Un gând - un desen: Metafora copacului
Lucrând la desen, se
contura gândul: <<Trunchiul e baza,
pe când ramurile sunt ceea ce ar putea fi. Suntem un cumul de riscuri asumate,
de ocazii ratate și de scenarii posibile.
Trunchiul e limitarea și locul
acumulărilor. Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial. Dar
posibilitățile nu sunt infinite... căci răspunsul nostru în fața lor sunt
întotdeauna dictate de trunchi.>>
Multe dintre
gândurile mele au luat, în timp, în desen, forma copacului. Poate pentru că un
copac pare mereu în echilibru între ce e și ce ar putea deveni. Rădăcinile-i
sunt invizibile, dar esențiale. Trunchiul poartă urmele trecerii, ale
transformărilor, anotimpurilor și rănilor care nu mai sângerează. Ramurile, în
schimb, îndrăznesc. Se întind, caută să se extindă, să ajungă puțin câte puțin
mai departe. Poate de aceea, când gândesc vizual, cumva mă întorc mereu aici –
la copacul-metaforă. Se întâmplă din
totdeauna.
Trunchiul e baza, ramurile sunt ceea ce ar
putea fi.
Trunchiul – lumea
noastră interioară e făcută din tot ce am trăit și din tot ce n-am avut curajul
să trăim. El nu e doar o coloană de sprijin, ci și o barieră tăcută. De aici
pornesc ramurile – deciziile, dorințele, planurile – dar niciuna nu poate ignora
ce a fost deja înscris acolo, în interior.
Trunchiul e limitarea și locul
acumulărilor.
E solid, dar nu
întotdeauna flexibil. Poate duce mult, dar nu știi pentru cât timp. Uneori, e
nevoie să ne recunoaștem trunchiul, să-i cunoaștem textura, nodurile, fisurile,
pentru a înțelege de ce anumite ramuri cresc și altele se frâng înainte să se
dezvolte. Trunchiul e locul acumulărilor, al întâmplărilor trecute, al
alegerilor conștiente, dar și al celor dictate de împrejurări. E limita noastră
și, totodată, structura de rezistență. În el se adună fricile, credințele,
rănile și momentele de curaj care ne-au format. Toate prin câte am trecut,
toate au lăsat o urmă acolo. El ne ține în picioare, dar tot el decide – uneori
în tăcere – ce căi vom mai apuca.
Ramurile sunt direcții, posibilități,
potențial.
Fiecare alegere
este o ramificație. Puține devin ramuri mari, cu stabilitate și cu puterea de o
proiecta o umbră. Posibilitățile nu sunt infinite, nu pentru că lumea nu ni
le-ar oferi sau pentru că nu ne-am strădui să le construim, ci pentru că
răspunsurile noastre în fața lor sunt mereu dictate de ceea ce suntem – de acel
trunchi cu formă unică și cu un trecut nuanțat.
Ramurile sunt toate
scenariile posibile: gânduri, intenții, încercări și mai ales aspirații. Sunt
spațiul în care ne întindem spre viitor, fiecare ramură fiind o ipoteză. Dar ar
părea că niciuna nu pornește la întâmplare.
Poate că
înțelepciunea stă în tensiunea dintre trunchi și ramuri. Între ce ne susține și
ce ne atrage. Între stabilitate și vis. Între ceea ce este și ceea ce ar putea
fi. Prin această imagine, vorbesc despre relația fragilă dintre potențial și
limitare, dintre vis și construcție interioară. Ilustrația nu e o simplă
reprezentare, ci un portret în cod vizual al felului în care simt, gândesc și
caut să cresc.
Copacul e gând,
emoție și autoportret. Nu e static, nici în echilibru deplin, dar e ușor fluid.
💥💥💥
Simțul de observație ca atribut esențial al artistului
De-a lungul timpului, s-a pus adesea accent pe
diferențele care separă artiștii: nivelul de pregătire și educație artistică,
contextul socio-cultural în care s-au format, gradul de rafinare tehnică sau
complexitatea conceptuală a practicii lor. Aceste diferențe sunt reale și
vizibile în modul în care fiecare artist își construiește limbajul estetic,
temele de interes sau relația cu publicul. Cu toate acestea, dincolo de aceste
variabile, există o trăsătură fundamentală care pare să îi unească: un simț de
observație acut, o capacitate de percepție care depășește analiza superficială
a realității imediate.
Acest tip de observație nu se reduce la o simplă
atenție la detaliu, ci implică o formă complexă de receptivitate psihologică și
socială, un mod de a „citi” comportamente, situații sau medii printr-o
combinație subtilă între intuiție și analiză. Mulți artiști manifestă o
capacitate de a sesiza nu doar aspectele evidente ale unei situații, ci și
tensiuni latente, contradicții ascunse sau emoții și gânduri nerostite care
traversează spațiile sociale. În acest sens, rolul artistului se apropie uneori
de cel al psihologului sau al detectivului: nu pentru a judeca, ci pentru a
înțelege și a dezvălui mecanismele invizibile care structurează realitatea.
Această capacitate de observație se reflectă direct în
practicile artistice. Fie că este vorba despre reprezentare figurativă,
instalație conceptuală, performance sau demersuri documentare, numeroși artiști
își construiesc lucrările pornind de la observații subtile asupra lumii
înconjurătoare. Ei nu se mulțumesc cu aparențele, ci caută sensuri profunde,
straturi ascunse de semnificație, aspecte pe care privitorul obișnuit le trece
cu vederea. În acest fel, arta devine un instrument de revelare a adevărului —
uneori inconfortabil, alteori poetic.
Această hiperluciditate poate explica, într-o anumită
măsură, de ce mulți artiști aleg sau ajung să aibă cercuri relaționale
restrânse. O sensibilitate accentuată față de comportamentele umane și față de
autenticitate face dificilă acceptarea convențiilor sociale artificiale și
adesea forțate. Nu este vorba despre misantropie, ci despre o formă de
intoleranță față de disonanța dintre aparență și esență. În preajma falsității,
artistul resimte o tensiune care nu poate fi ignorată, iar distanțarea devine,
de multe ori, o formă de protecție și de fidelitate față de adevărul interior.
În contrast cu această capacitate subtilă de
percepție, societatea a întreținut frecvent o imagine stereotipă a artistului
ca ființă „cu capul în nori”, detașată de realitate, absorbită exclusiv în
propria lume interioară și incapabilă să vadă dincolo de granițele acesteia.
Această judecată superficială ignoră însă nucleul sensibilității artistice:
abilitatea de a observa și analiza în profunzime mediul înconjurător. Lumea
interioară a artistului nu este o formă de izolare, ci un spațiu de procesare
intensă a realității. Aceasta funcționează ca un laborator în care impresiile,
observațiile și tensiunile sociale sunt filtrate, reinterpretate și
transformate în reprezentări vizuale. Departe de a fi absenți, artiștii sunt,
în multe cazuri, printre cei mai atenți martori ai realității — doar că modul
lor de a înregistra și exprima această realitate nu urmează tiparele
convenționale ale discursului cotidian.
Așadar, indiferent de diferențele de parcurs, stil sau
formare, artiștii împărtășesc o capacitate rară de observație și interpretare a
realității. Aceasta nu este doar un instrument profesional, ci o condiție
existențială care le modelează atât practica artistică, cât și modul în care se
raportează la lume.
Text și desene, Cosmina Marcela OLTEAN
1 – „In between”, ilustrație
2 – „Gaze”, desen editat digital
💥💥💥
