Profesor la Liceul din Subcetate în anii 1970-2008
Absolvent al Facultăţii de educaţie fizică a Institutului
Pedagogic de 3 ani din Cluj, în anul 1968, a făcut carieră didactică în localitatea
natală, Subcetate, timp de 38 de ani.
Aici a contribuit la amenajarea şi întreţinerea bazei
sportive a şcolii, la educarea sănătoasă a copiilor prin sport.
În perioada 1973-1977 a efectuat orele de educaţie fizică pe
schiuri, în timpul iernii, iar în perioada 1977-1980 pe sanie. Rezultatele
activităţii sportive au fost pe măsura eforturilor. Activitatea perseverentă a
profesorului Horia Dobrean şi a elevilor săi a fost încununată cu numeroase
rezultate lăudabile:
La concursurile naţionale
de schi:
- locul I schi alpin, în 1974, 1976, 1984, 1985,
- locul II în 1981, 1982, 1987,
- locul III în 1983;
La concursurile naționale
de sanie:
- locul I în 1976, 1977, 1979, 1980;
- locul II în 1974, 1981, 1982;
- locul III în 1978.
La concursurile de cros,
oină, atletism, volei, fotbal.
Merită să amintim faptul că s-au realizat performanţe la
concursurile naţionale de sanie cu echipamentul conceput şi realizat în
atelierul şcolii, de către maiştrii Aurel Mândru şi Trifan Tompea.
Pasiunea pentru sporturile de iarnă se transmite de la o
generaţie la alta la
Subcetate. Armonizată cu munca, perseverenţa şi talentul, ea
asigură bucuria reuşitei.
„Nu ajungem niciodată
spre ceea ce tânjim şi, totuşi, ajungem mai sus decât ar fi bănuit-o puterile
noastre… Vă mulţumim, Domnule profesor, pentru deschiderea oferită, pentru
cultivarea spiritului competiţional, pentru încrederea pe care am simţit că o
aveţi în noi.” (Profesori Cristian şi Ionela Popa)
Text publicat în cartea
LICEUL
DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI,
coordonatori Doina Dobrean și Vasile Dobrean,
la inițiativa Liceului Miron Cristea – Subcetate și
a
Asociației Culturale Dobreanu Subcetate,
2011
1974- Colectivul didactic al Liceului Subcetate
Sanie de concurs realizată în atelierul școlar al liceului din Subcetate,
cu care elevii au câștigat locurile I și II la competițiile națioale
Echipa de volei, prof. Horia Dobrean-Urzică
Locul II la Campionatul Națioal de volei - licee - fete
2006
La patinuarul Horia Dobrean,
iarna 2007-2008
2008
Diplomă de excelență pentru toată activitatea desfășurată,
domului profesor Horia Dobrean-Urzică
💥💥💥
Mărturisire
făcută de sora Lucreția:
„Eu
am fost mezina familiei, având trei fraţi mai mari: Horia (n.1945), Nicolae (n.1947)
şi Dumitru (1949-2010), de a căror protecţie m-am bucurat din plin şi
de care mă leagă multe amintiri. Cele mai dragi amintiri povestite fiului meu
Virgil-Ioan? Îmi este greu să aleg, dar adesea îi povestesc despre fraţii
mei!
De
la Mitru am învăţat tabla înmulţirii, aşa încât o știam când am mers la şcoală
în clasa întâi.
De
la Nicu am prins dragostea de a desena şi a scrie, căci el desena şi scria
foarte frumos.
Horia mi-a transmis ambiţia şi perseverenţa de a face bine lucrurile.
Horia, elev la Subcetate, în 1957
Când eram în clasa a patra, Horia era deja student. Pe fundul geamantanului cu care venea de la Cluj
în vacanță, sub haine, era întotdeauna ciocolată amăruie pentru surioara lui
care-l aştepta acasă! Atunci am mâncat pentru prima dată ciocolată! Îmi
amintesc cu cât drag şi spor adunam cu mama de pe coastă căpşune care urmau a
fi duse de tata la Topliţa, unde Horia, venit de la Cluj, era în cantonament,
în stațiunea „Bradul”. Horia fusese înfiat când avea 5 ani de un unchi de-al
nostru mai înstărit, Mitru Lungului, care nu avea copii. Deși el învăţa foarte
bine la şcoală, când a terminat clasa a șaptea şi trebuia să meargă la liceu la
Topliţa, unchiul nu a fost de acord, fiindcă el vroia să-l ţină în gospodărie.
Tata nici nu a vrut să audă, a vândut un viţel şi cu banii primiţi a plecat la Topliţa
împreună cu Horia, au cumpărat tot ce trebuia pentru şcoală: cărţi, caiete,
uniformă etc. „Băiatul trebuie să meargă mai departe la şcoală”, spunea tata.
Îmi amintesc cât de bucuros venea tata de la şedinţele cu părinţii, fiindcă îl
felicitau toţi profesorii, Horia fiind un elev eminent! Atunci, visam şi eu să
ajung pe urmele fatelui meu, să-mi pot bucura părinţii! Horia
a urmat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport „Victor Babeş” din Cluj cu bursă
republicană, pentru rezultatele deosebite pe care le avea la schi. A ţinut trei
ani cupa la Cluj, cât timp a fost student.
După
terminarea facultăţii s-a întors în satul natal ca profesor de sport, pentru a
nu-l lăsa pe unchiul singur la bătrâneţe, chiar dacă pentru şcoală nu l-a
ajutat cu nimic! Doina, o să citez ce ai scris tu despre Horia în frumoasa şi
emoţionanta ta carte „Surâsul amintirilor":
„Lucreţia
a devenit profesoară de matematică la Bistriţa, iar Horia s-a întors în satul
natal ca profesor de sport. Horia şi-a îndemnat elevii spre performanţă, prin
propiul exemplu, diplomele şi cupele câştigate de profesor şi de elevii săi
fiind astăzi mărturie. Mai mult decât atât, a învăţat zeci de generaţii de
elevi să-şi preţuiască în primul rând sănătatea, să şi-o întărească, prin
cultivarea diferitelor sporturi: schi, fotbal, volei, sanie, oină, baschet,
patinaj..."
Mă întreb: oare câţi profesori de sport cultivă în rândul elevilor atâtea tipuri
de sport şi toate la nivel înalt, de performanţă la nivel naţional?
Fragment
din: https://viatalasubcetate.blogspot.com/2022/01/profesor-lucretia-checec-n-urzica.html
💥💥💥
Între Pâraie
22 octombrie 2010. Amurg rece de toamnă. Între Păraie, cândva un mic cătun
din satul Călnaci, a murit şi ultimul locuitor… În semn de omagiu pentru tăria
sa de a-şi aştepta sfârşitul în locurile aceastea devenite pustii, merg cu
fratele meu să rostim o rugăciune în ultima seară de priveghi, alături de
copiii săi, colegi de şcoală şi prieteni.
Trecând de şcoala din Călnaci, ne abatem imediat la stânga din drumul
principal alăturat pârâului ce se furişează printre dealuri înalte spre Mureş.
Urcăm dealul, mergând, aşa cum ni s-a spus, pe urme de căruţă, spre a ajunge la
casa Dintre Pâraie, singura de altefel în aceste locuri singuratice.
În cale ne apar câteva vechi cruci de piatră, pe care intemperiile unui şir
lung de ani au şters literele dăltuite. Au rămas mărturie a unui mic cimitir,
triste repere existenţiale dintr-o altă vreme. Aici s-au mutat, pe rând, o
parte dintre cei trăitori cândva în cătunul numit Între Pâraie.
Urcuşul pieptiş te face să te opreşti din când în când. E bun prilej de a
admira privelişti montane monumentale şi de a trăi clipe de încântare. Casele
se înşiruie în susul şi în josul văii Călnaciului până în depărtare. Dealurile
Saştiului, pleşuve, acoperite doar cu resturi de vegetaţie pârjolită de bruma
din nopţile precedente, par triste, austere, neprietenoase. Luna se înalţă pe
cerul sticlos şi rece, presărat cu pale sclipiri fugare. Boarea pâlcului de
pădure Dintre Pâraie ne transmite fiori reci. Cenuşiul vegetaţiei terestre este
tuşat ici şi colo de verdele bătrânilor brazi, de galbenul-ruginiu al frunzişulul
rar al celorlalte specii de copaci.
Drumul traversează o pârloagă, un pământ rămas necultivat, cu ierburi în
descompunere. Gospodarii care îl lucrau cu drag şi cu speranţă, care aveau pe
aici felurite holde, culturi de porumb şi cartofi, inişti şi cânepişti, s-au
mutat sub câte o cruce, iar copiii lor au plecat în lume… Totul este altfel
acum, totul a ieşit şi pe aici din rostul vieţii de altădată.
Şi ultima casă Dintre Pâraie va rămâne de azi înainte pustie! Poate se vor
mai întâlni aici copiii şi nepoţii, în vreo vacanţă, cuprinşi de nostalgia
vremurilor copilăriei, de dorul de părinţi, de atmosfera patriarhală a casei
părinteşti, de linişte şi aer pur.
Casa Dintre Păraie este acum îndoleiată: ultimul ei stâlp de nădejde s-a
prăbuşit. Tristeţea, durerea şi jalea te întâmpină în prag: o tristeţe care
ne-o picură în suflet clipocitul molcom al pârăului din vale şi freamătul rece
al brazilor din preajmă, durerea care a încercănat privirile celor dragi şi
le-a ofilit zîmbetul pe buze, jalea unei gospodării în agonie.
Ne întâmpină, semeaţă, casa înfiptă în coasta dealului, o casă tipic ţărănească
tradiţională, construită din lemn, cu târnaţ şi cu două încăperi spaţioase: casa
de locuit şi casa dinainte.
Nu am mai fost aici niciodată, deşi îmi propusesem să o caut în vară pe
mătuşa Iulia…Am ratat ocazia de a ascuta poveşti de demult şi spun acest lucru
cu mare regret. Recunosc casa pe care o descoperisem într-o fotografie veche
din anul 1944, cu nuntaşi din tot satul, veniţi să petreacă la nunta lui Petru
Urzică şi a Iuliei Dandu, tineri frumoşi, harnici şi vrednici, care, statorniciţi
Între Pâraie, au însufleţit, au umanizat şi înnobilat acest colţ de plai, împreună
cu vecinii lor.
Aceşti oameni, care şi-au întemeiat viaţa pe legile nescrise
ale tradiţiei şi pe învăţăturile din cartea sfântă, şi-au crescut cei patru
copii în spiritul bunului simţ şi al respectului, al cinstei şi onoarei, al
omeniei şi al muncii, al iubirii faţă de neam, de ţară şi faţă de Dumnezeu, cu
credinţa în puterea rugăciunii, cultivându-le în acest fel virtuţi alese. Şi-au
călăuzit copiii spre învăţătură, susţinându-i în şcoli prin munca lor
jertfelnică. Lucreţia a devenit profesoară de matematică în Bistriţa, iar Horia
s-a întors în satul natal ca profesor de sport. Horia şi-a îndemnat elevii spre
performanţă, prin propriul exemplu, diplomele şi cupele câştigate de profesor şi
de elevii săi fiind astăzi mărturie. Mai mult decât atât, a învăţat zeci de
generaţii de elevi să-şi preţuiască în primul rând sănătatea, să şi-o
întărească, prin cultivarea diferitelor sporturi: schi, fotbal, volei, oină,
sanie, baschet, patinaj… E aproape întuneric. Casa este luminată pentru moment doar de făcliile aprinse
din cele şase sfeşnice care străjuiesc sicriul. Casele Dintre Pâraie n-au fost
niciodată conectate la reţeaua electrică. O fi fost şi acesta unul dintre
motivele pentru care tinerii nu s-au mai stabilit aici. După o scurtă vreme,
casa se luminează, folosindu-se un acumulator. Iulia Urzică, îmbrăcată în cele mai frumoase haine ale ei păstrate cu grijă
din tinereţe, cu un autentic costum popular din zonă, cu cămaşă ornamentată
prin migăloase cusături şi cu prigitoare, se odihneşte pe catafalc, aşteptâd plecarea
pe ultimul său drum, acolo unde soţul ei o aşteaptă de 20 de ani…
Îmi rotesc privirea de jur-împrejurul încăperii… Văd obiecte vechi, bine
întreţinute, lucruri preţioase pentru mătuşa Iulia, prin încărcătura afectivă
pe care o poartă: lampa din tavan, mobila din lemn cu dulapurile care asigură
în interior un microclimat corespunzător pentru pânzeturile, hainele şi
covoarele păstrate, dându-le încă prospeţimea miresmei de brad. Peretele din
fundal este împodobit cu un covor din lână, cu motive florale stilizate, alese
în ţesătură de mâinile harnice ale mamei sale cu foarte multe zeci de ani în
urmă.
Mătuşa Iulia trăia de mulţi ani singură în casa ei străjuită de dealuri, în
locul acesta devenit pustiu. Dintre vecinii săi a rămas doar pădurea. Copiii îi
purtau de grijă atât cât puteau, dar nădejdea ei era în Dumnezeu. Casa ei era
plină de atâtea amintiri! Aici se născuse, aici copilărise, aici îşi întemeiase
o familie, aici îşi crescuse copiii, aici îi erau toate amintirile… În vremea
celor două războaie mondiale, timp de câteva săptămâni, aici, la casele Dintre
Pâraie, resfirate de-a lungul firicelului plăpând de apă şi ocrotite de pădurea
din preajmă, s-au refugiat din calea frontului mulţi varvigeni, cu copiii şi
animalele lor şi cu o brumă de alimente şi haine înghesuite în căruţe.
Casa, umanizată de prezenţa mătuşii timp de 87 de ani devenise universul
său. Împreună formau un tot unitar, o lume…
Cu fiecare om ca mătuşa Iulia care pleacă suntem mai săraci în statornicie,
în demnitate, în cumpătare, întru însăşi fiinţa noastră.
Doina Dobreanu
Text publicat în cartea
SURÂSUL AMINTIRILOR,
2011
💥💥💥
Felicitări, HORIA DOBREAN-URZICĂ,
participant la concursul de schi, 2025,
categoria 80+ !
LA MULȚI ANI FERICIȚI!
LA MULȚI ANI PE SCHIURI!
💥💥💥
Un mesaj primit de la un fost elev, RAUL BUZILĂ:
Îmi aduc aminte cu drag de domnul profesor Horia, prin faptul că a
inițiat primele ore de schi ale mele pe dealul din comună. Aveam aproximativ 7
ani și îmi doream să am și eu echipament de schi, dar, din păcate, posibilitățile
financiare erau mici. Așa că părinții mei au cerut ajutorul domnului profesor,
care mi-a dat prima mea pereche de clăpari, iar cu mici îmbunătățiri aduse de
tatăl meu, și niște schiuri scurtate, care aparținuseră unchiului, eram echipat
pentru schi.
Chemarea domnului profesor Horia suna așa: „Cine vine pe Dos după-amiaza
să schiem?” Și de fiecare dată, ne întâlneam cel puțin 5 elevi și bătătoream pârtia,
după care învățam primul plug și primele viraje pe Dos. Un punct important a
fost concursul de schi și sanie organizat în apropierea Bâtcii, iar emoțiile au
fost pe măsură.
Tradiția sporturilor de iarnă alături de dl. prof. Horia a
continuat cu patinoarul realizat pe terenul propriu, așa că elevii din comună
au avut ocazia să învețe să alunece pe gheață la ei acasă.
Pot spune că dl. Horia este cel
care mi-a insuflat această pasiune a schiului; la 20 de ani distanță, am ajuns, la
rândul meu, să predau schi, ca instructor, și îl privesc pe profesorul din copilărie
ca pe un model. Mă bucur să mă întâlnesc deseori cu el pe pârtia din Toplița și
să depănăm amintiri.
Mulți ani cu sănătate, domnule profesor!
