duminică, 30 iunie 2024

Maria VARGA DINU, Profesoară de Educație fizică și sport în Muscat - Oman și Cluj-Napoca - România

 

Text publicat în cartea 
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE
vol. 5, 2018, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

  Doina Dobreanu: Ne revedem cu bucurie, periodic, la Subcetate. Aici se află cuibul cu amintiri al copilăriei, aici vă așteaptă părinții și bunicii materni, cu dor și iubire nestăvilită.
Fiecare întâlnire e prilej de a primi și dărui iubire maximă. Iubirea, care se învață și se exersează în familie, este liantul acesteia. Vorbiți-ne despre părinți, despre casa părintească și copilărie, despre această iubire, de familie.

  Maria Varga - Dinu: Subcetate... Întotdeauna, când pronunț numele localității mele dragi, îmi dau lacrimile. Acolo am trăit copilaria mea frumoasă, „la bloc”, așa cum ziceau toți prietenii mei, împreună cu familia mea. Melania și Marian Dinu sunt părinții mei minunați, fară de care nu aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi.


 
Doriana-Carla e sora mea, la fel de minunată, cu care am avut și am o legatură specială și nu știu cum ar fi fost viața mea fără să știu că undeva am o soră care mereu ar face pentru mine orice, la fel cum și eu aș face pentru ea. Chiar dacă de mici ne mai certam, părinții ne îmbunau imediat. Mulțumesc părinților pentru că mi-au dăruit-o pe sora mea și pentru tot ce au făcut pentru noi. Îi iubesc enorm de mult pe toți.
Dinu... este numele meu de familie drag, care îmi lipsește acum după casătorie, luând numele soțului meu, Daniel Varga, caruia îi mulțumesc că există în viața mea.
Când l-am dus prima dată pe Daniel la Subcetate, nu mi-a venit să cred cât de mult i-a plăcut și că s-a îndrăgostit imediat de locurile mele natale.



În vacanța de vară abia așteaptă să mergem acasă, la Subcetate, să stea în balcon și să respire aerul proaspăt de munte, să ne plimbăm pe malul Mureșului și să stăm cu bunicii noștri dragi.

Îmi aduc aminte de momentele unice petrecute împreună cu prietenii în preajma blocului, jucându-ne „de-a v-ați ascunselea”, sau iarna, dându-ne cu sania în fața blocului.

Nu pot să uit cum bunicul ne pregătea mămăligă cu branză. Acum, sincer, când merg la ei, îl rog să îmi facă mamaligă cu branză, mâncarea lui preferată, fiindcă e deosebtă așa cum o pregătește el.

Doina Dobreanu: Amintiri de neuitat din copilărie?


Maria Varga - Dinu: Amintirile mele din copilărie sunt minunate, mai ales din cei opt ani de școală petrecuți la Liceul din Subcetate.

Îmi aduc aminte cu drag de clasele primare, fiindcă am avut norocul să o am învățătoare pe mama... mama mea minunată, Melania Dinu, care a fost alaturi de mine și la școală, și acasă... Eram cea mai mică din clasă, dar mama îmi spune că asta nu m-a împiedicat niciodată să fiu mereu printre primii.

Din vremea aceea am o amintire specială, pe care nu o pot uita și vreau să v-o fac cunoscută. Într-o zi de joi, cu banii de la alocație, mi-am cumparat din piață o gâscuță, care a devenit Gusanu... Îl iubeam atât de mult încât a devenit animăluțul meu de companie: dormeam cu el, îl plimbam cu mine peste tot. Dar cel mai hazliu e că îl duceam cu mine la școală și el stătea cuminte toate orele în brațele mele... Într-o oră de limba franceză, când Gusanu începu să gângurească, toată clasa a început să rădă. Profesoara Ana-Maria Iconomu - Dumnezeu să o odihnească! - nu înțelegea motivul veseliei noastre...

Apoi, nu pot uita cum doamna învățătoare, căreia nu îi spuneam mamă la școală, pregătea cu noi, pentru fiecare serbare, dansuri și poezii frumoase. Și acum, ori de câte ori mergem acasă la sfârșitul anului școlar, vreau să îi fiu alături la serbarea pregătită cu actualii săi elevi și îmi dau lacrimile retrăind emoțiile de altădată.


