„Sfântul Dumitru” 2016, la Subcetate

Elevii Liceului „Miron Cristea, la zi de sărbătoare

1. Participarea la Liturghia zilei:

Grupul vocal

2. Spectacol pe scena Căminului Cultural Subcetate

 Prezentator: Ana Alexandra Dobrean

 Salutul domnului primar Ioan Rizea

Secvențe din spectacolul de teatru „Gaițele” de Al.Kirițescu. Trupa de teatru a clasei a VIII-a

   Piesa de teatru Gaițele a fost o primă experiență, de neuitat. A fost ca și o lansare pentru noi, mezinele trupei de teatru. Am avut parte de multe emoții, dar la sfârșit s-a dovedit a fi nesperat de bine.

   Doamna profesoară coordonatoare, Buzilă Daniela, a pus mult suflet în tot ceea ce am făcut până acum și merită toate laudele. Fără indicațiile prețioase și îndrumarea dânsei nu am fi reușit.

   Această scenetă a fost prima, dar cu siguranță nu și ultima oportunitate de a încânta publicul cu abilitățile noastre teatrale. Acum, trebuie să ne pregătim în forță pentru Festivalul de Teatru din 5 noiembrie și să ne străduim să dăm tot ce avem mai bun.  Iasmina Oană              
                                                                                                                                                      

Secvențe din spectacolul „Cafeneaua”. Prezintă trupa „Ludicus” (elevi din clasele IX-X)

În spectacolul de “Sfântul Dumitru” am jucat piesa “Cafeneaua” alături de cei mai buni prieteni ai mei. A fost uimitor! Pe scenă, când interpretezi un rol, uiți de toate. Ești doar tu și personajul tău, în lumina reflectoarelor. Te simți foarte bine atunci când ești apreciat știind că ai depus multă muncă pentru spectacol și totul a ieșit cum trebuie. Eu am interpretat o psihopată ce visează să ajungă la Hollywood, să devină actriță. A fost foarte distractiv, dar și o provocare. Am putut să mă exteriorizez la maxim, în felul meu, în nebunia mea. În continuare, abia aștept Festivalul de Teatru de la Subcetate; aceleași emoții frumoase, alte trăiri și alte experiențe noi.

Lorena Cotfas

Moment folcloric: Maria Rus (XII)

Suită de dansuri populare românești prezentate de elevii școlii din Platonești - Sărmaș

Moment satiric: Viorel Moldovan (X):

Maria Monica Stoica, Ritmuri solare, Colecția Poesis, Editura Eurocarpatica, 2016

După Lumina din adâncuri, un volum de proze scurte (2014), doamna profesoară Maria Monica Stoica ne surprinde din nou, de astă dată cu un volum de versuri, intitulat Ritmuri solare (2016), ambele volume fiind „generate de benifica regăsire a originilor”, după cum autoarea mărturisește în Cuvânt înainte (p. 7). În momentele de întoarcere „la obârșie, la izvor”, „retrăim senzații care s-au întipărit în memoria afectivă, regăsim gusturi, culori, imagini, mirosuri familiare care au constituit deliciul anilor dintâi”: „venirea noastră la izvoare/ e închinare, sacru rit.” (Ethos)

Prin cărțile amintite, profesoara de limba și literatura română Maria Mona Stoica ne oferă un alt fel de lecții de patriotism, învățându-ne să ne iubim limba și valorile noastre culturale, să ne cinstim părinții, strămoșii și eroii.

Cartea Ritmuri solare, o vrea o „monografie a satului românesc” și, mai mult decât atât, o „monografie a sentimentelor prilejuite de revederea meleagurilor copilăriei”.

