Portret de dascăl: ILEANA TODOR

Născută în anul 1957, la Batoş, jud. Mureş; 

domiciliul actual: Subcetate

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: „În urmă cu aproape un sfert de veac îmi începeam viaţa ca învăţătoare. Îmi plăceau copiii şi trecerea timpului nu a atenuat cu nimic  acest sentiment. Asistasem, predasem în cei cinci ani de liceu pedagogic şi aşteptam cu nerăbdare să devin o învăţătoare adevărată. Întotdeauna am perceput această comuniune potrivit  principiului vaselor comunicante: să dai ceva din preaplinul sufletului tău.

    Visasem să fiu într-o şcoală mică, liniştită; îmi doream atât de mult liniştea, după tumultuoşii ani de liceu…Şi am găsit-o! Dar era prea multă… Satul Filpea, unde fusesem repartizată, se află la patru km de centrul comunei Subcetate, cu foarte puţine surse de apă, cu casele resfirate pe toate dealurile, cu drumuri pe care se poate circula doar cu căruţa și era atunci neelectrificat.

   Şcoala din sat este destul de mare; cândva a fost o şcoală cu opt clase, dar numărul copiilor a scăzut în fiecare an. În acel an, 1977, erau 24 de elevi în patru clase. Asistasem în timpul practicii şi la şcoli cu patru clase şi mi se părea că totul va fi foarte simplu. Dar oricum le împărţeam, le schimbam, fiind clase simultane, lecţiile nu-mi ieşeau cum doream. Ce greu mi-a fost!

    Făceam naveta de acasă, din Topliţa, şi , când a venit iarna, m-am hotărât să mă stabilesc temporar acolo. Locuiam în şcoală, într-o sală de clasă, aveam o lampă cu petrol, un pat cu saltea de paie şi ascultam în nopţile lungi de iarnă urletul lupilor… Dar zilele erau minunate: mă bucuram de fiecare progres al copiilor, încercam să le dau încredere în ei, să îi port, să îi apropii cu gândul de o lume necunoscută lor. Îmi amintesc că odată, coborând cu elevii clasei I  la dispensarul medical din centrul comunei, pentru un vaccin, un copil a luat-o la fugă în momentul în care a văzut o maşină. Chiar nu văzuse până atunci o maşină!

    Eu am rămas la Filpea treisprezece ani. Între timp m-am căsătorit şi naveta mea s-a scurtat: m-am stabilit definitiv în Subcetate.

    De atunci s-au schimbat multe!”[1]

 

    Doamna învățătoare, am reprodus o parte din evocarea pe care o făceați despre debutul dumneavoastră în învățământ, la școala din Subcetate – Filpea. Ați urcat zilnic la școala din Filpea pe jos, timp de treisprezece ani, până în 1989, când v-ați transferat la Şcoala din Hodoşa (trei ani), apoi la Liceul din Subcetate, unde profesați și în prezent. Au trecut de atunci 25 de ani… Școala primară din satul Filpea continuă să funcționeze. Zilnic, un învățător și o educatoare continuă să parcurgă drumul pe jos până acolo, unde câțiva copii îi așteaptă dornici de cunoaștere. Cum vedeți astăzi școala, când aveți prilejul să o vizitați?

Ileana Todor: Undeva, într-un colţ al sufletului meu, a rămas la fel: un mic castel într-un peisaj  de basm, unde cântecul păsărilor se împleteşte cu glasurile cristaline ale copiilor.    

    Privind însă cu ochii realităţii, s-au schimbat multe. Faptul că satul a fost electrificat a produs cele mai mari schimbări în viaţa oamenilor din satul Filpea. Drumul este accesibil pentru maşini, în şcoală a fost introdusă apa potabilă. Sunt doar câteva aspecte care denotă schimbarea.

    Merg periodic la Şcoala Filpea, împreună cu colegele, la activităţile Comisiei  metodice a învăţătorilor. De fiecare dată mă copleşesc aducerile-aminte, mai ales când recunosc în chipurile copiilor de acum pe cele ale părinţilor lor, care erau pe atunci copii...

Doina Dobreanu: Cum ați ajuns învățătoare în satul Filpea și cum ați rămas atâția ani? Ați socotit câți kilometri ați parcurs pe jos în atâția ani?

Ileana Todor:  La repartiţie am ales să fiu aproape de casă, eu fiind din Topliţa. Pe respectiva foaie scria „Şcoala generală Nr. 2 Subcetate” Când i-am dat-o doamnei secretare Ileana Purţa - fie iertată! -, m-a întrebat: „Ştiţi unde e şcoala, nu?”, iar eu, în culmea mirării am întrebat, la rându-mi, în loc să răspund: „Cum, nu aici e Subcetate, n-am coborât din tren unde trebuia?” Dânsa m-a privit blând şi mi-a spus că şcoala este la Filpea. Poate că oi fi auzit eu de Filpea în copilăria mea, dar habar nu aveam unde poate fi. Însoţită de o colegă de liceu, Dorica Urzică, care era învăţătoare de un an la Subcetate, am păşit pentru prima dată în satul Filpea şi în şcoala „Nr 2”. Era 1 septembrie 1977. În aceeaşi zi l-am cunoscut şi pe soţul meu. Întâmplare? Destin? Cert e că după patru ani ne-am căsătărit şi, cum îi place soţului meu să glumească, „m-a adunat de pe drum” şi m-am mutat la Subcetate.

    Cum vă spuneam, am locuit un timp la școala din Filpea, dar tinereţea îşi spunea cuvântul: aveam 20 de ani, părinţii erau în putere, iar distracţiile, călătoriile făceau parte din viaţa mea fără griji. Vorba lui Creangă, „Când mi-aduc aminte, parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie.”

    În cei 13 ani am parcurs pe jos cei 9 km, dar nu mi s-a părut niciodată un drum lung. Mă obişnuisem cu noroaiele; aproape tot timpul anului şcolar purtam cizme de cauciuc. În clasă, însă, îmi luam pantofi cu toc! Mai greu era iarna când era viscol: se astupa drumul, zăpada îmi biciuia faţa, nu mai vedeam nimic. Dar când mă gândeam că şi micuţii aceia de câţiva anişori veneau prin acelaşi viscol, mi se întăreau puterile.

    Cei peste 30.000 km nu mi se par aşa de mult . Când eşti tânăr, totul e mai uşor!

Doina Dobreanu: Ce v-a determinat în alegerea profesiunii? Ce a însemnat și ce înseamnă dascălul în accepțiunea dumneavoastră? Ce calități considerați că trebuie să dovedească în bun învățător?

Ileana Todor:  La 15 ani, când am început Liceul pedagogic, ştiam doar că voi ajunge învăţătoare. Ştiam că trebuie să învăţ mult, aveam drag de carte, drag de copii şi totul mi se părea simplu. Dar la  practica pedagogică, aflându-te în faţa unei clase, asistat de învăţătorul clasei, de profesori, de metodişti, când ţi se analizează fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare gest, nu mai e atât de simplu. Profesorii erau foarte exigenţi si, de multe ori, refăceam de trei-patru ori un proiect didactic. Să nu mai vorbim despre materialul didactic pe care trebuia să-l concepem cu mintea noastră şi să-l confecţionăm cu mâinile noastre. Fişele de lucru pentru elevi le scriam la indigou.

    Toată această pregătire avea valoarea ei, dar mult mai important era acel inefabil „ceva” care îţi completează statutul de învăţător. Şi cine are dragoste de meseria asta ştie ce vreau să spun. Poate e „vrăjitoria” care te transformă în mama care-ţi şterge lacrimile, ori în zâna care te poartă pe tărâmuri îndepărtate, ori în izvorul nesecat al cunoaşterii, din care, oricât ai bea, tot însetat eşti...

Doina Dobreanu: Calitățile despre care vorbiți le-au recunoscut elevii dvs. în propria lor învățătoare: „Doamna învăţătoare Ileana Todor are un loc special în inima mea. S-a apropiat de noi cu căldura unei mame. M-a învăţat să preţuiesc învăţătura, să cos, să croşetez, să aranjez masa… Mi-o voi aminti toată viaţa şi-i voi spune întotdeauna Doamna învăţătoare.” (Ani Unguraşu, 2001)

    „Eu cred că învăţătoarea mea, cu zâmbetu-i  minunat, este cea mai blândă şi cea mai delicată fiinţă de pe lume. Chiar dacă acum este învăţătoarea altor copii, noi o iubim la fel de mult şi nu o vom uita niciodată. (Mihai-Alin Ciubucă, clasa a VIII-a B, 2001)”

    „Sub îndrumarea dumneaei am fost în primii patru ani de şcoală. I-am simţit mereu afecţiunea pe care ne-a arătat-o în prima zi de şcoală. Cred că şi de aceea ne-am ataşat de dumneaei foarte mult, iar când am terminat clasa a IV-a am suferit enorm. Ne-am consolat cu gândul că ne vom întâlni în fiecare zi la şcoală, atâta timp cât vom fi elevii acestei şcoli. (Portik Emese, clasa a VIII-a B, 2001)”

    Așa cum elevii dvs. vă vor purta în suflet toata viața, fiindu-le un reper de iubire și dăruire, așa, cred, fiecare învățăcel are un loc aparte, în ciuda timpului care se scurge, în aintirile dumneavoastră…

Ileana Todor:  Bine spuneţi: un loc aparte. Am uitat multe în viaţă şi e firesc să fie aşa. Dar pe elevii mei nu-i pot uita. Pe unii nu i-am revăzut de zeci de ani, dar nu încetez să mă gândesc la ei. Îi revăd în amintiri pe fiecare: cum râdea, cum plângea, cum se concentra sau ce atitudine lua când făcea vreo prostioară. De când cu Facebook-ul legătura cu mulţi dintre ei a devenit ceva atât de plăcut, încât nu m-aş dezlipi de calculator. Cred că nu există sentiment mai plăcut ca acela de a şti că cineva îşi aminteşte de tine, că simte nevoia să vorbească cu tine, fie chiar şi în mediul virtual.

    Pe cei de la Subcetate îi văd aproape zilnic până termină clasa a XII-a, şi simt cum îmi creşte inima când mai vin în clasă să-mi împărtăşească gândurile lor. Îi văd crescând, transformându-se şi mă gândesc cu strângere de inimă că în curând va trebui să înfrunte valurile vieţii şi aş vrea să le întind o mână, crezând că sunt tot mici...

Doina Dobreanu: Învățătorul este cel care deschide copilului căi de acces spre cunoaștere, între care și cunoașterea sinelui, spre descoperirea frumosului din natură, din ființa umană, din creația artistică, spre atâtea deprinderi care pot deveni pasiuni si care ne pot oferi multă bucurie. Eu v-aș propune să ne oprim la pasiunea dvs. pentru cântecul și dansul popular, pe care ați cultivat-o cu succes elevilor dvs.

Ileana Todor:  Pasiunile mele au fost şi vor rămâne pentru totdeauna muzica, florile şi cărţile (nu neapărat în această ordine). În tinereţe cântam şi uneori mă gândeam la o carieră artistică, dar am renunţat repede pentru că nu mă simţeam pregătită pentru o astfel de viaţă şi mi se părea mult mai plăcut să le cânt celor mici decât unui public cu cine ştie ce pretenţii. Am cântat pe câteva scene din ţară (Cluj, Suceava, Baia-Mare) dar cea mai importantă participare a fost la Festivalul „Maria Tănase” de la Craiova. Printr-o anume împrejurare am fost singura din judeţ, deci am reprezentat judeţul Harghita în 1980 la acest festival.