Doina Dobreanu: Ce a urmat după clasele primare parcurse sub privirea iubitoare, dar exigentă a mamei ?


Maria Varga - Dinu: Voleiul! La bunici, întindem o sfoară, pe unde apucam, și ne jucam volei. Am început să joc din clasa a V-a, cu domnul profesor Ion Rizea, el fiind cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest sport. De acolo cred că a început viața mea. Îi mulțumesc din tot sufletul.

În clasa a VIII-a, eram convinsă că viața mea depinde în continuare de volei. Ca atare, am hotărât că trebuie să joc volei la Clubul Sportiv Școlar Toplița. M-am mutat cu tati la Toplița, unde am continuat să învăț la Liceul „Octavian-Codru Tăslăuanu”. Acești patru ani au fost cei mai grei din viața mea, pentru că eram departe de mama, nu ne vedeam decât în weekend. Și acum, când îmi amintesc de acea perioadă, simt un gol în stomac. Dar greul acela m-a învățat că trebuie să lupt și să merg mai departe orice ar fi.


Doina Dobreanu: Sunteți fiică de dascăli care își iubesc profesiunea, care iubesc viața și prețuiesc familia. Mulți ani au muncit și s-au susținut reciproc în aceeași școală: Liceul din Subcetate.

V-ați dat seama, atunci și mai târziu, de munca sisifică a unui învățător – deschizător de drumuri. Performanțele acestuia se obțin în timp, iar bucuria succesului în munca cu o serie de elevi devine resursa necesară pentru un nou început. Tot ceea ce faci pentru tine piere, spunea Dinu C. Giurăscu, dar ceea ce faci pentru alții rămâne.

În ce măsură v-au fost părinții modele pentru profesiunea didactică pe care ați ales-o?


Maria Varga - Dinu: Fiind fiică de cadre didactice, pot să zic că mi-a fost mai greu pentru că întotdeauna îmi doream să îi fac mândri de mine, mai ales că mama a fost și învățătoarea mea, iar tata mi-a fost profesor.

Sincer, cred că mereu au fost mândri de mine, fiindcă la școală învățam și eram mereu pe locul I, cu toate că pasiunea mea a fost și a rămas voleiul și că nimic nu era mai importat pentru mine decât câștigarea unui meci. Și mama știa asta cel mai bine. Niciodată nu a pierdut vreun meci, a fost mereu acolo, în sala de sport, cu mine. Susținerea ei era cea mai importantă pentru mine.

Amândoi părinții mei sunt oameni deosebiți, care și-au dedicat toată viața lor în a învața copiii și în a-i orienta pe drumul cel bun. Vazându-i atât de pasionați de activitatea lor școlară, mi-am dorit să fiu ca ei. La început mi-am dorit să fiu învățatoare, ca mama. Mai târziu, mi-am dorit din tot sufletul să devin profesoară, ca tata. Iubind sportul, am urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport din Cluj-Napoca. În vara anului 2004, după ce am luat bacul cu o nota mare, și probele sportive la fel, am intrat prima la facultate. Cred că atunci am reușit să îmi fac părinții fericiți și pe mama cea mai mândră din lume, mulțumindu-le în acest fel pentru tot efortul ce l-au depus pentru mine.

Am urmat patru ani de facultate la Cluj-Napoca, oraș de care m-am îndrăgostit instantaneu și mereu mi-am spus că eu voi rămâne în Cluj. Dar nu a fost să fie așa, oricât mi-aș fi dorit.

La sfârșitul studiilor universitare, trebuia să iau niște decizii importante pentru destinul meu. Părinții mi-au fost mereu alături și m-au încurajat.

O variantă era să obțin un post de profesoară în străinătate. Am plecat la București, în acest scop, pentru interviu, fără să am posibilitatea de a opta pentru o anume țară. În luna mai mi s-a comunicat decizia: primisem postul la o școală internațională în Muscat, statul Oman.

Mi-am sunat părinții să le cer părerea. Tata a spus clar NU, fiind vorba de o țară arabă, dar mama, ca de obicei, m-a susținut chiar dacă în sufletul ei trăia o dramă. Cu toate că s-a împotrivit la început, tata a fost cel care m-a ajutat să pot pleca și îi mulțumesc. Știu că le-a fost greu să accepte plecarea mea atât de departe!

Nu voi uita niciodată cum îi spuneam mamei mele că îmi pare rău și că mai bine rămâneam acasa. Dar puterea ei de a mă încuraja mereu mi-a dat forța să merg înainte să lupt cu mine însămi.

Și așa, în vara anului 2007 a început viața mea departe de țară, de Subcetate, de mama, de tata, de sora-mea... dar departe și de frig. Mi-a fost foarte greu la început, până am început orele cu copiii și mai ales până am reușit să vorbesc limba la perfecție. Nu puteam vorbi mult la telefon cu părinții mei și cu sora mea, nu aveam pe nimeni alături să cer un sfat. Dar mama și tata m-au învățat că nu trebuie să renunț orice ar fi, așa că am luptat cu mine însămi și am mers înainte, oricât de greu mi-a fost.


Doina Dobreanu: Postați pe facebook poze ale dvs. în mijlocul unor grupuri de copii fericiți, probabil cei de care vă ocupați, ceea ce înseamnă că, la fel ca părinții dvs., v-ați ales profesiunea din iubire și o faceți cu iubire. Este, într-adevăr frumoasă viața, dacă ceea ce faci, ceea ce dăruiești se petrece sub semnul iubirii, nu?


Maria Varga - Dinu: Da, așa este, dacă dăruiești, și primești. Copilașii cărora le sunt profesoară m-au ajutat să merg mai departe. Fiecare zi ce trece din viața mea e grea fără părinți, departe de ei, dar atunci când merg la școală și îmi încep activitatea, acei copii minunați, cu zâmbetul mereu pe buze, îmi transmit și mie bucuria și uit de toate. Fetele mele, așa le spun eu mereu, îmi aduc în fiecare zi bucuria în suflet și îmi umplu golul din suflet pricinuit de lipsa celor dragi de acasă.

Am reușit multe în plan profesional. Sunt și antrenoare de baschet și de fotbal, iar elevii mei au reușit să câștige multe premii. De fiecare dată când participăm la o competiție, le cer fetelor să facem o poză pentru mama și ele zâmbesc, apoi poza o trimit mamei mele care este foarte fericită și mândră de mine.



Doina Dobreanu: Trebuie să spunem că satisfacțiile lucrului bine făcut, succesele profesionale le trăiți departe de țara natală. Cât de grea a fost acomodarea?


Maria Varga - Dinu: După 3 ani de experiență în școala din Oman, am decis să încerc altceva. Am aplicat pentru un post la o școală americană în Emiratele Arabe Unite, în Abu Dhabi. În urma unui interviu, am primit postul și, astfel, în vara lui 2010 am plecat acolo. Era o școală nouă, de-abia deschisă; practic noi am fost primii în acea școală. Aveam tot ce ne doream în școală pentru a putea oferi copiilor ore de sport de calitate.

Apoi, din nou am primit o ofertă de un post, în Germania. Am trăit plenar bucuria de a simți că sunt căutată de alte școli. Așa că am hotarât să încerc și în Europa. În vara lui 2011 plecam în Germania. Din nou o luam de la început. A fost școala unde mi-a plăcut cel mai mult să lucrez, datorită corectitudinii și profesionalismului de care dădea dovadă colectivul didactic.

În schimb, după 4 ani în care am trăit doar la 40 de grade, mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu clima mai aspră din Germania.

Și atunci am decis că vreau la caldură, înapoi în Muscat Oman. Iubitul meu, în vremea aceea, lucra în Oman și se ivise un post la școala lui. Fără să mă gândesc prea mult, am decis să vin să dau un nou interviu. Așa am reușit să mă întorc în Oman și să fiu alături de cel care a devenit soțul meu.

Momentan, amândoi suntem profesori de educație fizică și sport la „International School of Oman”. El predă baieților și eu fetelor, ceea ce e foarte frumos și foarte plăcut. Lucrăm împreună și ne susținem reciproc. Aici avem casuța noastră și, împreună, le răzbim petoate și suntem foarte fericiți.

Nu regret că am plecat de acasă, chiar dacă îmi este greu fără cei dragi mie, fiindcă mi-am dorit să cunosc lumea și asta a fost șansa mea. Mereu mi-a plăcut să fiu cea mai bună, să urc tot mai sus și să încerc să ajung unde e mai bine. Cu siguranță, asta am mostenit-o de la mama mea.


Doina Dobreanu: Reușita profesională se armonizează de obicei cu cea familială. E important că v-ați găsit aici echilibrul pe care și-l dorește fiecare, alături de omul potrivit.


Maria Varga - Dinu: Oman este o țară minunată din Orientul Mijociu, cu oameni foarte iubitori. Aici, profesorii sunt cei mai iubiți și respectați pentru că se știe că ei învață copiii să ajungă mai buni și mai iubitori, că ei formează caractere. Părinții elevilor de la școală ne respectă foarte mult. Toată satisfacția noastră o avem atunci când părinții ne mulțumesc pentru tot ce facem cu copiii lor.


Doina Dobreanu: Cuvântul este puterea prin care creăm sau distrugem, este puterea de a gândi, de a ne exprima și comunica, este puterea divină din noi, cel mai prețios dar pe care l-a primit omul.

Dumneavoastră construiți zi de zi cu cuvântul, cu puterea lui; contribuiți la formarea unor oameni.

Ce înseamnă puterea cuvântului în relația cu elevii dumneavoastră, mai ales că limba de comunicare nu este româna?


Maria Varga - Dinu: În profesia mea, cred că foarte importantă este comunicarea, puterea de a-i face pe copii, prin cuvânt și exemplul personal, să îndrăgească sportul.
Experiența m-a făcut să înțeleg că nu contează în ce limbă vorbim, zâmbetul de pe fața unui om exprimă același lucru în orice limbă. Zâmbetul meu și pozitivitatea mea m-au ajutat foarte mult în relația pe care o am cu copiii mei de la școală.
Într-adevăr, eu lucrez la o școală internațională, unde prima limbă este engleza. Mi-a fost mai greu la început, dar copiii m-au ajutat foarte mult; alături de ei mi-am perfecționat engleza.

Doina Dobreanu: Dorurile noastre n-au asemănare… Risipite frunze pe cărare.” Nimeni nu este scutit a trăi acest sentiment. Care sunt dorurile dvs., fără „asemănare” ? O fi și dorul de „acasă”?


Maria Varga - Dinu: „Acasă” e un cuvânt ce doare… Doare pentru că aici, chiar dacă îl am pe soțul meu și suntem fericiți, acolo, acasă, e familia mea în care am crescut: părinții, sora, bunicii.
Acolo, în familia mea de acasă, am simțit ce înseamnă sprijinul reciproc, deși preocupările noastre sunt diferite: mama e învățătoare, tata e profesor de geografie, eu, profesoară de educație fizică și sport, iar sora mea a terminat facultatea de busines și lucrează în domeniu. Eu și sora mea am cerut mereu părerea și sfatul părinților, în toate deciziile importante, iar ei ne-au fost alături în orice situație. Eu cred că în viață contează să îți iubești familia, să îi simți pe cei dragi aproape, în ciuda distanțelor spațiale. Sunt departe de mama și de tata, de soara mea și de bunici și poate asta m-a învățat să le arăt mai mult cât îi iubesc și să încerc să le fiu aproape sufletește, dacă fizic nu pot.
Cel mai mult mi-e dor de mama. Mama mea este cel mai minunat om de pe pământ, mi-a alinat durerea cum nimeni altcineva nu a știut vreodată să o facă, m-a protejat de tot ce e rău, m-a iubit enorm chiar și atunci când meritam mai puțin, m-a iertat de nenumarate ori și mi-a dat curajul să fiu eu, mi-a deschis ochii când tot ce vedeam era durere… Mama e eroina mea și ei trebuie să îi mulțumesc pentru tot ceea ce sunt astăzi. Datorită mamei mele am ajuns să fiu un om bun, să iubesc copiii și să îmi iubesc profesia.
Singurul lucru pe care mi-l doresc e ca atunci când o să am copii să pot să fac măcar jumătate din câte a făcut mama mea pentru noi.
Mi-e dor de toate momentele petrecute împreună cu familia mea, în special când vine Crăciunul mi-e cel mai greu, pentru că îmi amintesc cu lacrimi în ochii cum făceam bradul cu sora mea și așteptam cadourile de la părinți.
Și pentru toate acestea, în fiecare vară, când venim acasă, încercăm să fim împreună cu ei cât de mult putem...

