LYCEUM - SUBCETATE: DUMITRU COTFAS - Consultant, Informatician, profesor. De la Subcetate la București, Londra și Vancouver

luni, 23 ianuarie 2023

DUMITRU COTFAS - Consultant, Informatician, profesor. De la Subcetate la București, Londra și Vancouver

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 1, 2013, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Vasile Dobreanu: Domnule Dumitru Cotfas, v-aţi stabilit în Canada de mulţi ani şi trăiţi simultan în două lumi diferite: la Vancouver, fizic şi profesional; la Subcetate, în România, cu gândul, cu amintirile copilăriei şi ale adolescenţei, ale părinţilor şi fraţilor, ale colegilor de şcoală şi ale profesorilor, ale atâtor întoarceri şi doruri…
Ce înseamnă locul obârşiei pentru dumneavoastră?

Dumitru Cotfas: Pentru că am stat în Subcetate pâna la 18 ani, pot să spun că foarte mult din ce am învăţat şi felul în care m-am format are în foarte mare măsură amprenta şcolii şi culturii de acolo. Subcetate a fost pentru mine un loc perfect pentru a mă forma pentru că am avut o şcoală foarte bună, cu profesori deosebiţi şi în acelaşi timp am crescut urmând principiile şi valorile culturii tradiţionale de la noi. Da, este adevărat că am stat în mai multe locuri din România, Anglia sau Canada, dar cred că încă urmez principiile şi valorile învăţate acolo, acasă, iar cu sufletul nu am plecat niciodată de la Subcetate.

Vasile Dobreanu: Cum şi când aţi descoperit pasiunea pentru matematici, respectiv pentru informatică, pasiuni care s-au suprapus cu înseşi profesiunile dumneavoastră, de profesor, în România şi de informatician în Canada?
Dumitru Cotfas: Şcoala pentru mine, în primii ani, a fost un fel de vis din care nu înţelegeam prea multe, iar rezultatele mele au fost destul de modeste. Visul meu a început cu o învăţatoare blondă, parcă venită din altă lume, dar, ca orice vis frumos, nu a durat prea mult.
Eu am început să deschid ochii cam în clasa a cincea, când am realizat că problemele de matematică le pot rezolva destul de uşor şi asta mi-a dat încredere că pot să fac şi eu ceva. Am avut noroc de profesori care au avut răbdare cu mine să mă ajute să fac primul pas, aşa că o să fiu întotdeauna recunoscător domnilor profesori Gheorghe Cotfas şi Ştefan Popa.

Vasile Dobreanu: Cum este să te împarţi între Subcetate, unde trăiesc mama şi familia fratelui mezin, Dan, Franţa, unde vă sunt copiii, şi Canada, unde v-aţi stabilit şi profesaţi?
Dumitru Cotfas: Vancouver-ul este pe partea cealaltă a pământului, aşa că nu reuşim să ne vedem prea des. Ţinem legătura pe internet şi prin telefon, prin urmare ştiu cam ce se întâmplă pe la noi. Faptul că suntem departe de cei dragi nu este deloc uşor şi noi avem întotdeauna în minte luna când va fi următoarea revedere.

Vasile Dobreanu: Vorbiţi-ne despre traseul devenirii dumneavoastră, pornind de la anii petrecuţi la Subcetate, continuând cu perioada bucureşteană, londoneză şi terminând cu perioada canadiană.
  Dumitru Cotfas: Cărţile lui Radu Tudoran, Jules Verne şi altele pe care le împrumutam de la bibliotecile de la noi din sat m-au făcut să-mi doresc să văd şi alte locuri din lume. În copilărie trăiam în lumea din aceste cărţi şi cred că ele mi-au deschis gustul de aventură.
La capitolul voinţă nu eram prea grozav, dar munca din gospodărie, unde părinţii nu m-au lăsat să fac lucrurile pe jumătate, m-a ajutat să mă schimb şi nu cred că aş fi putut să fac prea multe fără această şcoală a voinţei.
   Am fost profesor de matematică o perioadă destul de lungă şi aceasta a fost o experienţă foarte frumoasă, cred că cea mai frumoasă şi care mi-a dat cele mai multe satisfacţii. La şcoala la care lucram în Bucureşti s-a primit într-o bună zi un cadou de la o şcoală din Germania: o cutie cu un calculator. Această cutie a făcut o schimabare radicală în viaţa mea şi în traseul parcurs în anii următori.
   Cu toate că în facultate învăţasem să programez, nu mi-a fost foarte uşor să fac primii paşi în lumea calculatoarelor; atunci nu prea se găseau cărţi de informatică, aşa că am învăţat să folosesc calculatorul citind o documentaţie în limba engleză, tipărită pe o hârtie de imprimantă.
   După ce am fost profesor de informatică câtiva ani, m-am trasferat la o firmă americană care implementa în România o soluţie informatică pentru firme de producţie. Am luat lucrurile din nou de la zero pentru că nu ştiam prea mult despre domeniul în care intrasem, dar, după vreo doi ani de muncă foarte intensă, am început să mă dumiresc. Domeniul în care am intrat s-a dovedit a fi foarte util pentru că am lucrat tot timpul şi încă mai lucrez în el, dar nu este deloc uşor pentru că lucrurile în informatică se schimbă foarte repede.
   Aventura în lumea largă a început cu plecarea la Londra, unde am stat doi ani. Aici am învăţat să lucrăm şi să trăim într-o cultură complet diferită de cea de la noi. Planul nostru era să stăm doi ani acolo, aşa că am încercat să vedem cât s-a putut mai mult din Anglia. A fost o experienţă foarte frumoasă! Ne-am făcut prieteni foarte buni acolo, care ne-au ajutat să ne integrăm şi să înţelegem mai mult despre Anglia.

Vasile Dobreanu: Cum aţi ajuns la Vancouver şi cu ce vă ocupaţi acolo? Am citit undeva că Vancouver este cel mai frumos oraş din lume. Este adevărat?
Dumitru Cotfas: Despre Vancouver am auzit lucruri foarte frumoase de la nişte prieteni şi după ce am citit mai mult despre această zonă am hotărât să mergem şi să stăm acolo pentru o perioadă. După mai mult de zece ani de stat în Vancouver, am început să spunem că suntem acasă. Vancouver-ul este considerat unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume pentru că arată ca şi cum s-ar uni Sinaia cu Eforie-Nord. Oraşul este situat pe malul Oceanului Pacific, la poalele Munţilor de Coastă. Clima este foarte blândă, ninge foarte rar, iar vara nu se face prea cald; muntele este foarte aproape pentru drumeţii sau schiat.
Am avut noroc să-mi găsesc de lucru în informatică imediat ce am ajuns aici şi să fac acelaşi tip de serviciu pe care l-am facut în Anglia şi la Bucureşti. Soţia mea şi-a gasit şi ea imediat serviciu în informatică, aşa că asta ne-a ajutat să facem tranziţia la modul de viaţă din Canada destul de usor.

Vasile Dobreanu: Când aţi plecat din Subcetate, la terminarea liceului, în anul 1976, vă gândeaţi că veţi ajunge să trăiţi atât de departe de ţara de origine? E uşor, e greu?

Dumitru Cotfas: În mod sigur, lucrul cel mai greu este să stai departe de părinţi, rude şi prieteni.
Când am terminat liceul, credeam că visul să văd alte locuri în lume va rămâne numai un vis. Când a apărut posibilitatea să plec, nu am stat prea mult pe gânduri, cu toate că nu mă gândeam că o să plec pentru mai mult de doi ani.
Jocul nostru favorit în copilarie a fost „de-a indienii”. Până la urmă, am transformat jocul în realitate pentru că locuiesc într-o localitate cu nume indian, „Tsawwassen”, şi la vreo doi kilometri de noi este o rezervaţie de indieni. „Tsawwassen”, în limba indienilor, înseamnă „peninsulă” sau cum îi spun ei în limba lor: locul cu faţa spre mare.

Vasile Dobreanu: Între „lucrurile de preţ” purtate în peregrinările dumneavoastră în lume este limba română… Cât de des o folosiţi, în ce împrejurări?

Dumitru Cotfas: Noi vorbim acasă numai româneşte, aşa că încă vorbim destul de bine. Dar pentru că de obicei vorbim despre casă, bucătărie sau grădină, nu prea avem ocazia să folosim partea mai elevată a limbii române şi constatăm cu surprindere că anumite expresii sau cuvinte nu vin chiar aşa de uşor. Am încercat să-i învăţ şi pe prietenii mei canadieni câteva cuvinte aşa că acum majoritatea ştiu să spună „Hai, noroc!” şi „Bună dimineaţa!” Avem aici destui prieteni români pentru că comunitatea românească de aici este destul de mare şi când ne întâlnim la un grătar sau când plecăm pe munte avem ocazia să vorbim româneşte.

Vasile Dobreanu: Sunteţi un adevărat ambasador al României în Canada… Ce i-aţi învăţat pe prietenii dumneavoastră de departe despre România?
Dumitru Cotfas: Noi am încercat în Anglia şi aici, în Canada, să prezentăm Romania cu mai mult optimism şi consideraţie. Am observat că mulţi dintre romanii care trăiesc departe de ţară sunt foarte critici şi destul de negativi despre lucrurile din Romania. Noi am încercat să prezentăm lucrurile frumoase şi deosebite despre România, cum ar fi satul românesc, obiceiurile, oamenii şi cultura de la noi. În poveştile pe care le spunem prietenilor noştri canadieni avem o grămadă de lucruri frumoase de spus despre satul nostru, Marea Neagră, Delta Dunarii sau drumeţiile făcute în Carpaţi.
Un prieten de-al nostru din Canada ne-a spus că acum ştie mult mai multe lucruri interesante despre Subcetate decât despre localitatea unde a crescut el în Canada şi ar vrea să vină pe la noi.

Vasile Dobreanu: Ştiu că în anii de şcoală la Subcetate iubeaţi tenisul de câmp, ca multi dintre tinerii acelor ani, tineri care îşi găsiseră modele în Năstase şi Ion Ţiriac… Aţi păstrat pasiunea pentru tenis şi mai târziu?
Dumitru Cotfas: Eu am început să joc tenis când Năstase şi Ţiriac au jucat finala cupei Davis la Bucureşti şi am de gând să joc în continuare. Este un sport foarte frumos care ne ajută să compensăm pentru orele pe care le stăm în faţa calculatorului. Dar tenisul are şi un aspect social: ne-am făcut acolo mulţi prieteni canadieni sau care au venit ca şi noi din diverse colţuri ale lumii. Acum vreo şapte ani am organizat la clubul de tenis, într-o vineri, o seară românească la care am servit mici, bere, ţuică de prune adusă din România, salată de boeuf şi am pus muzică romanească. Seara românească a devenit o tradiţie în fiecare an şi, pe modelul ei, se fac acum seara franceză, japoneză, sud-africană şi aşa mai departe.

Vasile Dobreanu: Ce credeţi despre mişcare şi un regim de viaţă echilibrat?
Dumitru Cotfas: Eu am avut la Subcetate şansa să duc o viaţă foarte activă făcând sport sau lucrând în gospodărie. Până nu am ajuns aici nu am apreciat destul mâncarea foarte bună şi sănătoasă pe care o aveam când eram acasă. În general, oamenii de aici duc o viaţă foarte sedentară pentru că stau în maşină sau la televizor, iar mâncarea este produsă industrial. Am observat cu dezamăgire că în această privinţă lucrurile în România merg în aceeaşi direcţie.
Pentru că noi am avut şansa să trăim în România cu mâncare adevărată şi ducând o viaţă activă am început aici un fel de rol de misionari, învăţându-i pe prietenii noştri să ducă o viaţă mai sănătoasă. La îndemnul nostru, mulţi dintre prietenii noştri au început să meargă la piaţa cu produse de la ferme, să cumpere carne sau legume şi să le gătească. I-am învăţat pe prietenii noştri să citească etichetele produselor pe care le cumpără şi să evite cât se poate mâncarea făcută cu chimicale. Am fost foarte surprinşi să vedem că mulţi dintre ei şi-au schimbat modul de viaţă, că au devenit mult mai activi, că merg sau aleargă o oră pe zi sau că ne spun noile reţete foarte sănătoase pe care le-au gătit.

Vasile Dobreanu: Aţi călătorit mult… Care loc v-a impresionat cel mai mult şi de ce?
Dumitru Cotfas: Nu pot să spun că am călătorit foarte mult, avem prieteni aici care au văzut mult mai mult decât noi. Unul din motive este că venim în România în fiecare an şi asta ne ia cel putin două săptămâni din concediu. Ne mai ramân încă două săptămâni şi, în timpul acesta, nu putem să mergem prea departe, cum ar fi Asia, America de Sud sau Australia. Lista de locuri care am vrea sa le vedem este foarte lungă. Sunt multe locuri care mi-au placut foarte mult, dar cred că cel mai mult m-au impresionat deşertul Sahara şi insula Kauai din Hawaii. Excursia în Sahara a fost o experienţă unică, poate şi pentru că am făcut ultima parte a excursiei pe cămile şi am mers până pe vârful unei dune imense de nisip. Imaginea deşertului de pe vârful dunei de nisip a fost de neuitat.

Vasile Dobreanu: Aveţi o experienţă interesantă de viaţă… Aţi vrea să ne vorbiţi despre profesiunea de credinţă, despre acel „focus” prezent în viaţa dumneavoastră?
Dumitru Cotfas: Am avut destul de des ocazia să încep de la zero în domenii despre care nu ştiam mare lucru. Uneori am fost tentat să intru într-un domeniu care mi se părea interesant, aşa că m-am aruncat cu capul înainte, iar alteori am fost forţat de împrejurări. În multe din aceste domenii am avut nevoie de o perioadă lungă de timp ca să învăţ, să înţeleg şi să simt că pot să fac o treabă bună acolo. Într-un cuvânt aş numi „focus" abilitatea de a urmări un ţel pentru o perioadă lungă de timp şi a face tot ce este necesar ca să atingi ţelul propus. Ideea de „focus" am preluat-o dintr-un program de la televizor. În primul an, când am ajuns aici, am văzut la televizor un program despre o persoană care a emigrat în 1956 din Ungaria în Canada. Persoana respectivă a ajuns aici cam la 40 de ani şi a început viaţa în Canada de la zero pentru că nu avea studii sau alte mijloace materiale. Când am văzut interviul cu această persoană în 2001, el era unul din cei mai de succes oameni de afaceri din Canada. Reporterul l-a întrebat cum a reuşit acest lucru. El a răspuns foarte simplu: „Eu nu sunt o persoană foarte inteligentă care poate să facă lucruri deosebite pe baza unor abilităţi excepţionale, dar eu am o altă calitate pe care nu mulţi oameni o preţuiesc. Această calitate este focus-ul ".

Vasile Dobreanu:: Ne-aţi vorbit cu încântare de „Coloana Infinitului” din curtea casei voastre din Canada. Cum v-a venit ideea, cum i-aţi dat viaţă, care a fost reacţia prietenilor văzând-o, ce stare de spirit vă creează?
Dumitru Cotfas: Când eram elev în clasa a X-a, în vacanţa de primăvară am fost într-o excursie organizată de şcoala din Subcetate. Excursia a fost plătită cu banii primiţi de şcoală pentru campania de recoltare a cartofilor la C.A.P. Remetea la care au participat elevii. Printre oraşele vizitate a fost şi Târgul-Jiu, unde am văzut operele lui Brâncuşi. Am fost foarte impresionat de „Coloana Infinitului” şi mi-am propus, când am ajuns acasă, să fac o copie a coloanei cioplind un trunchi de copac pe care îl aveam în curte. Planul a fost amânat pentru că nu eram prea priceput la cioplit cu toporul.
Anul acesta am fost aici, în Vancouver, la un depozit de materiale să cumpăr lemn pentru a repara un fel de balcon. Am văzut acolo o bucată de lemn, lungă de 6 metri şi groasă de 25 cm. Mi-am amintit ideea avută în urmă cu 40 de ani de a face o coloană a infinitului şi mi-am dat seama că lemnul acesta de tuia era cel potrivit. „Coloana Infinitului” pentru mine combina arta în forma ei cea mai pură cu geometria şi cu ideea de eternitate. Am fost pasionat de mult timp de geometrie şi de arta modernă, aşa că proiectul cu coloana infinitului era foarte tentant. Am calculat toate dimensiunile şi am hotărât că proiectul are şanse destul de bune de reuşită. Am hotărât să o fac cu aceleaşi unelte pe care le-ar fi folosit tatăl meu şi bunicul: fierăstrăul, dalta şi ciocanul. Pe aici se găsesc tot felul de maşini automate de tăiat lemn, dar am considerat că dacă voi modela-o cu mâna va avea o altă valoare pentru mine. Am lucrat la ea trei luni, de la o jumătate de oră până la câteva ore pe zi. După ce am instalat-o în curtea din spatele casei, la petrecerea de inaugurare, la care am invitat vreo 30 de prieteni canadieni, români sau de alte naţionalităţi, le-am oferit o scurtă prezentare despre „Coloana Infinitului” şi despre Brâncuşi, considerat patriarhul sculpturii moderne. Cu această ocazie am prezentat câteva specialităţi culinare româneşti cum ar fi: mici, palincă, cârnaţi ţărăneşti şi alte bunătăţi.
Având coloana aici, ne simţim mai aproape de România şi de cei dragi de acolo.