vârste europene a
literaturii noastre, iar Călinescu un fel de sinteză a maiorescianismului şi
lovinescianismului.
Înainte de
Primul Război Mondial, activitatea criticului Eugen Lovinescu s-a desfăşurat în
atmosfera ostilă a celor trei curente literare care stăpâneau opinia publică,
sămănătorismul, poporanismul şi modernismul lui Ovid Densusianu, cultivând un
estetism eclectic. După război, critica lui s-a maturizat şi s-a organizat
într-un anumit sistem ideolgic, cum însuşi el mărturiseşte.
Critic de
formaţie maioresciană, Eugen Lovinescu şi-a sistematizat vederile în lucrări de
sinteză: Istoria literaturii române
contemporane şi Istoria civilizaţiei
române moderne. După Titu Maiorescu, Lovinescu este singurul critic român
care a făcut şcoală, izbutind să adune în jurul său majoritatea criticilor
vremii. Critica, aşa cum o înţelegea Lovinescu, este o critică întemeiată pe
gust şi pe impresie. Critica impresionistă în înţelesul lui Lovinescu „are
caracteristica de a prinde dintr-o dată însuşirea esenţială a unei opere sau a
unui scriitor şi de a o pune în relief, prin mijloace literare cât mai
puternice lăsând în umbră însuşirile secundare”. Lovinescu a ridicat scrisul
critic la o adevărată demnitate artistică, critica devenind astfel gen literar
(Şerban Cioculescu). Lovinescu ştia că o frază critică trebuie să aibă curgerea
firească a prozei superioare de idei. Stilul său este lapidar, exact, suplu,
iar limbajul figurat este în limitele expresiei fireşti. „Evoluţia lui
Lovinescu este, aşadar, de la impresionism la modernism; în limitele acestui
spaţiu spiritual el a creat o operă critică de cea mai mare importanţă pentru
literatura română. Direcţia pe care a încurajat-o el (proză urbană,
psihologică; poezie intelectuală, străbătută de sentimentul marilor
contradicţii ale vieţii moderne; critică estetică) a biruit în cultura noastră,
fiind şi azi, prin unele dintre laturile ei actuală” (Eugen Simion).
Eugen
Lovinescu a pledat pentru modernitate, iar sincronismul literar, teoria
acestuia care a făcut epocă, nu şi-a pierdut actualitatea. Pentru criticii de
astăzi, a fi lovinescian înseamnă a gândi liber şi modern, a fi european,
raţionalist şi umanist. (Nicolae Manolescu)
Omul Eugen
Lovinescu avea un „caracter impecabil, de o desăvârşită civilitate, incapabil
de ură. Încă înainte de a depăşi vârsta de 40 de ani, Lovinescu ajunsese la
acea superioară eleganţă în relaţiile sociale care transformă insociabilitatea
sa temperamentală în comunicativitate, răceala în cordialitate şi intuiţia în
condescendenţă” (Alexandru Piru).
Alţi contemporani ai săi îi apreciază delicateţea sufletească (Mihail Şerban),
răbdarea şi tenacitatea (Camil Baltazar).
Eugen
Lovinescu nu a vrut să fie profesor universitar, nici ministru; a fost un om de
condei toată viaţa, „un muncitor harnic pe ogorul limbii şi culturii româneşti”
(I. Peltz). Cel care a stat un sfert de veac în centrul şi la conducerea
mişcării literare a ţării sale a murit cu condeiul în mână, în dimineaţa zilei
de 15 iulie 1943.
Desigur,
există voci care se întreabă dacă doamna Monica Lovinescu poate fi comparată cu
ilustrul său Tată, criticul Eugen Lovinescu. Răspunsul pe care ni-l oferă
Gheorghe Grigurcu este cel plauzibil: „Evident,
opera Monicăi Lovinescu n-are anvergura cantitativă şi aura fondatoare a celei
semnate de părintele d-sale. Dar în noile circumstanţe istorice, ea îi continuă
semnificaţia, o adaptează creator, o trece într-o altă etapă, fiind un
deget de lumină […], o verigă în
lanţul de etape istorice ale criticii româneşti, alături de contribuţiile
modelatoare ale lui Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu”.
[2] G. Liiceanu, Uşa interzisă, 2002, p. 110.
MONICA LOVINESCU „a fost un om căruia îi păsa. Pe vremuri, vocea ei nu te lăsa să cazi pradă descurajării. Inspira putere, rostea răspicat adevărul. Era vocea ideală a libertăţii, care nu trebuie să tremure. Spunea cuvintele şi formula ideile care aici, în ţară, nu puteau fi rostite. Era o garanţie că mai există pe lume dreapta judecată, că nu suntem abandonaţi în puterea răului. “ – Ioana Pârvulescu