Alcătuită din trei părți – Monografie lirică, Axis mundi, Ritmuri și rituri, cartea este precedată de un Cuvânt înainte, semnat de autoare, și ilustrată cu fotografii, la final. Imaginile surprind momente ale întâlnirilor Domniei Sale, în dublă ipostază, de profesor și scriitor, cu personalități ale meleagurilor natale, ca oaspete de onoare la „Ziua Dascălului Vulcănean” - 28 iunie 2015, ocazie cu care a fost lansat volumul Lumina din adâncuri, respectiv la „Ziua Dascălului Vulcănean” - 28 iunie 2016. Alte imagini surprind clipe de bucurie parcurgând „cărarea Raiului” spre Mănăstirea Bunea din localitate.

Titlul cărții Ritmuri solare este metaforic și face trimitere la intenția scriitoarei, ea însăși o ființă solară, de a realiza o „descriere lirică a meleagurilor (sale natale) aflate sub stăpânirea soarelui”, cu oameni care trăiesc bucuria vieții în ritmul anotimpurilor anului.

Localitatea Vulcana-Băi, un spațiu rural real, unde tradiția leagă generațiile și unde se apreciază folclorul autentic, cu „o comunitate puternică”, cu evenimente la care „ia parte toată suflarea satului”, este prezentată ca un „axis mundi”, un spațiu „impregnat de profundă spiritualitate” (Schitul Bunea). Locul acesta, cu semne ale istoriei (Portret de voievod, Capitală valahă, Eroii noștri), este „un spațiu ce-a născut un ethos” (Ethos), este „izvor de apă vie”.

Izvor de apă vie este și titlul unei poezii, dar și leitmotiv al volumului, cu valoare de metaforă – simbol. Poezia începe cu o invocare, asemenea unui descântec: „Apă vie, apă vie,/ Curgi în deal/ și curgi la câmpie,/ Dai putere firii noastre/ Însetând/ cu dor de astre.” „Izvorul de apă vie” face referire la izvoarele cu virtuți benefice pentru sănătate, valorificate în alte timpuri la Vulcana-Băi. „Puțul adormit” este personificat în „voinicul din munți” cu puteri magice care „vorbește-n șoapte”, „stă ades de vorbă/ cu codrul de foioase./ Visează învierea”. „Îzvor de apă vie” este și iubirea autoarei pentru al său „pământ” (loc natal/ țară).

Spațiul evocat poetic este prezentat vizual și auditiv în ritmul anotimpurilor și al momentelor zilei, impregnat de spiritualitate, cu personaje emblematice (bunicul, mama); păstrează vibrațiile idealurilor istorice ale românilor întruchipate de „voievozi vizionari” -Vlad Țepeș și Mihai Viteazul - și amintirea unor întemeitori de cultură românească (Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, frații Văcărești, Vasile Cârlova).

„Sunt vechi ruinele cetății,/ Uitată pare domnia glorioasă/

Ce-a scris, în cartea de onoare-a țării, O istorie frumoasă./

Dar Mânăstirea Dealu,/Parcul Chindiei și-al Mitropoliei/

Înscriu bătrâna capitală/ În Pantheonul veșniciei.” (Capitală valahă)

Spațiul acesta străvechi este sacralizat, poeta imaginându-și, în codrii ce-nconjoară satul, chiar prezența unor zeități păgâne din vremurile mitice (zeul soare, Pan, Bendis, Selena, Artemis, Zamolxis).

„Un templu e pădurea toată/ Ce înconjoară satul,/ ca un cerc vrăjit,/ În care tainice divinități/ sălășuiau odată,/Altare înălțau/ din loc în loc./ Un mit…” (Pantheism)

„Livezile în sărbătoare,/ de flori înmiresmate în potir,/

Dantelărie iscusită,/ din care va să iasă mir.//

E dulce pacea ce pogoară,/când cărări albe se aștern,/

În liturghia ce începe,/stropi de lumină curg etern.” (Aureolă)

Starea de spirit transmisă cititorilor este cea a „îngerilor-copii”, de extaz în fața miracolelor naturii într-o permanentă metamorfoză de la zi la noapte, de la un anotimp la altul.

Primăvară e când „Spre înnoirea toată-a Firii/ Revarsă cerul imne luminoase” și stupina e „muiată în odăjdii scumpe” (Grădina Raiului), în vreme ce „Tatăl Ceresc revarsă în buchet lumină.” (Aprilie)

„Renaște viața, în crângul înflorit/ Privighetori se-ntrec în cântec,/ Și un cioban cu fluierul vestit,/ Pe zeul Pan îl readuce-n cuget.” (Renaștere)

Se întrezăresc ecouri din pastelurile lui Vasile Alecsandri, din lirica ardelenilor George Coșbuc și Octavian Goga, a modernilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, și este firesc din moment ce izvorul de inspirație este același: satul „care consevă arhetipuri cu valoare de simbol”, al bunicului, al mamei, al domnitorului ziditor de țară (Vlad Țepeș):

„În satul meu, cu oameni de mirare,/ Erau bătrâni frumoși./ Trăia și taica-mare (…)/

Era… bunicul nostru./ Un om înalt, bine clădit/ Din care munca grea,/ stejar a dăltuit./ Cu mâna înzestrată,/ el făurea pridvoare/ Punea temei la case,/ le înălța spre soare” (Generații)

Percepem pe alocuri și „fiorul religios” al poeților Radu Gyr și Ioan Alexandru.

„Lumina Dumnezeu a scos-o din genune

Și-a dat făpturii toate, un nume, și-nțeles,

Cuvântul Lui zidit-a omul. O minune

Care respiră-n ritm cu largul univers!” (Mithos și Logos)

Întreg volumul de versuri se construiește în jurul unui crez poetic, exprimat în poeziile Solară și Ars poetica.

Poeta se definește a fi „spirit solar”, cu „nimb de aur” și cu „dorința vie a zidirii”:

„Cu timpul,/un nimb de aur/ a crescut/ Sub ocrotirea tandră/ a iubirii./ Din spiritul solar,/ a renăscut/ Dorința vie a zidirii./ Și-am tot zidit,/ precum Manole-ncarcerând/ pe Ana,/ O mănăstire-n gând,/ și-n privegheri/ Cu temelia pusă-n cărți:/ Mână cerească, revărsată/ peste gând, în dalbe seri.”

Prin însuși titlul poeziei Ars poetica, poeta ne trimite cu gândul la estetica artei clasice. Rolul poetului este acela de a „priveghea” ideea de frumos:

„Nu vreau să mă alătur mulțimii de noi barzi

Ce explorează omul, sondând în visceral.

Fumosul îl captez cu sufletul, privind la ninșii brazi.

Pot să traduc în melos limbajul doctoral.”  

Ritmuri solare este „un omagiu adus sufletului românesc dintotdeauna, cu localizare în toposul miraculos al satului tradițional reprezentat de comuna natală”. Tot ceea ce doamna profesoară Maria Monica Stoica a exprimat în limbaj poetic, în ritmul poeziei clasice sau „în ritmuri populare românești, are ca finalitate „reîntoarcera la obârșie, la izvor, ca o primă etapă a identificării rădăcinilor noastre spiritule. Cu cât rădăcinile sunt mai puternice, cu atât copacul, care reprezintă comunitatea românească, va rezista în fața intemperiilor și va dăinui în timp.” (Cuvânt înainte)

Prof. Doina Dobreanu

Despre vol. LUMINA DIN ADÂNCURI, în:
http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.ro/2015/01/daruri-de-craciun-2014.html

George Coșbuc. Interpretări, Editura „Cezara Codruța Marica”, 2016

Ediție îngrijită de prof. dr. Valentin Marica
 Colecția de carte Via lucis

Volumul este un frumos omagiu adus scriitorului George Coșbuc, la împlinirea a 150 de ai de la nașterea lui, la 20 septembrie 1866.

Cuvântul înainte sau „n…du poetu-n veșnică lumină” („Scrisoarea lui Firdusi”) este semnat de prof. dr. Valentin Marica, inițiatorul acestui proiect literar, realizat cu colaborarea profesorilor de limba și literatura română din învățământul preuniversitar, la Editura „Cezara Codruța Marica”.

Dascălii de literatura română, prin exegezele lor,  susțin intenționalitatea lui Lucian Velea din volumul Coșbuc în căutarea universului liric, privind „creionarea unui profil modern al poeziei coșbuciene”, căci opera acestui erudit poate fi percepură și în prezent „ca o carte de învățătură”.

În loc de postfață, Cezarina Adamescu  ne aduce în atenție cartea semnată de Nicolae N. Tomoniu și Maxim (Iuliu Marius) Morariu, George Coșbuc de la Tismana. Studii. Articole și Amintiri, „o lucrare excepționlă, de mare însemnătate memorialistică”. Apărută recent la Editura Sămănătorul din Tismana, cartea s-a născut din „ideea de a marca legătura marelui poet George Coșbuc de Mișcarea Sămănătorul de la Tismana”, dar și cu intenția de a aduce un binemeritat elogiu cărturarului George Cobuc care, împreună cu Alexandru Vlahuță, a condus revista „Semănătorul” (2 dec. 1901 – dec 1902). Se reține din carte relația de colaborare a celor doi scriitori, bazată pe respect și prietenie, mărturii despre șederea lui Coșbuc la Tismana, între acestea importante fiind ale istoricului literar Ramiro Ortiz, profesor la Universitatea de Litere și Filozofie din București, privind traducerea „Divinei Comedii” a lui Dante Alighieri, la care Coșbuc a lucrat timp de15 ani.

Cuprinsul propriu-zis al cărții îl reprezintă cele 11 interpretări ale textului coșbucian, din care vom reține, fragmentar, concluziile exegeților. Acestor noi interpretări ale operei coșbuciene le urmează o selecție de fragmente extrase din bibliografia critică a operei lui George Coșbuc, sub numele de Aprecieri critice: Octav Șuluțiu, Nichifor Crainic, Vladimir Streinu, Dumitru Micu, Mircea Zaciu, Laurențiu Ulici, I. Negoițescu, Mircea Tomuș, Jacob Popper, Andrei Badiu, Ioan Pintea, Maria-Daniela Pănăzan, Petru Poantă.

Prof. Claudia Oancea-Raica, în Mânioasă – o poezie teatrală a lirismului obiectiv, ne convinge prin demersul său că George Coșbuc relizează, prin oglindirea vieții satului sub raport monografic, „o adevărată matrice spirituală a poporului român, cu pitoresc geografic și etnografic”.

Prof. Raluca Marian analizează textul coșbucian Un basm ca o „poveste în ramă sau ”. „Într-un registru stilistic regional, cu accente arhaice și colocviale, se creează o atmosferă subiectivă, o răsturnare a ființei peste marginile timpului, generând un popas în mit, în trecut, în tainele sufletului.”

Prof. Carmen-Mariana Codreș, Erosul coșbucian, o temă eternă. „Proiectat în illo tempore mitologizant, căpătând sacralitate”, erosul coșbucian este reprezentat în toate ipostazele, în raport cu cu mentalitatea rurală, cu „codul erotic țărănesc”, cu cadrul în care se manifestă sentimentul de iubire, „al solarității, al optimismului și al dragostei de viață” – „un spațiu idilic”.

Prof. Adina Simion, în Note la simfonia iubirii în lirica lui George Coșbuc,  face observații privind forța sugestivă a imaginilor auditive, de mișcare și olfactive, ca și a aliterațiilor, în crearea atmosferei și în potențarea stărilor sufletești ale personajelor lirice.

Prof. Luminița Cornea relevă, în Regina ostrogoților, „dinamica gesturilor și a punerii în scenă specifică lui George Coșbuc”, motivele romantice și clasice ale poeziei, ultimul distih având valoare de „sentință cu valoare morală”.

Prof. prof. dr. Vasile V. Filip, își propune, în Et in Arcadia nos!, „o reevaluare și, implicit, o mai bună înțelegere, din perspectivă actuală, a atitudinii sale (a lui George Coșbuc) față de cultura populară și față de basm în special.”

Poemul Atque nos! este nu doar „o evocare a universului basmului”, ci și o artă poetică privind concepția despre basm, „chipul specific al etniei în viziune proprie, de autoportret”. Cunoscător a cel puțin trei mari universuri mitilogice – grec, roman și indic – Coșbuc își exprimă cu mândrie, încă o dată, convingerea că avem și noi mitologia noastră, cu toate că miturile fundamentale sunt universale, provenind din străvechiul fond comun indo-european, și o face prin titlul poemului și prin exclamația finală „Et in Arcadia nos!, pe care, în spiritul timpului prezent, domnul profesor o traduce „Și noi ne-am născut în Europa”.

 „Expresie a ființei naționale sublimate deopotrivă în cuvânt și muzică” este și doina populară, conchide Prof. Teodora-Alina Roșca, în Doina – Poezia ființei și ființa poeziei.  

Prof. dr. Maria-Daniela Pănăzan, în Sărbătorile pascale în opera lui George Coșbuc, împărtășește convingerea lui Ioan Alexandru, care îl numește pe Coșbuc „poet religios”, opinia istoricului literar Ioan Buzași, care îl numește „poet de rugăciune”, ca și a poetului Nichifor Crainic, și îl consideră pe George Coșbuc „un poet al ceremonialului sacru al satului care viețuiește liturgic, după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare.” Se oprește la analiza poeziei La Paști, „capodopera poeziei religioase a lui Coșbuc” (I. Buzași), pe care o apreciază ca „icoană a sufletului”, „definitorie pentru viziunea despre lume a poetului, expresie sublimă a frumuseții universului întrupat în umanul creștin, metamorfozat artistic prin rugăciune curată și credință nestrămutată. Poezia este un mesaj al Luminii, al suflului divin peste o lume în rugăciune, un mesaj pentru pace și pentru Nădejde. Învierea e cea mai puternică forță universală, singura în stare de a uni sufletele tuturor. Trăirea în ritm liturgic e cheia care deschide Calea către Împărăția Cerească.” Poezia este „arc peste vremuri ce nu pot avea sfârșit, deoarece sufletul unui neam nu poate să piară.”

Prof. Rozalia Brândaș, comentează în eseul George Coșbuc, arte poetice, poeziile Poetul și Poet și critic, în care George Coșbuc meditează asupra poeziei și condiției poetului (poetul – conștiință națională),  și asupra receptării operei de artă.

Comentând poeziile Moartea lui Fulger, Moartea lui Gelu și Blăstem de mamă, Prof. Elena Stan urmărește Didactica demnității morții și a blestemului în lirica lui George Coșbuc.

La întrebarea „Cât de actual mai este George Coșbuc?”,   
Prof. Mariana Rusu răspunde convingător: „Poezia lui Coșbuc definește (…) specificul unui popor și asta înseamnă să fii actual, până la urmă, (…) astăzi într-o societate care se străduiește să se întoarcă la origini, să se redefinească sau să se reinventeze”, căci Coșbuc vorbește „despre noi, așa cum suntem, despre preocupările noastre milenare: miracolul nașterii ființei, iubirea, muncile statornicite după ritualuri calendaristice, asuprirea și revolta, războiul și perspectiva morții.” „Coșbuc rămâne în actualitatea receptării lirice tocmai prin doza de autentic”, prin „simplitatea și frumusețea limbajului (…), care ne definește și ne recomandă universalității.” (Inserții moderniste în poezia lui George Coșbuc)

Prof. Doina Dobreanu

„Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150

Acad. Ioan-Aurel Pop,

Istoria românilor în creația poetică a lui George Coșbuc

In volumul „Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150, Antologie de Nicolae Băciuţ, Editura VATRA VECHE, 2016, p. 70-79

În revista „Vatra Veche”, nr. 9, 2016:  

 http://issuu.com/darieducan/docs/vatra_veche_9…

George Coșbuc nu a văzut cu propriii ochi Marea Unire în deplinătatea sa și nici România Mare în toată rotunjimea sa. El nu a fost nici un luptător pe baricade pentru înfăptuirea statului unitar român, dar a făcut, poate, mult mai mult decât atât: a transpus în versurile sale istoria națională de la daci până la Războiul de Independență din 1877-1878 și a descifrat sufletul țăranului român prin mijlocirea imaginilor artistice, dând la iveală un adevărat portret al poporului nostru, prin ritm, rimă și măsură.

Coșbuc ne trece prin fața ochilor și a minții toată istoria noastră veche, populată de daci și romani, povestindu-ne despre „Podul lui Traian”, „Pieirea dacilor”, „Volos, preot dac” sau cântând „Cântec barbar”. Scrie cu aceeași pasiune despre daci și romani, deși, ca absolvent al faimosului liceu năsăudean purtător al devizei Virtus romana rediviva, privilegiază latinitatea și sorgintea noastră romană, pe linia Școlii Ardelene: „Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,/ Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” („Cântec”). Vin apoi barbarii, peste care trece în fugă, spre a poposi mai mult asupra lumii medievale propriu-zise. Evocările încep în acest segment cu voievodul transilvănean Gelu (Gelou), portretizat dramatic în „Moartea lui Gelu” sau în „Și-adânc de-acum mormântul”. Vin apoi elogiul făcut Oltului („Cântecul vechi al Oltului”), râul care ne-a apărat de tătari, alt elogiu, făcut Prutului („Prutul”), stavilă în fața turcilor și cazacilor, pentru a ne perinda mai departe pe scena istoriei regi trufași, precum „Carol Robert”, cel învins de Basarab, sau voievozi români precum Ștefan cel Mare, de dimensiuni mitice („Ștefan-Vodă”, „Mortul de la Putna”, „Voichița lui Ștefan”) sau „Vlad-Vodă Călugărul” ori dregători ca pârcălabul Golia („Golia ticălosul”), trădătorul lui Ion Vodă cel Cumplit. Din galerie nu lipsește nici principele unificator Mihai Viteazul, „un munte”, zugrăvit în „Pașa-Hassan”.

În modul cel mai bogat este înfățișată istoria modernă, mai apropiată de viața poetului, iar fresca începe cu modernitatea timpurie, cu secolul al XVII-lea, considerat al „rațiunii dominante” (Virgil Cândea). În acest cadru, sunt evocați Matei Basarab („Sărindar”), cel ridicător de sfinte lăcașuri sau Sobieski, învins de români la „Cetatea Neamțului”. Vin apoi momentele revoluționare din 1821 („Oștenii lui Tudor”) și 1848-1849 („Bălcescu…”), urmate de o odă adusă memoriei lui Timotei Cipariu, intitulată „Non omnis moriar[1] (La mormântul lui Timotei Cipariu)”. Popasul major se face asupra marelui război de independență, în care s-au sacrificat români din toate provinciile noastre, adică și din afara României de atunci. Așa sunt poeziile „În șanțuri”, „Zece Mai”, „Crăciunul în tabără (Pe câmpia Smârdanului, 1877)”, „Dorobanțul”, „Pe dealul Plevnei”, „Osman-Pașa”, „Cântecul redutei”, „Povestea căprarului”, „Coloană de atac”, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, „Raport (Luarea Griviței, la 30 august 1877)”, „Proclamarea Independenței 10 Mai 1877”, „Trei, Doamne, și toți trei”, „Rugămintea din urmă (după Lermontov)”. George Coșbuc, ca și Vasile Alecsandri sau Nicolae Grigorescu și alții, a simțit nevoia să fie artist-cetățean, să lase o cronică în versuri despre suferință și victorie, despre moarte și glorie, despre înălțarea țării prin sacrificiul de sânge. După acest moment de referință, poetul mai face trimiteri dramatice la soarta țăranilor răsculați în 1907 („Noi vrem pământ!”).

        Sunt, firește, în creația lui Coșbuc și epopei generale ale trecutului nostru (ca-n „Fragment epic”) sau versuri patriotice cu trimiteri la simboluri istorice: „Dunărea și Oltul”, „Scut și armă”, „Stema țării”, „Graiul neamului”, „De profundis (Plevna)”, „Cântec (Țar-avem și noi sub soare)”, „Mitologie”, „Patria română”, „Tricolorul”, „Poetul” etc. Descrierile de natură, pastelurile, cu referiri la anotimpuri („Vara”, „Vestitorii primăverii”, „Toamna”, „Iarna pe uliță”), la formele de relief – precum munți (Ceahlău, Retezat-Rătezat, Tâmpa), câmpii, dealuri –, la sărbători („La Paști”, „Crăciunul în tabără”), la ape („Pe Bistrița”) etc., au toate câte ceva din sufletul românesc etern. Legendele, cântecele sau povestirile pe care le transpune în versuri poetul poartă sigiliul tradițiilor noastre, impregnate cu elemente istorice.

        George Coșbuc a fost și un reputat universalist, un cetățean al lumii întregi, pe care a încercat să o cuprindă în știința lui, dar și în poezie sau în traducerile poetice pe care le-a făcut. De la epopeile indiene „Mahabharata” și „Ramayana” până la „Divina Comedie” a lui Dante, poetul s-a lăsat purtat de zborul gândului și de imensa sa erudiție spre spații și timpuri infinite. Versiunile date de el în românește rămân și acum modele ale genului. A cuprins în versuri originale antichitatea greco-romană („Andromahe”, „Atletul din Argos”, „Profeție…”), Evul Mediu occidental („Regina ostrogoților”, „Arnulf”), societatea britanică („Lordul John”), cea germană, cea franceză, cea spaniolă, albaneză, rusă, lumea arabă, indiană, chineză etc., în versuri curgătoare, expresive și ușor de receptat.

        Pentru tot acest impresionant periplu, George Coșbuc a avut nevoie de o puternică identitate românească, pe care a purtat-o în toate fibrele ființei sale. S-a descris, de altminteri, pe sine, ca pe un poeta vates, bard inspirat din ființa neamului său, din calitatea de învățător al neamului său, de ghid spiritual: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și amarul … Sunt inimă-n inima neamului meu/ Și-i cânt și iubirea, și ura …” („Poetul”).

        George Coșbuc a fixat identitatea românească în origine, în limbă, în credință, în numele etnic al poporului nostru, în teritoriu (pe care l-a cântat, deși nu a văzut Marea Unire, în toată rotunjimea sa, „de la Nistru pân-la Tisa” și din Carpații Păduroși la sud de Dunăre), în datini și obiceiuri, în legende și eresuri. A pornit, sistematic, de la originea noastră daco-romană și, atipic pentru un transilvănean obsedat de latinitate – cum ar fi trebuit să fie, după școlile făcute –, i-a admirat sincer pe daci, mai ales de marele lor rege Decebal, acela care i-a impresionat până și pe romani, stăpânii lumii.

În „Decebal cătră popor”, Coșbuc înfățișează în versuri virtuțile ideale ale poporului său român, puse pe seama dacilor, atacați de romani. Prima strofă face elogiul vieții trăite în libertate și-i condamnă pe cuceritori (numiți „neam călău”), pe cei ce asupresc alte popoare. Preamărirea libertății continuă și în strofa a doua, în care se arată că este preferabilă viața scurtă trăită liber (ca un „leu”) uneia lungi, dar „înlănțuite”. În strofa următoare, calității numite libertate i se adaugă o alta numită hotărâre: indecizia este „murmur”, iar „murmurul” în locul voinței de fier este „plânset în zadar”. Nici tăcerea – spune în continuare poetul – nu este bună, fiind sinonimă cu moartea, căci „și morții tac”. