Prof. Nicolae BUCUR, Remember NICOLAE LABIȘ și NICHITA STĂNESCU

 

La 66 de ani de la moarea lui Nicolae Labiş
 
                    „Ai vrut să spui în versuri ce-nseamnă duioşia,
                    Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă şi spre ţel”.
                                                          (Din: Baladă obişnuită)
          
    S-a născut în decembrie şi a murit în decembrie (2 decembrie 1935–22 decembrie 1956). La 21 de ani este victima unui tragic accident de tramvai. N-am putut niciodată să mă consolez cu vorbele lui Nichita Stănescu ,,Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”.
    Întâlnirea cu memoria lui Labiş şi-n această iarnă, devine memorabilă pentru că a rămas poetul timpului său, în sensul cel mai bun al cuvântului. El îşi avea totdeauna gândurile ,,deschise spre infinit” şi auzul spre sunetele universului. Au trecut  66 de ani de la plecarea Celui care a iubit atât de mult: „Am iubit de când mă ştiu / Cerul verii, străveziu, ..// Am iubit iubirea pură, /Floarea roşie pe gură /Şi în inimă arsură, / În priviri zăpezi candide / Şi-n piept voci necontenite.”   
Amintirea dureroasă a despărţirii de Labiş şi a rolului jucat de el în dezvoltarea poeziei  tinere româneşti din ultima vreme îi întristeză atât pe poeţii noştri cât şi pe cititorii zilelor noastre. Şi-n această iarnă îl evocăm pe EL pentru că: „Eu  nu mai sunt, e- un cântec tot ce sunt”.      Mi-am făcut timp să-l citesc. N-am avut timp să-l văd. A trăit foarte scurt! La vremea şcolii mele, elementare şi liceale, despre Labiş se discuta, se învăţa, poezia „Moartea căprioarei” fiind lecţie de studiu şi încă nu oricare. Mulţi învăţăcei s-au îndrăgostit de acest minunat şi emoţionant poem. George Călinescu în „Viaţa românească” scria „Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii „Moartea căprioarei”,  singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.” Manuscrisele, dar şi lucrările tipărite de-a lungul anilor aduc imagini care împrumută şi multe legende despre tânărul poet. Cu cât ne depărtăm în timp, adevărul despre om şi opera sa se resimte tot mai copleşitor. Despre Labiş azi în şcoli nu se mai vorbeşte deloc, chiar şi unii confraţi l-au dat uitării. Gheorghe Tomozei a tipărit în 1972 la Editura Cartea Românească un remarcabil Remember intitulat Moartea unui poet. „Cartea nu-şi revendică alt merit decât acela de a-i oferi cititorului imaginile unui „film” al vieţii lui Nicolae Labiş” se confesează autorul. La ea au participat şi trudit părinţii poetului, Profira şi Eugen Labiş, amândoi învăţători şi cei 84 de coautori, personalităţi literare şi nu numai, pentru ca prietenul şi colegul lui Labiş, poetul Gheorghe Tomozei să devină artizanul acelui sincer şi trist „mozaic”, inestimabil document până astăzi. Între timp a păşit şi Tomozei pe urmele lui Labiş, împuţinând cu încă o gingaşă şi lirică făptură „amintirea frumoasă...”
    Acum zece ani, în 2012 mi-a apărut cartea Ademenirea timpului care are VII capitole, iar în cap.III, Cărţi şi destine sub titlul Nu-l daţi uitării pe Labiş, evoc personalitatea tânărului poet, adăugând ilustraţii. Încerc să extrag câteva pasaje cum ar fi acestea...De ce a trăit Eminescu doar 39 de ani? Labiş putea să nu moară la 21 de ani! Trebuiau să trăiască amândoi mult mai mult! Ei găsiră, la vremuri diferite, căile poetice pentru care mânuitorii cu experienţă ai versului se frământau de multe ori fără succes.
Venim deseori şi le răscolim biografia, amintirile, îi facem vinovaţi, fără prea certe argumente, de propria lor moarte. Se cuvenea să-i apărăm, să-i păzim, trebuiau ajutaţi să treacă de momentele neplăcute. Cine anume trebuia s-o facă? Şi cum? Vom găsi oare vreodată răspunsurile?! Gândul mă poartă la mai marii literelor, Sadoveanu şi Arghezi, care l-au iubit şi au crezut foarte mult în Labiş, văzându-l ca un discipol. Exigentul G. Călinescu şi-a manifestat gratulaţia: „Un poet, pe deplin exprimat...” Regretatul academician, criticul literar Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generaţii...”. Portretul fizic al lui Labiş, este sugestiv creionat de Tudor Vianu: „Era în înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.” A fost admirat şi de Nichita Stănescu „Am suferit mult pentru dispariţia talentatului poet...El a trecut din viaţă direct în legendă”, mărturiseşte acesta.
    Astăzi, a vorbi de Labiş devine pentru mulţi „un eveniment surpriză”. Aşa că ce facem acum se doreşte o palidă speranţă că valorile se întorc uşor în conştiinţele curate ale iubitorilor de frumos şi îndrăgostiţilor de poezie adevărată. M-aş fi bucurat să fiu dotat cu o casetă audio pentru a auzi vocea lui Labiş, aşa cum o făceam la orele de curs când vorbeam, spre exemplu, despre Nichita Stănescu. În cazul lui Labiş este imposibil, fiindcă nu există nici un centimetru de bandă de magnetofon având gravată pe invizibile canale vocea lui Labiş. Poetul s-a fotografiat mai rar, mai ales jucându-se, dar a şi fost imprimat. Redactorii radioului de atunci nu-l credeau poate demn de „fonoteca de aur” şi au şters benzile cu el, realizând probabil importante economii... Nu poţi fi decât sarcastic când răscoleşti asemenea triste amintiri, pentru că situaţii similare poetului le întâlnim şi în cazul altora.
    Vreau să cred că pentru mulţi oameni de bună credinţă Steaua lui Labiş va scânteia veşnic în constelaţia poeziei noastre. Cei interesaţi de poetul „Primelor iubiri”, coborâtor din Ţara de Sus, trebuie să ştie că există un episod din extrem de scurta-i viaţă legat de meleagul harghitean. La Topliţa, în primăvara anului 1954, împreună cu Portik Imre din Remetea, cu care leagă o statornică prietenie pe băncile şcolii din Bucureşti încă în 1952, participă la o nuntă dintre doi tineri de naţionalităţi diferite. Simbolul de prietenie nutrit de Labiş pentru locuitorii din acest colţ de ţară care se exprimă în limbi şi obiceiuri diferite este ilustrat în poemul „Oraţie de nuntă” (publicat pentru prima dată în Gazeta Literară  36 /1954). În 2 decembrie 1985, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea poetului publicam în presa locală nişte stihuri omagiale purtând titlul „O creangă de brad pentru poet”. Înainte de a muri, Nicolae Labiş reuşeşte să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. Înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. La adunarea de doliu, poetul este evocat de Eugen Jebeleanu şi Gheorghe Tomozei, cortegiul funerar străbate capitala şi ajuns la Bellu, face un ocol pentru câteva minute în faţa mormântului lui Mihai Eminescu. 

