Portret de dascăl: EMIL DIȚU. Convorbire cu fiul său, EMLIAN-DANIEL DIȚU

 

Emilian-Daniel DIȚU – inginer, sales manager

Născut în anul 1971, la Subcetate; domiciliul actual: Suceava

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

 
    Doina Dobreanu: Cineva „mă încuraja” să scriu și „aprecia” pasiunea mea, spunându-mi că astăzi lumea nu mai are timp să citească… Eu împărtășesc părerea lui Ovidiu Drimba și anume că „fiecare carte nou apărută este un strop de veșnicie”. Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi.
„Convorbirile la Subcetate” sunt pentru mine, la vârsta mea, un pretext minunat pentru o comunicare plăcută cu prieteni de pretutindeni al căror drum în viață a trecut și prin acest sat de munte, o comunicare relaxantă care îmi face viața frumoasă.
Mulțumesc, domnule Emilian Dițu pentru cel mai de preț dar, timpul dumneavoastră, consacrat pentru a sta de vorbă.
Împărtășirea bucuriilor noastre cuiva ne aduce un dram de fericire. Vă invit să înmulțim acest „dram de fericire” al dumneavoastră și să ne vorbiți despre bucuriile pe care le-ați avut la Subcetate, unde v-ați petrecut copilăria și adolescența, la Iași, ca student, apoi ca tată și soț, și în profesiunea pe care o aveți.

    Emilian-Daniel Dițu: Ce să vă spun despre bucurii? Nu au prea fost…
M-a marcat profund moartea mamei mele... m-a năucit!
De asemenea, a avut un impact teribil asupra mea moartea colegului meu Nicu Cotfas, abia terminând liceul… Și acum, când mă gândesc, simt un fior rece...
În familie nu am prea avut bucurii, mai ales că fiecare (eu, tata și Dana, sora mea) aveam program diferit și oarecum independent, fără să dăm explicații unul altuia, bineînțeles că tata, din când în când mai avea zvâcniri în a ne educa într-un fel sau altul. În fine, s-a chinuit el, dar acum, cu altă perspectivă, îmi dau seama că nu-i ușor pentru un bărbat să se descurce singur cu doi copii mici, apoi adolescenți…
Sigur că au fost și momente bune, petrecute mai ales cu prietenii mei, Ionel, Dinu, Mircea.
Cu toate că am avut mai multe prietene, din păcate niciuna din ele nu mi-a transmis ceva. Nu m-am îndrăgostit de niciuna. Ajungeam la emoții puternice mai degrabă citind Jack London sau ascultând Mozart.
Îmi aduc aminte cu plăcere de nopțile lungi când jucam șah cu Mircea, zilele în care mergeam cu Ionel la disco, la cucerit de fete și orele în șir când jucam tenis de masă cu Dinu, în sala de sport.
Mi-au plăcut foarte mult activitățile sportive organizate de școală, la care am participat și eu, și aici mă refer la: schi, fotbal, atletism.
Cert este că școala, colegii și profesorii mi-au mai adus bucurii.
Și acum am nostalgia cabinetelor din școala noastră... Mă simțeam excelent în câteva din ele.
Vă aduceți aminte ce frumos era cabinetul fonic de limbi străine? Fiecare în cabina lui, cu pupitrul de comenzi... Offf! Ce repede au trecut toate astea!
Drept să vă spun, îmi plăceau toate cabinetele din școală și mă minunez și acum cum de la noi, la Subcetate, era o așa dotare pe atunci.

    Doina Dobreanu: Aș vrea să vorbim despre părinții dvs…

În anul 1965, când profesorul Emil Dițu, absolvent al Facultăţii de Matematică - Mecanică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a venit la Subcetate prin repartiție guvernamentală, a întâlnit aici pe una din cele mai frumoase fete din zonă: Viorica Suciu. Povestea lor a fost ca o scurtă adiere, un vis… Gingășia, candoarea, blândețea, frumusețea și bunătatea acestei tinere femei le regăsesc în copiii ei, Daniel-Emilian și Dana Dițu. Erați atât de mici când mama a plecat Dincolo! Nu-mi pot imagina cât o păstrați în amintire. În suflet, sentimental, da. Iertați-mă că vă întreb despre icoana mamei pe care o purtați în suflet, dar cei plecati trăiesc în noi amintindu-ne de ei și neuitându-i.

  

 
    Emilian-Daniel Dițu: Da... Off! Mi se umezesc ochii când mă gândesc la mama mea...
Așa cum v-am spus, m-a marcat profund moartea ei...
Am o imagine foate clară în memorie despre mama. E imaginea care o pastrez în suflet și acum, la atât timp de la... și, cu siguranță, o voi păstra pentru totdeauna!
Eram mic și, într-o dimineață, am luat-o de gât pe mama și i-am spus: „Mamă, tu n-ai să mori niciodată!” Ironia sorții a făcut ca ea să moară....
Cert este ca acest eveniment nefericit din viața mea și altele mi-au schimbat total viziunea mea despre religie, filozofie și știință... Am cam devenit Toma Necredinciosul, ca să spun așa. In fine, asta-i viața și nu trebuie sa fii neaparat de acord cu ea.

 
    Doina Dobreanu: Tatăl dumneavoastră, profesorul Emil Dițu, a rămas de tânăr văduv cu doi copii mici de crescut. Cu tot ajutorul venit din partea familiei, dumnealui și-a asumat un dublu rol, de tată și … mamă, cu stoicism, responsabilitate și demnitate. Nu a fost ușor. Dar a reușit! A crescut și educat copiii în cinste și omenie, i-a ajutat să descopere frumusețea propriei pasiuni: matematica.

Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura… Darul pe care l-ați primit de la tata a fost dragostea pentru învățătură, încrederea în forțele proprii și cutezanța de a zbura. Doar prin muncă și forțele proprii poți ajunge un învingător. Și nu greșesc dacă afirm că amândoi, și dumneavoastră, și sora, sunteți niște învingători.

Emilian-Daniel Dițu: Nu știu dacă sunt un învingător, dar cu siguranță cineva acolo, sus, mă iubește și oarecum mă protejează, cu toate că am mai greșit în viață și mi-e rușine cu unele fapte ale mele.
Sincer, am o perspectivă duală față de noțiunea de învingător, de asta mă feresc să spun eu, cel puțin despre mine, că sunt un învingător.
Tata, da... tata. Ce pot să vă spun despre el? Ei bine, am cunoscut de-a lungul vieții multe minți luminate și, cu siguranță, vă pot spune că tata a avut o minte strălucită, de o profunzime rar întâlnită. Vă spun asta pentru că pe mine m-a interesat întotdeauna adâncimea noțiunilor, fie ele și din matematică, dar nu am atins performanța lui în rezolvarea problemelor dificile. Evident, am încercat să înțeleg cât de departe merge mintea tatălui meu și am fost panicat că eu nu pot să merg mai departe. Am cunoscut inclusiv profesori universitari mult sub nivelul profunzimii minții tatălui meu. Sincer, cred că este și un om de caracter, chiar dacă, ca orice om, a facut și greșeli, mai mari sau mai mici… Eu nu pot să-l acuz de nimic. Cred că a luat o decizie bună când s-a căsătorit din dragoste cu mama, așa cum spune el. Moartea prematură a mamei ne-a marcat pe toți...
Era grozav pentru el, și poate și pentru noi, copiii, dacă ar fi reușit să întâlnească o altă femeie de care să se îndrăgostească, care să aibă grijă de el și să-i dea azimutul, așa cum numai o femeie poate sa-l dea bărbatului iubit.
    

Doina Dobreanu: Daniel și Dana Dițu, amândoi ați absolvit Liceul din Subcetate…
În timpul activităţii didactice desfăşurate în şcoala din Subcetate, profesorul Dițu a predat în afară de matematică şi alte discipline: fizică, astronomie, economie, legislaţie, organizarea producţiei, psihologie şi logică. Mulţi dintre elevii liceului, cu aptitudini deosebite la matematică, au dobândit sub supravegherea atentă a profesorului Emil Diţu şi a celorlalţi profesori de matematică din şcoală cunoştinţe temeinice, decisive în alegerea viitoarei lor profesiuni.
„Mi-au plăcut mult oamenii din această comună, mărturisea în 2002 profesorul Emil Diţu. De aceea, după cei 35 de ani de activitate didactică petrecuţi la Subcetate, timp în care am prins rădăcini, sunt sigur că aici voi petrece şi anii senectuţii”. Ceea ce afirma în urmă cu niște ani, s-a dovedit a fi adevărat. Acum, Dana și fiica ei, care-i sunt aproape, îi sunt bucurie, sprijin și mângâiere.
Prea puțin știm despre dumneavoastră, domnule Daniel Dițu. Ce studii ați urmat după absolvirea liceului și ce ați devenit?

   Dana și Daniel Dițu, la absolvirea liceului

 
    Emilian-Daniel Dițu: Am făcut o facultate de inginerie. Sincer, acum îmi pare tare rău că nu am făcut altă facultate, de istorie - filozofie sau chiar sport; erau mai potrivite pentru mine.
Am lucrat ca inginer mai mulți ani, după care am avut șansa să-mi schimb total cariera, lucrând într-o firmă multinațională ca sales manager, pe româneste, director de vânzări.
Aici am învățat o mulțime de lucruri și noțiuni noi despre ce înseamnă comerț, vânzări, manipulare, influență, inteligența emoțională etc. Am participat la o mulțime de cursuri organizate de firmă și trebuie să recunosc că mi-au prins bine în desfășurarea activitații mele.
În prezent, am firma mea și mă ocup în principal de vânzări și organizez cursuri de vânzări și sisteme de management.

Doina Dobreanu: Prin matricea spirituală moldovenească moștenită de la tatăl dumneavoastră, urmând și studii universitare în capitala Moldovei, v-ați atașat de plaiurile strămoșilor paterni. Să fi fost chemarea rădăcinilor? Sau „o întâmplare a ființei”, cum spunea Nichita Stănescu în poezia „Poveste sentimentală”?
    

Emilian-Daniel Dițu: Oarecum era firesc să merg la Iași să fac facultatea, având bunicii acolo și, cât de cât, cunoșteam orașul.
E un oraș încărcat de istorie, dar nu-ți oferă o perspectivă de carieră grozavă nici acum, evident pentru cei interesați de carieră.

Dana-Adriana și fiica ei, Crina

    

Doina Dobreanu: Să îndrăznesc să vă întreb despre familie?
    

Emilian-Daniel Dițu: În faculatate am avut șansa să o cunosc pe Garofița, de care m-am îndrăgostit și ne-am și căsătorit. Avem un baiat de 11 ani pe care-l iubesc necondiționat.
    

Doina Dobreanu: Vă doresc să vă bucurați în continuare de sănătate, de împlinări familiale și profesionale și prosperitate!