Profesorii noștri: PETRU-CRISTIAN POPA ȘI IONELA POPA

duminică, 1 octombrie 2023

Profesorii noștri: PETRU-CRISTIAN POPA ȘI IONELA POPA

Convorbire cu profesorul Petru-Cristian Popa

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Domnule profesor Cristian Popa, ați trăit copilăria și adolescența în Subcetate, ați ales să urmați liceul din comună, iar după anii de studenție la Universitatea din Iași, v-ați întors acasă, dar nu singur, ci împreună cu tânăra dumneavoastră soție, doamna Ionela, și, de peste 20 de ani, predați amândoi matematici la Liceul „Miron Cristea”, continuând activitatea didactică a părinților dumneavoastră, Ștefan Popa, profesor de matematică, și Maria Popa, învățătoare. Ce a fost hotărâtor în luarea deciziei de a vă întoarce la Subcetate?

Petru Cristian Popa: Este un dar de la Dumnezeu să te naști, să crești și să fii educat într-o familie integră de oameni dedicați întrutotul valorilor familiei. Așa am început să apreciez stabilitatea unei familii, încrederea reciprocă între membrii ei, respectul și încrederea totală și necondiționată în părinți, bunici. Toate acestea m-au facut să gândesc și să văd în familie un factor de stabilitate, de protecție și susținere. Convingerile acestea m-au făcut să renunț la oferta generoasă a orașului și, ce este mai important, să o conving și pe viitoarea mea soție, Ionela, să accepte sacrificiul de a renunța la avantajele și drepturile conferite de media de absolvire, fiind pe poziția a doua în cadrul promoției 1989 -1990. Fericirea unei familii depinde de membrii ei.

Doina Dobreanu: Domnule profesor, ați crescut într-o familie de dascăli, părinții fiind primele dumneavoastre modele, chiar și profesional vorbind. Cum a văzut copilul această profesiune, cum o trăiți în prezent?

Petru Cristian Popa: Am crescut și am fost educat într-o familie de dascali, cu rădăcini în familii care au dobândit stima celor din jur, prin valorile care au stat la baza existentei lor: dragostea și respectul pentru pământ, moralitate, bună conviețuire, frică de Dumnezeu și, desigur, dragoste și respect pentru familie.

Mă bucur că am putut să văd efectele moștenerii acestui set de valori și la parinții mei, printr-o îmbinare fericită și echilibrată, atât a îndatoririlor de dascăl, cât și a celor din timpul liber, ca buni gospodari.

Am crescut văzându-mi parinții respectați și admirați pentru ceea ce făceau. Erau extrem de bine pregatiți profesional, dovada fiind rezultatele de excepție obținute la catedră, tratau cu mult respect statutul de dascăl, manifestat printr-o ținută fizică și morală impecabilă. Așa am ajuns să văd și să tind spre dobândirea acestui model – garanția unei reușite.

„Învățătura adevarată nu dă numai știință, soliditate și erudiție, ci te face și apt pentru societate”, spunea C. Bărnuțiu.

Doina Dobreanu: Cum este să-l ai profesor în clasă pe tata, apoi să fii profesor propriilor copii, chiar diriginete?

Petru Cristian Popa: Este greu să accepți că ai propriile tale limite, pe care, în ciuda dorinței, înzestrării tale intelectuale și mai ales a muncii depuse, nu le poți depăși.

Nu am fost fortat la o munca intelectuala peste puterile mele, dar am fost supravegheat și încurajat să muncesc constant. Nu am fost constrâns să fac cu precădere ceva anume, ci, dimpotrivă, am fost lăsat să mă bucur de atuurile tinereții – dragostea pentru sport. Nu mi s-au cerut performanțe ieșite din comun, ci menținerea, printr-o muncă asiduă, în rândul celor situați mai sus față de medie. Nu am simțit niciodată acordarea unui statut special în clasa mea, ci, dimpotrivă, am fost supus acelorași măsuri, cântărite cu aceași unitate.

Consider că am fost un elev având cultul muncii și respectul pentru cei din jur, menit să mă formeze pentru viață, drept pentru care le rămân veșnic dator.

În aceste coordonate, am încercat, împreună cu Ionela, să calibrăm relațiile noastre cu Andra și Teodora, fiicele noastre, în delicatele, dar naturalele relații profesor și părinte – elev și fiică.

Am avut mereu în atenție spusa: Domnule profesor, și dumneavoastră ați fost elev!

Doina Dobreanu: Reușita școlară depinde de mulți factori… Ați terminat liceul la Subcetate, mai întâi mama dumneavoastră, apoi cei doi fii ai ei, alegând aceeași variantă și pentru fetele dumneavoastră. Ce v-a determinat să aveți încredere în calitatea școlii de aici?

Petru Cristian Popa: Inexistența unor dezastre naturale care să afecteze grav comunitatea noastră, lipsa ororilor comunismului privind confiscarea proprietăților individuale, apariția liceului în comună datorată unor oameni de toată isprava, capabili să speculeze anumite situații favorabile, dar și să atragă o elită intelectuală care să influențeze benefic gradul de cultură al populației din zonă, mă fac să cred că Dumnezeu a iubit și iubește aceste locuri și pe cei ce le populează.

Liceul din Subcetate a fost și este un element vital în arhitectura localitații noastre, rezultatele obținute în munca la clasă ajutându-ne să motivăm importanța existenței unei asemenea instituții în cadrul zonei. Ca slujitori ai acestui locaș, părinții mei au avut toate motivele să cunoască potențialul acestei instituții și să creadă, pe baza experiențelor anterioare de reușite, că cel mai potrivit loc pentru urmarea cursurilor primare, gimnaziale și liceale pentru mine și fratele meu Lucian este Liceul din Subcetate.

Pe aceleași considerente s-a bazat și hotărârea luată de noi privind locul în care să urmeze cursurile liceale fetele noastre. Rezultatele ulterioare luarii deciziei, inregistrate de fetele noastre, sunt de natură să credem că nu ne-am înșelat.

Dumnezeu răsplătește munca asiduă!

Doina Dobreanu: Din modestie, nu ați vorbit mai mult despre fetele dumneavoastră.: Andra-Diana a terminat anul al treilea la Facultatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș, iar Teodora-Denisa se pregătește ca, la finele liceului, să-i calce pe urme. Felicitări!

Să revenim la părinții dumneavoastră. Este un privilegiu pentru ei acum să vă aibă aproape. Cum au fost ei ca părinți, dascăli și cetățeni?

Petru Cristian Popa: Este un privilegiu ca modelele, valorile pe care vrei să ți le însușești pentru viață să fie într-un contact permanent cu tine, adică în familie. Este un privilegiu ca „rețetele” de viață să îți fie servite de înșiși părinții tăi. Deci, cum pot fi ei caracterizați de cei ce doresc să se confunde în năzuințe, aspirații cu ei decât ca niște modele de părinți dornici să transfere spre proprii copii rodul dragostei lor, rodul muncii lor și toate acestea spre fericirea lor?

Așa se explică sacrificiul lor prin care noi am devenit „scopul”, iar ei „mijloacele”.

Profesor de matematică ȘTEFAN POPA

Învățătoare MARIA POPA, n. COTFAS

Privind statutul de dascăl, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, lansez întrebarea: oare cum poate fi caracterizat un dascăl când amprenta sa a marcat destinul atâtor elevi ajunși între timp profesori universitari cu doctorate în matematică, profesori în învățământul preuniversitar, ingineri, economiști, doctori, profesioniști în realizările dobândite? Mulțumirea, respectul și recunoștința acestora sunt exprimate astfel de unii dintre elevii lor:

“Mi-a rămas bine întipărit în memorie glasul fostei mele învățătoare, glas în care puteai recunoaste reflexia unui suflet bun și curat. Avea o fire sensibilă, răbdătoare și prietenoasă, model de bunătate, seriozitate și devotament. Învățătoarea mea ocupa un loc aparte în sufletele și mințile foștilor săi elevi prin calitățile ei de dascăl și de om” (Artemiza Laczko - Cotfas)

„Pe profesorul Ștefan Popa l-am iubit și îl iubesc ca pe un părinte: m-a iubit și m-a învățat cum să-mi aleg drumul, să-mi placă ceea ce am ales și să-mi placă ceea ce fac. Cred că este tot ceea ce asteaptă o inimă de la învățătorul ei. Domnul l-a condus atât de minunat și îl va binecuvânta în toată viața de aici, și în cea veșnică. Cu dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan Voaideș”

„Pasiunea, intuiția și vocea pătrunzătoare ale profesorului de matematică Popa au despicat în mintea mea orizonturi de cunoaștere și înțelegere, care mi-au fost atât de utile ulterior!” (Dr. Psih. Pavel Mureșan, profesor la Universitatea Toronto)

Doina Dobreanu: Noi, cei din generația mea, chiar și a dumneavoastră, nu prea aveam de ales la terminarea facultății; aveam obligația să începem experimentul didactic la țară și atunci, cel puțin eu, m-am gândit că cel mai bine este să mă întorc acasă. Astăzi tinerii noștri evită să se întoarcă acasă, nu văd nicio perspectivă de afirmare, de dezvoltare. Cu ce gânduri ați venit la Subcetate ca tineri profesori și cum se realizează acestea?

Petru Cristian Popa: Datorită evenimentelor din 1989, promotia mea a beneficiat de avantajele primei repartiții în care oferta de posturi în orașe a întrecut orice așteptare. Avem colegi în municipii, în reședințe de județ, cu precădere în sudul țării. Puteam, deci, să ne apropiem de părinții și rudele Ionelei. Sincer, am momente când regret că nu am făcut acel pas.

Ca orice tânăr, credeam că totul este posibil, că prin muncă și suflet curat vor veni și rezulatele, deci și aprecierea celor din jur. Nu a fost an în care elevii mei să nu se situeze în primii trei la concursurile zonale, indiferent de clasă, pentru ca mai apoi să confirme prin premii și mențiuni la fazele județene, și chiar prin participări la fazele naționale. Nu am avut promoții în care cei mai buni elevi ai clasei să nu se orienteze spre facultăți al căror principal obiect de admitere să fie matematica.

Pentru mine, un simplu, dar sincer „multumesc” ar însemna mai mult decât în cazul altor profesori cu o mie de ore de meditații plătite.

Încă mai aștept! „Dobanda împrumuturilor sufletești trebuie să fie recunoștința”, spunea Nicolae Iorga.

Doina Dobreanu: Poate și rădăcinile v-au chemat la Subcetate… Pe linie maternă, descindeți dintr-o veche familie din Subcetate, a Cotfăsenilor. Cum simțiți relația cu bunicii, cu străbunii?

Petru Cristian Popa: „Strămoși au cei ce nu pot trăi fără dânșii”, spunea N. Iorga.

Sunt bucuros și mândru să vorbesc despre strămoșii mei, bunici, străbunici... oameni cu dragoste pentru cele sfinte, dragoste pentru familie, pământ și neam.

Pe linie paternă, bunicul meu Ioan Popa (Ioan al lui Ștefan a Popii), descindea dintr-o familie de preoți, el însuși ocupand și funcția de primar. Împreună cu bunica, Ileana Popa, au ajuns în mod cinstit să își extindă proprietățile la zeci de hectare de pământ pe care le munceau ei înșiși împreună cu familia.

Apreciați și respectați în perioada interbelică, bunicul participând ca și combatant pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au văzut în situația de a fi catalogați „chiaburi” în regimul comunist și cu averea confiscată, tot rodul muncii lor. Pentru a-și întreține familia, bunicul a fost nevoit să își ascundă identitatea, pierzându-și urma în diferite ferme departe de casă, unde și-a găsit sfârșitul în condiții extrem de suspecte.

„Nu mor strămoșii niciodată,/ Războiul lor în noi și-l poartă/ Căci le e țărâna spulberată/ Dar nu le e dușmănia moartă” (Octavian Goga)

Pe linie maternă, bunicul Petru Cotfas (Petrea Bilborencei sau Bilboranul) se trage dintr-o familie de țărani cu dragoste pentru pământ.

Doina Dobreanu: Supranumele pe care îl purta, Petrea Bilborencei, amintește, după multe decenii, originea străbunicii dumneavoastră din comuna Bilbor.

Petru Cristian Popa: Drama ocupației hortiste l-a determinat să treacă munții, s-a înrolat în armata română, întorcandu-se, la final, cu gradul de sergent.

Tot în acea perioadă extrem de grea pentru toți românii verticali, viața i-a dat lovitură după lovitură. Prin decesul sotiei sale Aurelia (n. Suciu), a rămas cu un copil doar de cateva luni, Ionel, pe care îl lăsa în grija rudelor. Este important de amintit și episodul dureros trăit în perioada de refugiu: primind vestea morții părinților săi, este nevoit să se întoarcă noaptea, pe furiș, asistând din podul grajdului la înmormantarea acestora și înăbușindu-și durerea, furia și necazul pentru a nu fi descoperit.

În amintirea celor care l-au cunoscut, a rămas ca un om harnic, plin de viață, dorit în cadrul comunității, aprig luptător împotriva dezordinii comuniste, lucru ce i-a adus multă suferință. Ca măsură a cinstei și hărniciei sale, a fost numit corator, aducând o contribuție importantă la ridicarea casei parohiale din comună.

Bunicul Petru Cotfas s-a recăsătorit cu Ana Cotfas, din neamul Părhăițenilor, creând o nouă gospodarie, prin multă muncă și sacrificii. Rodul căsniciei lor a fost mama mea, Maria.

Doina Dobreanu: Aminteați de neamul Părhăițenilor... Preocupată de interpretarea numelor, a toponimelor și a supranumelor din Subcetate, de multe ori m-am întrebat despre originea supranumelui Părhaiță. Am făcut analogia lui cu toponimul Părhăuți din județul Suceava, când am citit despre biserica „Duminica Tuturor Sfinților” din acea localitate, o construcție masivă din piatră construită în 1522 pe temelia unei biserici mai vechi, în vremea lui Ștefăniță Vodă, declarată în prezent monument istoric.Se spune despre Cotfăsenii din Subcetate că sunt originari din Moldova... Părhăițean poate însemna provenit din Părhăuți, nu?. Este o ipoteză...

Credeți în chemarea străbunilor?

Petru Cristian Popa: Răspund prin cuvintele lui Ioan Slavici: „Să mergi cât mai des la mormântul străbunilor tăi, să îți amintești însușirile lor covârșitoare și să îți dai silința de a le cultiva în copiii tăi pe cele bune și de a le stârpi pe cele rele”.

Doina Dobreanu: Cum vi se părea satul în vremea copilăriei, cum este în prezent? Ca cetățean al comunei și membru în Consiliul Local, nu vă este indiferent ce se întâmplă aici, vă implicați în activitatea de gospodărire a localității, inițiați și participați la diverse activități de voluntariat, ceea ce implică responsabilitate, dorință de mai bine, de mai frumos. Nu-mi poate fi mie mai bine decât dacă le este mai bine și celordin jur...

Petru Cristian Popa: O copilărie fericită produce amintiri plăcute, zestre pentru întreaga viață. Copilaria mea s-a desfășurat într-un mediu activ, viu, cu oameni relativ tineri ce făceau față atât obligațiilor unui loc de muncă, dar și ale unei gospodării proprii – gospodari de toată isprava! Nu de puține ori l-am auzit pe tata făcand o comparație între zona noastră și zona Moldovei, unde trăise până la repartizarea lui ca profesor de matematică în Subcetate, scoțând în evidență modul mult mai temeinic și închegat al organizării unei gospodării de aici. La fel, profesorul Nicolae Popa avea și el doar cuvinte de admirație pentru locuitorii comunei noastre, când compara hărnicia acestora cu a consătenilor săi din Banat.

În ce mă privește, pot spune cu tărie că sunt mândru că aparțin întrutotul acestor locuri, că ele mă reprezintă și că sunt dator, la rândul meu, să încurajez statornicia, dorința de mai bine a tuturor consătenilor mei, printr-o acțiune conjugată privind mărirea gradului de civilizație, cultură și sănătate.

Sper din tot sufletul ca actuala conjunctură europeană și internațională, prin măsurile de stimulare economică a zonei, să oprească declinul demografic, să dea motive revenirii și fixării celor plecați în acestă comună.

Și un fir de iarbă are rădacina lui!

Doina Dobreanu: Fiecare om, fiecare familie își organizează viața în funcție de niște principii, pe un anumit crez, în aspirația noastră de împlinire. Pe ce se fundamentează acest crez?

Petru Cristian Popa: În ceea ce mă privește, consider că, oriunde ai fi, ești obligat să rămâi, prin ceea ce faci, credincios numelui, limbii și neamului din care faci parte.

Aș adăuga și cuvintele scriitorului Liviu Rebreanu: „Să nădăjduiești mereu a dobândi stima oamenilor și mai ales pe a ta însăți. De aceea, sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic în lumea ta și în lumea din afară. Ca bărbat, să îți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român”

Doina Dobreanu: Vă mulțumesc, Domnule profesor, și fie ca ale dumneavoastră gânduri de mai bine să devină fapte, spre bucuria noastră, a tuturor!