💓💛💙

                           Nichita Stănescu poetul vieţii sale
                                             
                    „Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare… Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr.”           
                                                                Nichita Stănescu
 
    De-a lungul anilor, ne-am amintit de Nichita în unele cronici literare, prilejuite de aniversarea naşterii sale, 31 martie 1933, care poartă titlul ,,Mânca lumină în zi de post…” (2002), spre exemplu,  sau ,,…Şi mă rog de tine, naşte-mă” apărut în anul 2005 cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la moartea sa, 13 decembrie 1983. Anul acesta se împlinesc 39 de ani de la plecarea la cele veşnice a îndrăgitului poet. În cartea  Ademenirea timpului (2012) i-am consacrat un portret spiritual ce poartă titlul  De ce Nichita nu-mi dă pace ?                                                          
  Când vine seara / noaptea îl trezesc  „pe Nichita” şi bat la poarta celor „11 Elegii” (Cina cea de taină) 1966, deşi după unii aceste „poeme” n-ar intra în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului. S-a scris: „...discursivitate cam artificială, de o abstracţie fără  suficientă  acoperire   latentă…” ; „facturi  jucăuş-anecdotice…”; „Produce o impresie de discurs forțat”; „copleșită de verviozitate, conține și câteva formulări inspirate care exprimă bucuria dureroasă de-a exista”.  (Elegia a zecea – Sunt)

    Nu odată, mai precis în ultimii zece ani, am fost mai perseverent…cu cititul şi „meditaţia” acestor creaţii; le reiau, adâncesc ideile din “A treia elegie” (subintitulată  Contemplare, criză de timp şi iar contemplare) spre exemplu. În aceste pasaje, unele de-a dreptul proiectile cu focos, mi-am regăsit ,,nefericirea” şi ,,tristeţea” care mă bântuie, mă apasă de-o bună vreme. Dintr-o selecţie de moment îmi atribui aceste două strofe din “II. Criză de timp”: „Camera se varsă prin ferestre / şi eu  nu  o mai  pot  reţine  în  ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.//  Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe / spre o altă orânduire.”   
            Da ! O veşnică tristeţe, rămâne şi nu va trece nicicând…E în mine, în noi până-n veşnicul apus. Nimic nu mai este ce-a fost. Totul pare pustiu. ,,Aerul e-nalt…Tristeţea şi mai înaltă !”. N-am crezut să vină vremea când dorul de cel plecat să-ţi macine sufletul, să-ţi spulbere orice speranţă, să-ţi înghită orice clipă de trăire, să-ţi smulgă visul… ,,Totul este departe… Ochii privesc ameţiţi privelişti care niciodată nu vor mai fi albe. Toate se aştern, se întind pe covorul pământului, care strânge la sine ,,lava neagră, sâmburele, timpului dus”. Nici nu mai ştiu, Nichita dacă slovele acestea sunt ale Tale sau au răsărit         din mine respirând cu atât nesaţ Antologia pregătită despre Tine Îngerul cu o carte în mâini (2005).
  Încerc  să  povestesc  cum şi  când  am  devenit  proprietarul  ei. O zi  obişnuită de toamnă în urbea noastră…pe aceste locuri acest anotimp este cel mai gustat. Forfota din magazinele de cumpărături te îmbie cu fel de fel de ,,noutăţi”. Şi animaţia în parcuri devine mai deosebită, doar ele, frunzele copacilor te ,,întâmpină” acum, mai mult, de jos în sus…Ce frumos glăsuia cândva G. Călinescu despre consolarea copacului cândva plin de frunze : ,,Când un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an îşi închipuie că e de aceaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale”. Ingenioasa personificarea  ne întoarce în timpuri mai nostalgice şi tinereşti, la o variantă, am zice, shakesperiană: „Sunt tânăr sau bătrân ?” Sigur că şi eu de vreo câteva decenii am făcut ,,transferul” de la plimbare la bibliotecă, de la parc la librărie. Dar să trec la „fapt”- 30 octombrie 2007, suntem  în jurul orei 14,35 şi am păşit în Librăria „Bibliofil” din Miercurea-Ciuc, singura dealtfel profilată pe carte românească. Am acolo un colţişor din faţa raftului principal de cărţi pe care îmi place să-l numesc ,,bibliotecă stătătoare”.Odată ,,descoperită” şi fiind singurul exemplar pe etajeră “Îngerul...“ n-a mai ieşit din mâinile mele timp de o jumătate de oră. Am tot frunzărit-o, nu pentru că decizia cumpărării n-ar fi fost de la început afirmativă, dar pur şi simplu m-au captat cele 117 pagini ale studiului introductiv semnat de Alex. Ştefănescu. O carte despre poetul preferat trebuia să facă “pasul…” uşor, uşor “de domnişoară “ în biblioteca mea ! Un titlu incitant “Îngerul cu o carte în mâini”…Şi apoi mai există la pp.261-262 trei poezii dedicate Dorei, „ultima” soţie a lui Nichita, căreia, mai mult cu voia mea, i-am ,,răpit” câteva slove despre „Marele blond”, aşezate apoi în cartea de autor „De veghe la izvoare”. Iconografia cuprinde şi trei fotografii despre Nichita, din care una cu Dora lui şi gândurile sale atât smerite despre profesia pe care a înnobilat-o: „Pe  poeţi  niciodată  să  nu-i  urăşti…să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi…” Nu puteau lipsi din această Antologie ,,creaţii” precum Poem: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ De teamă să nu-mi striveşti sărutul ?...” sau  Dora : „Atât de mult eu o iubeam pe ea / că însuşi cerul se curba / albastru”.

                                                                  

*

    Mă înscriu şi eu printre adepţii poeziei lui Nichita Stănescu, alăturându-mă miilor de cititori care au perceput originalitatea creaţiei sale ca pe o „demonstraţie strălucită că sentimentalismul şi modernitatea sunt întrutotul compatibile”. Ceea ce te izbeşte în opera sa este claritatea ei globală, unită cu impresia spontaneităţii. Act existenţial, lirica sa este expresia directă şi puternică a stării de libertate interioară, rezultanta sentimentului de plenitudine dintr-o stare euforică. A avut ambiţia şi îndrăzneala să stârpească mimetismul ieftin al formelor. Ne-a invitat la gândire, la luarea de poziţie personală originală în orice situaţie am fi, a deschis spiritului căi noi, meritul originalităţii sale constând în noutate şi sinceritate.  

    Democrit ne-a lăsat acest aforism: „Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase”. Pe  Nichita  Stănescu, nu ştiu  dacă-l putem  încadra în categoria  autorilor de „opere frumoase”, mai degrabă în aceea a operelor vizionare, obiective şi sentimentale. Poezia sa este instalată în zona esenţialului, poetul pledează pentru discursurile abstracte folosind un limbaj precis, conferind cuvintelor o mare libertate, inventând şi „necuvintele”. Şi cu toate acestea, la un loc, şi încă multe altele, am moştenit de la el o operă modernă şi valoroasă.