LYCEUM - SUBCETATE: In honorem NICOLAE -FLORIN GHENCI, comisar

vineri, 24 noiembrie 2023

In honorem NICOLAE -FLORIN GHENCI, comisar - șef de poliție

Text publicat în cartea

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Am trăit bucuria de a reîntâlni, în 2015, o parte din absolvenţii Liceului din Subcetate ai anului 1995, între care sunteţi şi dvs. V-am provocat atunci la o convorbire, având în vedere că, la fel ca atâţia alţi mulţi sărmăşeni, v-aţi petrecut adolescenţa în acest liceu şi că, iată, după 20 de ani, v-aţi întors cu drag aici. Ce amintiri aţi retrăit cu această ocazie?

Nicolae Florin Ghenci: Aşa este, m-am întors cu mare drag la Subcetate, iar oportunitatea reîntoarcerii în băncile liceului în care, în urmă cu peste două decenii, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei, mi-a creat unele dintre cele mai frumoase sentimente de nostalgie. Cât despre amintiri, mărturisesc că, în cele câteva ore petrecute împreună cu colegii şi profesorii prezenţi la reuniune, pur şi simplu m-au năpădit… de la festivităţile prilejuite de începutul şi sfârşitul fiecărui an şcolar… la orele petrecute în sălile de clasă, de la acele momente când, arareori, chiuleam de la orele de studiu, la „aventurile” amoroase specifice vârstei; pe toate le-am depănat cu mare plăcere. Multe, multe amintiri plăcute însă dintre toate acestea, cu permisiunea dumneavoastră, m-aş opri doar la una dintre ele care ne-a avut pe noi ca protagonişti, pe dumneavoastră, ca dascăl, pe de o parte, pe mine şi Mitruţ, fie-i ţărâna uşoară, ca elevi, pe de altă parte.

Doina Dobreanu: Sunt curioasă să ascult acel moment hazliu…

Nicolae Florin Ghenci: Eram la ora de limba şi literatura română, iar la începutul orei eu am fost primul elev desemnat de dumneavoastră să expună tema pe care am avut-o pentru acasă. M-am descurcat cu brio şi m-am întors în bancă, după care ora de literatură şi-a urmat cursul firesc. Spre sfârşitul orei, eu şi colegul meu de bancă Mitruţ ne-am prins într-o chicoteală care nu a trecut neobservată de dumneavoastră. Utilizând un ton autoritar, fără ezitare ne-aţi scos pe amândoi în faţa clasei şi ne-aţi adresat o întrebare legată de tema abordată, întrebare la care, bineînţeles, niciunul nu am avut răspuns. Miraţi, ridicând din umeri şi privind nedumeriţi unul la celalalt, am izbucnit din nou în râs şi, odată cu noi, întreaga clasă, iar dumneavoastră, cu toată stăruinţa depusă de a rămâne „în nota profesorului”, vizibil „marcată” de hazliul situaţiei, aproape instantaneu, de asemenea, „aţi căzut pradă” unui râs în hohote.

Doina Dobreanu: Mă bucur să retrăiesc, an de an, împreună cu foştii mei elevi, clipe frumoase petrecute la şcoală, cu toate că cei care răspund prezent la aceste întâlniri sunt tot mai puţini…

Nicolae Florin Ghenci: Au lipsit, într-adevăr, mulţi colegi, însă, dintre toţi, cea mai dureroasă absenţă a fost cea a bunului meu coleg şi prieten Mitruţ, preaiubitul dumneavoastră fiu, care a fost chemat mult prea devreme de Dumnezeu în oştirea sa de îngeri.

Aflându-mă la ora de dirigenţie aniversară, în faţa clasei, cuprins de o puternică emoţie şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, m-am simţit îndreptăţit, dar mai ales obligat, să cinstesc memoria celui de care m-a legat o prietenie, deşi scurtă, însă sinceră şi profundă. Un suflet mare, pur şi neprihănit, o fire veselă, iubitoare, de o imensă generozitate şi de o inocenţă pură, Mitruţ a fost primul „absolvent” dintre noi care „şi-a dat examenul vieţii” mult, mult prea devreme… Dumnezeu să-l aibă în grijă!

