Poetul maramureşean cândva pe
meleagurile noastre...
În
anul 1975 când am primit cartea de poezii „Ţara fîntînilor”cu autograful poetului, Ion
Iuga avea 35 de ani. Era cu doi ani
mai mic ca mine. Ne aflam „prinşi” într-o „caravană” literară cu câţiva
scriitori şi poeţi, veniţi din diferite colţuri de ţară, neocolindu-ne nici pe
noi, harghitenii. În acel decembrie, când tot omul se pregătea de sărbătorile
bine cuvenite, doream să împărtăşim cu darul nostru, pe cei iubitori de slove
frumoase „adunate” în file de cărţi. Am poposit la Miercurea-Ciuc, Gheorgheni,
Topliţa...
Astăzi,
la patru decenii, de la acel eveniment, rememorez atmosfera plină de amiciţie
şi dăruire care s-a infiripat între noi, cu unii doar atunci fiind la
prima-vedere. Cu Ion Iuga, născut la 6 ianuarie 1940 în Siliştea de Sus,
judeţul Maramureş, devenit mai apoi, poetul deschizător de modernitate în
lirica maramureşeană, ne-am cunoscut, odată ce acesta s-a stabilit în
Bucureşti. Absolvise liceul (1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii
din Cluj-Napoca (1964). În Săliştea de Sus şi în Sighetul Marmaţiei este
profesor timp de un an (1965), între timp debutează în ziarul din Baia Mare şi
revista „Tribuna” din Cluj, iar între anii 1964-1968 activează ca redactor la
revista din Oradea „Familia”. Va urma o perioadă creativă fecundă, tânărul poet
publicând articole, eseuri, poezii, poeme dramatice, traduceri în reviste ca:
„Familia”, „Ateneu”, „Astra”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Steaua”, „România
literară”, „Viaţa Românească”. Primeşte aprecieri critice pertinente şi
încurajatoare, la apariţa primului său volum „Tăceri neprimite” (1968),
de la critici consacraţi: Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Cotruş, Dumitru Micu,
Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu şi alţii. În această carte îşi face prezenţa concepţia filozofică a poetului „asupra
logosului ca flux vital neîntrerupt”. Volumul „Almar” (1970), va rezista
în circuitul de difuzare doar un an, cartea fiind interzisă.
La Editura Eminescu în anul 1971
poetului îi va apărea cartea, sus pomenită - „Ţara fântânilor”, a cărei
dedicaţie o reproduc întocmai: Frumosului om
întru fîntînile sufletului Lui Nicu Bucur intelectual ales întru iubirea
pămîntului Dragostea şi prietenia lui Ion Iuga
decembrie 1975 M.Ciuc – Gheorgheni – Topliţa în zile-sărbători ale gîndului Ion Iuga (semnătura - n.n.). Astăzi la
recitirea acestor slove măgulitoare ale poetului, nu-mi pot reţine emoţia şi să nu evidenţiez
acele gânduri deprimante pe care le-am avut la ştirea că în 19 octombrie 1993, avea
să ne părăsească autorul acestor versuri – autoportret: „Sunt
cel mai frumos bărbat din nord/ cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru/ ...
cu trupul descojit de arbori/ zvelt,
unduit de aspre vînturi, //... latin la vorbă, turbure în sînge; // ... port pe
chip ceaţa bunilor mei,/...inima în româneşti cuvinte/ se mistuie neagră/ ca un
soare...”(Bărbatul din nord).
Reflectam acum 22 ani: S-a dus
prea repede bărbatul trăitor de adevăr, talentatul poet cu stilul şi maniera sa
neomodernistă, cu firea iute, impetuoasă, schimbându-şi, la plecare, prefixul
anilor în – 53 ! Puţine toamne ai
avut poete... Tu, care ţi-ai propus, printre altele, şi acest domol şi incitant
„joc” magic: „... încet coborîm albă
iarnă/ prin noi şi ne-ntîlnim pre noi/...
/ ne facem cerc/ ochii se aprind la mijloc/ şi coborîm prin noi/ fîntîni să înflorim
fîntîni” (Idee de lumină).
*
Reluând firul relatării noastre, mai pomenim, că pentru poetul Ion
Iuga capitala a fost o nouă oază de suflu creativ şi acea „Ieşire din vis”, cum îşi
va intitula un volum, apărut la Editura Eminescu în 1982. „Bucureştiul pentru el era şi arenă şi mănăstire”, nota atât de
plastic Petre Anghel.
Prin anii ’70 frecventa în Bucureşti
cafenelele literare, era redator la revista „Albina” şi deţinea funcţia de director al cinematografului
„Doina”. De fapt aici aveam să-l
întâlnesc în câteva dintre „deplasările” mele culturale „la centru”. Capitala este
şi locul unde se vor infiripa prieteniile poetului cu unii poeţi ai generaţiei
sale şi nu numai. Va fi prieten foarte apropiat al lui Nichita Stănescu, iar cu
poetul George Anca va întemeia în 1983 Academia Internaţională de Poezie „Mihai
Eminescu” tocmai în India. Volumul „Casa
poemelor” a fost zămislit în urma acestei călătorii. Devine, între timp,
membru titular al Uniunii Scriitorilor, şi dă curs la noi apariţii: Irosirea
zăpezilor (1974), Cămaşă patriei (1975), Ion
Iuga din Marmaţia (1977), Binecuvântata civilizaţie (1980), Fântâni
pentru bronzul eroilor (1983), Casa poemelor (1985).Volumul Lauda mîinilor (1986), va deveni
poemul după care se realizează un scurt metraj bilingv, româno-francez. În Povara
umbrei (1987), considerat ca ultim volum al creaţiei sale poetice,
desprindem acel mesaj filozofico-social, precum că viaţa noastră, creaţia
omului de artă sunt presărate de „lumini şi umbre”. În acest „univers” vieţuim,
astfel toate lucrurile, fenomenele, conceptele există şi prin „umbra” lor. Nu
întâmplător cugeta Lucian Blaga: „Umbrele
seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sînt fiicele luminii”.
Din biobliografia lui Ion Iuga,
reţinem pasiunea sa de-a scrie scenarii pentru filme de animaţie, sau ciclurile
anchetelor de presă, care, nici până astăzi, n-au mai văzut lumina tiparului.
Vom aminti şi de simpatia de care s-a bucurat în rândul traducătorilor, poeziile
sale fiind traduse în engleză, franceză, sârbă, maghiară, rusă, bulgară,
italiană şi spaniolă. La rându-i, poetul a tălmăcit din poezia unor poeţi
străini.
Înainte de-a face câteva referiri
cu privire la opera poetică a lui Ion Iuga, „Trubadurul silvestru” din Marmaţia, cum aveau să-l alinte concitadinii săi, sau poetul „Ţării
fântânilor”, cum mi-a plăcut să-l numesc, voi apela la expresia emblemă
a lui Gala Galaction: „Literatura, ca şi
florile, ca şi holdele, este interferenţă divină între darurile cerului şi
condiţiile pământului”.
Descendent blagian dar şi
barbian, poetul cugetă la timpul istoric, conjugându-l în prezent, se preumblă
în spaţiul real, încărcându-l într-o plastică explozivă, fulminantă, sinceră şi
generoasă. Lirica lui Ion Iuga este rostire lăuntrică, sensibilă, melancolică
uneori, dar înmănuncheată în pulsul realităţii, în permanentă mişcare şi
clocot, însăşi fiinţa din el fiind a unui „tânăr
poet fugos, plin de elan, care insuflă un spirit de tinereţe...” (Gheorghe
Grigurcu, unul dinte primii prieteni ai consacratului poet). Discursul liric
interogativ ne invită într-o cursă lungă
a „trăirii
în adevăr”.
Nu-i putem tăinui încărcăturile
rebeliste ale liricii sale, emanate de „săgeţi” bine dirijate, de sunete
patetice, trepidante ale căror tonalităţi te fac să vibrezi şi să reflectezi: „Coboară vremurile-n noi/ şi le sculptăm/
duraluminiu/ rănile ni-s drum de ape/
le-aşezăm la temelii/ pe scara fiinţei/ rugă
fiecare zi” (Asemănare II )
Drumul
poetic se deschide cu „tăceri” line şi timide, apoi se logodeşte cu forfota
cotidianului şi uşor, uşor „visul” de altădată devine realitate, fapte
emoţionale şi tulburătoare: „... pulbere-i
ceaţa iz de pucioasă/ şi rugăciune de ţară mă-nvăluie/ grădina jale m-acoperă/
şi-n suflet strigă oasele tale/
testamentar aşezând în mine pământul/ cel furat de mărăcini de ape// au murit caii pârjoliţi de foame/ totuşi oriunde-aş
fi păşesc în lumi solare” (Scrisoare tatălui meu
I). În poeziile lui Ion Iuga simţirile adânci transpar organic, preocuparea sa
fiind aceea ca sentimentul să fie
particular, să exprime propriul gând. Din acelaşi volum „Ţara fîntînilor” ne-am oprit
la poezia „Dacica masă de seară”: „Doisprezece
sunt cei care vorbesc/ în fiecare-i înţelesul unei culori/ alcătuind chipul
anului/ în jurul supremei tăceri/ cei doisprezece vorbesc // cînd îi înţeleg/
mi se-adună pleoapele/ şi-ntre ele pluteşte pădurea/ şi dorm şi dorm/ subt
arbori visînd/ masa familiei mele”. Acesta-i poetul! Citindu-i poemele ne
dăm seama că ideile pot fi comune, sentimentul în schimb, acesta-i foarte
personal, „producţia” devenind originală.
Se
spune despre „peisajele” lui Ion Iuga că sunt „adiate de o boare a duhului,
ceea ce face ca liniile lor precise, realiste, să fie uşor aburite de cântec,
duritatea lor trecând pe nesimţite în caligrafie: „ruginesc de lună soldaţii fugiţi din tranşee/ cei fugiţi din viaţă nu
ştiu unde” (Din vol. Ion Iuga din Marmaţia – apud Alexandru
Bogdan Petrovai).
Volum
după volum adună creaţii ce creionează vitalitatea nestăpânită a Eului, cu
spaţii imense şi grave. Te entuziasmează apariţiile noi ale locurilor magice, enigmatice, întâmplări, cu
popasuri şi doruri ale locurilor natale, cu oameni trăitori şi „părinţi ajunşi
icoane”: „Cu dor/ albastru-n ochi/
arde obrazul lanului soare/ strigăt/
rănit mai sapă-n vetre/ în părinţi/ din
cerc vai răstigniţi eroii/ Isuşi care ne poartă-n sînge/ bărboşi revin cu munţii
pe umeri/ şi vara-ţară/ se-nalţă lîngă noi/ atunci/ în palme încolţeşte viaţă/
icoana fiecăruia din noi/ în neatîrnarea ei şi-n dor”(Icoana).
Creaţia reflexivă a poetului se
descarcă cu multe imagini şi elemente însuşite aievea, revenite mereu pentru că
senzaţiile trăite şi emoţiile rămân ca o lumină, ca o flacără interioară care-ţi
iluminează gândurile. „Versurile lui sunt grele de sens şi şlefuite doar pe la
colţuri ca să poată fi prinse în rost”, remarca Petre Anghel despre poetul
emblematic al unui Maramureş fabulos.
Ne stau mărturie şi aceste
versuri ce glăsuiesc mai mult a împăcare,
niciodată uitare!: „Aşază-mi în palme ţărână/ dragostea mea/
apele-o sărută să-nflorească/ aur printre degete/ aşază-mi candela/ cu ochi de
strămoşi/ şi ierburi sălbatice/ pămîntul ne caută-n izvor/ să le purtăm numele/
de nu-l mai ştiu/ aşază-mi în palme scriptura/ să ne rostim oamenii ţărînei”(Numele).
Din vol. Amprentele pelerinului, Eurocarpatica,
Sf. Gheorghe, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu