LYCEUM - SUBCETATE

miercuri, 22 noiembrie 2023

In honorem, IOSIF - MARIN BALOG, doctor în istorie, cercetător științific

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: De curând am avut bucuria să fiu invitată și să particip la întâlnirea de de 20 de ani a promoției anului 1995 a Liceului din Subcetate, din care faceți parte și dumneavoastră, Domnule Balog. Am împărtășit amintiri și emoții, s-au rostit cuvinte de gratitudine, s-au făcut promisiuni.

Vorbiți-ne despre părinții dvs., despre familia în care ați crescut, despre copilăria în satul Hodoșa, despre fundamentele educației primite în familie.

Iosif Marin Balog: Despre familie voi enumera câteva repere foarte pe scurt. Am tot avut de gând, dată fiind formația mea de istoric, să fac o genealogie mai aprofundată a familiei, dar, din lipsă de timp, rămâne deocamdată un deziderat de viitor. Ce pot să vă spun este că dinspre mamă am ”rădăcini istorice cu aceste locuri” inclusiv cu comuna Subcetate, deoarece bunica mea era din familia Urzică de pe Filpea, o familie care a lăsat multe repere în istoria locală. Astfel, bunica pe nume Eudochia, născută la 1901, s-a stabilit în Sărmaș căsătorindu-se cu Tompea Vasile, născut la 1897, veteran în ambele războaie mondiale. Familia Tompea este și ea una de vechime considerabilă în aceste locuri; practic toți din zonă cu acest nume au fost și sunt din aceeași ramură. Deocamdată am date certe care merg până spre 1806 și care atestă momentul în care s-au stabilit în zona Sărmașului, însă mai trebuie cercetate sursele în acest sens. Despre bunicii din partea tatălui știu foarte puține. Știu că bunica provenea de undeva din Moldova, iar bunicul era localnic din Bicaz. Tatăl meu s-a născut la Bicazul Ardelean, familia sa locuia în Dămuc, un sat aparținând de Bicaz. Tatăl meu (1926 - 2006) se stabilise în Sărmaș prin 1960 căsătorindu-se cu Maria născută Tompea.

Cât despre profesia părinților mei, am a spune că tatăl meu a fost o vreme cadru militar la Brașov, însă nu a avut parte de o carieră militară îndelungată din cauza unui accident petrecut la o aplicație, care l-a obligat să se pensioneze de tânăr, după care s-a ocupat toată viața cu agricultura. La fel, mama a fost muncitoare, în cea mai mare parte, la o fabrică de încălțăminte la Toplița. Așadar, o familie simplă, dar așezată și statornică în care mi-am petrecut copilăria, împărțită între școală, munca câmpului, dar și multă joacă și sport.

Iarna îmi plăcea foarte mult să merg la schi, dar nu ca acum pe pârtii amenajate, ci pe dealuri, cu schiurile în spate, prin zăpezi și friguri mari, cum erau pe vremea aceea. Vara, cutreieram munții și dealurile dimprejur, știu și acum toate văile, drumurile și potecile. Am avut în copilărie mulți prieteni, și români și maghiari – de la aceștia din urmă am prins și ceva maghiară, acum îmi pare rău că nu am învățat mai multă. Pe scurt, pot spune că am avut o copilărie și o adolescență simplă, normală.

La schi, pe deal, ca în vremea copilăriei

Doina Dobreanu: Care au fost treptele formării dvs., ca om și ca personalitate științifică?

Iosif Marin Balog: Desigur, treptele au fost numeroase și complexe. În primul rând, pot spune că m-am format în împrejurări socio-istorice extrem de diferite pe care le-a parcurs țara și societatea noastră, să zicem, din 1986-1987 de când am început să am o percepție cât de cât coerentă asupra realității înconjurătoare: la momentul 1989 aveam 14 ani, știam destul de multe despre realitățile politice și economice din țară, desigur la nivelul de înțelegere pe care mi-l îngăduia vârsta, pentru că îmi plăcea să citesc mult. În paranteză fie spus, tatăl meu era abonat la ziare, citea zilnic ”România Liberă”; – practic, în momentul în care ajunsesem în clasa I știam deja să citesc, cel puțin titlurile scrise cu litere mari de tipar. Pe de altă parte, tatăl meu asculta în fiecare zi și Radio Europa Liberă. Întotdeauna la ora cinci dimineața își începea ziua cu acest post de radio, la fel seara cu emisiunea Actualitatea Românească. Astfel, pe la 13-14 ani am început tot mai mult să-mi dau seama de diferența majoră dintre ce învățam la școală și citeam despre societatea socialistă și regimul Ceaușescu, și ceea ce se spunea la posturile de radio din afara României. Cu toate acestea, nu pot să spun că aș fi avut la vârsta aceea vreo atitudine de contestare a regimului; de altfel, nici tatăl meu nu se exprima niciodată public în mod critic la adresa regimului, dar remarcam încă pe atunci că analiza ambele viziuni și realități. Cred că acest lucru m-a ajutat să înțeleg mai ușor și mai repede ceea ce s-a întâmplat după 1990. Eu însumi am conștientizat acest lucru după mai mulți ani, cam prin 1996. În orice caz, pot afirma acum că anul 1990 îl percepeam drept unul plin de entuziasm, un an al tuturor începuturilor în care însuși timpul luase un cu totul alt ritm, cu toate că până prin 2000 am înțeles destul de greu ceea ce se petrecea în așa-zisa tranziție. Singurul moment mai semnificativ mi-l amintesc a fi anul 1996, când, proaspăt student fiind, am participat în Cluj la primele mitinguri electorale, apoi la primele alegeri după ce dobândisem vârsta de drept de vot; aveam, ca orice student entuziast, gânduri de a mă implica în politică din convingerea că nouă, tinerilor, ni s-ar cuveni misiunea de a face politica țării… dar m-am lămurit repede și am lăsat deoparte aceste preocupări. Și bine am făcut.

Desigur, treapta fundamentală a formării mele a reprezentat-o facultatea. Inițial, am dorit să dau admitere la Drept, era o facultate la modă în vremea respectivă, care atunci oferea oportunități reale pe plan profesional; eram un elev bun la română și istorie, materii de admitere în condițiile unei concurențe acerbe.

În 1995 am mers la Cluj la examenul de admitere. Erau în acel an 14 candidați pe un loc, încât era nevoie de o medie peste 8,50 pentru a fi admis. Nu îmi mai amintesc media pe care am obținut-o, îmi amintesc însă cum am ratat admiterea: la gramatică, la unul dintre subiecte, se cerea analiză de sintaxa frazei. Pe ciornă am făcut totul bine, însă la transcriere mi s-a părut ceva greșit și am modificat totul, în sens rău, bineînțeles, încât în acel punct am dat toată lucrarea peste cap, fapt care m-a depunctat într-atât încât să ratez admiterea. Spun aceste detalii pentru că ele mi-au schimbat complet orientarea profesională. Nu eram genul care să mai meargă încă o dată și încă o dată la același examen de admitere, încât am zis: gata cu dreptul, merg la istorie. Și, într-adevăr, în 1996 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Atunci erau două probe de admitere care cuprindeau întreaga materie predată la liceu și erau 6-8 candidați pe un loc; pot spune că în perioada 1996-2000, cât am făcut studiile de licență, am prins ”ultimul tren” din vechiul sistem de facultate, dar și primele experimente cu cel de tip nou – „sistemul Bologna”. Ce însemna vechiul sistem? În primul rând, cursuri și seminarii extrem de serioase și examene chiar dure, aș putea spune: îmi amintesc de faptul că în anul I toate examenele importante erau orale și presupuneau stăpânirea materiei și a bibliografiei la un nivel foarte înalt. Practic, în prima sesiune picau 50-60% dintre studenți. Din anul 1997, odată cu primele experimentări ale modelului Bologna, implementate prima dată la Universitatea din Cluj, s-a trecut la un sistem nou. Cu toate acestea, nu a dispărut rigoarea și exigența, spre deosebire de ce s-a întâmplat ulterior. Perioada facultății a fost extrem de benefică pentru formarea mea. Și asta am constatat-o în momentul când am ajuns eu însumi să predau istoria: facultatea a fost și o perioadă și un prilej de deschidere intelectuală; odată cu noi se schimba și istoriografia, modul de a cerceta și a scrie istoria; veneau în sistemul universitar profesori noi, toți deja cu studii și stagii în străinătate. Iar noi trebuia să ne adaptăm și să asimilăm toate aceste lucruri din mers, dar spun acum că mai bine și mai așezat decât au făcut-o generațiile de studenți de după noi.

Ulterior absolvirii facultății, la început m-am orientat către studiile de masterat care deveniseră o etapă firească pentru orice fel de carieră ai fi dorit să urmezi. Concomitent, m-am angajat în învățământul preuniversitar ca profesor de istorie, convins fiind că aceasta va fi cariera de urmat. Dar nu am zăbovit mult timp în învățământ, fiindcă, la scurt timp după absolvirea masteratului, mi s-a propus șă mă înscriu la doctorat. Era tocmai perioada în care se introdusese conceptul de doctorat „cu frecvență”, sistem în care se primea o bursă lunară care pe atunci era mai mare decât remunerația unui profesor începător. Însă, nu acesta a fost motivul pentru care m-am înscris la doctorat, ci ideea de a valorifica o oportunitate care mi-a fost oferită. De altfel, spre deosebire de alți colegi ai mei pentru care obiectivul de a „rămâne în Cluj” era un țel personal suprem, eu nu m-am orientat niciodată după această idee. Știam că mă pot adapta oriunde, iar aceasta a devenit ușor - ușor o convingere pe parcursul studiilor doctorale mai ales și după ce am plecat la diverse stagii științifice în străinătate. Acestea mi-au oferit și prilejul de a acumula noi și valoroase experiențe profesionale și de viață, încât pot spune că stagiul de un an petrecut la doctorat la Freie Universität din Berlin a contribuit decisiv la opțiunea mea pentru o carieră în cercetare și predare în învățământul superior.

Doina Dobreanu: În anii de liceu ați excelat la toate obiectele de studiu. Cum ați ales istoria? Determinante au fost experiențele favorabile de la olimpiadele școlare?

Iosif Marin Balog: Nu pot spune că am excelat la toate obiectele de studiu, eventual că mi-au plăcut și m-am preocupat mai îndeaproape de cele socio-umaniste (limba română, istorie, geografie sau chiar economia, deși aceasta din urmă, din păcate, nu se preda decât în clasa XI, o oră pe săptămână); în schimb, la matematică nu am excelat, la fel cum nici fizica, nici chimia nu-mi erau foarte apropiate. Aș putea afirma că această (auto) percepție despre faptul că nu sunt bun la matematică m-a orientat, într-o bună măsură, spre studiile umaniste, deși acum recunosc faptul că aș fi putut urma științele economice, de exemplu. Desigur, și olimpiadele școlare au avut efectul lor mobilizator, însă aș considera că profesorii de istorie pe care i-am avut în liceu, și aici mă refer la regretatul profesor Alexandru Croitor și mai ales la profesorul Dumitru Țepeluș, mereu m-au încurajat în acest sens, spunându-mi că „dacă vrei să faci performanță, trebuie să mergi la olimpiadă”. M-au ajutat foarte mult și manualele de istorie de la vremea aceea: imaginați-vă că cele de clasele XI și XII cu cele aproape 300 de pagini fiecare, cu o organizare impecabilă a materiei după cel mai rațional criteriu al istoriei, cronologia, erau adevărate enciclopedii. Și asta spre deosebire de caracterul dezastruos de acum al manualelor de istorie…

Doina Dobreanu: Vorbeați la ora de dirigenție aniversară despre relația profesori-elevi, pe care ați întâlnit-o la Liceul din Subcetate, una deosebită, menționând că liceul a excelat din acest punct de vedere.

E importantă atmosfera în care te formezi, din familie, din școală. Tatăl meu și mulți dintre profesorii mei erau oameni „de bon humeur”, așa că, trăind într-o atmosferă destinsă, am învățat de mică să știu de glumă, dar nici să nu întrec gluma. Ca profesor, mi-am permis să fac glume și am acceptat glumițele elevilor, desigur, în limite rezonabile.

Iosif Marin Balog: Da, repet și susțin că relația profesor-elev este fundamentală, fie că vorbim de învățământul preuniversitar, fie de cel universitar. Modul în care aceasta se articulează și necesarul echilibru în comunicare pot fi în măsură să creeze pentru elev sau student acele modele de care este atâta nevoie. Eu însumi am din acest punct de vedere numeroase modele; practic, nu poți vorbi însă de un anume model sau un singur tip de model, încât, privind lucrurile acum din dublă perspectivă, ca elev trebuie să fii în stare să iei de la fiecare profesor câte ceva care să contribuie la acel model ideal pe care ți-l construiești și din care să poți „trăi” multă vreme la nivel intelectual și profesional. La fel, cred că și profesorul trebuie să fie un furnizor de modele, să știe să-și pună în valoare calitățile lui cele mai bune, fără pretenția de a considera că el singur este cel mai bun, însă și cu acea conștiință conform căreia dascălul este și trebuie să fie mai mult decât un furnizor și un sistematizator de date și de informații, indiferent despre ce domeniu vorbim.

Doina Dobreanu: Cum îți sunt gândurile, așa își este și viața. Care erau gândurile/ aspirațiile adolescentului Iosif - Marin Balog? Există o concordanță între ceea ce ați visat să deveniți și ceea ce ați devenit pe parcurs?

Iosif Marin Balog: Cum am spus deja, nu am avut aspirații și visuri foarte accentuat definite. Am fost, mai degrabă, omul deciziilor de conjunctură, însă, aș spune, o conjunctură bine analizată, iar deciziile, realiste și rezonabile. De altfel, una dintre devizele mele este „fii realist și bazează-te pe ce ai, vezi ce poți face în acel context în mod realist și fără mari riscuri”. Și din acest punct de vedere, nu am dat greș. Iar chestiunea „ce sau cum ar fi fost dacă…” nu mi se potrivește, pentru că asta ar însemna să trăiești la modul condițional, or asta ne îndepărtează de realitate și o deformează în același timp. E ca și cum ai scrie istorie la modul condițional, dar unde mai e adevărul, realitatea așa cum a fost?

Doina Dobreanu: Ce v-a îndemnat să vă întoarceți „acasă” la terminarea facultății?

Momentan, sunteți cercetător științific III, doctor la Institutul de istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române. Cum ați acces în cercetare?

Iosif Marin Balog: În cercetare am ajuns oarecum încă din perioada doctoratului: în anii 2000 doctoratul cu frecvență dura minim 4 ani, cu posibilitate de prelungire, încât, dacă te implicai serios în tema de cercetare, chiar se putea face o treabă temeinică. Am avut și privilegiul să fiu coordonat de un profesor extrem de exigent care încă de la început, pe lângă cerința de bază conform căreia istoria serioasă se scrie pe bază de arhive, mi-a cerut imperativ să învăț limba germană, să plec măcar un an la studii în Germania și să mă apuc serios să studiez istoria teoriei și a gândirii economice. Asta deoarece eu aveam o temă de cercetare care se situa la granița dintre istorie și economie, mai precis ”Modernismul și dinamica modernizării economice a Transilvaniei în perioada 1850-1875”. Așa am ajuns să dau examene din toți marii clasici ai gândirii economice de la Adam Smith, Friederich List, la școala austriacă, până la neoclasicul Keynes…(în comisie aveam întotdeauna profesori de la Facultatea de științe economice). Pot spune că apropierea de științele economice mi-a prins foarte bine. Uneori chiar regret că nu am făcut studii mai aprofundate în acest sens.

Așadar, așa a început activitatea mea de cercetare; în 2006 mi-am susținut teza de doctorat care ulterior am publicat-o, iar cartea a obținut în anul 2009 premiul Academiei Române.

La Institutul de istorie ”George Barițiu” am ajuns în contextul în care la Facultatea de Istorie, unde am și predat seminarii în perioada doctoratului, nu existau posturi didactice vacante. Acolo activam doar în cadrul unor proiecte de cercetare pe perioadă determinată (granturi). Astfel, în iulie 2006 am dat concurs pe post de asistent cercetare la institut, fiind angajat acolo din 1 februarie 2007, la sectorul de istorie modernă.

Doina Dobreanu: Din curiozitate, internetul mi-a oferit câteva repere privind preocupările dvs. științifice, respectiv unele teme cercetate, câteva titluri de cărți pe care le-ați publicat, ca de exemplu:

„Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX)”, „Economia regională: ipostaze rurale și urbane”.

Alte teme cercetate: „The economic policy of the habsburgs in Transilvania in mid – nineteenth century significance and effects of the introduction of telegraph”[1], „Şcolile reale şi comerciale din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea şi rolul lor în promovarea spiritului antreprenorial”[2], „Institute şi societăţi de asigurare din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Rolul lor în promovarea asociaţionismului şi spiritului de solidaritate”[3], Die Wirtschaftskrise von 1873 -ihre Wahrnehmung durch und ihre Auswirkungen auf die siebenbürger” (Criza economică din 1873, manifestarea şi percepţia ei în societatea transilvană)[4], „Criza economică din 1873 şi impactul său în Transilvania şi Banat” [5].

Elucidarea acestor teme referitoare la istoria Transilvaniei presupune o riguroasă cercetare a documentelor de arhivă aflate la Budapesta și Viena, elaborate în limbile maghiară și germană. Ați urmat cursuri speciale pentru ameliorarea acestor limbi?

Iosif Marin Balog: Da, în fond, munca de bază de la institut presupune publicarea de volume și corpusuri de documente, unele dintre ele sunt proiecte prioritare ale Academiei Române, precum cel referitor la Documente privind revoluția de la 1848 în Țările Române. Seria C. Transilvania care a ajuns în prezent la vol. XI. Este o muncă complexă de echipă, care presupune numeroase stagii în arhivele din țară și din afara ei și, desigur, cunoașterea limbii izvoarelor istorice, respectiv pentru perioada studiată – maghiara și germana. Deși nu excelez la nici una dintre ele, încât să fac traduceri profesioniste, sunt în măsură să citesc și să înțeleg un document în maghiară sau în germană, în acest din urmă caz fiind necesare cunoștințe de paleografie gotică. Am învățat germana de la zero printr-un curs intensiv necesar pentru a accede la o bursă Erasmus în Germania. Apoi cu alfabetul gotic în față am început să descifrez scrierea gotică de mână și, grație insistenței profesorului meu de la doctorat și perseverenței, am reușit. Cât privește maghiara, am avut tentative de a urma niște cursuri dar, din lipsă de timp, am abandonat ideea, încât în momentul de față am cunoștințe de bază în sensul de a citi și înțelege un text istoric. De traduceri profesioniste se ocupă colegii mei.

Doina Dobreanu: Spuneați că vă adaptați ușor la nou, la schimbare, că nu vă vine greu să fiți când la Sărmaș, unde vă sunt părinții, soția și copiii, când la Cluj-Napoca, când la Budapesta și Viena, în arhive, când pretutindeni în țară, la sesiuni de comunicări științifice. Să fie pasiunea pentru adevărul istoric care vă întreține energia necesară?

Iosif Marin Balog: Desigur, pasiunea își are rolul ei bine definit, la care se adaugă curiozitatea, mai ales când cercetezi un subiect puțin cunoscut despre care nu s-a scris. Apoi, în cercetarea istorică făcută la acest nivel ești obligat să călătorești mult, în arhive, pe la conferințe etc. Pot spune că deja am călătorit destul de mult în țară și în străinătate; pe lângă Budapesta și Viena unde merg foarte des, uneori de 2-3 ori pe an, am fost la diverse conferințe internaționale în Germania, Cehia, Slovacia, Polonia, Rusia, China. Pe de altă parte, munca de istoric este una destul de sedentară, de uzură chiar. Or, eu fiind o persoană activă, îmi vine greu să stau zile întregi la birou și chiar dacă aș sta nu mi-aș face treaba ca lumea, așa încât naveta Cluj-Sărmaș este un bun prilej de schimbare a ambianței. În plus, munca la țară mă relaxează întotdeauna. Chiar adesea colegii îmi spun „… ce bine că mergi la țară unde poți să scrii și să studiezi în liniște”. Eu însă răspund că la țară nu scriu, poate mai citesc câte ceva, însă în mod cert mă relaxez prin muncă; eu citesc și scriu în liniște la oraș.

De la Cluj la Sărmaș

Doina Dobreanu: Un merit deosebit în reușita dvs. familială și profesională îl are soția Anișoara, profesor de istorie la Subcetate, Hodoșa, Toplița… ca și copiii și părinții…

Iosif Marin Balog: Pot să afirm că meritul fundamental în alegerea opțiunii mele spre cariera de cercetător l-a avut soția mea Anișoara, care nu numai că m-a încurajat, ci m-a „obligat” să merg la doctorat, ceea ce a însemnat un sacrificiu deosebit pentru ea și pentru copii, pentru că am ajuns să fim adesea doar o „familie de week-end”, marcată de naveta între Sărmaș și Cluj. La început a fost dificilă această navetă, însă între timp a intervenit obișnuință și rutină. Pe de altă parte, această situație ne-a îngăduit fiecăruia să ne preocupăm mai mult de partea profesională.

Doina Dobreanu: Doamna Anișoara este o femeie foarte puternică, care știe să se dăruiască celor dragi. Am găsit întâmplător declarația făcută fiului dvs. la împlinirea a 15 ani: „Au trecut 15 ani, din ACEA ZI, 15 ani în care m-ai învăţat cum să fiu mamă, 15 ani în care am crescut odată cu tine, în care am adormit şi m-am trezit rugându-mă lui Dumnezeu pentru tine, mulţumindu-I pentru minunea care eşti, 15 ani în care mi-ai dat puterea de a mă ridica, de a merge înainte, de a-mi înfrunta temerile, de a zâmbi, de a visa, de a spera. Mi-ai schimbat viaţa şi nu aş mai putea trăi altfel. Când îmi spui “mami, te iubesc”, nimic altceva nu mai contează. La mulți ani, dragul meu Andrei Alexandru!”

Iosif Marin Balog: Soția se implică foarte mult în activitățile didactice și extra-didactice de la școală, e mereu preocupată de perfecționare, iar elevii înseamnă foarte mult pentru ea. În plus, copiii noștri și educația lor sunt o prioritate majoră, dar și un efort în plus pentru soția care duce greul și la acest capitol, încât trebuie să mă plasez în inferioritate din acest punct de vedere. Poate însă mă voi revanșa mai târziu, când vor ajunge copiii la facultate…

Doina Dobreanu: Domnule Balog, ați fost elev și cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar. Sunteți conștient de misiunea importantă a școlii în formarea tinerilor și, ca atare, la întâlnirea cu profesorii și elevii actuali ai Liceului din Subcetate v-ați adresat în mod special tinerilor. Ați putea repeta mesajul transmis acestora?

Iosif Marin Balog: La întâlnirea de 20 de ani desigur că am rememorat întâmplări și evenimente, iar în acel mic discurs am ales să mă adresez deopotrivă foștilor colegi, profesorilor și actualilor elevi.

Cu acel prilej am amintit că întâlnirea de 20 de ani reprezintă un moment de evaluare, un pretext de a ne reaminti ce speranțe și așteptări aveam atunci, cum arăta lumea în 1995, cum arată ea azi, unde ne plasam atunci și unde suntem acum ca persoane și ca societate în general. Desigur, nu aveam de gând să dau răspunsuri la aceste interogații. În fond, fiecare avem propriul răspuns, propria evaluare la toate aceste interogații. În orice caz, în urmă cu 20 de ani plecam de pe treptele acestui liceu cu un set de cunoștințe și de valori bine definit și extrem de util și mai ales, plecam cu foarte mult optimism – un aspect foarte important pe care azi îl găsesc mai puțin prezent în rândul tinerei generații. Actualilor elevi le-am adresat îndemnul de a-și asuma cu seriozitate și responsabilitate misiunea pe care o au, aceea de a învăța și a acumula aici și acum esența formației lor profesionale și sociale pe care va trebui să o împlinească mai departe în școală, în viitoarea profesie, în viață în general.

De asemenea, foarte importante sunt încă două lucruri: să nu uite a se raporta la adevăratele valori și principii care sunt durabile, indiferent de conjuncturi, pe când cele trecătoare azi, mâine nu mai sunt…

Le-am transmis totodată, să nu uite de unde au plecat și oricât de importanți vor deveni în viață, să fie conștienți că bazele lor ca oameni au fost puse aici, în școală.

Doina Dobreanu: A fost o plăcere să stăm de vorbă, domnule Balog. Vă mulțumesc mult.

Iosif Marin Balog: Permite-ți-mi să vă mulțumesc pentru oportunitatea pe care mi-ați oferit-o să vă împărtășesc câteva gânduri prin acest interviu și, în același timp, să vă felicit pentru acest proiect editorial și pentru cele anterioare care relevă preocuparea Dvs. pentru istoria, etnografia, folclorul și memoria locală. Cărțile și colecțiile pe care le-ați realizat imortalizează istoria locală, oameni și locuri care se topesc și se transformă într-o lume aflată azi într-o continuă și accelerată schimbare. Iar istoria este cea care are menirea să le asigure acestora perenitatea, indiferent de vremuri. Într-o vreme în care așa-zisa globalizare, aflată acum într-un moment de criză, încearcă să se redefinească, să-și găsească o nouă legitimitate, prin raportarea la dimensiunea locală cea mai elementară. Iată, istoria și memoria locală, indiferent că vorbim despre un sat din Transilvania, unul din Bavaria, Elveția sau Franța, este din ce în ce mai mult interogată și chemată să reconstituie identități capabile să perpetueze identitatea noastră comună națională, pe de o parte, și europeană, în același timp.

Apoi, trebuie spus că adevărata și corecta istorie nu se scrie doar din marile arhive, nu se compune doar din evenimente memorabile și personalități marcante, ci avem nevoie de o istorie vie în care oamenii și locurile să-și găsească exprimarea și specificul lor. Deja de multe decenii istoricii europeni și, mai nou, și cei de la noi au înțeles că e nevoie ca oamenii simpli și locurile în care trăiesc ei să revină, să-și reocupe locul în marea istorie cu identitatea lor, cu modul de a gândi și de a crede, cu imaginarul și mentalitatea lor, cu orizontul de așteptare și proiecțiile lor de viitor. Iată de ce istoria locală este mai necesară și mai utilă decât oricând. Întreaga mea gratitudine pentru ceea ce ați realizat frumos și temeinic prin Asociația culturală căreia i-ați dat viață și prin cărțile pe care le-ați scris!

[1] În „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LII, 2013, p. 369–379

[2] Comunicare la Sesiunea de comunicări ştiinţifice "Ţara Bârsei", ediţia a VIII-a, organizată de Muzeul Mureşenilor din Braşov, în colaborare cu Consiliul Judeţean Braşov, 7-9 mai 2009, (plus moderator)

[3] Comunicare la Sesiunea de comunicări ştiinţifice organizată de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Complexul Muzeal Bistriţa şi Consiliul judeţean Bistriţa, 28-29 noiembrie 2009, "Asociaţionismul transilvan în secolele XIX-XX".

[4] Comunicare la Conferinţa internaţională anuală a Arbeitskreis für siebenbürgische Landeskunde, Mediaş, 5-6 iunie 2009.

Detalii la:

http://www.siebenbuergen-institut.de/die-wissenschaftlichen-gesellschaften/arbeitskreis-fuer-siebenbuergische-landeskunde/aksl-jahrestagung-in-mediasch/

[5] Comunicare la Simpozionul Internaţional anual , "Banatul - trecut istoric şi cultural", Reşiţa, 20-22 noiembrie 2009, ediţia a XIV-a.

2013 - Conferința internațională din China

Marele zid chinezesc

Conferința de la Sibiu, în 2013

Conferința de la Medias În 2014

--------💙💛💖--------

Masa rotunda despre Alexandru Vaida Voevod la Muzeul Etnografic al Transilvaniei., 2018

Zilele Academice Clujene, 2019

La Primăria Minicipiului Arad, 2022

La Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 2022

Uppsala University Library, Suedia, 2022

„În calitate de director al Școlii Doctorale aduc cordiale mulțumiri tuturor: doctoranzi și coordonatori științifci, precum și colegilor din Institutele de Istorie și Arheologie din București și Cluj pentru reușita acestui eveniment care se dorește continuat în anii viitori.” (Iosif-Marin Balog)

--------💙💛💖--------

Dar și la Subcetate, sărbătorind Centenarul Marii Uniri:

Simpozionul Subcetate: 1918-2018 – Arc peste timp

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2018/08/zilele-comunei-subcetate-zile-pline-de.html

duminică, 19 noiembrie 2023

In memoriam MONICA LOVINESCU, la centenarul nașterii sale

Eugen şi Monica Lovinescu

Maestrul şi discipolul [1]

Doina Dobreanu

Am citit recent cartea lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. M-a impresionat legătura sufletească statornicită între autorul cărţii şi familia de români parizieni Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, o relaţie spirituală fascinantă, recompusă din câteva secvenţe rememorate.

Liiceanu îşi aminteşte că se despărţise de familia Ierunca de câteva ore, dar simţi nevoia să traverseze din nou Parisul, în miez de noapte, îndreptându-se spre casa acestora, doar să o contemple. „Câtă intensitate a locuirii între pereţii acestei căsuţe înghesuite, care pare că şi-a făcut loc acolo cu coatele, cerând să fie îngăduită între vilele de pe deal şi clădirea cu 5-6 niveluri care o încadrează, arogantă, înălţându-se din josul străzii. Câţi români din ţară au bâjbâit prin Paris pentru a nimeri în locul acesta, mândri, sfioşi, emoţionaţi, duplicitari, calculaţi, resentimentari, iubitori, detestând în ascuns, aducând veşti, cerând sfaturi, comentând, sperând, plecând, revenind. Şi în mijlocul acestui balet, al acestei comedii umane întinse peste ani, cei doi, Monica şi Virgil, spiritele acestui loc, cei prin faţa cărora s-a perindat zi de zi vreme de câteva decenii acest cortegiu de măşti izvorâte dintr-o istorie bolnavă”.

Şi-şi aminti atunci gândurile unui alt român, care, venit prima oară la Paris, după anii 1990, s-a dus să-i cunoască pe Ierunci şi le-a privit, recules casa: „Este primul drum pe care trebuie să-l facă orice român la Paris. Ani de zile am stat acasă la mine, în genunchi, cu urechea lipită de radio. Când vorbea Monica Lovinescu, mi se părea că ascult vocea adevărului absolut”.[2]

Monica Lovinescu a continuat opera tatălui său; critica şi comentariul literar, realizate împreună cu Virgil Ierunca la emisiunile Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească ale postului de radio Europa Liberă, reprezintă, în fond, urmarea, în condiţii mult mai dure, a aceleiaşi lupte pe care părintele său a purtat-o sub flamura autonomiei esteticului. Discursul lor consacrat indicării imixtiunilor ideologice şi falsurilor impuse în creaţie este tocmai varianta istorică a esteticii ferme susţinute de Eugen Lovinescu.

„Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au constituit, în speţă la microfonul Europei libere, o veritabilă instituţie a adevărului şi intransigenţei, a bunului gust şi a bunului simţ, o instituţie eroică fără pereche, configurând platoul cel mai înalt al conştiinţei noastre intelectuale” (Gheorghe Grigurcu). Monica Lovinescu şi-a sacrificat vocaţia moştenită – de scriitoare sau de critic literar – de dragul uneia impuse de istorie: de a lua atitudine cu luciditate şi intransigenţă în toate cazurile de urgenţă.

Jurnalul Monicăi Lovinescu, publicat la Editura Humanitas, în 2002, consemnează anii 1881-1884; este o carte insolită: e scrisă în Vest, dar se referă la Est, căci autoarea ei e prizonieră între două lumi, „cu microfonul în vest şi ecoul în est” (Ioana Postelnicu). Jurnalul Monicăi Lovinescu, în ciuda vremurilor zbuciumate şi tulburi pe care le evocă, exprimă o notă de optimism venit din încrederea, pe care i-o dau întâlnirile cu discipolii lui Noica, că atâta timp cât există oameni care se pot forma într-o istorie vitregă, mai există pentru toată lumea o şansă.

În 1999, la 28 septembrie, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – simboluri ale rezistenţei româneşti împotriva totalitarismului comunist – au fost sărbătoriţi în saloanele Ambasadei României de la Paris, conferindu-li-se Ordinul naţional Steaua României, în gradul de comandor, pentru curajul şi tenacitatea cu care au luptat pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii.

La apa Vavilonului (Ed. Humanitas, 1999) este o carte autobiografică a Monicăi Lovinescu, în care deseori îl evocă pe tatăl său. „Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, Valea Somuzului la care se ajungea din grădina bunicii era a mea. Când tata făcea o pauză, porneam împreună la plimbarea cotidiană […] şi discutam literatură. Eram mândră şi chiar, în micimea mea, priveam lumea de sus”. Fiindcă prefera singurătatea şi izolarea, Fălticenii, oraşul moldav în care se născuse în 1881, îi oferea criticului atmosfera prielnică pentru a-şi petrece concediul estival, la masa de scris, zilnic câte 10-12 ore, conform unei discipline severe pe care şi-o impunea. Aici şi-a scris multe din cărţile sale: Paşi pe nisip (vol. II), Nuvele, unele părţi din Critice, cinci volume din Istoria literaturii române contemporane, trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne, Grigore Alexandrescu, o bună parte din Memorii, Aqua forte, romanele sale.

A urmărit şi a privegheat cu nedezminţită acuitate şi dragoste, până la dispariţia lui, pe toţi cei care i-au trecut pragul, dând culturii române o pleiadă de creatori de valoare, adică tot ceea ce a produs perioada dintre cele două războaie mondiale şi cea premergătoare acesteia, analizându-le valoarea în studii critice, operă a cărei reverberaţie se va simţi şi în mileniul în care am trecut. Pentru mulţi tineri scriitori din vremea aceea întâlnirea cu marele critic, cu Maestrul, a reprezentat un binecuvântat ceas de răscruce. Sburătorul era locul „unde se slobozea din strânsori licărul ce trebuia scos la lumină, sacrul foc al creaţiei”. Au trecut prin acest laborator de creaţie, care a fost cercul Sburătorul, scriitori care au devenit figuri proeminente ale istoriei noastre literare: Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Victor Eftimiu, Felix Aderca, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi alţii. „Toţi cei care au trecut pe la Sburătorul s-au îmbogăţit de ceea ce emana din spiritul ales al celui care conducea acest cenaclu, din cultura lui impresionantă, din calităţile lui morale, generoase, pline însă de modestie” (Ioana Postelnicu).

Istoria celor 20 de ani ai cenaclului Sburătorul, de fapt a vieţii literare româneşti, dintre 6 septembrie 1923 şi 12 iunie 1943, este cuprinsă în monumentala ediţie E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare (în şase volume: I-1993, II-1996, III-1999, IV-2000, V-2001), lucrare realizată cu concursul doamnei Monica Lovinescu, moştenitoarea testamentară a manuscriselor lovinesciene. Fiecare volum cuprinde însemnări zilnice ale lui Eugen Lovinescu, pe ani, şi o antologie critică determinată de aceste texte. Actuala ediţie Sburătorul. Agende literare face dovada a două decenii de scris zilnic; apariţia unei lucrări de dimensiunea şi caracterul ei ştiinţific „este o dată în istoria literaturii noastre naţionale”(Virgil Ierunca).

Agendele literare debutează cu portrete ale scriitorilor care frecventau cenaclul, uneori printr-un cuvânt ce caracteriza elocvent persoana în acel moment; înfăţişează atmosfera cenaclului şi , desigur, o vastă informaţie, ceea ce presupune o matură cunoaştere a culturii şi literaturii, dar şi a problemelor epocii. Eugen Lovinescu cultivă portretul moral – în Memorii, Critice, Istoria literaturii române contemporane ca şi în Agendele literare - , având ca model portretul clasic, construit pe o însuşire. Cu vervă anecdotică, povesteşte împrejurări din viaţa individului, menite a confirma intuiţia centrală a caracterului zugrăvit.

Eugen Lovinescu (1881-1943) este unul dintre cei trei mari critici literari din perioada modernă. Maiorescu a fost ctitorul genului, Lovinescu a fost liderul necontestat al primei vârste europene a literaturii noastre, iar Călinescu un fel de sinteză a maiorescianismului şi lovinescianismului.

Înainte de Primul Război Mondial, activitatea criticului Eugen Lovinescu s-a desfăşurat în atmosfera ostilă a celor trei curente literare care stăpâneau opinia publică, sămănătorismul, poporanismul şi modernismul lui Ovid Densusianu, cultivând un estetism eclectic. După război, critica lui s-a maturizat şi s-a organizat într-un anumit sistem ideolgic, cum însuşi el mărturiseşte.

Critic de formaţie maioresciană, Eugen Lovinescu şi-a sistematizat vederile în lucrări de sinteză: Istoria literaturii române contemporane şi Istoria civilizaţiei române moderne. După Titu Maiorescu, Lovinescu este singurul critic român care a făcut şcoală, izbutind să adune în jurul său majoritatea criticilor vremii. Critica, aşa cum o înţelegea Lovinescu, este o critică întemeiată pe gust şi pe impresie. Critica impresionistă în înţelesul lui Lovinescu „are caracteristica de a prinde dintr-o dată însuşirea esenţială a unei opere sau a unui scriitor şi de a o pune în relief, prin mijloace literare cât mai puternice lăsând în umbră însuşirile secundare”. Lovinescu a ridicat scrisul critic la o adevărată demnitate artistică, critica devenind astfel gen literar (Şerban Cioculescu). Lovinescu ştia că o frază critică trebuie să aibă curgerea firească a prozei superioare de idei. Stilul său este lapidar, exact, suplu, iar limbajul figurat este în limitele expresiei fireşti. „Evoluţia lui Lovinescu este, aşadar, de la impresionism la modernism; în limitele acestui spaţiu spiritual el a creat o operă critică de cea mai mare importanţă pentru literatura română. Direcţia pe care a încurajat-o el (proză urbană, psihologică; poezie intelectuală, străbătută de sentimentul marilor contradicţii ale vieţii moderne; critică estetică) a biruit în cultura noastră, fiind şi azi, prin unele dintre laturile ei actuală” (Eugen Simion).

Eugen Lovinescu a pledat pentru modernitate, iar sincronismul literar, teoria acestuia care a făcut epocă, nu şi-a pierdut actualitatea. Pentru criticii de astăzi, a fi lovinescian înseamnă a gândi liber şi modern, a fi european, raţionalist şi umanist. (Nicolae Manolescu)

Omul Eugen Lovinescu avea un „caracter impecabil, de o desăvârşită civilitate, incapabil de ură. Încă înainte de a depăşi vârsta de 40 de ani, Lovinescu ajunsese la acea superioară eleganţă în relaţiile sociale care transformă insociabilitatea sa temperamentală în comunicativitate, răceala în cordialitate şi intuiţia în condescendenţă” (Alexandru Piru). Alţi contemporani ai săi îi apreciază delicateţea sufletească (Mihail Şerban), răbdarea şi tenacitatea (Camil Baltazar).

Eugen Lovinescu nu a vrut să fie profesor universitar, nici ministru; a fost un om de condei toată viaţa, „un muncitor harnic pe ogorul limbii şi culturii româneşti” (I. Peltz). Cel care a stat un sfert de veac în centrul şi la conducerea mişcării literare a ţării sale a murit cu condeiul în mână, în dimineaţa zilei de 15 iulie 1943.

Desigur, există voci care se întreabă dacă doamna Monica Lovinescu poate fi comparată cu ilustrul său Tată, criticul Eugen Lovinescu. Răspunsul pe care ni-l oferă Gheorghe Grigurcu este cel plauzibil: „Evident, opera Monicăi Lovinescu n-are anvergura cantitativă şi aura fondatoare a celei semnate de părintele d-sale. Dar în noile circumstanţe istorice, ea îi continuă semnificaţia, o adaptează creator, o trece într-o altă etapă, fiind un deget de lumină […], o verigă în lanţul de etape istorice ale criticii româneşti, alături de contribuţiile modelatoare ale lui Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu”.

[1] Articol publicat în revista Şcoala noastră, nr. 4, an 2005 şi nr. 1, an 2006, apoi în cartea BUCURIA LECTURII, autor Doina Dobreanu, 2012, pp. 61-67
[2] G. Liiceanu, Uşa interzisă, 2002, p. 110.

💙💛💖

MONICA LOVINESCU „a fost un om căruia îi păsa. Pe vremuri, vocea ei nu te lăsa să cazi pradă descurajării. Inspira putere, rostea răspicat adevărul. Era vocea ideală a libertăţii, care nu trebuie să tremure. Spunea cuvintele şi formula ideile care aici, în ţară, nu puteau fi rostite. Era o garanţie că mai există pe lume dreapta judecată, că nu suntem abandonaţi în puterea răului. “ – Ioana Pârvulescu

Statui în memoria MONICĂI LOVINESCU și lui VIRGIL IERUNCA

duminică, 1 octombrie 2023

Profesorii noștri: PETRU-CRISTIAN POPA ȘI IONELA POPA

Convorbire cu profesorul Petru-Cristian Popa

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Domnule profesor Cristian Popa, ați trăit copilăria și adolescența în Subcetate, ați ales să urmați liceul din comună, iar după anii de studenție la Universitatea din Iași, v-ați întors acasă, dar nu singur, ci împreună cu tânăra dumneavoastră soție, doamna Ionela, și, de peste 20 de ani, predați amândoi matematici la Liceul „Miron Cristea”, continuând activitatea didactică a părinților dumneavoastră, Ștefan Popa, profesor de matematică, și Maria Popa, învățătoare. Ce a fost hotărâtor în luarea deciziei de a vă întoarce la Subcetate?

Petru Cristian Popa: Este un dar de la Dumnezeu să te naști, să crești și să fii educat într-o familie integră de oameni dedicați întrutotul valorilor familiei. Așa am început să apreciez stabilitatea unei familii, încrederea reciprocă între membrii ei, respectul și încrederea totală și necondiționată în părinți, bunici. Toate acestea m-au facut să gândesc și să văd în familie un factor de stabilitate, de protecție și susținere. Convingerile acestea m-au făcut să renunț la oferta generoasă a orașului și, ce este mai important, să o conving și pe viitoarea mea soție, Ionela, să accepte sacrificiul de a renunța la avantajele și drepturile conferite de media de absolvire, fiind pe poziția a doua în cadrul promoției 1989 -1990. Fericirea unei familii depinde de membrii ei.

Doina Dobreanu: Domnule profesor, ați crescut într-o familie de dascăli, părinții fiind primele dumneavoastre modele, chiar și profesional vorbind. Cum a văzut copilul această profesiune, cum o trăiți în prezent?

Petru Cristian Popa: Am crescut și am fost educat într-o familie de dascali, cu rădăcini în familii care au dobândit stima celor din jur, prin valorile care au stat la baza existentei lor: dragostea și respectul pentru pământ, moralitate, bună conviețuire, frică de Dumnezeu și, desigur, dragoste și respect pentru familie.

Mă bucur că am putut să văd efectele moștenerii acestui set de valori și la parinții mei, printr-o îmbinare fericită și echilibrată, atât a îndatoririlor de dascăl, cât și a celor din timpul liber, ca buni gospodari.

Am crescut văzându-mi parinții respectați și admirați pentru ceea ce făceau. Erau extrem de bine pregatiți profesional, dovada fiind rezultatele de excepție obținute la catedră, tratau cu mult respect statutul de dascăl, manifestat printr-o ținută fizică și morală impecabilă. Așa am ajuns să văd și să tind spre dobândirea acestui model – garanția unei reușite.

„Învățătura adevarată nu dă numai știință, soliditate și erudiție, ci te face și apt pentru societate”, spunea C. Bărnuțiu.

Doina Dobreanu: Cum este să-l ai profesor în clasă pe tata, apoi să fii profesor propriilor copii, chiar diriginete?

Petru Cristian Popa: Este greu să accepți că ai propriile tale limite, pe care, în ciuda dorinței, înzestrării tale intelectuale și mai ales a muncii depuse, nu le poți depăși.

Nu am fost fortat la o munca intelectuala peste puterile mele, dar am fost supravegheat și încurajat să muncesc constant. Nu am fost constrâns să fac cu precădere ceva anume, ci, dimpotrivă, am fost lăsat să mă bucur de atuurile tinereții – dragostea pentru sport. Nu mi s-au cerut performanțe ieșite din comun, ci menținerea, printr-o muncă asiduă, în rândul celor situați mai sus față de medie. Nu am simțit niciodată acordarea unui statut special în clasa mea, ci, dimpotrivă, am fost supus acelorași măsuri, cântărite cu aceași unitate.

Consider că am fost un elev având cultul muncii și respectul pentru cei din jur, menit să mă formeze pentru viață, drept pentru care le rămân veșnic dator.

În aceste coordonate, am încercat, împreună cu Ionela, să calibrăm relațiile noastre cu Andra și Teodora, fiicele noastre, în delicatele, dar naturalele relații profesor și părinte – elev și fiică.

Am avut mereu în atenție spusa: Domnule profesor, și dumneavoastră ați fost elev!

Doina Dobreanu: Reușita școlară depinde de mulți factori… Ați terminat liceul la Subcetate, mai întâi mama dumneavoastră, apoi cei doi fii ai ei, alegând aceeași variantă și pentru fetele dumneavoastră. Ce v-a determinat să aveți încredere în calitatea școlii de aici?

Petru Cristian Popa: Inexistența unor dezastre naturale care să afecteze grav comunitatea noastră, lipsa ororilor comunismului privind confiscarea proprietăților individuale, apariția liceului în comună datorată unor oameni de toată isprava, capabili să speculeze anumite situații favorabile, dar și să atragă o elită intelectuală care să influențeze benefic gradul de cultură al populației din zonă, mă fac să cred că Dumnezeu a iubit și iubește aceste locuri și pe cei ce le populează.

Liceul din Subcetate a fost și este un element vital în arhitectura localitații noastre, rezultatele obținute în munca la clasă ajutându-ne să motivăm importanța existenței unei asemenea instituții în cadrul zonei. Ca slujitori ai acestui locaș, părinții mei au avut toate motivele să cunoască potențialul acestei instituții și să creadă, pe baza experiențelor anterioare de reușite, că cel mai potrivit loc pentru urmarea cursurilor primare, gimnaziale și liceale pentru mine și fratele meu Lucian este Liceul din Subcetate.

Pe aceleași considerente s-a bazat și hotărârea luată de noi privind locul în care să urmeze cursurile liceale fetele noastre. Rezultatele ulterioare luarii deciziei, inregistrate de fetele noastre, sunt de natură să credem că nu ne-am înșelat.

Dumnezeu răsplătește munca asiduă!

Doina Dobreanu: Din modestie, nu ați vorbit mai mult despre fetele dumneavoastră.: Andra-Diana a terminat anul al treilea la Facultatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș, iar Teodora-Denisa se pregătește ca, la finele liceului, să-i calce pe urme. Felicitări!

Să revenim la părinții dumneavoastră. Este un privilegiu pentru ei acum să vă aibă aproape. Cum au fost ei ca părinți, dascăli și cetățeni?

Petru Cristian Popa: Este un privilegiu ca modelele, valorile pe care vrei să ți le însușești pentru viață să fie într-un contact permanent cu tine, adică în familie. Este un privilegiu ca „rețetele” de viață să îți fie servite de înșiși părinții tăi. Deci, cum pot fi ei caracterizați de cei ce doresc să se confunde în năzuințe, aspirații cu ei decât ca niște modele de părinți dornici să transfere spre proprii copii rodul dragostei lor, rodul muncii lor și toate acestea spre fericirea lor?

Așa se explică sacrificiul lor prin care noi am devenit „scopul”, iar ei „mijloacele”.

Profesor de matematică ȘTEFAN POPA

Învățătoare MARIA POPA, n. COTFAS

Privind statutul de dascăl, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, lansez întrebarea: oare cum poate fi caracterizat un dascăl când amprenta sa a marcat destinul atâtor elevi ajunși între timp profesori universitari cu doctorate în matematică, profesori în învățământul preuniversitar, ingineri, economiști, doctori, profesioniști în realizările dobândite? Mulțumirea, respectul și recunoștința acestora sunt exprimate astfel de unii dintre elevii lor:

“Mi-a rămas bine întipărit în memorie glasul fostei mele învățătoare, glas în care puteai recunoaste reflexia unui suflet bun și curat. Avea o fire sensibilă, răbdătoare și prietenoasă, model de bunătate, seriozitate și devotament. Învățătoarea mea ocupa un loc aparte în sufletele și mințile foștilor săi elevi prin calitățile ei de dascăl și de om” (Artemiza Laczko - Cotfas)

„Pe profesorul Ștefan Popa l-am iubit și îl iubesc ca pe un părinte: m-a iubit și m-a învățat cum să-mi aleg drumul, să-mi placă ceea ce am ales și să-mi placă ceea ce fac. Cred că este tot ceea ce asteaptă o inimă de la învățătorul ei. Domnul l-a condus atât de minunat și îl va binecuvânta în toată viața de aici, și în cea veșnică. Cu dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan Voaideș”

„Pasiunea, intuiția și vocea pătrunzătoare ale profesorului de matematică Popa au despicat în mintea mea orizonturi de cunoaștere și înțelegere, care mi-au fost atât de utile ulterior!” (Dr. Psih. Pavel Mureșan, profesor la Universitatea Toronto)

Doina Dobreanu: Noi, cei din generația mea, chiar și a dumneavoastră, nu prea aveam de ales la terminarea facultății; aveam obligația să începem experimentul didactic la țară și atunci, cel puțin eu, m-am gândit că cel mai bine este să mă întorc acasă. Astăzi tinerii noștri evită să se întoarcă acasă, nu văd nicio perspectivă de afirmare, de dezvoltare. Cu ce gânduri ați venit la Subcetate ca tineri profesori și cum se realizează acestea?

Petru Cristian Popa: Datorită evenimentelor din 1989, promotia mea a beneficiat de avantajele primei repartiții în care oferta de posturi în orașe a întrecut orice așteptare. Avem colegi în municipii, în reședințe de județ, cu precădere în sudul țării. Puteam, deci, să ne apropiem de părinții și rudele Ionelei. Sincer, am momente când regret că nu am făcut acel pas.

Ca orice tânăr, credeam că totul este posibil, că prin muncă și suflet curat vor veni și rezulatele, deci și aprecierea celor din jur. Nu a fost an în care elevii mei să nu se situeze în primii trei la concursurile zonale, indiferent de clasă, pentru ca mai apoi să confirme prin premii și mențiuni la fazele județene, și chiar prin participări la fazele naționale. Nu am avut promoții în care cei mai buni elevi ai clasei să nu se orienteze spre facultăți al căror principal obiect de admitere să fie matematica.

Pentru mine, un simplu, dar sincer „multumesc” ar însemna mai mult decât în cazul altor profesori cu o mie de ore de meditații plătite.

Încă mai aștept! „Dobanda împrumuturilor sufletești trebuie să fie recunoștința”, spunea Nicolae Iorga.

Doina Dobreanu: Poate și rădăcinile v-au chemat la Subcetate… Pe linie maternă, descindeți dintr-o veche familie din Subcetate, a Cotfăsenilor. Cum simțiți relația cu bunicii, cu străbunii?

Petru Cristian Popa: „Strămoși au cei ce nu pot trăi fără dânșii”, spunea N. Iorga.

Sunt bucuros și mândru să vorbesc despre strămoșii mei, bunici, străbunici... oameni cu dragoste pentru cele sfinte, dragoste pentru familie, pământ și neam.

Pe linie paternă, bunicul meu Ioan Popa (Ioan al lui Ștefan a Popii), descindea dintr-o familie de preoți, el însuși ocupand și funcția de primar. Împreună cu bunica, Ileana Popa, au ajuns în mod cinstit să își extindă proprietățile la zeci de hectare de pământ pe care le munceau ei înșiși împreună cu familia.

Apreciați și respectați în perioada interbelică, bunicul participând ca și combatant pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au văzut în situația de a fi catalogați „chiaburi” în regimul comunist și cu averea confiscată, tot rodul muncii lor. Pentru a-și întreține familia, bunicul a fost nevoit să își ascundă identitatea, pierzându-și urma în diferite ferme departe de casă, unde și-a găsit sfârșitul în condiții extrem de suspecte.

„Nu mor strămoșii niciodată,/ Războiul lor în noi și-l poartă/ Căci le e țărâna spulberată/ Dar nu le e dușmănia moartă” (Octavian Goga)

Pe linie maternă, bunicul Petru Cotfas (Petrea Bilborencei sau Bilboranul) se trage dintr-o familie de țărani cu dragoste pentru pământ.

Doina Dobreanu: Supranumele pe care îl purta, Petrea Bilborencei, amintește, după multe decenii, originea străbunicii dumneavoastră din comuna Bilbor.

Petru Cristian Popa: Drama ocupației hortiste l-a determinat să treacă munții, s-a înrolat în armata română, întorcandu-se, la final, cu gradul de sergent.

Tot în acea perioadă extrem de grea pentru toți românii verticali, viața i-a dat lovitură după lovitură. Prin decesul sotiei sale Aurelia (n. Suciu), a rămas cu un copil doar de cateva luni, Ionel, pe care îl lăsa în grija rudelor. Este important de amintit și episodul dureros trăit în perioada de refugiu: primind vestea morții părinților săi, este nevoit să se întoarcă noaptea, pe furiș, asistând din podul grajdului la înmormantarea acestora și înăbușindu-și durerea, furia și necazul pentru a nu fi descoperit.

În amintirea celor care l-au cunoscut, a rămas ca un om harnic, plin de viață, dorit în cadrul comunității, aprig luptător împotriva dezordinii comuniste, lucru ce i-a adus multă suferință. Ca măsură a cinstei și hărniciei sale, a fost numit corator, aducând o contribuție importantă la ridicarea casei parohiale din comună.

Bunicul Petru Cotfas s-a recăsătorit cu Ana Cotfas, din neamul Părhăițenilor, creând o nouă gospodarie, prin multă muncă și sacrificii. Rodul căsniciei lor a fost mama mea, Maria.

Doina Dobreanu: Aminteați de neamul Părhăițenilor... Preocupată de interpretarea numelor, a toponimelor și a supranumelor din Subcetate, de multe ori m-am întrebat despre originea supranumelui Părhaiță. Am făcut analogia lui cu toponimul Părhăuți din județul Suceava, când am citit despre biserica „Duminica Tuturor Sfinților” din acea localitate, o construcție masivă din piatră construită în 1522 pe temelia unei biserici mai vechi, în vremea lui Ștefăniță Vodă, declarată în prezent monument istoric.Se spune despre Cotfăsenii din Subcetate că sunt originari din Moldova... Părhăițean poate însemna provenit din Părhăuți, nu?. Este o ipoteză...

Credeți în chemarea străbunilor?

Petru Cristian Popa: Răspund prin cuvintele lui Ioan Slavici: „Să mergi cât mai des la mormântul străbunilor tăi, să îți amintești însușirile lor covârșitoare și să îți dai silința de a le cultiva în copiii tăi pe cele bune și de a le stârpi pe cele rele”.

Doina Dobreanu: Cum vi se părea satul în vremea copilăriei, cum este în prezent? Ca cetățean al comunei și membru în Consiliul Local, nu vă este indiferent ce se întâmplă aici, vă implicați în activitatea de gospodărire a localității, inițiați și participați la diverse activități de voluntariat, ceea ce implică responsabilitate, dorință de mai bine, de mai frumos. Nu-mi poate fi mie mai bine decât dacă le este mai bine și celordin jur...

Petru Cristian Popa: O copilărie fericită produce amintiri plăcute, zestre pentru întreaga viață. Copilaria mea s-a desfășurat într-un mediu activ, viu, cu oameni relativ tineri ce făceau față atât obligațiilor unui loc de muncă, dar și ale unei gospodării proprii – gospodari de toată isprava! Nu de puține ori l-am auzit pe tata făcand o comparație între zona noastră și zona Moldovei, unde trăise până la repartizarea lui ca profesor de matematică în Subcetate, scoțând în evidență modul mult mai temeinic și închegat al organizării unei gospodării de aici. La fel, profesorul Nicolae Popa avea și el doar cuvinte de admirație pentru locuitorii comunei noastre, când compara hărnicia acestora cu a consătenilor săi din Banat.

În ce mă privește, pot spune cu tărie că sunt mândru că aparțin întrutotul acestor locuri, că ele mă reprezintă și că sunt dator, la rândul meu, să încurajez statornicia, dorința de mai bine a tuturor consătenilor mei, printr-o acțiune conjugată privind mărirea gradului de civilizație, cultură și sănătate.

Sper din tot sufletul ca actuala conjunctură europeană și internațională, prin măsurile de stimulare economică a zonei, să oprească declinul demografic, să dea motive revenirii și fixării celor plecați în acestă comună.

Și un fir de iarbă are rădacina lui!

Doina Dobreanu: Fiecare om, fiecare familie își organizează viața în funcție de niște principii, pe un anumit crez, în aspirația noastră de împlinire. Pe ce se fundamentează acest crez?

Petru Cristian Popa: În ceea ce mă privește, consider că, oriunde ai fi, ești obligat să rămâi, prin ceea ce faci, credincios numelui, limbii și neamului din care faci parte.

Aș adăuga și cuvintele scriitorului Liviu Rebreanu: „Să nădăjduiești mereu a dobândi stima oamenilor și mai ales pe a ta însăți. De aceea, sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic în lumea ta și în lumea din afară. Ca bărbat, să îți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român”

Doina Dobreanu: Vă mulțumesc, Domnule profesor, și fie ca ale dumneavoastră gânduri de mai bine să devină fapte, spre bucuria noastră, a tuturor!