Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina Dobreanu: Doamna Conferențiar şi dragă Doina, întâlnirea cu tine este de fiecare dată o sărbătoare a sufletului. Multe sunt motivele care ne fac să ne simțim atât de aproape, în primul rând comuniunea în idei, bucurii, suferință, iubire, profesiune - poate şi în rugăciune -, apoi anumite amintiri comune, aceeaşi obârşie…
Cum ți-ai descoperit chemarea spre „litere”, cum ai reuşit să rămâi consecventă față de acest impuls lăuntric?
Doina Butiurcă: Draga Doina, indiferent de vârstă, întâlnirea dintre dascăl şi învățăcelul său este întotdeauna o sărbătoare a sufletului. Exisă însă o fundamentală determinare aici: dacă acest învățăcel întâlneşte dascălul potrivit la timpul potrivit. Pentru mine, ai fost un astfel de dascăl şi om pe care Dumnezeu mi-a permis să-l întâlnesc în primii doi ani de liceu şi să-l regăsesc de-atunci, mereu în evoluție, tot aşa cum mi-a permis ca în ultimii doi ani de liceu să mă formez sub îndrumarea unui alt dascăl de vocație, profesorul Nicu Vrabie, de la Colegiul Național „Octavan Goga”, din Miercurea- Ciuc.
De ce Filologie, într-o vreme când societatea românească era excesiv de pragmatică, politizată până în străfundurile ființei şi chiar dincolo de orice formă de conştiință?
Filologia a fost consecința. Totul a pornit de la pasiunea pentru lectură. Lectură, lectură, lectură! Dar mai există ceva: „datul natural” şi/ sau „bagajul spiritual” care ne este permis, cred, fiecăruia dintre noi, la întrupare. Fără acest „permis” de lectură, de călătorie pe pământ, de vocație, de a cunoaşte o formă sau alta de religie nu cred că ar putea exista ceva sau cineva.
Ai fost mult prea generoasă cu mine: harnică la carte am fost, dar numai în unele privințe. Nu am excelat niciodată la ştiințele exacte, nici ambiția notelor mari nu țin minte să mă fi preocupat în adolescența mea. Singura mea pasiune a fost lectura.
Doina Dobreanu: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Iaşiul, cu Universitatea ieşeană?
Doina Butiurcă: Mi-ai pus o întrebare delicată. Pentru tânăra care eram atunci, plecată de pe Filpea, un sat modest de munte (lipsit de privilegiile civilizației care îi răsfață astăzi, pe tinerii noştri – televizor, lectura on-linea etc.), Iaşiul a însemnat bucuria întâlnirii cu un mare centru de cultură şi tradiţie. A însemnat privilegiul de a studia, de a sta în sălile de bibliotecă. Generația mea (prof. univ. dr. Constantin Dram, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dr. Sabina Fânaru, Universitatea din Suceava, Mirel Cană, romancier şi poet etc.) şi-a făcut veacul, la modul propriu, în Amfiteatrele Universității, în sălile de lectură, fie că mă gândesc la Biblioteca „Gh. Asachi”, de la Palatul Culturii din Iaşi, la Biblioteca „Mihai Eminescu” sau la primitoarele săli de lectură ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Asta, în primul rând. În al doilea rând, judecând lucrurile cu luciditatea şi detaşarea omului matur, cred că întâlnirea cu Univesitatea ieşeană a însemnat începutul unei perioade de responsabilitate asumată - față de formarea mea ca om şi intelectual, față de familia mea ş.c.l. Este o responsabilitate în fața căreia, recunosc, dau şi astăzi socoteală, după 30 de ani! A urma studiile universitare nu este o stare de moment, o tranziție între un stadiu de pregătire şi altul. Nu este o problemă de statut social, de diplomă. Diploma în sine nu are vreo rațiune dacă nu este susținută prin valoarea umană. A urma studiile universitare nu este un moft! Este pur şi simplu o problemă de mare responsabilitate umană şi de muncă.
Doina Dobreanu: Curios, la absolvire, ai ales să te întorci aproape de casă. Am devenit colege…
Doina Butiurcă: Da, aşa este, „am ales” să vin aproape de casă. Problema lui „a alege” este deosebit de complicată, este un fel de fir al Ariadnei. Niciodată nu ştim unde să-i căutăm capătul. Nu ştiu sigur dacă eu am făcut alegerea sau există „ceva” mai presus de voința noastră.
În ceea ce priveşte implicarea învăţăcelului în procesul de învăţare, aceasta se produce indiferent dacă vorbim de învăţământul gimnazial, liceal sau universitar. Mi-a fost dat să am elevi de aleasă vocaţie în gimnaziu, în liceu, tot aşa cum există studenţi străluciţi la Universitate.
Doina Dobreanu: Activitatea dumneavoastră didactică este dublată de cea ştiinţifică. Aţi publicat cărţi, studii, aţi participat la conferinţe, la sesiuni naţionale şi internaţionale, aţi coordonat examene de licenţă. Cu modestia care vă caracterizează, ştiu că vă este greu să vorbţi despre dumneavoastră, dar ne-ar face plăcere să cunoaştem câteva aspecte din activitatea dumneavoastră de cercetare.
Doina Butiurcă: Conferinţele, Simpozioanele, cărţile pe care le publici ş.c.l. sunt parte integrantă a activităţii de cercetare academică. Nu poţi altfel să profesezi într-o Universitate. Recunosc, este şi multă pasiune în a face cercetare. Mă preocupă domeniile interdisciplinare ale ştiinţelor limbii, antropologia lingvistică, terminologia, problema sacrului. Teza mea de doctorat a fost „Simboluri religioase în opera lui Liviu Rebreanu” (2005). „Introducere la estetica sacrului” (2008) este o altă carte, urmată de volumul „Sensuri ale libertăţii religioase în opera epică” (2011). Tot în 2011 a apărut la Paris un volum pe teme de antropologie „The concceptual metaphor and the cultural substrate (Etudes d’anthropologie linguistique et terminologie)”. Lucrăm în colaborare cu colegii noştri de la Institutul de Terminologie din Chişinău, de la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, de la Universitatea Sapienţia la un Dicţionar plurilingv, în şase limbi.Tot în colectiv lucrăm, în cadrul Realiter, la un dicţionar panlatin de termeni medicali, în colaborare cu universitari din Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Brazilia, Mexic etc. De curând a aparut la Quebec „Vocabulaire panlatin des pneumopathies professionnelles”, un dictionar plurilingv în care am coordonat/ elaborat, în colaborare cu lingvişti şi terminologi de la Universitatea din Bucureşti, terminologia pentru limba română. A fost unul dintre proiectele internaţionale canadiene din cadrul Realiter, la care am avut bucuria să colaborez. Activitatea la Universitate înseamnă muncă asiduă, implicare aşa încât uneori îţi dai seama că viaţa ta este absorbită de problemele muncii tale. Şi totuşi, există şi un dram de bucurie în toate acestea, prin posibilitatea de a cunoaşte valorile culturale şi religioase ale altor popoare. De curând, membrii Realiter ne-am reîntâlnit la Universitatea Catolică din Milano. „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci din Biserica Santa Maria delle Grazie, Domul din Milano, cu spiralele lui gotice, cu cele 3500 de statui sunt valori religioase şi culturale de o frumuseţe tulburătoare. Vin apoi Pinacoteca di Brera, Muzeul Teatrului La Scala, elegantul mall de shoping de la Galeria Vittorio Emanuele II şi, ceva mai departe de centrul oraşului, Castelul Sforzesco. Am participat la Congresul de Neologie organizat de Universitatea Pompeu Fabra şi Institutul Catalan de Terminologie din Barcelona, la Ziua Realiter, organizată de Universitatea Algarve din Faro, o localitate la o distanţă de patru ore de mers cu trenul, de la Lisabona. Foarte aproape de Oceanul Atlantic. În 2013 ne vom întâlni la Ziua Realiter, organizată de Universitatea Sorbona din Paris. Prin programele europene Erasmus studenţii şi cadrele universitare pot colabora cu colegii din celelalte Universităţi din Europa. Există apoi şi alte sensuri, obiective, ale muncii de cercetare: cum ai putea să-i înveţi pe alţii, dacă tu nu „te înveţi” pe tine însuţi, dacă nu te autoinstruieşti, sub o formă sau alta? Cum ar putea alţii să înţeleagă un lucru, dacă nu l-ai înţeles tu însuţi mai întâi? Aveam un profesor la Universitate care ne preda Kant şi susţinea de câte ori se ivea „prilejul” că nu a înţeles niciodată filozofia lui Kant. Comentariile sunt de prisos. Indiferent de domeniul de preocupări, este bine făcut numai acel lucru pe care l-am trecut prin filtrul minţii şi al sufletului nostru. La fiecare două secunde, în lume apare o inovaţie. Ai datoria ca om care formezi formatori, să ţii pasul cu această dinamică halucinantă uneori, a noului din propriul tău domeniu de cercetare. În activitatea la catedră sau în spaţiul ştiinţei nu putem mima cultura, informaţia - cu atât mai puţin. Nu putem substitui o carte cu o parabolă, în faţa studenţilor noştri şi a mediului academic.
Doina Dobreanu: Decesul tatălui dumneavoastră a fost o mare pierdere. Ce a însemnat şi ce mai înseamnă el pentru dumneavoastră?
PĂRINȚII
Când eram copii, nu scăpa nici o ocazie
să trezească în sufletele noastre curiozitatea de a cunoaşte, de a gândi, de a
visa la „aici”, „acum” şi la „dincolo” de noi. „Medita” privind la dealul din
faţa casei (dar numai când eram de faţă eu şi fratele meu): „Oare dacă am lega
două nuiele mari, am putea atinge cu ele norii?”, „Oare ce-o fi dincolo de
vârful dealului?” Uneori ne grăbeam să-i răspundem: „E un alt deal!”/ „E Gura
Părăului”/ „E Părăul Călnaciului”/ „E fâneaţa dintre drumuri a bunicului” şi-atunci
făcea cu degetul spre cel care a îndrăznit să vorbească fără a gândi şi spunea
cu o undă de supărare: „Ei! Fii cult, copilule”. Mamei îi spunea: „Fii cultă,
Mărie”. Era vorba lui, prin care s-a luptat toată viaţa să deschidă „o uşă”
spre conştiinţă. Cei care l-au cunoscut şi-o amintesc cu siguranţă. Niciodată
nu ştim unde şi când are influenţă în viaţa unui om „modelul”, „învăţătura” pe
care o „primeşte” în copilărie. Este ca şi informaţia genetică. Ne făureşte, ne
conduce, ne mistuie, creează... În acest punct nu încape nici o formă de
idealism! Este un alt fel de matrice „dată” de părinţi, pe lângă aceea venită
prin ADN-ul nostru, dinspre „Adam şi Eva”, la întrupare. Nu crezi că între
legea atracţiei universale din fizică şi biblicul „Toate
câte cereţi... le veţi avea!” (Marcu 11, 24) funcţionează acelaşi principiu al
puterii atracţiei”? Sigur, căile sunt diferite. Acesta este unul dintre
motivele pentru care omul ar trebui să aibă acea pioşenie a Sfinţilor Părinţi
creştini, faţă de cuvântul şi de gândul său. Fiindcă acestea sunt fundamentele
oricărei vieţi!
FRAȚII
PRIETENELE
Doina Butiurcă: Lumea nu-i cum vrem noi să fie! Unde ar mai încăpea atunci, Voinţa lui Dumnezeu? La fel şi cu legătura dintre generaţii. Cred că „balanţa” nu este doar o metaforă a culturii umane. Este un principiu divin. Mama a purtat multă grijă mamei sale. Noi, bunicul, tata şi copiii, am ajutat-o mult în nevoinţa dumneaei. Eu a trebuit să port o altfel de grijă, a familiei mele.
Mama a fost deosebită. Cânta minunat, iubea frumosul. Citea duminicile şi în sărbători, poezie. Avea o adevărată slăbiciune pentru idilele lui George Coşbuc. Era pricepută la tot ce ţine de tradiţie, mereu în competiţie cu ea însăşi... cu Lumea! Copii fiind, ne ducea duminica şi de sărbători la Biserica din Subcetate. Era aşa o sărbătoare a sufletului, duminica! Şi ca să vadă dacă am fost atenţi la Sfânta Liturghie, nu uita să ne întrebe (indiferent dacă eram la secerat, la adunatul fânului, la prăşit) ce Evanghelie s-a citit şi ce am învăţat noi, din cuvântul Domnului. Crezi că o potriveam des? Ziceam Marcu, dar se citise Luca, ziceam Ioan, dar se citise din Apostoli şi... tot aşa, până ce am mai crescut şi am deprins lecţia. De-ar fi viaţa omului tot o zi de duminică!
Costumele naţionale le lucra cu mâna ei; de Sfintele Paşti - o fustă sau o cămaşă nouă! Aşa trebuie de sărbători – zicea - „haină nouă”.
Însemnările pe care mama le-a lăsat au sinceritatea omenescului din noi. Singurătatea ne învaţă să înţelegem şi să ascultăm... fie şi numai glasul naturii. Iată ce scria:
„Îi greu să fii singur. Stau la geam şi privesc la vântul care bate uneori, zburdalnic printre brazii din faţa casei, la sălciile de lângă râu şi la drumul şerpuit şi îmbătrânit de ani. Mă uit la carele care trec cu greu pe drumul mlăştinos, greu de umblat pentru orice călător. Ziua ies afară cu micile treburi. În casă mă cert cu cele două pisici, dar le iert căci cu ele mă mai mângâi. Tristeţea sufletului nu am cui s-o spun. În nopţile lungi de iarnă, în singurătatea celor patru pereţi ascult ticăitul ceasului şi şuierul vântului, ascult apa râului curgând mereu la vale, ducând gândul meu de o viaţă foarte departe... departe. Dar nu ştiu până unde...” („Singurătate”)
Singurătatea a fost pentru mama o lecţie a evocării unei alte dimensiuni a satului - dacă vrei. Iată ce scria în alt loc:
„În zilele de vară, frumoase, cu soare, în nopţile întunecate, friguroase şi lungi, de iarnă, îmi amintesc de copilărie, care a fost foarte frumoasă: sus, pe deal, unde am văzut prima dată ochii părinţilor, lumina zilei, pomii înfloriţi şi iarba cu roua strălucind în razele soarelui de dimineaţă! A trecut copilăria, a venit adolescenţa... şi mai frumoasă. Îmi amintesc de horele din sat, care se ţineau în fiecare duminică, de doinele care se cântau ziua la secerat. Seara cântau văile şi dealurile! Răsuna întreg universul. Acum... pădurile au rămas câmpii, pe delniţe cresc mărăcini... tinerii noştri pleacă în alte ţări. Vai de tine, ţară bogată, cu oameni săraci!” („Amintiri”)
Multe sunt versurile pe care le-am găsit în caietul cu amintiri al mamei. Am selectat câteva:
„Maicuţa când m-a făcut/ A plouat şi-a bătut vânt/ Să trăiesc tot cu urât/ A fost nor şi-a căzut nea/ Să trăiesc tot singurea./ Codrii au fost ruginii,/ Eu trăiesc tot în pustii./ Copiii s-au depărtat” [...] (2005, Fără titlu); „Am pierdut pe Domnul/ Şi-acum plâng amar,/ O, vă rog să-mi spuneţi/ Cum să-l aflu iar./ [...] N-am vegheat cu grijă,/ Nu l-am preţuit,/ L-am pierdut pe Domnul...” („Am pierdut pe Domnul”); „Suitu-m-am sus, pe deal,/ Am trăit mare amar!/ Că unde-am copilărit/ Nimica n-am mai găsit.// Nu-i nici casă, nici poiată/ N-am nici mamă, n-am nici tată./ Nu-i nici grădina cu flori/ N-am nici fraţi, n-am nici surori// Liliacul s-a uscat/ Vecinii toţi au plecat/ Unii-s duşi în veşnicie,/ Fie-le ţărna tămâie!” (2005).
Singurătatea ne învaţă să ne apropiem de Dumnezeu. Scria mama: „O, măreşte-n noi credinţa/ Dragostea şi pocăinţa,/ Dă-ne calea mântuirii/ Şi nădejdea fericirii” (Priceasnă); „Mărie, dulce fecioară,/ Gândul meu la tine zboară,/ Ruga mea la tine pleacă./ Să-mi fii Maică îndurată.”(„Priceasnă”); „Când am legătură vie/ Cu cereasca-mpărăţie/ Traiul meu este uşor/ Ca al păsării în zbor.”
Şi mai scria aşa: „Sui-m-aş în munţi de piatră/ Să-mi cat mamă, să-mi cat tată./ Sui-m-aş în munţi cu flori/ Să-mi cat fraţi, să-mi cat surori./ Să-l cat pe-al meu soţior,/ Şi-o copilă tinerea,/ Care-mi rupe inima./ Cu toţii îmi zac sub glie/ Şi-a mea inimă-i pustie!”(„Amintiri”)
Doina Dobreanu: Să ne întoarcem la casa părintească din satul Filpea, la amintirile copilăriei dumneavoastră! M-a emoţionat mărtutisirea pe care mi-aţi făcut-o în urmă cu ceva timp, când v-am cerut nişte obiecte vechi pentru colecţia mea, „Casa cu amintiri”: „Cămaşa bunicii mele dinspre mamă, pe care am promis-o...!!!! Este foarte interesant un lucru: mi-am dat seama ca încă nu sunt pregatită să mă despart de ea. O adoram în copilarie, îmi părea că frumuseţea ei vine dintr-o altă lume... stăteam ore în şir cu ochii larg deschişi în lada de zestre a bunicii mele.... care mirosea a naftalină şi a busuioc. La 50 de ani, când m-am întâlnit iarăşi cu acel trecut al copilariei... mi s-a întamplat la fel, culorile le-am găsit la fel de vii, amintirile la fel frumoase, bucuria unui univers de lumină... nemăsurată, rugăciunile, poveştile despre Genoveva de Brabant pe care mi le citea bunica... la fel de fascinante. Îmi dau seama că pentru a ne despărţi de trecut nu trebuie să privim înapoi cu ochii inimii”.
Doina Butiurcă: Cred în rolul bunicilor în formarea unui copil. Bunicii au acea pioşenie a copiilor, de care nepoţii au atâta nevoie! Bunica m-a învăţat să îmi fac cruce, să mă rog... De la bunica am învăţat să scriu şi să citesc. Dar... mai mult decât toate, ascultam „poveştile” pe care mi le citea din cărtile ei vechi - despre pruncul Iisus, despre Genoveva de Brabant ş.c.l. Tot bunica m-a învăţat să gătesc, aşa ca la Subcetate. Mă urcam pe un scaunel ca să pot ajunge la ceaun sau la oala care stătea să fiarbă, pe sobă. Apoi, dacă era vară, dimineaţa şi la prânz duceam mâncarea la câmp, unde lucra bunicul. Când terminam cu toate „trebşoarele” astea puteam să cuprind cu sufletul, din târnaţul casei, depărtările, cu dealuri lin crestate sub un cer înalt! Pogora atâta pace şi bucurie din Înălţimi, atunci! Prin luna mai înflorea liliacul. Avea bunica două tulpini mari de liliac, unul alb şi altul mov, la colţurile casei, sub care primăvara creşteau tufe de iris şi lăcrimioare. Nici acum nu mi-a trecut dorul de ciorchinii aceia de liliac. Ca să nu-ţi povestesc despre iernile de-atunci, cu ziduri de nămeţi cât casa, cu sloiuri groase de gheaţă, care se formau la streşini, de Crăciun.
Doina Dobreanu: Aţi avut doi copii...
Doina Butiurcă: Da.... Pe Diana am pierdut-o într-un accident rutier. Era studentă în primul an, la Filologie. Vlad, băiatul nostru este medic rezident la Spitalul universitar din Târgu-Mureş.
Doina Dobreanu: Ceea ce cred că mai ştiu despre dumneavoastră este statornicia în credinţa creştină, fervoarea cu care Îl căutaţi pe Dumnezeu, lumina, liniştea interioară venită din împăcarea cu sinele şi cu lumea, pe care le primeniţi cu ocazia fiecărei participări la Sfânta Liturghie…
Doina Butiurcă: Cum crezi că un creştin ar putea trăi departe de Sfânta Liturghie, de Hristos cel Viu? Câtă binecuvântare e să te rogi cu Sfinţii Părinţi, cu fraţii şi surorile întru Iisus pentru cei dragi, să te întâlneşti cu cei plecaţi prin rugăciune, să te înnoieşti cu Sfântul Duh şi să te întăreşti cu Sfintele Taine!
Doina Dobreanu: Cu toate că timpul vă este bine drămuit, nu vi se pare a-l risipi participând la câte un pelerinaj în locurile sfinte. Care sunt acele mănăstiri care vă recheamă? De ce?
Doina Butiurcă: O Mănăstire este o mărturie despre credinţa unui neam, vorbeşte despre cultura lui, despre istoria lui. Orice pelerinaj este o binecuvântare. Te întorci de la Sfânta Liturghie şi de la Sfintele Mănăstiri alt om. Merg des cu un grup de credincioase la mănăstirea Râmeţ, una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Transilvania. Când vezi atâta armonie între arhitectura unui monument hunedorean de secolele XIII-XIV, sălbăticia locurilor şi sfinţenia din sufletele celor 70 de maici, în frunte cu stareţa Ierusalima, nu poţi să nu accepţi că acolo este mâna lui Dumnezeu. Sfânta Icoană a Maicii Domnului, Pantanassa, o reproducere după un original de la Muntele Athos, ca şi Sfintele Moaşte sunt balsamul multor vindecări miraculoase. Mergem apoi la un alt lăcaş de aleasă spiritualiate, de al cărui nume se leagă existenţa Sfântului Ioan de la Prislop şi a celui de-al treilea ctitor al Mănăstirii, ieromonahul Arsenie Boca. Mănăstirea Prislop! Aici este mormântul părintelui Arsenie – „Sfântul neîncoronat al Ardealului”. E atâta pace în tot şi în toate la Prislop, în orele lungi de aşteptare, în spaţiul de o frumuseţe ireală, în sentimentul unei prezenţe binefăcătoare! „Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului” obişnuia să spună Sfântul Părinte Arsenie, când lumea va veni din ce în ce mai mult spre el, „dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu”. Poarta şi altarul sculptate de mâinile părintelui, clopotniţa, icoanele pictate par să vină din alte vremuri. Să nu mai vorbim despre Mănăstirea Dumbrava, despre Sfinţii Martiri de la Aiud. La Mănăstirea Bic, din Şimleul Silvaniei, pe lângă care se află un orfelinat şi un azil de bătrâni ar trebui să meargă des creştinul, ca măcar o dată în an să îmbrace un copil, un bătrân, să hrănească unul dintre cele peste 90 de suflete. Nu crezi că pruncii şi/ sau elevii noştri s-ar zidi mai mult duhovniceşte, dacă în fiecare an, o singură dată măcar /i-am duce în scopuri de rugă şi binefacere, într-o astfel de Mănăstire? Căci una este experienţa indirectă în educaţia unui tânăr şi alta experienţa trăită. Aici vieţuieşte Maica Marina, stareţa Mănăstirii, mărturisitoare a minunilor săvârşite de părintele Arsenie Boca. Mergem apoi la Mănăstirile din blânda şi buna noastră Moldovă, dar dintre toate mă voi opri la două: Mănăstirea Hadâmbu şi Manastirea Vlădiceni, din judetul Iaşi. Vlădiceni este o mănăstire de călugări, monumentală prin arhitectură şi stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV-lea. Este construită la poalele unui deal împădurit, din „Poiana Vlădicăi”. Aici, spun cronicile, că ar fi întâmpinat Alexandru cel Bun moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea de Scaun a Sucevei, în 1415. Există şi un alt motiv pentru care creştinii se întorc în acest lăcaş. Nu ieşi din curtea Mănăstirii, fără să fi primit binecuvântarea şi învăţătura de suflet de la părintele Calistrat sau de la alt călugăr, o carte de Rugaciuni, un CD cu alt cuvânt de învăţătură. Există aici o formă unică de pedagogie creştină - în „dialogul” dintre preot şi pelerini, cum în rare Mănăstiri româneşti îţi este dat să întâlneşti. La Mănăstirea Hadâmbu te aşteaptă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, din care izvorăşte mir, te aşteaptă ruga de la miezul nopţii, Acatistul şi Sfânta Liturghie de Dumincă. Hadâmbu este un fel de Mănăstire-Cetate, care ţâşneşte spre Cer, monumentală, graţioasă, unică. Mergem apoi, la Mănăstirile Bucium şi la Sâmbăta de Sus, fiecare unică, fiecare primitoare în felul ei.
Doina Dobreanu: Credeţi că apropierea de Dumnezeu este intrinsecă fiinţei noastre sau e determinată de nişte experienţe personale, de nişte situaţii limită prin care trecem fiecare?
Doina Butiurcă: Este informaţia subtilă cu care venim pe lume. Numai că ajunşi în acest spaţiu greu de determinări amânăm /suntem obligaţi să amânăm/ sau nu ne este permis o vreme să ne apropiem de Dumnezeu. Numai Tatăl ştie rostul! Totul are o noimă. În toţi anii de învăţătură am avut acelaşi flash, când era vorba de motivele biblice din literatură: „Şi încă nu am citit Biblia”. Citim paragrafe, pagini sau capitole etc. din Sfânta Carte, pentru comparaţie, ca o curiozitate intelectuală. Drumul spre Dumnezeu nu este pavat cu speculaţii ale minţii noastre, tot aşa cum nu poate fi presărat numai cu trăiri sărăcite de înţelegerea sensurilor profunde. Apropierea de Dumnezeu este o luptă susţinută, cu tine însuţi, cu Ceilalţi etc.
Paris,
2008
CINEO -
Barcelona, 2008
Milano, 2009
Realiter - Portugalia, 2010
💖💛💙
Mulțumiri pentru susținerea proiectelor inițiate și realizate de Asociația Culturală Dobreanu, de Primăria și Liceul Miron Cristea din Subcetate:
💥💥💥
200 de ani de la apariția 𝑳𝒆𝒙𝒊𝒄𝒐𝒏𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑩𝒖𝒅𝒂, sărbătoriți în prezența președintelui Academiei Române, 𝐚𝐜𝐚𝐝. 𝐈𝐨𝐚𝐧-𝐀𝐮𝐫𝐞𝐥 𝐏𝐨𝐩 (octombrie 2025).
Elaborat de Școala Ardeleană și apărut în 1825, 𝑳𝒆𝒙𝒊𝒄𝒐𝒏𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑩𝒖𝒅𝒂 este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, expus acum în premieră la Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș.
.JPG)
