miercuri, 27 aprilie 2022

Din istoria Liceului din Subcetate, județul Harghita, azi LICEUL MIRON CRISTEA

 

     Sunt momente în care trebuie să ne scrutăm retrospectiv existenţa, fiindcă imaginea de ansamblu a trecutului şi a prezentului este temelie pentru viitor.

Din anul 1955, când a fost inaugurat un nou edificiu școlar la Subcetate, aici a funcționat prima Şcoala Medie Mixtă din raionul Toplița, timp de trei ani, instituția fiind mutată în reședința de raion, la Topliţa, în 1958. O instituţie similară s-a reînfiinţat în Subcetate în anul 1961, liceul care a împlinit, de curând, 60 de ani de activitate neîntreruptă.

Directorii liceului din Subcetate:

 

Prof. Ioan Sandu, 

 1955-1956 


                

 Prof. Alexandru Conţiu, 

 1956-1958

 

Prof. Victor Tatu, 

  1961 - 1962                 

       



 Prof. Dan Cremenciuc, 

 1962 - 1972 

 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html




Prof. Alexandru Iliescu, 

1972 - 1974 


 Prof. Dumitru- Gavril Ţepeluş, 

 1974 - 1982

 

 Prof. Doiniţa-Ana Dobrean,  

1982 - 1986                  



Prof. Gheorghe Laczko-Cotfas , 

1986 - 1988

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

 

 Prof. Dumitru- Gavril Ţepeluş, 

1988 - 2000 




Prof. Vasile Dobrean, 2000 – 2022

https://revistalyceum.blogspot.com/2021/05/activitatea-didactica-de-la-liceul.html

 Profesor Anișoara Balog: 2022-

Profilul liceului de-a lungul timpului

    Școală Medie Mixtă între 1961-1965, instituția și-a schimbat numele de-a lungul timpului în: Liceu (Teoretic, Umanist, între 1965-1969), Liceu de Cultură Generală (1970-1973), Liceu Real (1974-1978), Liceu Industrial (1978-1990), Liceul Teoretic „Miron Cristea” (1990-1996), Grupul Şcolar Industrial „Miron Cristea” (1996-2001, cu profil de mecanică, respectiv: treapta I - meseria de lăcătuş mecanic; treapta a doua  - meserie de prelucrător prin aşchiere), Grupul Școlar „Miron Cristea” (2002-2006), Liceul Tehnologic „Miron Cristea” (2006-2012), Liceul „Miron Cristea” (din 2012).

Mărturisiri despre construcția clădirii și despre Școala Medie – Subcetate, în perioada 1955-1958

Încă în anul 1924 s-a pus problema construirii unei şcoli corespunzătoare în centrul comunei Subcetate. A fost cumpărat în anii 1935-1936 intravilanul necesar construirii acestei noi şcoli, a fost realizat un plan pentru o şcoală modernă în 1937, dar aprobarea lui s-a tergiversat. Problema construcţiei şcolii se va relua abia în anii 1947-1949.

Informaţiile despre demersurile făcute în vremea aceea pentru edificarea unei noi şcoli în centrul comunei şi despre derularea lucrărilor le avem de la domnii profesori Petru Cotfas, Gheorghe Laczko-Cotfas, fiul merituosului dascăl Andrei Cotfas, Ioan Sandu.

Reproducem fragmentele cele mai semnificative din memoriul adresat Ministerului Muncii, întocmit la 8 iunie 1948, semnat de primar, notar, director de şcoală, preot, membrii comitetului de construcţie, reprezentanţi ai organismelor politice locale şi de plasă, autorităţi judeţene:

„Comuna Subcetate este situată în regiune săracă de munte, la extremitatea nord-estică a judeţului Mureş, pe malul stâng al Mureşului Superior, la altitudinea de 766 de metri, înconjurată de munţi, având 2805 de locuitori în cele 686 de case răspândite pe o rază de 5-7 km, comună a cărei veche şcoală a fost deschisă în 1725. Învăţământul s-a desfăşurat de-a lungul vremii în şcoala de bârne, ce cuprindea patru săli de clasă, școală care a fost închisă în 1946, din cauza insalubrităţii, în baza procesului-verbal luat la faţa locului în 14 martie de inginerul serviciului tehnic judeţean (...)

În toată comuna nefiind nicio clădire în parte corespunzătoare pentru şcoală, provizoriu s-a intrat în localul Primăriei cu cei 260 de şcolari, înghesuiţi în 3 săli cu ieşiri nepotrivite, la care se poate adăuga lipsa completă a curţii de recreaţie precum şi conturbarea lecţiilor de accesul zilnic al locuitorilor care vin la Primărie.

Având în vedere cele de mai sus, am luat frumoasa iniţiativă de a realiza edificarea unei şcoli primare moderne, conform planului întocmit de Serviciul tehnic al Prefecturii judeţului Mureş. Planul cuprinde 8 săli de clasă, un atelier de ţesătorie (lână, in şi cânepă), un atelier de lemnărie și o sală festivă.

Prin muncă voluntară, s-a adunat pe şantierul de lucru peste 1300 m³ de piatră brută, adusă cu carele de la 4-12 km depărtare, cantitate ce este egală cu 120 de vagoane şi care se poate vedea din fotografia anexată, 400 m³ de nisip şi pietriş. Din procesul-verbal luat de d-l Dr. Valer Moldovan, pretorul plasei Topliţa, rezultă că materialul şi valoarea lucrului ating 1 150 000 lei.

Cu toată lipsa de fonduri, s-a trecut şi la alte realizări concrete după cum urmează:

Locuitorii, în mod benevol, s-au oferit încă din luna noiembrie 1947 ca, din puţinul pe care îl au, să dea, cu sistemul rotaţiei, gratuit, masa cioplitorilor de piatră, care până în prezent au fasonat, în model paralelipiped, 330 m² de zid, de o frumuseţe rară, lucrare care continuă şi în prezent. Totodată, în fiecare lună, locuitorii, în mod gratuit, pun la dispoziţia comitetului de construcţie laptele pe o zi, pentru a face brânză.

Pentru aducerea materialului s-a construit, tot cu muncă voluntară, un pod cu lungimea de 12 m şi cu lăţimea de 5 m, pietruindu-se 10 km de drum.

Realizarea planului a fost bazată pe vânzări de parchete din pădurile comunale, dar acest deziderat a căzut deoarece furtunile au dărâmat în decembrie 1947 şi în ianuarie 1948 peste 20 000 m³ de lemn de molid, a cărui valoare a scăzut de la 250 lei la un preţ de 26-54 lei/m³, neputându-se realiza decât 600 000 lei, sumă ce nu acoperă nici bugetul comunei.

Valoarea devizului este de 7 500 000 lei, sumă cu care se poate termina complet edificiul. Locuitorii comunei, dată fiind regiunea săracă, sunt complet lipsiţi de mijloace financiare, încât din cotizaţiile lor abia se realizează suma de 200 000 – 300 000 lei”.

Cu acest memoriu, delegaţia s-a prezentat la Ministrul Petru Groza, în anul 1949, și a obţinut aprobarea şi investiţia de 8 milioane. Lucrările au început imediat pentru că, în prealabil, prin aportul şi bunăvoinţa cetăţenilor din comună, se adunaseră cantităţi enorme de materiale de construcţie: piatră şi nisip. Săpăturile fundaţiei, toate muncile necalificate au fost efectuate de către oamenii din comună, prin muncă voluntară. Lucrările avansau repede. Când Petru Groza şi-a dat seama că aprobarea nu era în favoarea comunei sale natale, Subcetate de Haţeg, ci pentru Subcetate de Mureş, era prea târziu, deoarece zidurile primului nivel erau deja înălţate.

Cu cele 8 milioane, construcţia a fost ridicată în roşu. S-a modificat puţin şi proiectul, în aşa fel încât s-au realizat zece săli de clasă, în loc de opt, şi sala de sport, amenajată şi ca sală festivă, mult mai spaţioasă.

În 1954, s-a obţinut suma de 640 000 lei, cu care s-au realizat tencuielile exterioare, iluminatul şi împrejmuirea.

Prof. Ioan Sandu: În anul 1954, când eram directorul şcolii și cunoşteam pe ministrul adjunct, Nicolae Şipoş, învăţător din zona Giurgiului, am fost din nou la minister cu o parte din dosarul iniţial şi completat cu fotografii care atestau stadiul actual al lucrărilor, cu memorii, exprimând şi dorinţa noastră de a înfiinţa un liceu în comună. În acel timp existau licee doar la Gheorgheni, Reghin şi Târgu-Mureş. Am obţinut suma de 640 000 lei, cu care s-au realizat tencuielile exterioare, iluminatul şi împrejmuirea. Lumina electrică a fost adusă de la Fabrica de lapte din Remetea. Aş vrea să menţionez că de construcţia şcolii, de la început şi până la sfârşit, s-a ocupat domnul Andrei Cotfas, care era „diriginte de şantier”, cu cea mai mare responsabilitate, seriozitate şi dăruire. Şcoala a fost inaugurată în 1955.

Şcoala Medie Mixtă din Subcetate a pornit la drum cu dascăli locali, dar şi cu oameni noi: Ion Mureşan, profesor de limba şi literatura română foarte bine pregătit, cu lecţii la clasă deosebite, Ioan Farcaş, profesor de geografie, Toader Suciu, profesor de fizică şi matematică, Lidia Suciu, profesor de ştiinţe naturale…Şcoala era apreciată ca o şcoală bună.

În clădirea Primăriei s-a organizat internat pentru elevii de liceu, înzestrat cu materialele necesare – mese, scaune, paturi, dulapuri şi altele – primite de la Liceul „Papiu Ilarian” şi de la un alt liceu din Târgu-Mureş, scoase din uz şi depozitate pe la subsoluri. Strângerea acestor materiale, încărcarea în vagon şi transportul au fost făcute pe cont propriu, cu ajutorul unei grupe de militari constructori, al căror comandant era Petru Ciubucă din Poiană (Subcetate).

Odată cu înfiinţarea Şcolii Medii am devenit persoană juridică cu cont deschis în bancă, dar fără bani. Personalul administrativ de specialitate lipsea, iar noi, cadrele didactice, foarte puţin ne pricepeam la astfel de lucruri. (LICEUL DIN SUBCETATE 2002, p. 12-13)

Prof. Laczko-Cotfas Gheorghe: Clasele I-IV, le-am urmat sub îndrumarea învăţătoarei Paulina Suciu, în clădirea Căminului Cultural, a cărui sală de spectacole fusese compartimentată în săli de clasă. La această soluţie se recursese pentru a putea demara lucrările de construire a noii şcoli, pe amplasamentul celei vechi. Printre animatorii acestei realizări era şi tatăl meu, care a însufleţit oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniţi fiind şi de stat.

Se făcea carte de bună calitate chiar în acel condiții, fiind o liniște deplină la ore. Eram 42 de elevi în clasă, dar învățătorii și profesorii au știut să impună școlarilor disciplina și dorința de studiu. Copiii erau cuminți și sârguincioși la școală, apoi erau urmăriți cu atenție de părinți acasă. Lecturile particulare din vacanțe ne completatu cunoștințele primite în clasă și cele dobândite prin studiu individual.

Odată cu începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a şcolii care avea doar parterul terminat şi, alături de colegi, în pauze şi în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcţiei clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi şi cei de mâine să ştie că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea şi frumuseţea ei în zona Topliţei, este zidită o parte din viaţa, sufletul şi speranţa bunicilor şi părinţilor lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de m³ de pământ pentru fundaţie, au adus cantităţi enorme de piatră de construcţie din împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var şi ciment, au ajutat, hrănit şi adăpostit gratuit, ani de zile, meşteri străini care lucrau la construcţie, făcând acestea cu toată dăruirea şi dragostea pentru ca tinerii – chiar şi cei cu posibilităţi materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime. (CONVORBIRI 2014, pp. 148-149)

Prof. Petru Cotfas: Să purcedem la descrierea contextului social-politic în care a fost posibil ca în anul 1955 să fie înfiinţat liceul în comuna Subcetate şi nu în Topliţa, care era reşedinţa de raion. Două motive au stat la baza acestui moment: unul pentru că oraşul Topliţa nu avea un local corespunzător şi al doilea pentru că era imperios necesară înfiinţarea de licee româneşti în zonele româneşti din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. În aceste condiţii, datorită activităţii intense duse de profesorul Andrei Cotfas şi a profesorului Ioan Sandu, care a fost şi primul director al liceului, s-a înfiinţat în anul 1955 o nouă instituţie şcolară în regiune: Şcoala Medie Mixtă din Subcetate, cu o singură clasă. (LICEUL DIN SUBCETATE 2002, p. 62)

1 septembrie 1964 mă găsea în colectivul profesoral al liceului din Subcetate, venit prin repartiţie. Au început ani de muncă susţinută atât pe plan didactic, cât şi administrativ, pentru că între 1 noiembrie 1964 si 1 septembrie 1973 am ocupat şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Nu au fost ani uşori, dar faptul că am avut de manageriat un colectiv de cadre didactice tinere, energice şi foarte bine pregătite mi-a dat nenumărate satisfacţii. Persoanele care m-au propus şi susţinut pentru a ocupa această funcţie au fost Dumitru Dobreanu, vicepreşedintele Consiliului Raional Topliţa de la acea dată, profesorul Andrei Cotfas, care mi-a marcat destinul, şi directorul liceului, profesorul Dan Cremenciuc, care ştia că urma să înceapă construcţia a zece noi săli de clasă, lucrare care a demarat în 1965 şi a fost executată pe baza unor planuri la sugestiile aceluiaşi profesor Andrei Cotfas. Pentru a construi cele zece săli de clasă, fondurile erau practic inexistente, dar de clase era nevoie, astfel că singura soluţie era metoda des utilizată în epocă, şi anume munca patriotică. (CONVORBIRI 2016, p. 107)

Magistrat Traian Miron Ciubucă: Bucuria că urmez cursurile liceului din comuna natală a durat numai un an, celelalte clase de liceu urmându-le la Topliţa, întrucât în anul 1958, atât cadrele didactice cât şi noi, elevii absolvenţi ai claselor a X-a, a IX-a şi a VIII-a, am fost mutaţi la Topliţa.

Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas şi Ioan Sandu în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcţiei sediului liceului şi apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale şi, implicit, universitare. Celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoştinţă pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar şi pentru binele pe care l-au făcut comunităţii. (CONVORBIRI 2016, p. 89)

Ing. Ana Dobre Cotfas: Am urmat şcoala de şapte clase în comuna Subcetate. Mi-amintesc că am început clasa a III-a în şcoala nouă, la construcţia căreia şi-a adus contribuţia aproape fiecare cetăţean al comunei; şi tatăl meu a transportat cu boii zeci de care de nisip şi piatră pentru fundaţia clădirii. Am terminat clasa a VII-a în 1957 şi părinţii au hotărât să mă lase să dau examen de admitere la liceu, având în vedere rezultatele mele bune la învăţătură, faptul că în comuna Subcetate fiinţa un liceu încă în 1955 şi că vremurile erau din ce în ce mai grele pentru ţărani, cu muncă şi cote împovărătoare de produse. Când am terminat primul an de liceu, clasele liceale au fost mutate la Topliţa. (CONVORBIRI 2013, p. 55)

Profesor MARIA CIOBOTEA: Gândurile mele se întorc cu mulţi ani în urmă - îşi amintea doamna profesoară în anul 2002 -, atunci când se puneau bazele Liceului, contribuind şi eu, alături de mulţi alţii, la construirea clădirii. Nu pot uita bucuria noastră, a elevilor din clasa a III-a, când ne-am mutat, în 1952, în şcoala nouă! Anii au trecut şi dorinţa celor din comună, mai ales a ilustrului profesor, domnul Andrei Cotfas, s-a împlinit: înfiinţarea liceului în anul 1955. Dar, cum orice fericire nu ţine mult, după numai trei ani, liceul s-a mutat la Topliţa, fiind şi eu printre cei care au urmat primele două clase de liceu la Subcetate şi următoarele la Topliţa. Strădania celor din şcoală şi comună s-a concretizat prin reînfiinţarea Liceului în anul 1961.

Profesori și elevi / pionieri în 1957

Extinderea clădirii liceului (1965-1980)

De-a lungul anilor, construcţiei şcolare terminate în 1955 i s-au adăugat noi spaţii de învăţământ: opt săli de clasă, între 1965-1967; patru săli de clasă şi două ateliere şcolare, între 1976-1980. Au fost amenajate pe rând, în funcţie de exigenţele planului de învăţământ, ateliere de tâmplărie (pentru băieţi) şi de lucru de mână - cusături şi ţesături (pentru fete), ateliere care au funcţionat între anii 1971- 1977.

Aniversarea a 40 de ani a liceului din Subcetate a fost marcată prin placa de marmură aşezată în holul şcolii, cu următoarele cuvintele gravate pe ea:

Cu acel prilej, s-a publicat monografia liceului din Subcetate, respectiv a şcolii din Subcetate, ale cărei începuturi se află la mijlocul secolului al XVIII-lea.

La aniversarea de 50 de ani a văzut lumina tiparului o carte dedicată cadrelor didactice care au profesat în această instituție, adevărați „ctitori de neam”.

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2015/05/liceul-din-subcetate-la-jubileu.html

Este recunoscut faptul că şcolile din Subcetate au avut mereu învăţători şi profesori exemplari, conştienţi că au de îndeplinit o misiune nobilă prin activitatea didactică pe care o desfăşoară, fiindcă nimic nu poate fi mai minunat şi fără egal în lume decât să modelezi sufletul unui pui de om – creaţia şi semenul tău - , cel care-ţi continuă paşii, idealurile şi-ţi asigură ţie şi omenirii nemurirea. Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi cei care cu fapta, cu gândul şi cu sacrificiul lor au făcut ca acest loc să dăinuiască peste veacuri!

https://revistalyceum.blogspot.com/2015/05/momente-de-remember-la-liceul-miron.html

Reabilitatea clădirii liceului

 

Text& foto: prof. DOINA DOBREANU


Publicat de la 4 comentarii:

luni, 12 iulie 2021

La mulți ani poetului și prietenului IONEL SIMOTA!


1. Ionel Simota sau bucuria prieteniei

Era 4 decembrie 2012, o zi deosebită, în primul rând fiind situată, calendaristic vorbind, la confluența a două importante sărbători, când în inimile noastre mai reverbera bucuria sărbătorii de 1 Decembrie care deschide poarta sufletului nostru pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae, o sărbătoare a darurilor, și pentru celelalte sărbători ale sfârșitului de an.

E mare lucru să știm să ne bucurăm, să ne primenim mereu sufletul cu bucurii, fie ele cât de mici. Pentru mine, acea zi, prin întâlnirea de la Cercul Militar din Miercurea Ciuc, a fost un memorabil prilej de bucurie: am fost invitată să-mi prezint ultima carte, Bucuria lecturii. Rareori bucuriile vin de la sine. Pe acestea le-aș numi miracole. Bucuriile se creează. E nevoie de oarecare disponibilitate de a ieși din propriul egoism și de a-ți deschide sufletul pentru a simți vibrația sufletească a celor din preajmă, e nevoie de a comunica de la suflet la suflet; e nevoie de iubire, care este un dar dumnezeiesc. Eu cred că a iubi și a dărui iubirea, a dărui cu iubire este o virtute și această virtute, alături de altele, o are poetul Ionel Simota. Mă întreb: ar exista, oare, poezia, implicit poezia domnului Ionel Simota, fără această stare a spiritului atât de complexă, numită iubire? Mulțumesc Bunului Dumnezeu că mai trimite printre noi astfel de oameni, astfel de modele de dăruire prin iubire.

Cred că cele mai importante daruri pe care le putem face, fără eforturi materiale deosebite, sunt cele ale bucuriei venite din gesturi mărunte, din vorbe bune. Dumnezeu ne-a binecuvântat pe noi, oamenii, cu darul gândului pe care îl putem exprima prin cuvinte. Cu vorba putem ucide, dar și mângâia, îmbuna, încuraja. Cuvântul are valențe magice atunci când este folosit cuviincios, când exprimă gânduri, trăiri sufletești și intenții bune. Atâtea disensiuni, atâta suferință și amărăciune, atâta vrajbă și dușmănie se iscă și se amplifică pornind de la o vorbă negândită, necumpătată sau răutăcioasă, ca și de la lipsa de comunicare, de la incapacitatea de a ne exprima gândurile frumos, cuviincios, nepătimaș, coerent, simplu, sincer, onest, deschis, cu răbdare! Acest lucru se învață. Se învață dacă ai privilegiul să trăiești alături de oameni de calitate și de caracter, dar se învață și prin lectură, în compania celor aleși a ne înfrumuseța și îmbuna prin cuvântul ales. Modele de exprimare frumoasă și cuviincioasă găsim în scrierile literare, în primul rând. Întâlnirea cu o carte bună, cu un artist al cuvântului este prilej de autoeducație și de bucurie. Fiecare întâlnire cu poetul Ionel Simota și cu poeziile domniei sale este o binecuvântare, este un prilej de primenire sufletească.

Am început prin a vă vorbi despre bucuria uneia din întâlnirile cu Poetul și cu prietenii săi din Cenaclul literar „Buna Vestire”, de la Cercul Militar din Miercurea Ciuc. Am participat la multe asemenea întâlniri, adevărate sărbători ale spiritului, și la Subcetate, și la Toplița, și la Bălan…

 

Bălan, Zilele școlii la Grupul Școlar „Liviu Rebreanu”, în 2008

 

La două dintre cele câteva întâlniri ale poetului Ionel Simota cu cititorii de la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate, elevi și personal didactic, am avut onoarea să prezint volumele de versuri ale domniei sale: Lumina cuvântului meu, în 2002, și La poalele ochilor tăi, în 2006. Bucuria participanților a fost de fiecare dată maximă, trăind emoția poeziei în lectura poetului și primind cărți oferite de fiecare dată cu mărinimie de către autor.

 

2. Ionel Simota și lumina cuvântului său

 

Aș numi poeziile volumului Lumina cuvântului meu lacrimi și zâmbete ale sufletului, sub influența celor dintâi emoții ale întâlnirii cu textul poetic; simți că ele te înnobilează sufletește prin conținutul ideatic și prin expresivitatea limbii.

Una din temele obsesive ale universului poetic al lui Ionel Simota este poezia, implicând starea de creație și căutarea sinelui poetic. În Lumina cuvântului meu, poezie care prefațează volumul, având semnificația unei ars poetica, artistul definește lumina cuvântului poetic ca parte din lumina divină. Creația poetică este împletire de talent, har dumnezeiesc: „a scris, cu ani în urmă, Dumnezeu/ Cu mâna lui, poeme-n gândul meu” și muncă migăloasă de artizan: „i-ntr-un ungher din trupul meu/ A lăsat loc, să-nvăț, să scriu și eu”.

Ne reține atenția și poezia Traducere din suflet, o sinceră și emoționantă confesiune lirică, în care poetul se autodefinește cu modestie și mărturisește împăcarea cu sine:

„Sunt cel mai trist și mai sărac poet/ Din câți au viețuit prin vreme,/ La mine, fiece verset,/ Se-nchină-n fața marilor poeme.// Nu sunt nici fad, nu sunt nici mândru –cred,/ Sunt ca păstorul ce-și începe-o turmă,/ Pornind de la un singur ied,/ Și-aștept, să văd, ce voi păzi la urmă”.

Poetul, care străbate poteci știute numai de el, este sigur că poezia este cea care îi va da puterea să viseze la nemurire (Preocupare).

Fire sensibilă, turnată într-un tipar unic, artistul, „răsărit din piatră ca izvorul”, știe ce-nseamnă „să-mbrățișezi o floare,/ Să mori, să-nvii în fiece secundă”. (Neputinței)

Ideea poetului condamnat la nemurire prin însăși creația sa – „risipă frumoasă” – reapare în poezia Cutremur:

„Fiorul iubirii din ape/ Îl strâng, acum, pentru tine,/ Sunt fiu al puterii divine/ În care timpul nu-ncape. // Ruine străvechi mă apasă,/ Cenușa-mi purtată de vânt/ Mereu o închid în cuvânt,/Pentru o altă risipă frumoasă”.

Deseori ne vorbește despre starea de poezie, materializată în cuvânt poetic, o stare de existență pe care nu o cunoaște oricine, ci numai cei răsfățați cu darul creației. Poezia se naște într-un spirit incandescent, tulburător de sensibil, care vibrează la abia perceptibilele impulsuri exterioare și le trăiește cu sinceră emoție. Poezia, dorul și iubirea, pe care le numește stări de poezie, sunt cele care îl fac să se simtă fericit:

„Când vântul doarme, iarba nu-ncetează/ Să mă viseze-n trupul ei șezând,/ Când cerul tace, doar la mine-n gând / E poezia veselă și trează…// Când păsările își înalță zborul,/ În primăveri trecute-n înfloriri,/ Când năvălesc în trupul meu iubiri,/ Doar eu îmi beau, din cofe albe, dorul.// Când somnul meu nu știe adormirea,/ Când ramul este numai o idee,/ Eu, trupul tău, îl făuresc, femeie,/ Așa cum făuresc înveșnicirea.// Și totuși nu-nțeleg nefericirea!…” (Stări de poezie)

Gândul, atribut al omenescului, expresie a freamătului interior al ființei umane, îl definește printr-un șir de metafore: căprioară fremătând, val înlănțuit în vânt, cer, pământ, aripă rănită, floare, exprimând neliniștea, suferința pricinuită de zbaterea permanentă a ființei între durere (aripă rănită) și bucurie (floare), între material (pământ) și spiritual (cer).

„Mi-e gândul căprioară fremătând/ Într-un ungher de trup bolnav și el,/ Aud în sânge moartea lâncezând/ Și-n ochii mei e pururea măcel.// Mi-e gândul val înlănțuit în vânt/ Și-adună-n el corăbii trecătoare,/ Pe brațul lui stă, invalid, un sfânt/ Ce nu trăiește, însă nici nu moare.// Mi-e gândul cer, amestec de pământ,/ De aripă rănită și de floare.” (Gând despuiat)

Poezia lui Ionel Simota face o radiografiere a sufletului uman măcinat de fireștile întrebări, aspirații și zbateri existențiale, de iluzii și deziluzii; ne emoționează prin posibilitatea de a ne identifica, ca cititori, cu eul liric:

„Toți am fost mințiți, furați, vreodată,/ Toți am plâns amarnic de ceva/ Și-am avut făptura despuiată, / Toți am vrut și n-am putut ierta.// Toți am căutat iubiri eterne/ Și-am cules cenușa după foc,/ Iar cu fericirea ce se cerne,/ Am sădit al suferinței loc.// Toți am căutat răspuns la stele, / Toți ne-am amăgit c-o altă zi,/ Toți ne-am opintit în clipe grele,/ Spre, o altă rază, a ieși…// Toți am vrut și n-am putut nimic,/ Când ne-a stăpânit în frâie frica”. (Despre viață)

Alteori, Ionel Simota ne îndeamnă la smerenie, la a ne păstra demnitatea de om, la iubire, fără de care nu putem accede la fericirea mult râvnită:

„Pe căprioară o mai doare fuga/ De vânătorul ei necunoscut,/ Rănită grav, din ochi revarsă ruga/ Supremului din care s-a născut.// Să nu împuști cu gândul nici o frunză/ Din câte poartă un copac în ram,/ Să nu lovești cu fruntea steaua care,/ Atunci când te-ai născut, ți-a stat în geam.// Să nu ucizi pe nimeni și nimic,/ Să mori așa cum Dumnezeu te lasă,/ Nu-ți pierde din credință nici un pic,/ Să poți să stai cu Dumnezeu la masă”. (Să nu ucizi)

Versurile sale, ne spune poetul, sunt ivite din dragoste pentru părinți, pentru neam, pentru Dumnezeu și pentru semeni:

„Egal, i-am îndrăgit pe toți, în parte,/ Eu n-am uitat că fiecare-avem,/ Părinți și frați, în neguri depărtate,/ Și cel mai mult de Dumnezeu mă tem.// Sunt cel mai trist și mai sărac poet,/ Dar îmi iubesc tristețea din cuvinte,/ Aștept să vină cineva și-ncet,/ Să-și facă cuib, în versul meu cuminte.//Din tot ce sunt, iubesc fără regret .(Traducere din suflet)

Temele familiare poetului gravitează spre viața lăuntrică: relația eului poetic cu poezia, cu iubita, cu mama, cu tatăl, cu Dumnezeu, cu timpul, cu viața și cu moartea. Ceea ce frapează și emoționează totodată în fiecare poezie este comunicarea directă făcută cu sinceritate, pe un ton colocvial, a unor stări intens emoționale.

Iubirea este sentimentul care oferă poetului stările cele mai felurite: fericire, regret, durere, speranță, melancolie, tristețe, iar poezia ia forme diferite: de imn închinat femeii-înger (Celei mai frumoase), elegie (Poem adolescentin), idilă (Taină ningând).

Copleșitoare sunt poeziile care comunică, nostalgic, dorul de satul natal (     Satul meu), de tatăl plecat „într-o altă lume” (Poem cu lacrimi, Regret de toamnă, Tatălui meu), de mama cu sufletul pustiit de singurătate (Mamă):

„Pe tine, tată, nu te-am mai văzut,/ Când m-am întors, în pragul casei noastre./ Străine buruieni au tot crescut,/ Ca ochii tăi, ele-nfloresc albastre”. (Tatălui meu)

„Mamă,/ Dulcele tău cuvânt/ Rostit în tăcerea-nfloririi/ E, mamă, mai sfânt/ Decât iubirea iubirii”. (Mamă)

Nelipsite sunt poeziile care exprimă, cu aceeași sinceritate, dragostea de neam și țară: Blânda Bucovina, Munții lui Avram Iancu, Poem soldatului necunoscut, Nestăvilitele dureri.

Ionel Simota este, așa cum aprecia George Țărnea, „unul din paznicii hărăziți pentru a veghea frunza și iarba pământului românesc sub scutul poeziei”.

*


La poalele ochilor tăi este al zecelea volum de autor publicat de poetul Ionel Simota, respectiv al doilea publicat în anul 2006, după Turnul de tăcere.

Sintagma metaforică din titlul volumului La poalele ochilor tăi, care reia titlul uneia din poezii, este tulburătoare prin ineditul ei și prin puterea de sugestie. Poate fi decodificată prin analogie cu expresia „la poalele muntelui”, sugerând o situare în spațiu pe verticală, jos – sus, o relaționare între profan și sacru, între om și Dumnezeu.

Poezia La poalele ochilor tăi poate fi încadrată în lirica existențială, exprimând zbaterile, neliniștile, aspirațiile ființei:

„Blând se adună vântul șuierând/ Și rătăcim pe ne-nțelese căi…/ Și plouă-n frunze și adorm visând/ La poalele ochilor tăi…/ Și tot mai greu mi-e ceasul, tot mai greu,/ Și cei din jur îmi par cu mult mai răi,/ Și-n mers mi se face teamă mereu/ La poalele ochilor tăi…/ Și alte doruri viscolesc în mine,/ Și-nzăpezit mă simt de albe clăi,/ Și cad ninsori sărace și puține/ La poalele ochilor tăi…”

Este interesant să observăm corespondențele dintre stările spirituale ale poetului împovărat atât de neliniști personale („tot mai greu mi-e ceasul, tot mai greu”, „Și-n mers mi se face teamă mereu”, „Și-nzăpezit mă simt”), cât și de neliniști ale umanității („Și rătăcim pe ne-nțelese căi”), în consens cu freamătul naturii solidare: „Blând se adună vântul șuierând”, ”Și plouă-n frunze”, „Și cad ninsori sărace și puține”. Corespondența aceasta între starea naturii și starea sufletească a eului liric ne amintește de poezia eminesciană Sara pe deal.

Laitmotivul realizat prin repetarea la sfârșitul fiecărei strofe a sintagmei din titlu conferă acestei elegii valențe de cântec universal al durerii.

Deși orânduite alfabetic, după prima litera a titlurilor, două poezii fac excepție de la această ordine: Poem de fluier și Nu te mai las să pleci; acestea sunt așezate în fruntea volumului, prefațându-l și prefigurându-i temele fundamentale ca și tonalitatea.

Metafora din titlul Poem de fluier, dezvoltată pe parcursul poeziei prin „Poem de fluier și de apă vie”, „Poem de fluier și poem de vânt” definește pe deplin coordonatele poeziilor din acest volum: melancolie („Poem de fluier”), neliniști („poem de vânt”), speranță și încredere într-o permanentă reîmprospătare a forțelor, a fiorului liric dat de „apa vie”.

„Poem de fluier scriu în primăvară/ Când mugurii, înlăcrimați de rouă,/ Se dăruiesc cu totul nouă,/ Poem de fluier scriu, în prag de seară.”

Următoarea poezie, Nu te mai las să pleci, este reprezentativă pentru tema dorului de iubire și a aspirației spre împlinire prin iubire/poezie, temă care rămâne prezentă și în acest volum.

„Nu te mai las să pleci, e primăvară,/ Și te cuprind în flori de liliac,/ În dragoste și-n scrieri te prefac/ Pe tine sfânta și frumoasa mea povară./ În zori te voi închide în sărut/ Și freamătul iubirii strâns în iarbă/ Îl voi trezi și-l voi lăsa să fiarbă/ În trupul meu de frumusețe mut.”

Verbele la viitor din poezia Ca pe-o mireasă exprimă cel mai bine ideea de aspirație, de dorință, de vis de iubire:

„Ca pe-o mireasă/ Am să te port/ Pe brațele sufletului/ Și am să te țin strâns apoi/ Ca nu cumva/ Să ți se risipească albul rochiei/ Imaculatul trup al iubirii/ Unicul trup…”

Eul liric, împătimit de a-și transpune în versuri „întroienitu-i dor” (Curg zăpezile), își dorește iarăși iubita din amintire „cu trupul subțire ca vioara” o dată cu venirea primăverii ce dă „fiorii unei reveniri”, simțind că „se topesc zăpezile” din sine și o cheamă prin puterea miraculoasă a gândului și a iubirii, convins că doar prin iubire omul rămâne etern.

„Nu pot să cred că vine primăvara/ Și tu nu ești aici să te privesc,/ Că trupul tău subțire ca vioara/ La mine-n prag nu o să-l mai zăresc./ Nu pot să cred că ție înflorirea/ Nu-ți dă fiorii unei reveniri,/ Că-n zboruri nu-ți mai cauți fericirea,/ Că n-ai păstrat iubirea-n amintiri./ Azi se topesc zăpezi din mine,/ Și lupii s-au mutat în alte ierni,/ Se-ntoarce viscolul în sine,/ Doar prin iubire noi vom fi eterni.” (Eternitatea iubirii)

Sunt relevante versurile care definesc metaforic poezia și poetul, având valoare de artă poetică. Poezia este „lumină”, „un fel de înger”; este cea care, surprinzând esența vieții, perpetuează amintirea în fluviul timpului depășind efemeritatea ființei umane.

„În curând peste lumină/ O altă lumină se va așeza/ Un fel de înger/ Ce poezie se va numi/ Mai târziu…” (Ce se va întâmpla)

Poetul e cel care cu ajutorul cuvintelor de vrajă și putere creatoare transformă, prin creație, existența în cântec, iar prin starea de creație, se apropie de însuși Dumnezeu:

„Plâng și eu cu seva din tulpine,/ Șoaptele în ierburi le închid,/ Plâng și eu, dar fără să ucid/ Dumnezeul așezat în mine.” (De tristețe) „Din ploaie am coborât spre a te vedea/ Lumină smulsă spre-a mă lumina…” (Coborâre tainică)

Versuri ca cele ce urmează ne trimit  cu gândul la Eminescu, la comparația poetului cu pasărea din poezia Numai poetul:

„Nu-mi mai ucideți păsările/ Cu tristețea voastră profundă/ Uite și acum/ Își caută căldura unui cuib/ În trupul meu plin de zboruri.”(Păsări trecând) „Oricum simt uneori/ Că iau forma zborului” (Tridimensională)

Multe din poeziile volumului, având ca motiv central lumina, ne amintesc de Poemele luminii, volumul de versuri al lui Lucian Blaga - o carte a unui cuplu erotic care descoperă frumusețea dragostei fizice și spirituale ca pe un spectacol mirific.

O constantă a liricii lui Ionel Simota este evocarea nostalgică a satului natal, a copilăriei, a părinților, teme prezente și în acest volum prin poeziile: Înserarea părinților, Îmbătrânitu-mi sat, Obsesia copacului, Trecuse Dumnezeu, Revelație. 

„Nu pot să uit copacul ce-a crescut/ Cu mine-n rând, acum însingurat,/ El a rămas înfipt la mine-n sat/ Și despărțirea aprig m-a durut./ Și astăzi e cu mult mai câștigat,/ El n-a simțit cum e să fii străin/ În țara ta, în care alții vin/ Să-și ceară dreptul unui bun furat./ Nu pot să uit copacul, îmi stă-n vis…” (Obsesia copacului)

Apreciem autenticitatea sincerității în confesiunea lirică și încărcătura emoțională a poeziilor susținută prin procedee specifice limbajului poetic, între care remarcăm preferința pentru metaforă, dar și figurile de stil realizate la nivel sintactic: anafora, enjambamentul, parataxa.

Lirica lui Ionel Simota se sublimează într-o confesiune despre trăirile sufletești ale ființei și creează un univers poetic care-i reflectă deplin structura spiritului. Frecvent, stările sale sufletești sunt definite metaforic prin fenomene ale naturii: ploaie, viscol, ninsoare, ceea ce poate sugera că forțele sale interioare, sensibilitatea sa au intensitatea forțelor dezlănțuite ale naturii:

„Curg zăpezi prin ochii mei de stele/ Greu, prin sânge, îmi mai trec ninsori”(Curg zăpezi) „Și viscolesc prin mine amintiri” (Decembrie) „Lovește un viscol de fier/ În sufletul meu ca-ntr-o poartă” (Însingurare).

 

3. Ionel Simota, fiu al comunei Subcetate

 

Deși locul de naștere al poetului este departe de comuna harghiteană Subcetate, Subcetatea a devenit un fel de „acasă”, prin soția sa Șivani-Estela, domnul Ionel Simota fiind prezent aici nu numai la reuniunile de familie, ci și la cele ale comunității: întâlniri cu scriitorii, zilele comunei, festivalul de teatru pentru elevi.

La prima ediție a  Simpozionului Subcetate – istorie, cultură, spiritualitate, din 20 august 2016, poetul Ionel Simota a prezentat recentul său volum de versuri Capitol cu ÎNGERI. Dintr-un volum COLECTIV.

 

Următoarele două ediții ale Colocviului Subcetate – istorie, cultură, spiritualitate (din 19 august 2017 și din 18 august 2018) au fost moderate și susținute poetic de domnul Ionel Simota.  În acestă calitate, domnul Ionel Simota a concluzionat:

„Zile fascinante (19-20 august 2017) au fost trăite la Subcetate, Harghita, la Sărbătoarea comunității! La lansarea cărții - Subcetate Mureș- monografie, apărută sub auspiciile asociației Culturale „Dobreanu”, coordonată de profesorii Doina și Vasile Dobreanu, în colecția de lucrări monografice „Exemplarium” a Editurii „Cezara Codruța Marica” din Târgu Mureș, personalități literare importante (Prof. Doinița și Vasile Dobreanu, Prof. dr. Valentin Marica, Conf. Univ. Doina Butiurcă) și artiști minunați (muzicienii Alina Maria Taslavan și Ioan Morar, poeții Valentin Marica și Ionel Simota) și-au dat mâna pentru marca așa cum se cuvine acest eveniment. În fruntea tuturor, un primar inimos (Ion Rizea), înfășurat în tricolor, a condus în chipul cel mai frumos această întâlnire, dinspre săteni către biserica lui Hristos. Ce deosebit, ce luminos!... ”

„La ediția a treia a aceluiași colocviu, dedicată acum Centenarului Marii Uniri, au fost dezvoltate teme memorabile ale istoriei de către Prof. univ. dr. Valentin Marica, Cercetător în istorie Iosif Marin Balog și prof. Anișoara Balog, de prof. Doinița Dobreanu și prof. Vasile Dobreanu, teme pe care nu le-am putea însuși fără aprofundare și dăruire. A deschis dezbaterea, așa cum se cuvine, domnul primar Ioan Rizea, cu un discurs emoționant și cu un îndemn la unitate, cum rar l-am putea întâlni la un alt edil de prin aceste locuri. Au urmat apoi tineri luminoși din Grupul folk – Călimănel al pr. Cătinean din Toplița, însoțiți de un om inimos, Marian Olaru, care au trezit în noi sentimente frumoase. Expoziția de goblenuri a doamnei Rodica Jianu, icoanele pe sticlă ale copiilor din Subcetate, lucrările de grafică ale studenților de la Academia de arte plastice din Timișoara și ale Cosminei Marcela Oltean ne-au încântat privirile și sufletele... Vă mulțumesc pentru că am fost părtaș la un asemenea eveniment și vă felicit din toată inima!”


       Domnul Ionel Simota a moderat Simpozionul Ideal, Speranță, Jertfe și Împlinire, organizat la Subcetate, în cadrul unei manifestări culturale ample dedicate Zilei Tricolorului, la 24 iulie 2018.

       Personalitate emblematică a vieții culturale harghitene, domnul Ionel Simota a fost invitat pentru a prezida juriul Festivalului de teatru şcolar Confesiuni despre viaţă şi artă, etapa interjudeţeană (19 mai 2018 și 23 noiembrie 2019), organizat sub auspiciile Liceului Miron Cristea din Subcetate.

    Fiecare întâlnire cu poetul Ionel Simota este prilej de bucurie. Bucuria, atunci când există și este împărtășită de persoane care comunică prin energii și vibrații sufletești similare, o simți cum vibrează în aer. La fiecare activitate literară sau culturală, la care a fost prezent domnul Ionel Simota, un cumulul de energii pozitive ne-au făcut să trăim emoții plenare.


La mulți ani fericiți, Domnule Ionel Simota! Să vă bucurați de sănătate, de oameni luminoși în preajmă, de harul creației poetice spre a aduce bucurie în sufletul iubitorilor de frumos și de bine, să vă fie binecuvântată viața cu iubire, pace și îndestulare!

                                                            Doinița- Ana Dobrean 

BIOGRAFIE

Poetul Ionel Simota s-a născut la 13 iulie 1971, în satul Frenciugi, comuna Şcheia, judeţul Iaşi. din părinţii: CONSTANTIN şi ELENA Simota. Este absolvent al Grupului Școlar Industrial ,,Nicolae Iorga” din orașul Negrești, judeţul Vaslui. A urmat cursurile Facultății de Ştiinţe Juridice şi Drept Administrativ, Universitatea ,,George Bariţiu”, Braşov și cele demasterat cu specializare – Criminalistică, în cadru Academiei de Poliție ,, Alexandru Ioan Cuza”București. Din anul 1992 și până în anul 2019 a lucrat în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Harghita. În prezent este Lt. Colonel (r) în retragere și rezervă al Ministerului Afacerilor Interne.

A debutat în revista liceului, „Axa”, iar debutul editorial a avut loc prin lansarea volumului „Dialog în cer” (Editura Alutus 1995) - volum de versuri. Este membru în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Braşov, din anul 2007. Este preşedintele Asociației Cenaclului Literar ,,BUNAVESTIRE”, din Miercurea Ciuc, (din 1997 și până în prezent).

Are colaborări la revistele: România Literară, București, Cetatea culturală, Cluj, Dealul Melcilor, Braşov, Luceafărul, Bucureşti, România Mare, Bucureşti, Vremea, București, Vatraveche, Tg. Mureş, Gând românesc, Alba Iulia, Convorbiri literare, Iași, Artă și Cultură, Chișinău, Glasul Călimanilor, Topliţa, Caietele de la Araci, Sf. Gheorghe, Ritmuri braşovene, Braşov, Oglinda literară, Focşani, The Albatrsoss, Sf. Gheorghe, Ecou, Sf. Gheorghe, Curierul Poliției, Miercurea Ciuc.

A colaborat cu poezii la volumele colective: ,,Un fel de colind”-1996, poezii, „Flacără şi vis”-1996, poezii, „Cuvinte întrupate”-2004, 2008, poezii, „Florilegiu”- 2013, poezii şi eseuri, „Sub semnul amintirii, Jenică Andrei”-2014, poezii şi proză.

Opera tipărită: este autorul a 22 de volume , după cum urmează: „Dialog în cer”(1995), poezii; „Frânturi de zbor” (1995), poezii; „Ramuri de dor” (1997), poezii; „Poeme”-antologie, (1998),poezii ; „Lumina cuvântului meu” (2000), poezii; „Casa cu salcâmi” (2002), poezii; „Îngerul meu” (2003), poezii; „De dorul tău” (2003), poezii; „Turnul tăcerii” – antologie (2006), poezii; „La poalele ochilor tăi” (2006), poezii; „Aripi de cenuşă” (2008) , poezii; „Desculţ printre cuvinte” (2009), poezii; „Opere complete”, volumele I şi II,-antologii, (2012), poezii; „Tăcerea îngerilor”(2012), poezii; „Dialog în cer”- antologie, (2014), poezii; „Cântare pământului”(2014), poezii; „Cântare şi tăcere”- antologie (2014), poezii; „Caligrafia Iubirii”(2015), poezii; ,,Lecții cu fluturi” (2017), poezii; ,,Capitol cu îngeri dintr-un volum Colectiv” (2018), poezii; ,,Sentimente cu păsări. Mirări” (2019), poezii; ,,Sentimente cu păsări” (2019), poezii-audio-book, în colaborare cu Radio Moldova).

Referinţe critice: Dicţionarul scriitorilor români, coordonator Boris Crăciun, Ed.Porţile Orientului, Iaşi, 2011; Dicționarul Scriitorilor Români Contemporani de pretutindeni, 2019, Chișinău, Acad. Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, “Lector şi lictor” de Ion Topolog-Popescu,(2013); „Solilocvii”, de Ligia-Dalila Ghinea,(2012); „Pseudojurnal”, de Ligia-Dalila Ghinea,(2014); „Poetică & poietică”, de Ligia-Dalila Ghinea, (2015); revistele ,,The Albatross”,(română-engleză), Sf. Gheorghe; ,,Vatra veche”, Tg. Mureş;  „România Mare”, Bucureşti.

Pentru bogata sa de activitate poetică, a primit nenumărate premii și distincții literare, printre care amintim - Premiul Ex aequo al Uniunii Scriitorilor din România, Braşov, 2009, pentru volumul „Desculţ printre cuvinte” (Ed. Eurocarpatica, Sf.Gheorghe, 2009) și Premiul ”Cartea Anului” al Uniunii Scriitorilor din România, Brașov, pentru volumul ,,Capitol cu îngeri dintr-un volum Colectiv”(Editura  Magic Print, Onești, 2017).

Nominalizare la Gala Premiilor Marii Loji Naţionale, Bucureşti, 2014 pentru antologia de poezie ,,Dialog în cer”(Iaşi, 2014).

Invitat în emisiuni culturale la radio şi la televiziune: București, Chișinău, Cluj, Braşov, Tg.Mureş, Botoşani. A colaborat în diverse recitaluri cu actorii Camelia Paraschiv Katai și Sergiu Aliuș ai Teatrului ,,Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. A fost onorat de obținerea distincției - Premiul PRO HARGHITA - atribuit de către Consiliul Județean Harghita, în anul 2019.

ÎNDEMN, de Ziua Culturii Naționale:

Să-l învățăm în taină, ca pe-o rugăciune,

Prin el o țară-ntreagă poartă nume,
Să nu-l uităm și să-l slăvim mereu
Pe Eminescu ca pe Dumnezeu...

 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2017/10/nicolae-bucur-despre-lectii-cu-fluturi.html

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)