Doina Dobreanu: Trăiți într-un mediu multicultural la „International School of Oman”. Cum vă păstrați identitatea culturală, ca români?

Maria Varga - Dinu: În fiecare an, la școala noastră se organizează Ziua internațională. Aici fiecare are posibilitatea să prezinte locurile frumoase, aspectele tradiționale și mâncarea specifică din țara sa. Cu mândrie pot spune că noi ne prezentăm cu mândrie țara noastră de fiecare dată, că suntem respectați și priviți frumos de către toate națiunile. Mereu la standul nostru este lume multă, cautând plăcintele noastre romanești, mămăliga cu sarmale din carne de pui sau iahnia de fasole. Chiar dacă acum viața noastră, casa noastră este aici, în Muscat, Oman, acasă este mereu Romania, acasă este mereu Subcetate unde am crescut.

Doina Dobreanu: Mereu ne dorim ceva, indiferent de vârstă. Care sunt dorințele dvs.?


Maria Varga - Dinu: Mi-am dorit foarte mult să fiu mireasă și să mă vadă mama fericită când intru în biserică la brațul tatălui meu. Am avut nunta în anul 2016, la Cluj-Napoca, soțul meu Daniel Varga fiind din Cluj, cei mai buni prieteni fiindu-ne alături. A fost chiar de vis! O dorință care mi s-a îndeplinit!


Doina Dobreanu: Și în acel moment, Daniel Varga a devenit cea mai importantă persoană pentru că a fost de acord să împartă viața cu dumneata…


Maria Varga - Dinu: Adevărat! Nu mai sunt singură printre străini. Tot ce îmi doresc acum este sănătate pentru noi, pentru părinții și socrii mei, să îi avem alături mult timp, fericire surorii și cumnatei mele din tot sufletul, să aibă parte de iubirea ce o am și eu și, nu în ultimul rând, îmi doresc să fie iubire în jurul nostru și să trăim fericiți.

Doina Dobreanu: Tatăl dvs., profesorul de geografie Marian Dinu, a fost un pasionat de drumeții, excursii călătorii și a străbătut România în lung și lat, de la munte la mare. Cred că plăcerea și curiozitatea de a călători de la el o moșteniți.

Maria Varga - Dinu: Datorită deciziei mele de a pleca să lucrez departe de țară, am avut norocul de a ajunge și vizita niște locuri la care nici nu visam. Omanul este o țară minunată, cu multe locuri atrăgătoare. Pot să spun că suntem norocoși să traim într-o țară unde oamenii sunt calzi și primitori. Am vizitat locuri superbe, de neimaginat în deșert. Mergem în fiecare an în vizită în Dubai unde rămâi fascinat de ce înseamnă puterea banilor.

Doina Dobreanu: Suntem la început de an nou. Eu vă doresc, întru mulți ani, permanenta bucurie pe care ne-o aduce starea de sănătate, iubirea pe care o dăruim și o primim, prezența celor dragi, recunoștința elevilor de azi și de ieri, lucrul făcut bine, temeinic, cu dăruire…
Să vi se împlinească toate gândurile bune!

Maria Varga - Dinu: Vă mulțumesc mult. Vreau să vă mulțumesc, doamna profesoară Doina Dobrean, și pentru această bucurie ce mi-ați făcut-o, oferindu-mi posibilitatea de a fi și eu o mică parte din minunatul dumneavoastră proiect. Și eu vă doresc multă sănătate și putere de muncă, ca să ne aduceți zâmbetul pe buze, cu cărțile interesante care ne fac atâta plăcere să le citim.
 
💢💢💢

ȘI POVESTEA CONTINUĂ...







Sursa FOTO: Facebook









Niciun comentariu: