In honorem, Profesorii LACZKO-COTFAS GHEORGHE (n. 1942) și LACZKO-COTFAS VICTORIA (n. 1948)

    

 

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, 

vol. 2, 2014, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

    Doina Dobreanu: Stimate domnule profesor, încep prin a vă mulțumi pentru bunăvoința de a face un scurt periplu printre amintirile adunate la Subcetate timp de multe decenii; aici v-ați petrecut copilăria, aici ați urmat cursurile școlii aproape până la finele liceului, aici ați predat matematica de la debut până la pensionare și după aceea…; aproape toată viața ați petrecut-o la… Subcetate. Din monografia liceului din Subcetate citez mărturisirea dvs.:
„Numele meu este Laczko-Cotfas Gheorghe, dar în comună sunt cunoscut ca Domnu’ Gicu, al lui Andrei Cotfas. M-am născut în 1942, la 6 februarie, în familia învăţătorilor Andrei și Maria-Floarea. Am fost trei copii la părinţi: Cornelia-Paula, Ortansa şi eu.”[1]
Pe părinții dvs. i-am cunoscut foarte bine, în ipostază de dascăli, în ultima perioadă a activității lor didactice, dar și ca buni vecini, oameni deschiși, prietenoși, gata oricând să dăruiască o vorbă de încurajare și de mângâiere, un sfat bun. Mama, fiică de preot, cu o educație aleasă, era o „doamnă”, nu doar prin profesie, ci și prin vorbă, ținută, comportare, atitudine exemplare. Tata era recunoscut ca profesor sever, autoritar, acordând o atenție deosebită laturii educative a învățării. Pentru comuna noastră, El a rămas o legendă. Cu toate că meritele domniei sale au fost recunoscute și sunt de neuitat, consider că trebuie să amintim copiilor și tinerilor de astăzi și celor care vor veni cine a fost profesorul Andrei Cotfas, al cărui nume îl poartă una din străzile din localitate.
„Domnul Andrei Cotfas, profesorul de ştiinţe naturale, a încercat să ne insufle prin toate mijloacele posibile dragostea faţă de natură, învăţându-ne să o protejăm şi să o respectăm, să o utilizăm în folosul nostru. De asemenea, încerca să insufle elevilor dragostea pentru învăţătură, pentru ridicarea nivelului lor de pregătire, fapt materializat şi prin înfiinţarea liceului din comună, la care au început să studieze mulţi copii din localitate și din împrejurimi, printre care şi eu (1957-1958), fiind singurul liceu din zonă în vremea aceea. Profesorul acesta ducea o asiduă muncă şi cu părinţii copiilor, spre a-i lămuri să-i dea mai departe la şcoală pentru continuarea studiilor, „pentru luminare”, aşa cum a făcut şi cu părinţii mei. Merită un bust în faţa şcolii!”[2] Este afirmația unei foste eleve, astăzi inginer pensionar. Și nu este singura.
Ce datorați dvs. părinților, domnule profesor?
    Laczko-CotfasGheorghe: Părinților mei le datorez foarte multe: viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate. Îmi spuneau: „Cum te vei comporta și vei respecta pe cei din jur, așa se vor comporta și ei cu tine și așa te vor respecta”, „Încearcă să nu le greșești, pentru a nu fi obligat să ceri iertare”, „Dacă cineva îți arată greșeli sau defecte, să îi mulțumești pentru că vrea îndreptarea lor, îți vrea binele”, „ferește-te de cei care te lingușesc, aceștia îți doresc pierzanea”.

Înv. Maria-Floarea Cotfas 

Prof. Andrei Cotfas

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2019/12/profesorul-andrei-laczko-cotfas-1908.html

    Săptămânal, tata și mama îmi povesteau întâmplări cu tâlc din viața lor sau a cunoștințelor lor, spunându-mi: „Cel inteligent învață din greșelile altora, cel mediocru învață din greșelile sale și cel necugetat nu învață nici din greșelile sale” sau „Un om prevenit valorează cât doi”.
Părinții mei m-au învățat să iubesc viețuitoarele din curte și să le îngrijesc, să sădesc pomi fructiferi, să-mi iubesc părinții, bunicii, surorile, satul natal cu împrejurimile sale și țara mea.
    Mama mi-a cultivat modestia, mila, bunătatea, blândețea, trăsături pe care le întruchipa și dânsa, iar tata, demnitatea, simțul onoarei, respectul pentru oamenii cinstiți, harnici și de cuvânt, buni, exigenți cu ei înșiși și cu cei din jur, care se comportă civilizat, au mult simț, sunt de ajutor la nevoie, oricât de simpli și modești ar fi; tata m-a învățat și să mă feresc de clevetitori, lingușitori și îngâmfați – Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul! - , intriganți, bețivani, cartofori, desfrânați, fără cuvânt și onoare, mincinoși, invidioși, foarte zgârciți, de cei care folosesc cuvinte triviale; de asemenea, să-i iert pe cei ce mi-au greșit, dar să nu uit și să mă feresc de ei.
 

Doina Dobreanu: Nu am vorbit niciodată despre bunici… Bunicul patern a fost Gheorghe Cotfas; îi purtați numele… Ce ne povestiți despre bunici?     I-ați cunoscut? Ce amintiri le păstrați?
   Laczko-CotfasGheorghe: Pe bunicii paterni, Gheorghe și Ecaterina Cotfas nu i-am cunoscut, deoarece erau decedați în momentul nașterii mele. Din cele relatate de mama, care a cunoscut-o doar pe bunica Ecaterina, știu că era originară din Ditrău, că era de aceeași factură psihică cu mama, adică bună și blândă, ceea ce a făcut ca ele să se iubească și să se respecte mult. Mama a regretat mult moartea bunicii, survenită după un an de la venirea ei la Subcetate, cauza fiind o veche boală cardiacă.
    Vecina Ioana, soția lui Gheorghe Dobrean, al lui Vărzar, îmi spunea că bunica era harnică și curată, că îngrijea cu deosebită plăcere animalele din curte și grădina de legume.
    Despre bunicul Gheorghe, tata îmi spunea că era un agricultor priceput, harnic și prosper. De aceea era respectat de cetățenii comunei Subcetate care l-au ales în mai multe rânduri consilier comunal și primar. Era exigent cu el însuși și cu cei apropiați lui.
    Pe bunicii materni, Cornel și Ana Măerușan, i-am cunoscut bine. Bunica Ana, fiica preotului din Crisbav, județul Brașov, absolvise, după ciclul elementar, Școala germană de menaj din Brașov, apoi s-a căsătorit cu bunicul Cornel. Era o fire autoritară, conducând cu pricepere toată gospodăria, crescându-și cu iubire cele două fiice, pe Maria-Floarea, mama mea, și pe Hortensia.
    Bunicul Cornel era al optulea copil al preotului ortodox Alexandru Măerușan și al Mariei, ambii din Măeruș. De la absolvirea Facultății de Teologie din Sibiu și pănă la deces, în 1972, bunicul a slujit ca preot în comuna Crisbav, cu bunătate și blândețe, insuflând credința ortodoxă. Era un om deosebit, cultivat și citea mult în română, maghiară și germană. S-a străduit să-i obișnuiască pe români să conviețuiască în armonie cu maghiarii romano-catolici. Își ajuta consătenii în situații diferite, fără a pretinde răsplată și de aceea era mult apreciat, stimat și iubit de toți. A învățat să prepare diferite medicamente și ceaiuri pentru arsuri, răni, dureri de stomac, tuse, folosind miere din stupina proprie, dăruind miere gratuit celor bolnavi sau în convalescență. La înmormântarea bunicului a participat foarte multă lume, din Crisbav și din comunele învecinate, slujind zece preoți, ortodocși, romano-catolici și reformați, arătându-și în acest fel prețuirea pentru cel care a fost prietenul lor, preotul Cornel Măerușan.
    Îi iubeam mult pe bunicii mei materni, iubitori, buni, plăcuți la vorbă, înțelepți și le păstrez o amintire foarte plăcută. Am petrecut în casa lor multe minunate și de neuitat vacanțe de vară în vremea copilăriei, împreună cu mama și cu surorile mele Cornelia și Tenzica (Hortensia). Amintirile acelor vremuri de vis, ca și amintirile legate de părinții, surorile și copiii mei sunt un balsam al bătrăneții și neputințelor mele.
 

Doina Dobreanu: Descriați în monografia liceului despre condițiile în care ați învățat primele clase: „Clasele I-IV, le-am urmat sub îndrumarea învăţătoarei Paulina Suciu, în clădirea Căminului Cultural, a cărui sală de spectacole fusese compartimentată în săli de clasă. La această soluţie se recursese pentru a putea demara lucrările de construire a noii şcoli, pe amplasamentul celei vechi. Printre animatorii acestei realizări era şi tatăl meu, care a însufleţit oamenii din comună de a face un mare efort învestit în această lucrare, sprijiniţi fiind şi de stat.” Nu-mi pot imagina cum s-au rezolvat problemele legate de compartimentarea spațiului, de încălzire, izolare fonică, disciplină…, cum se putea face carte în asemenea condiții, cu toți elevii adunați într-o încăpere…
   Laczko-CotfasGheorghe: Se făcea carte de bună calitate chiar în acele condiții, fiind o liniște deplină la ore. Eram 42 de elevi în clasă, dar învățătorii și profesorii au știut să impună școlarilor disciplina și dorința de studiu. Copiii erau cuminți și sârguincioși la școală, apoi erau urmăriți cu atenție de părinți acasă. Lecturile particulare din vacanțe ne completau cunoștințele primite în clasă și cele dobândite prin studiu individual.
 

Doina Dobreanu: Neobișnuite au fost condițiile în care ați învățat carte la Subcetate și în continuare: „Odată cu începerea clasei a V-a, în anul 1952, am intrat în noua clădire a şcolii care avea doar parterul terminat şi, alături de colegi, în pauze şi în timpul liber ajutam, pe măsura puterilor, la continuarea construcţiei clădirii viitorului liceu, cărând sau descărcând cărămizi, cernând nisip, făcând mortar. Este bine ca elevii de azi şi cei de mâine să ştie că în clădirea liceului nostru din Subcetate, care atunci era un unicat prin mărimea şi frumuseţea ei în zona Topliţei, este zidită o parte din viaţa, sufletul şi speranţa bunicilor şi părinţilor lor, care, printr-o muncă foarte grea, au săpat sute de metri cub de pământ pentru fundaţie, au adus cantităţi enorme de piatră de construcţie din împrejurimi, au adus cu carele lor mici sute de tone de nisip, var şi ciment, au ajutat, hrănit şi adăpostit gratuit, ani de zile, meşteri străini care lucrau la construcţie, făcând acestea cu toată dăruirea şi dragostea pentru ca tinerii – chiar şi cei cu posibilităţi materiale foarte mici - să poată urma liceul din sânul familiei, cu cheltuieli infime.”
    Cum credeți că ar trebui să aprecieze cei de astăzi efortul unei întregi comunități și a atâtor generații de a avea școala modernă de astăzi?
Cum vedeți viitorul acestui liceu rural care, iacă, a ființat peste o jumătate de veac, în condițiile în care natalitatea scade la nivel de localitate, tinerii pleacă și puțini se întorc acasă?
   Laczko-CotfasGheorghe: Locuitorii de astăzi ai comunei Subcetate ar trebui să cunoască efortul mare, demn de admirat și dăruirea cu care întreaga comunitate a muncit pentru a construi și avea școala modernă de astăzi; ar trebui să păstreze cu grijă zestrea lăsată de înaintașii noștri pentru ca ei să aibă condiții optime de învățătură. Elevii de astăzi ar trebui să nu aibă altă grijă decât să studieze serios, cu toată dăruirea pentru a se realiza în viață, așa cum au făcut atâtea generații de absolvenți ai Liceului din Subcetate și să înalțe prestigiul acestuia, încât cei ce vor veni după ei să fie mândri că studiază în acest liceu.
    Doresc din tot sufletul ca liceul nostru să prospere în viitor, să obțină cât mai multe locuri fruntașe la olimpiadele școlare și la concursurile sportive, note cât mai mari la examenul de bacalaureat, foarte mulți absolvenți de liceu să acceadă în facultăți de prestigiu, pe care să le absolve cu brio, devenind specialiști de marcă pe plan intern și internațional, de care să fim mândri.
    Această dorință se sprijină pe faptul că liceul nostru are o dotare remarcabilă, condiții optime de studiu, învățători și profesori tineri, bine pregătiți profesional, care își dau silința să asigure o bună pregătire elevilor școlii noastre.
    Doresc ca în viitor liceul nostru să devină un liceu model pentru liceele din zonă și județ.
 

Doina Dobreanu: Desigur, a face un lucru cu plăcere ne motivează să perseverăm, să continuăm. Cum a devenit munca, exercițiul matematic o plăcere, apoi studiul științelor matematice o pasiune, un țel, un mod de existență? Ce oameni v-au marcat formarea, v-au fost modele?
   Laczko-CotfasGheorghe: Am simțit de mic că făceam foarte ușor calculele matematice și că rezolvam cu plăcere problemele, mai ales pe cele dificile, având o mare satisfacție când găseam soluția unei probleme ce îmi dădea bătăi de cap. Pe măsură ce creșteam, conștientizam că studiul matematicii este calea mea de urmat, mai ales că acest studiu era plin de satisfacții și astfel, după absolvirea liceului, am urmat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am avut profesori excepționali, pe care îi stimam și îi iubeam pentru modul riguros și elegant în care predau matematicile și ne ajutau să pătrundem în lumea minunată a matematicii moderne. Dintre personalitățile care mi-au marcat formarea și mi-au fost modele pentru viață au fost profesorii universitari Nicolae Gheorghiu, Ioan Grindei, Cornel Munteanu, Dana Bejan, Ilie Popa, David Rimer, Corina Raișer, Constantin Cazacu, Margareta Țibu, Victor Nadolschi, Emil Rotaru, Victor Negoescu, Alexandru Triandolf.
    Am avut ocazia să-l cunosc la Iași, cu ocazia unei conferințe, pe Profesorul Universitar Alexandru Myller, care avea atunci 82 de ani și care fusese profesorul universitarilor anterior amintiți. Toți se comportau amabil și curtenitor cu cel ce era o legendă a Universității ieșene. La acea conferință, profesorul Myller a prezentat elegant, atractiv și frumos viața și activitatea științifică a lui Arhimede.
 

Doina Dobreanu: Ne regăsim mereu în locul copilăriei, cu atât mai mult când acolo ne sunt și rădăcinile… După absolvirea Școlii Normale din Blaj, primul între cei 85 de candidați la examenul final, Andrei Cotfas, tatăl dvs., s-a întors acasă. Aceeași decizie ați luat-o și dvs, ca absolvent de nota zece al Facultății de Matematică din Iași. Pare derizoriu pentru cei mai mulți tineri de astăzi… Dar, tatăl dumneavoastră a ctitorit o școală, cu multă strădanie și multe sacrificii, o școală a cărei eficiență trebuia să fie asigurată de un colectiv didactic destoinic, format din oameni foarte bine pregătiți. În clădirea inaugurată în 1955 s-a înființat tot atunci primul liceu din zona Topliței. Ați făcut parte din prima generație de liceeni ai acestei școli, ați fost apoi, ca profesor de matematică, timp de câteva decenii, începând din 1962, unul dintre pionii importanți ai acestei școli.
    Cum ați explica tinerilor de astăzi hotărârea de a vă întoarce acasă?

Victoria Carazan, studentă

 Gheorghe Laczko-Cotfas, student

 
   Laczko-CotfasGheorghe: Părinții mei au fost cei care m-au sfătuit ca la absolvirea facultății să revin în comuna natală, pentru a fi împreună și a ne putea ajuta reciproc, și pentru a-i învăța matematică pe copiii din comuna noastră, fapt pe care l-am făcut, pe măsura forțelor mele modeste, în cei 37 de ani de activitate ca profesor de matematică.
 

Doina Dobreanu: Dragostea pentru studiul matematicii ați transmis-o multora dintre elevii dvs. Ați fost și profesorul meu de matematică. Eu sunt de părere că cea mai mare bucurie o are omul atunci când poate dărui cu drag din ceea ce are, din ceea ce știe. În acest sens, nu puteți fi decât un om mulțumit, împlinit, cred eu, pentru că a vă împărtăși cunoștințele cu drag, cu mărinimie, a devenit un adevărat crez, o permanentă sursă de bucurie.
   Laczko-CotfasGheorghe: Așa este.
 

Doina Dobreanu: Ați fost, rând pe rând, mentorul atâtor discipoli, care, având, astfel, un start bun, au urcat pe înalte culmi ale cunoașterii. Fiți sigur că fiecare recunoaște rolul pe care l-ați avut în devenirea lui. Amintesc doar mărturisirea Profesorului Universitar Dr. Nicolae Cotfas:
 „Decisivă pentru viitorul meu matematic a fost şansa de a face matematica cu domnul profesor Gheorghe Cotfas (Gicu Cotfas, cum ii spuneam noi). M-a invitat cu generozitate acasă şi mi-a vorbit mult despre matematică şi matematicieni. Am fost fascinat de biblioteca d-lui profesor, rămasă un adevărat templu pentru mine până la terminarea liceului. Problemele suplimentare, primite ca temă pentru o săptămână, le terminam în 1- 2 zile. După fiecare vizită la domnul profesor plecam cu o grămadă de cărţi împrumutate pentru că nu reuşeam să mă decid pe care să le aleg. Îi sunt recunoscător domnului profesor şi pentru numeroasele cărţi oferite cadou cu dedicaţii provocatoare – „pentru viitorul mare matematician” - care mi-au stimulat imaginaţia şi m-au făcut să visez la lucruri ieşite din comun.”[3]
    Vă las pe dumneavoastră să ne vorbiți despre elevii dvs.
   Laczko-CotfasGheorghe: Am fost fericit ca profesor de matematică pentru că făceam zilnic ceea ce îmi plăcea și pentru că am avut elevi excepționali, dotați pentru matematică. Este vorba despre universitarii Ioan Roșca, Nicolae Cotfas, Pavel Mureșan, Daniel-Tudor Cotfas, Petru-Adrian Cotfas, profesorii de liceu Ioan Țifrea, Livia Țifrea, Vasile Dobrean, Dumitru Cotfas, inginerii Dan Cotfas, Daniel Dițu și alții.
 

Doina Dobreanu: Să nu uităm că i-ați avut elevi și pe proprii copii. Cum ați decis ca ei să urmeze cursurile liceului din Subcetate?
   Laczko-CotfasGheorghe: Am decis, împreună cu soția și copiii noștri, Antoniu și Artemiza-Iulia, ca ei să urmeze cursurile liceale la Liceul din Subcetate, pentru a prelungi școlarizarea lor în mijlocul familiei și pentru a supraveghea zi de zi pregătirea și educația lor, dar și pentru că am avut încredere în calitatea pregătirii oferite de profesorii colegi. Ca urmare, ei au promovat bine examenul de bacalaureat și au fost admiși la facultățile dorite, pe care le-au absolvit cu bine.

Antoniu Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului

Artemiza Laczko-Cotfas, la absolvirea liceului

https://revistalyceum.blogspot.com/2016/03/artemiza-iulia-radasanu-inginer-software.html

 
    Cu această ocazie, îmi exprim recunoștința față de profesorii: Ionela Popa, Doinița Dobrean, Vasile Dobrean, Lucian Popa, Ioan Cutlac, Daniela Dobrean, Keresztes Ana-Maria, care au asigurat o pregătire temeinică elevilor lor.
 

Doina Dobreanu: Există regretul întoarcerii acasă?
   Laczko-CotfasGheorghe: Categoric, nu. Aici, în satul natal, m-am căsătorit și am decis cu soția mea să locuim, în casa mea părintească cu atâtea amintiri, împreună cu părinții mei; aici ne-am crescut cei doi copii, aici am avut posibilitatea să ne dedicăm cu pasiune profesiei alese, lucrând împreună cu soția mea la aceeași școală. Aici am găsit tot ceea ce era necesar pentru a ne împlini familial și profesional.
 

Doina Dobreanu: Ne-am putea întreba cum ați reușit, atât tatăl, cât și dumneavoastră să fiți atât de convingători în a vă determina soțiile să se împământenească la Subcetate. 

Ne ajută doamna profesoară Victoria Laczko-Cotfas să răspundem la această întrebare prin mărturisirea făcută cândva: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de munte şi nu în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi bun cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas, m-au determinat să mă stabilesc definitiv la Subcetate.”[4]
Vă mulțumim, domnule profesor, pentru bunăvoința de a ne permite să intrăm în povestea vieții dumneavoastre. Vă dorim multă sănătate, condiție esențială pentru a vă putea bucura în continuare de pasiunea care v-a făcut viața frumoasă: matematica.

Profesorul Gheorghe Laczko-Cotfas,

 la întâlnirea de 40 de ani a primei promoții a liceului din Subcetate, 1965-2005

💢💢💢

LACZKO-COTFAS VICTORIA (n.1948)

Profesoară la Subcetate în anii: 1972-1979

Text publicat în :

Grupul Şcolar „Miron Cristea” şi Asociaţia Culturală „Dobreanu”, 

Liceul din Subcetate, la 50 de ani. 

Coordonatori: Prof. Vasile Dobreanu şi Prof. Doina Dobreanu, 

F&F Gheorgheni, 2011, pp.57-59

Victoria Carazan, absolventă a Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, a ajuns prin repartiţie guvernamentală profesoară la Liceul din comuna Subcetate. Aici a funcţionat 7 ani, timp în care a predat, pe lângă agricultură şi biologie, şi ore de chimie, limba franceză, istorie, desen. S-a transferat apoi la Şcoala Generală din Hodoşa, unde şi-a încheiat cariera didactică. A obţinut gradul didactic I în anul 1989 cu lucrarea „Principalii paraziţi la animalele din zona Topliţa”.

Despre legătura permanentă cu localitatea Subcetate şi despre relaţia cu profesiunea de dascăl, doamna profesoară Victoria Laczko-Cotfas ne mărturiseşte următoarele: „Dragostea pentru meseria aleasă, frumuseţea acestor meleaguri de munte şi în cele din urmă faptul că am găsit aici un om cu un suflet blând şi bun cu care m-am căsătorit, profesorul de matematică Gheorghe Laczko-Cotfas, m-au determinat să mă stabilesc definitiv la Subcetate.

Meseria de profesor implică multă dăruire de sine, pasiune, competenţă şi foarte multe sacrificii. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, tot mai înclin să cred că e o profesie ce mi-a adus satisfacţii spirituale mai multe decât oricare alta din lumea afacerilor. Am ales această profesie pentru că am fost fascinată de ea de pe vremea când eram elevă, considerând că îţi dă ocazia din plin să-ţi foloseşti imaginaţia şi să-i stimulezi şi pe alţii; apoi, în vremea copilăriei mele, profesorii erau unii dintre cei mai reputaţi oameni din societate, un exemplu…. Meseria de profesor este unică: e umană; lucrezi cu tineri. E minunat să fii în compania tinerilor, să-i vezi cum cresc, cum progresează, devenind mai capabili, mai eficienţi în această lume… Cei care predau se dăruiesc altora. Eu am predat cu speranţa că lumea va deveni mai bună. Profesorii pun temelia instruirii fiecărui individ. Până şi cei mai buni profesori de la cele mai prestigioase universităţi, toate personalităţile din sectorul public sau privat datorează „ceva” foştilor învăţători şi profesori.

Entuziasmul m-a ajutat să depăşesc problemele pe care le-am întâmpinat în primii ani. Am căutat să sădesc în sufletele elevilor mei dragostea pentru frumuseţile naturii, interesul pentru ocrotirea naturii în toată deplinătatea ei (vegetaţie, faună, ecosisteme) şi am exemplificat acestea cu ocazia excursiilor din împrejurimile localităţii.

A preda înseamnă în primul rând a iubi, astfel ca învăţătura să se facă cu plăcere, nu din obligaţie. Am alcătuit un bogat material didactic intuitiv la care au fost antrenaţi şi elevii, completând astfel zestrea didactică a şcolii, facilitând desfăşurarea procesului didactic şi incitând curiozitatea elevilor.

Astăzi, profesorii dedicaţi muncii lor sisifice se străduiesc să le insufle elevilor valori morale şi să-i instruiască, în ciuda faptului că nu li se acordă respectul, recunoaşterea şi remuneraţia cuvenite acestei nobile profesii. Nu e de mirare că mulţi profesori se îmbolnăvesc din cauza stresului, se epuizează prematur şi suferă de depresie şi surmenaj.

Cu toate dificultăţile inerente acestei profesii, am îndeplinit-o cu multă dragoste şi dăruire. Deşi nu am predat în acest liceu decât şapte ani, am trăit mereu în atmosfera şcolii prin prezenţa directă în colectivul didactic a soţului meu şi prin intermediul celor doi copii ai noştri care au absolvit Liceul din Subcetate. Copiii mei poartă profesorilor care i-au instruit şi educat toată stima şi respectul cuvenit”.

---

[1] Laczko-Cotfas Gheorghe, Elev și profesor la Subcetate, în Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Liceul din Subcetate, județul Harghita. Prezentare monografică: 1956-1958;1961-2002, Editura Scoruș, 2002, p. 61-62
[2] Ana Dobre, Dascălilor mei, sinceră recunoștință, în op. Cit., p.64-65
[3] Nicolae Cotfas, Prof. Univ.Dr, în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, Editura Cezara, 2013, p. 38-39

[4] Laczko-Cotfas Victoria, în Grupul Școlar „Miron Cristea” și Asociația Culturală „Dobreanu”, Liceul din Subcetate, la 50 de ani…,Editura F&F International SRL, Gheorgheni, 2011, p. 57