In honorem, IOAN ȚIFREA (n.1949, Subcetate), profesor de matematică în Zalău

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, vol. 2, 2014, 

Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

    Doina Dobreanu: Încep convorbirea cu dumneavoastră, domnule profesor, cu un citat din Ion Creangă :„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul(…)! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari, în zilele geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!”

    Cred că toți cei care am copilărit la țară ne regăsim în cuvintele lui Ion Creangă și ne amintim cu nostalgie de acea perioadă a bucuriei și a lipsei oricărei griji. Amintindu-ne cu drag anii copilăriei, nu poți să nu exclami: „Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată (…), și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!”

    Mă bucur să aflu că, deși v-ați stabilit de mulți ani în Zalău, în fiecare vacanță de vară petreceți măcar o săptămână la Subcetate. Ce amintiri retrăiți în satul natal?

    Ioan Țifrea: Ne-am stabilit în Zalău începând cu 1 septembrie 1975, când am reușit să ne fixăm, atât soția, cât și eu, cu postul în acest oraș de la poalele Meseșului.

Profesorii Ioan și Viuca Țifrea

Ca urmare a sarcinilor de serviciu și a depărtării de locurile natale, vizitele la Subcetate s-au mai rărit. Cu toate acestea, până au trăit părinții, veneam la ei măcar de două sau trei ori pe an. Acum, când ei nu mai sunt, venim de obicei vara, când ne vizităm toate rudele pe care le mai avem, prietenii, vecinii și nu uit niciodată să trec pe la toate locurile pe care le frecventam când eram copil și care-mi sunt atât de dragi.

    Fiecare revenire la Subcetate este cu emoții, cu nostalgia trecutului, dar și un bun prilej de a-mi aminti de vremurile de demult, de cei dragi, cu care am petrecut atâtea clipe frumoase și plăcute.

    Îmi aduc cu drag aminte de serile de dans pe care le organizam la școală, de brigăzile artistice și serbările școlare care se țineau la Căminul Cultural. Erau deosebite și toți le așteptam cu atâta interes, aceaste fiind singurele activități distractiv-educative la care luam parte majoritatea elevilor școlii. Pe timp de toamnă târzie sau iarna, în zilele de sărbătoare, ne întâlneam mai mulți colegi la câte unul din noi, unde organizam diferite jocuri sau ne făceam temele împreună. Aș aminti prietenia deosebită și frumoasă cu Emil Pop, astăzi preot, cu Nicu Urzică și Radu-Aurel Criț, cu care am fost colegi începând din clasa I și până la terminarea liceului, dar și cu Traian Pașcu, coleg cu noi până în clasa a VII-a. Și acum, de câte ori ne întâlnim sau ne sunăm la telefon, mai rememorăm amintiri din vremurile de atunci.

    Doina Dobreanu: Cine au fost părinții dvs. și cum este icoana lor pe care o purtați în minte și în suflet?

    Ioan Țifrea: Părinții mei au fost Nicolae și Ileana Țifrea de pe Podirei (Subcetate), oameni modești, cinstiți și harnici. Trăiau în bună armonie cu toți vecinii, erau săritori pentru a-i ajuta oricând pe cei care aveau nevoie și se bucurau de mult respect din partea tuturor.

    Tata era un om foarte priceput în toate. Se pricepea foarte bine la treburi de mecanică, dar și la tâmplărie și agricultură. De când l-am știut, a deținut batoză de treierat și tractor, pe care le întreținea și repara împreună cu vecinul nostru, Vasile Suciu. În timpul iernii se ocupa de tâmplărie. Confecționa războaie de țesut, care, sănii și alte unelte de care era nevoie într-o gospodărie țărănească. Nouă, copiilor, ne cerea un singur lucru: dacă tot mergem la școală să învățăm pentru a avea o viață mai ușoară ca a lui.

    Mama a fost o țărancă vrednică și s-a ocupat de treburile din gospodăria proprie. Era foarte pricepută la matematică; cred că pe ea am moștenit-o toți din acest punct de vedere. Îi plăcea foarte mult și să citească. Nu-i scăpa din atenție orice carte pe care o împrumutam de la bibliotecă. A fost cea care ne-a ajutat pe fiecare copil al ei la lecții, până la nivelul la care a putut și s-a priceput și asta nu a fost puțin lucru, mai ales că știa să rezolve foarte biene probleme de aritmetică și chiar de algebră. Apoi, lua cărțile de istorie, geografie, biologie, citea lecțiile, după care ne punea întrebări, să vadă cum ne-am învățat. Era deosebit de bună cu noi, rareori ne certa dacă făceam cine știe ce năzbâtie, și ne ajuta pe fiecare, încurajându-ne că putem mai mult și să nu ne lăsăm mai prejos decât alții. După ce fiecare ne-am realizat în viață, părinții erau foarte bucuroși că am reușit să ne facem un rost mai bun decât l-au avut ei și ne așteptau cu mult drag să venim acasă.

    Doina Dobreanu: Ați crescut într-o familie tradițională frumoasă, unită, fiind primul născut între cei patru copii ai părinților. Ce valori esențiale ați învățat de la părinți, care s-au dovedit a fi necesare în formarea și devenirea dvs.?

    Ioan Țifrea: Atât tata, cât și mama, erau niște oameni foarte sufletiști. Erau în stare să-și lase treaba lor și să-și ajute vecinii și prietenii, la nevoie. Nu o dată ne-au spus că numai respectând pe alții vom fi și noi respectați, să-i ajutăm pe cei care au nevoie de sprijinul nostru, pentru ca la nevoie să ne bucurăm și noi de ajutorul lor. De asemenea, tot în familie am învățat, prin exemplul părinților, să ne respectăm cu sfințenie cuvântul dat, și, ca urmare, atunci când promiteam sau ne angajam la o treabă, nu ne lăsam până nu o rezolvam; am învățat să fim buni creștini, să fim drepți, nepărtinitori. Aceste principii de viață, și altele, la fel de importante, le-am considerat definitorii în activitatea mea didactică, implicit în relația cu copiii, respectiv să nu fiu părtinitor, ci drept, să-l respect pe fiecare, să-mi respect cuvântul dat, să ajut atât cât este posibil.

    Doina Dobreanu: Faptul că v-ați născut într-o familie de țărani, că ați copilărit la țară și că v-ați format într-un liceu rural, cel din Subcetate, nu cred să fi fost obstacole în devenirea dvs. Ce ați primit în școala din Subcetate?

    Ioan Țifrea: Pentru mine, școala urmată în comuna natală, Subcetate, a fost de foarte mare ajutor. Dacă nu aveam liceul în comună, nu sunt sigur că-l puteam face, eventual la cursuri serale sau fără frecvență. La terminarea cursurilor școlii generale de șapte ani, aveam de gând să urmez o școală profesională, dar am renunțat pe moment, gândindu-mă că pot face liceul de acasă. Cum Liceul din Subcetate era încadrat la vremea respectivă cu profesori deosebit de bine pregătiți, majoritatea tineri, foarte inimoși și cu dragoste pentru profesia aleasă, la terminarea primului an de liceu eram deja hotărât să merg până la capăt, abandonând ideea de a urma școala profesională. La matematică am avut parte de profesori deosebiți: pe domnul profesor Gheorghe Cotfas, în clasele a VII-a și a VIII-a, pe domnul profesor Adrian Șuteu, în clasa a IX-a și pe domnul profesor Ștefan Popa, în clasele a X-a și a XI-a. Eram în clasa a X-a când m-am orientat spre matematică și iată că au trecut deja 44 de ani de când sunt profesor de matematică! Îmi amintesc cu drag de orele ținute de domnul profesor Popa, impecabil pregătite, la care totul era clar și foarte bine argumentat, inclusiv notarea, dreaptă și nepărtinitoare, cel puțin din punctul meu de vedere. Probabil își spunea cuvântul și vârsta mea, vedeam cu alți ochi matematica decât în clasele precedente. De asemenea, pregătirea pe care am primit-o în Liceul din Subcetate m-a ajutat să trec cu bine examenul de bacalaureat și admiterea în facultate.

Întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea Liceului din Subcetate:

https://revistalyceum.blogspot.com/2017/06/intalnire-de-50-de-ani-la-liceul.html

    DD: Toți frații ați avut înclinații spre științele exacte. Dumneavoastră și sora Livia ați ales să fiți profesori de matematică și ați predat în Zalău. Sunteți căsătorit cu o profesoară de matematică, doamna Viuca Țifrea. Ați colaborat, v-ați completat, v-ați stimulat reciproc, v-ați armonizat, în plan familial și profesional. Vorbiți-ne despre această colaborare fericită cu soția și cu sora dvs.

    Ioan Țifrea: Da, așa este. Toți cei patru frați am avut înclinații spre științele exacte. Sora mea, Livia Covrig, a terminat liceul tot la Subcetate, a absolvit apoi Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu Mureș, Facultatea de matematică – fizică, a continuat la fără frecvență și a absolvit Facultatea de matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Fratele Vasile, tot cu înclinații la matematică, a urmat după liceu Școala de poliție, iar sora Mărioara, mezina, a absolvit Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității clujene. Cu Livia și cu soția mea Viuca, care este tot profesoară de matematică, am avut o colaborare deosebită pe tot parcursul carierei didactice. Împreună am reușit să adunăm și să selectăm materialele pentru mai multe culegeri de matematică, în special pentru cercurile de elevi și pentru grupele de excelență care au fost constituite, într-un timp, la nivel de județ. Amintesc, în acest sens, culegerile: „Probleme rezolvate din manualul de clasa a VI-a și a VII-a, propuse pentru pregătirea olimpiadelor și concursurilor școlare”, „Teme pentru cercurile de elevi la clasa a VI-a”, „Teme pentru cercurile de elevi la clasa a VII-a” și alte materiale cu caracter metodic. Cu Livia nu am fost colegi la aceeași școală, dar ne întâlneam la toate activitățile metodice organizate la nivel de județ. Ea a venit în Zalău în 1977 și în 1979 s-a titularizat, prin concurs, la Școala Gimnazială „Gheorghe Lazăr”. Oricând găseam câte o problemă mai deosebită, o discutam împreună și nu o abandonam până nu găseam cea mai elegantă rezolvare. Livia avea predilecție pentru problemele de geometrie. Păcat că ne-a părăsit atât de repede!

    Doina Dobreanu: Dumnezeu să o odihnească în pace!...

    Crescut într-o astfel de atmosferă, alături de asemenea modele, era firesc ca fiul dumneavoastră Ionel Țifrea să nu-și dorească altceva decât să devină profesor... Am găsit de curând pe internet o confesiune a fiului dvs., fizicianul român Ionel Țifrea, publicată de „Magazinul sălăjean”, în 2008, în articolul „Ionel Țifrea, de la Zalău la California State University, Fullerton”:

    „În 1989 am terminat Liceul de Matematică Fizică din Zalău și am fost admis la Facultatea de Fizică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A urmat stagiul militar în timpul revoluției din ’89. În toamna anului 1990 am început studiile universitare. Speram ca la terminarea facultății să mă întorc la liceul care m-a format la Zalău, ca profesor de fizică. (…)

    În anul doi de studiu am avut șansa să întâlnesc un profesor care mi-a schimbat complet idealurile și care mi-a influențat viitorul într-un mod decisiv. Pe scurt, am început să lucrez în cercetare, într-un domeniu foarte competitiv al fizicii teoretice. Următorul an a fost dificil din cauza lipsei de rezultate concrete. Munca de cercetare pentru un student înseamnă, în primul rând, documentare: pe lângă cursurile normale, trebuie să asimilezi tehnici noi de calcul, să studiezi fenomene fizice complexe, cu alte cuvinte, să investești foarte mult timp într-o muncă titanică. După aproximativ un an, un an și jumătate, au venit și primele rezultate: o lucrare publicată în revista americana Journal of Superconductivity. La sfarșitul anului IV, Universitatea din Cluj are acces pentru prima data la bursele de studii europene. Am participat la un concurs intern și, ca urmare, anul urmator am avut șansa să studiez la una dintre cele mai vechi universități europene: Universitatea din Groningen, Olanda.

    În timpul stagiului din Olanda am avut prilejul să cunosc o lume complet diferită, în care munca și efortul erau pe deplin apreciate. Cu toate acestea, am refuzat oferta de a continua cu un doctorat în Olanda și m-am întors la Cluj. A urmat un an de masterat în Fizica Teoretică, an în care am progresat foarte mult în cercetare.

    În octombrie 1996 m-am înscris la doctorat. Am reușit să termin doctoratul într-un timp relativ scurt (doi ani), cu un număr de 17 lucrări științifice publicate în reviste internaționale din Statele Unite ale Americii și Europa. Satisfacția a fost cu atât mai mare cu cât din Comisia de Acordare a titlului de doctorat au făcut parte doi profesori din afara României, recunoscuți pe plan internațional pentru contribuțiile lor din domeniul Fizicii Supraconductorilor (tematica tezei de doctorat). În octombrie 1998 am fost angajat ca Asistent Universitar la Catedra de Fizica Teoretică a Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj. În cel de-al doilea semestru al anului școlar, m-am înscris la concurs cu intenția de a deveni Lector Universitar în cadrul aceleiași catedre.

    În timpul doctoratului am reușit să particip la cateva conferințe internationale foarte importante. Acolo am înțeles pentru prima dată că știința nu o poti face într-o izolare completă, trebuie să interacționezi și să cunoști cât mai multă lume din domeniul în care lucrezi. Nevoia de a-mi face cunoscuta munca și de a vedea ce se lucrează în alte parți m-a făcut să trec mai ușor peste eforturile uriașe ce trebuia să le fac de fiecare dată când doream să particip la o conferință internațională. De la lipsa fondurilor, la necesitatea obținerii unei vize de intrare în țările Europei de Vest, birocrația asociată cu fiecare plecare nu făcea altceva decât să-ți diminueze dorința de a participa la aceste manifestări științifice. Cu toate acestea, pot să spun că am fost într-un fel privilegiat și am reușit să interacționez cu lumea științifică internațională exact când am avut nevoie mai mult, și anume, în timpul tezei de doctorat.

    În vara lui 1997 am fost acceptat ca student la una din prestigioasele școli de fizică teoretică a Societății Italiene de Fizică. La începutul anului 1999, la o jumătate de an după terminarea tezei de doctorat, unul dintre profesorii prezenți la aceasta conferință m-a contactat și mi-a oferit o poziție de cercetător invitat în grupul său la Universitatea din Camerino, Italia. Am acceptat poziția și, în iulie 1999, am plecat în Italia. În scurt timp m-am reîntors la Cluj în vacanță și am aflat că fusesem avansat Lector Universitar. Anul petrecut în Italia a fost un plus din toate punctele de vedere. În primul rând, pe plan profesional am lucrat într-o problemă nouă, dificilă, dar, în același timp, foarte interesantă. Din punct de vedere cultural, Italia este țara care oferă absolut totul.

    În timpul anului petrecut în Italia am vizitat Statele Unite ale Americii în două rânduri. Prima dată, am fost invitat pentru un seminar la University of Georgia, Athens. Apoi am participat la una din cele mai mari conferințe internaționale din domeniul supraconductibilității. Au fost primele mele contacte cu mediul academic american. America șochează, în primul rând, prin dimensiune. Conferința de la Houston a reunit în jur de 3.000 de participanți, printre care și trei dintre laureatii Premiului Nobel pentru fizică. Pe foarte mulți dintre participanți îi știam din literatura de specialitate și mi s-a părut fantastic să-i pot întâlni pe acești oameni. M-a impresionat naturalețea cu care acești oameni discută cu oricine despre știință. După întoarcerea în Italia am început să caut o poziție în Statele Unite ale Americii. A fost dificil mai ales din cauza faptului că nu aveam relații în lumea științifică americană. În august 2000 mi-am început aventura americană. Mai întâi, pentru un an, am lucrat ca cercetător la Universitatea din Clemson, Carolina de Sud. Apoi, începând cu septembrie 2001, pentru cinci ani, la Universitatea Statului Iowa, în Iowa City. Facultatea de Fizică a universității este recunoscută internațional datorită programului de fizică spațială. Este de ajuns să menționez aici numele profesorului Van Allen, descoperitorul centurilor radioactive din jurul Pământului. Am avut surpriza să găsesc aici un grup de teoria fizicii materiei condensate foarte dinamic în care am reușit să mă integrez foarte repede. După primii trei ani în care am lucrat doar în cercetare, conducătorul departamentului de fizică mi-a propus să predau. A fost un pas foarte important pentru mine. Era pentru prima dată când interacționam direct cu studenții americani. Am predat timp de doi ani, atât cursuri avansate, pentru studenții de la doctorat, cât și cursuri elementare pentru studenți al căror domeniu principal de studiu nu era fizica. 

    În toată această perioadă am menținut legătura cu Facultatea de Fizică de la Cluj. În anul 2002 am fost avansat conferențiar în cadrul catedrei de fizică teoretică. În ultimii doi ani petrecuți în Iowa, m-am reîntors în țară pentru un semestru în fiecare an și am ținut cursuri la Cluj. Mai mult, în vara lui 2005 am reușit să organizez la Cluj o școala NATO la care au participat unii dintre cei mai renumiți profesori ce activează în domeniul fizicii semiconductorilor. Școala a fost un succes, mulți dintre studenții de la Cluj având posibilitatea să interacționeze cu colegii lor de la diferite universități din toata lumea. Anul 2005 a însemnat și recunoașterea națională a rezultatelor mele științifice. Mai întâi, Consiliul Național al Cercetării Științifice în Învățământul Superior mi-a acordat premiul IN HOC SIGNO VINCES pentru cel mai bun cercetător în domeniul științelor exacte cu vârsta de până la 35 de ani. Mai apoi, Academia Română mi-a acordat premiul ȘTEFAN PROCOPIU pentru Fizică Teoretică.

    În același timp am încercat să găsesc o poziție fixă la o universitate americană. Concurența este însă foarte mare, pentru o poziție fiind de obicei peste 100 de candidați. După șase ani, însă, am reușit să ajung la una din universitățile statului California”

    „Magazinul Sălăjean” din 2008 prezintă în final câteva date succinte din Curriculum vitae al lui Ionel Țifrea. A publicat 67 de lucrări științifice în reviste internaționale de specialitate, a fost invitat să-și prezinte munca la peste 20 de universități din Statele Unite și Europa. A publicat, în colaborare cu membrii catedrei de fizică teoretică a Universității „Babeș-Bolyai”, patru monografii științifice și a contribuit cu capitole la două cărți internaționale.

    Frumoase realizări! Sincere felicitări! Pentru fiecare magister este o bucurie fără seamăn de a fi depășit de discipolii săi, dar pentru părinții depășiți de proprii lor copii cât de mare poate fi bucuria?

    Ioan Țifrea: Pentru orice profesor este o mare bucurie să constate că cel căruia i-a îndrumat cândva pașii în labirintul cunoașterii ajunge să-l depășească. Cu atât mai mult când aceștia sunt proprii copii. Atât eu, cât și soția mea ne-am ocupat îndeaproape de instruirea și educarea celor doi copii. De mici le-am insuflat încrederea în ei, i-am încurajat pentru fiecare izbândă pe care au obținut-o și i-am sprijinit atunci când s-au împotmolit. Uneori, organizam concursuri care rezolvă mai rapid și are soluția cea mai scurtă pentru o problemă dată. Trebuie să recunosc că de multe ori ei au găsit soluții mai ingenioase și mai rapide, la care pentru moment chiar nu mă gândisem. Ca urmare a atenției acordate celor doi copii ai noștri, nu au întârziat nici rezultatele pe care ei le-au obținut și de care, acum la bătrânețe, suntem foarte mulțumiți și mândri.

    Doina Dobreanu: Am înțeles că Ionel este unul dintre cei doi copii ai dumneavoastră. Vorbiți-ne și despre celălalt.

    Ioan Țifrea: Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii: Ionel s-a născut în 1970, iar Anca-Sorina s-a născut în 1978. Despre Ionel văd că ai găsit multe informații privind pregătirea și preocupările lui. Anca i-a călcat pe urme. Amândoi au absolvit același liceu și au avut același profesor de matematică, un fost coleg de-al meu de facultate. Ea a urmat Științele Economice din Cluj-Napoca, specializarea Finanțe- Bănci. A lucrat un an, după absolvire, la Banca Transilvania din același oraș, unde a intrat prin concurs. În paralel, lucra cu o jumătate de normă la facultate, ca asistent universitar, cu posibilitatea de a se înscrie la doctorat.

    La insistențele fratelui său, care era deja în SUA, a aplicat și ea pentru a fi primită în vederea obținerii unui doctorat în domeniul în care s-a pregătit. Așa se face că a fost admisă la Universitatea din Clemson, Carolina de Sud, unde, între septembrie 2001 și mai 2006 si-a pregătit teza de doctorat, pe care a susținut-o în mai 2006. După terminare, cum avea voie să practice trei ani în domeniul în care a studiat în SUA, a participat la bursa locurilor de muncă și a fost acceptată la o firmă de consultanță în economie, KPMG, în statul Georgia, Atlanta, unde este și astăzi. 

    Prin urmare, amândoi copiii, cu familiile lor, sunt în SUA. Am fost și noi la ei, sunt bine, au tot ce le trebuie și deocamdată nu au gânduri de întoarcere. De la fiecare avem câte o nepoțică și le așteptăm vara să vină în România. Cu fiica lui Ionel, care este în clasa a VIII-a, lucrăm în fiecare vară la matematică, unde se descurcă foarte bine. am ajutat-o să învețe să citească și în românește. Cealaltă este mică, urmează să meargă în toamnă în clasa pregătitoare la școală; știe și ea bine românește și așteaptă cu drag să vină în România.

    Doina Dobreanu: De la Subcetate la Zalău, de la Zalău la California State University, Fullerton… Oare ce anume din zestrea spirituală a oamenilor trăitori pe aceste meleaguri, la poale de Călimani, a făcut posibil zborul spre culmile cunoașterii umane?

 Ioan Țifrea: Aș răspunde că determinante au fost seriozitatea în muncă, tenacitatea și perseverența. Trebuie să recunosc că am avut parte de doi copii deosebit de serioși, cărora, mai ales de prin clasa a VII-a, a VIII-a, nu a trebuit să avem emoții că nu și-au învățat și că au alte preocupări decât școala. Să nu cădem în extreme, au fost și ei copii care aveau preocupări ca toți copiii, dar activitatea de bază pentru ei a fost pregătirea lecțiilor și a temelor. Este adevărat că și ajutorul din partea noastră a fost prompt și la momentul potrivit. Ca urmare a eforturilor conjugate, rezultatele obținute de către copiii noștri au fost pe măsură și ne-au adus și nouă, nu numai lor, multe satisfacții și momente de bucurie. La ora actuală, fiecare dintre ei este mulțumit de realizările obținute și se bucură de stima și de respectul colegilor cu care își desfășoară munca de zi cu zi.

    Doina Dobreanu: Ce înseamnă viața dumneavoastră în afară de profesie și familie? Ce vă bucură, ce vă pasionează? Călătoriile? America?

    Ioan Țifrea: Viuca, soția mea, este din zona Jiboului, unde avem o casă de vacanță și două grădini cu pomi – meri, peri, pruni, nuci, cireși, piersici, caiși și viță-de-vie – care necesită multă muncă pentru întreținere, ca tăieri de rod, săpat în jurul lor, stropiri etc. De asemenea, în fiecare primăvară ne semănăm legumele de care avem nevoie și ne ocupăm de întreținerea acestora în timpul verii. Toamna, când culegem roadele, satisfacția este pe măsură, mai ales că pământul este foarte roditor în zonă.

 

   Cât privește America… este o altă lume, dar pentru noi este prea târziu. Ne bucurăm pentru cei tineri care au și această oportunitate.

        Doina Dobreanu: Un gând bun adresat varvizenilor?

    Ioan Țifrea: Acum, la finalul interviului, aș dori să urez tuturor varvizenilor sănătate și bucurie, să rămână aceiași oameni destoinici pe care i-am cunoscut când eram copil acasă și care mai sunt și astăzi, din câte îmi dau seama de câte ori trec pe la Subcetate. Să fie pe mai departe la fel de ospitalieri, deschiși și cu respect pentru cei care le trec pragul, bucurându-se de toată stima acestora.