    Când eram la Filpea am încropit o echipă de dansuri populare, am „construit” o scenă în „sala mare” a  şcolii şi am prezentat un „mare” spectacol cu solişti, cu momente vesele, aşa, la lumina lămpilor cu petrol.

    În urmă cu vreo 12 ani am înfiinţat o formaţie de dansuri populare locale cu elevii mei din clasa a II-a de atunci. Am numit-o „Varvigeanca”, nume preluat, cu acordul familiei, de la taraful regretatului rapsod popular Ioan Marcu. La trei dintre ediţiile Festivalului de folclor pentru copii de la Sărmaş am participat cu ei, dar, terminând liceul, ei au plecat. Am continuat, tot cu clasa mea, actuala clasă a VII-a, să participăm și la toate ediţiile următoare ale acestui festival.

Instructor de dans popular românesc (2013)

 

    După ediţia de anul trecut, Asociaţia Învăţătorilor Harghiteni, a cărei preşedintă este doamna inspector Elena Mîndru, şi Prefectura judeţului Harghita au editat un frumos album ilustrând participarea la Festivalul de folclor pentru copii, unde se regăseşte şi formaţia de dansuri populare a Liceului  „Miron Cristea” Subcetate.

 

2014

2011

Doina Dobreanu: Îndrăgostită de această nobilă profesiune, ați dorit ca fiica dvs. să o urmeze. Nu ați fost suficient de convingătoare!?

Ileana Todor:  Recunosc că aş fi vrut ca fiica mea să fie învăţătoare, a terminat Liceul Pedagogic, are dublă specializare (învăţător/educator), dar când mi-am dat seama că vrea altceva, n-am insistat. Mi-a spus nu cu mult timp în urmă că i-ar fi plăcut să fie cadru didactic, dar să nu facă proiecte didactice, planificări şi toate câte ni se cer. A ales să fie kinetoterapeut şi, în cei şase ani cât a lucrat la Baza de tratament „Ciucaş” de la Băile Tuşnad, a avut multe satisfacţii profesionale. În meseria asta, un zâmbet, o vorbă de încurajare fac mai mult decât toate pastilele! Şi ea se pricepe. Nu de puţine ori cunoscuţii care au fost la tratament au avut numai cuvinte de apreciere la adresa ei, şi eu mă mândresc cu ea.

Fiica Alina

Doina Dobreanu: Mai sunt elevii de astăzi ca cei de odinioară? Cum reușiți să-i modelați? Sufletul frumos poate vedea frumusețea…

Ileana Todor:  Lumea e în continuă schimbare. Este firesc să se schimbe şi elevii, şi dascălii.

    Mi-amintesc că, demult, când singura sursă de informaţie era cartea, le citeam elevilor mei poveşti. Unii erau atât de absorbiţi de lectură încât stăteau nemişcaţi, cu ochii măriţi şi câte o jumătate de oră. Alţii, obosiţi de munca din gospodărie, în liniştea aceea profundă, adormeau. Însă, la sfârşit, în ochii tuturor se citea bucuria şi nu conteneau să exclame: „Ce frumoasă a fost povestea! Ne mai citiţi încă una?”

    De mulţi ani acest lucru nu se mai întâmplă. Nu cred că nu pun la fel de mult suflet în ceea ce fac, simt că am mai multă răbdare şi înţelegere, dar foarte puţini, din ce în ce mai puţini copii mai au răbdare să asculte, chiar şi o poveste.

    Încerc să pătrund în lumea copilăriei lor, mă uit la desenele animate cunoscute şi preferate de ei, dar în afară de jocurile de pe calculator (cele mai multe cu împuşcături), nu prea au alte preferinţe. Iar eu persist în convingerea mea: că binele, frumosul şi adevărul sunt valori nepieritoare. Unele valori pot fi dobândite, chiar dacă nu te naşti cu ele. Eu zic că bunul simţ, ca valoare, va exista în veci. Că nu-l are fiecare, asta-i altceva. Iar faptul că în jurul lor acestea apar tot mai puţin, îi influenţează. Şi nu în bine. Noi, dascălii, şcoala, trebuie să fim apărătorii acestor comori.

Doina Dobreanu: „Fericirea este în noi, niciodată în jurul nostru”, spunea Mihail Sadoveanu. Este „armonia dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci” (M.Gandhi). Vă văd mereu zâmbitoare, iar dacă vreun nor vă umbrește sufletul, știți să faceți haz de necaz, cu destul umor. Eu vă văd un om tonic și vă consider un om fericit, din multe puncte de vedere. În primul rând fiindcă tot ceea ce ați făcut și faceți în activitatea didactică se bazează pe bucurie, plăcere și pasiune.

Ileana Todor: Noi dascălii, trebuie să ne lăsăm grijile cotidiene la poarta şcolii. Şi oricât ne-ar preocupa problemele personale, în faţa clasei, copiii trebuie să aibă un Om care îi ajută, îi îndrumă, îi apără.

    Ca orice om am avut şi eu necazuri. Viaţa a trecut peste mine cu plugul uneori. Dar când simţeam că în mine s-a prăbuşit totul, o voce cristalină parcă mi se adresa: „Doamna, veniţi să mă ajutaţi?” Şi nu puteam să nu răspund unei asemenea chemări.

   Dar toate au trecut, lucrurile s-au aşezat şi, cu o glumă, cu un zâmbet mă apropii de pensionare. Recunosc că n-aş fi putut trece peste toate fără dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur, fără a aduce puţină voioşie în jur. Eu ştiu că am 58 de ani, dar nu mă simt de atâţia ani, pentru că în orice moment sunt gata să spun sau să fac o ghiduşie.

   Acum câţiva ani, un copil de clasa întâi, întrebat fiind cum e la şcoală, a răspuns: ”A, e-aşa de fain! Doamna atâta ne face să râdem!”.

   Caut să fac orele de curs cât mai atractive: presar o glumă, exemple inedite, exerciţii „trăznite”(rosteşte-ţi numele cu limba scoasă, sau tabla înmulţirii pe melodie).

Doina Dobreanu: Vă consider un învingător care își trăiește viața cu iubire, bucurie și umor, un om împlinit, atât profesional, cât și familial, descoperind sentimentul de mamă și de bunică. Nimic nu poate înlocui bucuria trăită în sânul familiei, bucuria prilejuită de prezența nepoților.

Ileana Todor:  Da, sunt un om împlinit, deci un om fericit. Dacă şi copiii ar fi mai aproape, ar fi perfect. Îmi mai alin dorul de ei prin Skype... Ne vedem, ne auzim, tot e mai bine ca atunci când acestea nu existau. Se zice că atunci când ţi-e dor, dacă închizi ochii, ţi-e şi mai dor!

    Am doi nepoţi frumoşi şi năzdrăvani şi tare mi-aş dori să fiu mai mult timp cu ei şi mi-e dor, şi-nchid ochii...

Doina Dobreanu: Ce gânduri de viitor aveți? Ce transmiteți elevilor dvs. și colegilor de breaslă mai tineri, sau celor care mai vor să ajungă dascăli?

Ileana Todor:  Îmi doresc doar sănătate, să ajung cu bine la „mal”, adică eu la pensie şi elevii mei la sfârşitul ciclului primar, cei dintr-a VII-a la sfârşitul ciclului gimnazial, iar cei din clasa a XI-a la terminarea liceului.

    Colegilor mai tineri le doresc mulţi ani în învăţământ, iar celor care vor să devină dascăli să se gândească bine înainte de a se hotărî : se lucrează cu cel mai preţios material, iar rezultatele se arată mai târziu...

De urmărit și:

https://revistalyceum.blogspot.com/2017/11/dascalii-nostri-in-volumul-ctitori-de.html

 

---

[1] DOBREANU, D. – DOBREANU, V., 2012, p. 61