Doina Dobreanu: Am venit cu o strângere de inimă la această întâlnire, care ar fi trebuit să fie şi a fiului meu, dar mă bucur că l-am regăsit pe Mitruţ în amintirile voastre, că i-aţi păstrat imaginea lui atât de frumos conturată, vie. A fost aşa cum l-aţi descris, un exuberant şi plin de viaţă. Crescând fără fraţi, era, totuşi, prietenos şi altruist, bun şi generos, sensibil şi iubitor. Vă mulţumesc.

Da, au lipsit mulţi colegi de la această întâlnire, şi nu din rea voinţă… Unii au plecat să lucreze în străinătate, nevoiţi a-şi câştiga existenţa, ducând cu ei dorul celor dragi. V-a ispitit vreodată gândul plecării?

Nicolae Florin Ghenci: Terminând liceul în anii imediat următori aşa-numitei revoluţii din 1989, odată „scăpaţi” de regimul comunist, ideea plecării în străinătate şi mirajul unui trai lipsit de griji au cuprins marea majoritate a tinerilor din acea vreme, bineînţeles şi pe mine.

În cazul meu, însă, această plecare era condiţionată de (ne)intrarea la facultate, precum şi de satisfacerea stagiului militar, încă obligatoriu la acea vreme. Pentru mine, această idee nu a reprezentat un obiectiv în sine, ci, mai degrabă, o alternativă, o opţiune care ar fi urmat să devină demnă de luat în seamă doar în situaţia ratării examenului de admitere la facultate. Realitatea s-a dovedit a fi însă alta în cazul fratelui meu – geamănul Tudor-Constantin care, începând cu anul 2006, s-a stabilit în Madrid, Spania, unde locuieşte şi în prezent, fiind rezident cu drepturi depline.

Frații gemeni Nicolae- Florin și Tudor-Constantin

Doina Dobreanu: Aţi copilărit la poale de Giurgeu, aproape de valea Mureşului. Ce datoraţi familiei dumneavoastră? Există anumite trăsături de caracter conturate în anii copilăriei petrecute la ţară şi care vă folosesc în viaţă?

Nicolae Florin Ghenci: A vorbi despre familia mea reprezintă întotdeauna un motiv de mândrie, prilej de mulţumire, respect, apreciere şi profundă recunoştinţă. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât la originea mea se află o familie în adevăratul sens al cuvântului, o familie de oameni simpli, oneşti şi cu credinţă în Dumnezeu.

Vorbesc cu plăcere despre tatăl meu – Nicolae, mama – Valeria, sora – Neluţa şi fraţii Gheorghe, respectiv geamănul Tudor – Constantin. Tatăl meu, originar din localitatea Bicaz-Chei, judeţul Neamţ, provine dintr-o familie cu 4 copii, o familie greu încercată de vicisitudinile vieţii. Odată cu pierderea ambilor părinţi, răpuşi mult prea devreme de boli necruţătoare, la frageda vârstă de numai 14 ani, viaţa a pus capăt în mod crud şi injust copilăriei tatălui meu care, prematur, a devenit „stâlpul” familiei, revenindu-i imensa responsabilitate de a o creşte pe sora sa, mezina familiei de numai un an. Toate acestea în condiţiile în care fraţii mai mari erau deja căsătoriţi, având în responsabilitate propriile familii.

Mama mea, Valeria, născută Ţepeluş, este originară din localitatea Sărmaş, judeţul Harghita şi provine dintr-o familie de ţărani cu mulţi copii, 11 la număr. Având în vedere împrejurările socio-istorice din acea vreme, dar mai ales din cauza condiţiilor familiale vitrege în care ambii părinţi au vieţuit, cu însemnate eforturi au absolvit doar cursurile şcolilor primare. Ulterior, tatăl meu a urmat cursurile specifice şi, în acelaşi timp, necesare exercitării meseriei de miner-artificier.

Revenind la întrebarea dumneavoastră aş spune simplu, cu toată convingerea şi sinceritatea, că datorez totul părinţilor mei şi înainte de toate, viaţa. Ţinând cont de condiţiile familiale în care am crescut, mai sus exprimate, m-aş rezuma doar la o enumerare, nu neapărat exhaustivă, a câtorva dintre trăsăturile de caracter dobândite încă din copilărie, atât din perioada celor „7 ani de-acasă”, cât şi ulterior, în timpul anilor de şcoală: bunătate, cinstire, respect, conştiinciozitate, compasiune, credinţă, cumpătare, creativitate, curaj, determinare, discernământ, disponibilitate, flexibilitate, fermitate, generozitate, iertare, hărnicie, iniţiativă, înţelepciune, loialitate, justiţie, mulţumire, onestitate… toate aceste adevărate virtuţi dovedindu-se, ulterior, a-mi fi de mare ajutor atât în evoluţia mea ca om, înainte de toate, dar şi în cariera profesională.

Doina Dobreanu: Viitorul aparţine celor care cred în visele lor din tinereţe. S-au realizat ele, măcar în parte? Timpul este încă îngăduitor cu dvs… Visaţi încă atunci la cariera de poliţist?

Nicolae Florin Ghenci: Întrutotul de acord cu dumneavoastră… Visele mele din tinereţe, fără îndoială, s-au realizat în mare parte. Încă din fragedă copilărie am avut un soi de respect, apreciere şi atracţie faţă de „omul în uniformă”, mereu m-au impresionat prestanţa şi ţinuta impuse de acesta. Ca o dovadă în acest sens, îmi aduc aminte cu mare plăcere de faptul că, în anii de liceu, am fost singurul elev din clasă care încă mai purta uniforma de elev – acel costum bleumarin, simplu, sobru şi elegant deopotrivă (în accepţiunea mea), deşi, odată cu instaurarea aşa-zisei democraţii în România, a fost înlăturată obligativitatea purtării uniformei în unităţile de învăţământ. Cu toate acestea, în anul terminal de liceu, deschizându-mi-se puţin orizonturile, am cochetat şi cu ideea de a deveni magistrat, dovadă faptul că, ulterior, m-am înscris la facultatea de drept din Braşov, unde am fost admis după o primă tentativă eşuată, instituţie pe care am absolvit-o în anul 2002. Ironia sorţii a făcut însă ca în anul imediat următor, în timp ce mă pregăteam pentru admiterea la Institutul Naţional de Magistratură, să se ivească oportunitatea de a deveni, în sfârşit, poliţist, şansă de care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae – ocrotitorul poliţiştilor, am profitat din plin, fiind admis la concursul organizat de Ministerul Afacerilor Interne, în anul 2003, făcându-mi astfel debutul în cariera de ofiţer de poliţie cu gradul de subinspector, echivalentul gradului militar de sublocotenent. Şi iată că, după mai bine de un deceniu, mai exact în 12 ani şi 6 luni, am parcurs câteva trepte ale unei frumoase cariere profesionale care mi-a oferit numeroase satisfacţii, în prezent fiind ofiţer superior cu grad de comisar, echivalentul gradului militar de locotenent-colonel.

În această perioadă am ocupat pe rând diferite funcţii: de la ofiţer operativ şi ulterior specialist, la purtător de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Harghita, în prezent fiind şeful unei structuri operative de elită, unică în Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita, specializată în destructurarea grupărilor infracţionale. În ideea expunerii CV-ului personal aş mai preciza că, ulterior încadrării în Poliţia Română, în perioada anilor 2004-2005, am absolvit cursurile postuniversitare în specializarea Relaţii internaţionale, la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, iar între anii 2006-2008 am absolvit cursurile de masterat în specializarea Drept european la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Doina Dobreanu: Sincere felicitări pentru reuşitele dvs. profesionale şi succes în continuare. Aţi ales să trăiţi aproape de locul natal sau e o întâmplare? Distanţa dintre Miercurea Ciuc şi Sărmaş vă permite dese întoarceri „acasă” şi să păstraţi conectarea cu familia, cu rădăcinile. Forţa spirituală a înaintaşilor ne îmbogăţeşte. Să vină sentimentul acesta al apartenenţei la un anumit loc dintr-o înrădăcinare seculară?

Nicolae Florin Ghenci: Acasă, familia, rădăcinile… nobile cuvinte…, de care unii dintre ai noştri, din diverse motive, fie au cam uitat, fie le nesocotsc pur şi simplu. Nu este însă şi cazul meu. Ele ocupă în sufletul meu un loc de cinste. Se întâmplă relativ des, cu precădere în preajma sărbătorilor de peste an, să mă întorc acasă, întotdeauna cu mare drag. Bucuria revederii celor dragi, a familiei, în general, şi a părinţilor, în special, a locurilor copilăriei mele mă reîncarcă de fiecare dată, revederea celor dragi şi a casei părinteşti reprezentând o adevărată causa remota a reîntoarcerii mele pe plaiurile natale. Motive suficiente ce mă îndemnă să revin acasă, iar şi iar…

Maiestuos spus: „Forţa spirituală a înaintaşilor ne îmbogăţeşte”… Fără îndoială, aşa este. Eu aş merge puţin mai departe şi aş adăuga faptul că acest sentiment al apartenentei îşi are originea, aşa cum bine aţi spus, atât în aceasta „înrădăcinare seculară” cât, mai ales, în cultura, civilizaţia, limba, istoria şi spiritualitatea ancestrale ale poporului român.

Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, mărturisesc faptul că nu întâmplător am luat decizia să trăiesc în Harghita, mai precis în Miercurea-Ciuc. Am luat în considerare această variantă încă din timpul studenţiei mele petrecute în Braşov, când îmi făcusem planuri în acest sens. Însă, din anul 2003, de când m-am mutat efectiv la Miercurea-Ciuc, văzând condiţiile sociale existente în mai toate localităţile harghitene în care populaţia română era şi este minoritară în raport cu populaţia de origine secuiască, mi-am întărit şi mai mult convingerea că am luat decizia corectă de a rămâne aproape de vatră. Din acest punct de vedere nu este uşor să trăieşti într-o zonă denumită de P.S. Ioan Selejean, la acea vreme Episcopul Covasnei şi Harghitei, „o Insulă a Şerpilor în centrul României”, făcând referire la judeţele Harghita şi Covasna, formulare ce, mai târziu, urma să devină titlul cărţii de interviuri realizată de scriitorul Ion Longin Popescu.

Doina Dobreanu: Când omul îşi găseşte bucuria şi plăcerea în însăşi munca lui, înseamnă că şi-a găsit locul potrivit. Vă simţiţi, în acest sens, mulţumit?

Nicolae Florin Ghenci: Desigur. Pot să afirm cu toată sinceritatea că, într-adevăr, profesional vorbind, mă simt împlinit, mi-am găsit locul potrivit.

Alături de plăcerea şi bucuria oferite de munca pe care o desfăşor, am obţinut şi numeroase satisfacţii. Motivele sunt lesne de înţeles, aşa încât mă limitez aici, fără a face o expunere detaliată a acestora. Cu permisiunea dumneavoastră, însă, vorbind de realizări şi (ne)împliniri, aş schimba puţin registrul, trecând în zona celor din planul personal. Aşadar, sunt căsătorit din anul 2007, unindu-ne destinele, de atunci şi până în prezent, cu Elena-Alina, originară din oraşul Nehoiu, judeţul Buzău. Jurist de profesie, absolventă a aceleiaşi instituţii universitare şi carieristă convinsă, în prezent este grefier-şef la Judecătoria Miercurea-Ciuc. Marea nerealizare constă în faptul că, până în prezent, Dumnezeu nu ne-a binecuvântat cu copii, dar în continuare suntem încrezători şi, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, timpul este încă îngăduitor cu noi…

Doina Dobreanu: Nicolae Iorga spunea că „Un om liber este acela care nu are nevoie să spună nicio minciună”. Trăim într-o lume confuză spiritual, într-o lume în care minciuna este considerată de unii drept virtute. Cei mai mulţi am uitat cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc”. Sau nu vrem să ţinem seama de aceste cuvinte… Ca apărător al legii, ce înseamnă pentru dvs. libertatea?

Nicolae Florin Ghenci: Răspunsul poate fi diferit în funcţie de cine răspunde – omul sau poliţistul. Încep prin a spune ca libertatea, alături de sănătate, este lucrul cel mai de preţ de care se poate bucura o persoană. Judecând dintr-o perspectivă simplistă, a omului obişnuit, când spun libertate, în general, mă gândesc, înainte de toate, la posibilitatea de mişcare în spaţiu şi timp, fără a fi supus vreunei limite sau restricţii. În această accepţiune, per a contrario, atunci când o persoană nu are această libertate de mişcare, înţeleg că acea persoana este “închisă”, fără însă a mă duce numaidecât cu gândul la ideea că persoana respectivă se afla încarcerată într-o temniţă sau puşcărie.

Privind însă lucrurile dintr-o perspectivă diferită, mult mai complexă, noţiunea de libertate, odată asociată cu un alt cuvânt, dobândeşte multiple sensuri sau înţelesuri la care aş face referire, strict enumerativ, fără a avea pretenţia înşiruirii tuturora: libertatea de gândire, libertatea conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie şi exprimare, libertatea de asociere, libertatea de a nu fi supus amestecului în viaţa intimă, familie, casă sau corespondenţă, libertatea de a nu fi ţinut în sclavie etc.

Iată doar câteva dintre cele mai importante sensuri ale noţiunii de libertate care au prins viaţă în ţara noastră, mai cu seamă după anul de graţie 1989, când, o dată cu instaurarea noii democraţii, au fost prevăzute în Constituţia României – legea fundamentală a statului, dând astfel expresie ideii de stat de drept. Din nefericire însă, unii nu au înţeles importanţa dobândirii acestor drepturi şi libertăţi, ori au înţeles-o într-un sens propriu, interpretând această libertate în sensurile ei negative, fără a conştientiza faptul că fiecărei libertăţi sau fiecărui drept îi corespunde una sau mai multe obligaţii corelative pe care le nesocotesc, fie cu intenţie, fie din ignoranţă.

În ceea ce mă priveşte, pot să afirm că privesc libertatea dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, ca om simplu, ca orice cetăţean al acestei ţări care beneficiază sau poate beneficia din plin de efectele acestor libertăţi şi căruia îi revine, înainte de toate, obligaţia morală a respectării lor. În al doilea rând, în calitatea de om al legii, căruia îi revine obligaţia legală de a veghea la respectarea acestor libertăţi, în sensurile lor pozitive cele mai diverse, obligaţie care izvorăşte, înainte de toate, din chiar jurământul de credinţă depus cu ocazia dobândirii calităţii de poliţist. În această a doua calitate, apreciez că libertatea reprezintă o condiţie sine-qua-non a însăşi existenţei umane.

Doina Dobreanu: Imaginaţi-vă o întrebare pe care nu v-am adresat-o, dar v-ar face plăcere să răspundeţi la ea.

Nicolae Florin Ghenci: Interesantă provocare! Aş profita de ocazia rarisimă de a dialoga şi, cu permisiunea dumneavoastră, mai degrabă v-aş propune o inversiune de roluri… Vorbiţi-mi, vă rog, despre pasiunea pentru etnografie şi folclor, despre ideea şi proiectul înfiinţării Asociaţiei Culturale „Dobreanu”, despre publicaţiile dumneavoastră dar şi despre proiectele de viitor.

Doina Dobreanu: Am vorbit dese ori despre pasiunile mele, în interviuri [1], în cărţile mele şi pe blogurile pe care le coordonez:

al revistei şcolare (http://revistalyceum.blogspot.com),

al Asociaţiei culturale „Dobreanu (http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com) şi al revistei „Viaţa la Subcetate (http://viatalasubcetate.blogspot.com ), dar şi în volumul editat de Centrul European de Studii Covasna – Harghita, „Profesioniştii noştri – 19, Doiniţa - Ana Dobrean la 65 de ani”, publicat la Editura Eurocarpatica, 2015, pe care am plăcerea să vi-l ofer.

Nicolae Florin Ghenci: Vă mulţumesc mult.

Doina Dobreanu: Sunteţi tineri… Viitorul nu-l cunoaşte nimeni şi e bine că este aşa… Fiecare are, totuşi, o profesiune de credinţă, un crez căruia îi rămâne fidel, oriunde şi oricând. Aţi putea vorbi despre crezul dvs. de viaţă?

Nicolae Florin Ghenci: Bine faci, bine primeşti… Secole de experienţă sunt concentrate în aceste cuvinte simple… Experienţa m-a învăţat că, într-adevăr, aşa este. Întotdeauna am fost călăuzit de această zicere, fără a avea neapărat pretenţia că în viaţă am făcut numai bine. Omul este supus greşelii. În viaţă am întâlnit situaţii în care trebuia să reacţionez într-un anume fel, iar urmările acţiunilor mele, datorită unor împrejurări independente de voinţa mea, nu au fost întotdeauna conforme acestui dicton. Important este ca atunci când greşeşti să ai tăria de caracter necesară să recunoşti acest lucru şi să spui simplu: „Iartă-mă!”

Acesta este crezul meu în viaţă căruia, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, îi rămân fidel oriunde şi oricând, în ciuda faptului că există şi persoane, nu puţine, care, mai degrabă, muşcă mâna care o hrăneşte.

Trăind în societate, fiecare are cercul său de relaţii, la fel şi eu, în mod inevitabil am avut şi am o implicare în vieţile celor ce au contat pentru mine, dar mâna întinsă pentru ajutor şi implicarea nu au fost niciodată pentru vreo recunoştinţă. Nu mă interesa nici într-un fel recunoştinţa, motivaţia acţiunilor mele fiind cu totul alta decât recunoştinţa, care, oricum, ştiam că, de cele mai multe ori, nu există.

Nu am niciun duşman (aşa cred), nu duşmănesc pe nimeni, nu m-a „muşcat” (în mod semnificativ) nimeni. Dar, uneori, am fost „încolţit” de persoane cărora le-am făcut, într-un fel sau altul, vreun bine (material, timp investit, sfaturi ce au schimbat lucrurile în bine…) şi, cu toate acestea, rămân fidel crezului meu Bine faci, bine primeşti…

Apropo de recunoştinţă, nu aş încheia înainte de a vă mulţumi pentru această oportunitate, pentru deosebita onoare de a mă aşeza alături de cele mai reprezentative personalităţi ale meleagurilor noastre de pe Valea Mureşului Superior, din Subcetate şi Sărmaş. Vă sunt profund recunoscător, atât dumneavoastră cât şi celorlalţi profesori de la Liceul din Subcetate pentru sprijinul şi îndrumarea acordate care mi-au fost călăuze atât în formarea mea ca om, cât şi ulterior, în evoluţia mea profesională. Vă felicit pentru întreaga activitate etnografică şi publicistică. Eternă gratitudine şi respect!

Doina Dobreanu: Din iubire, cu iubire. Mulţumesc mult.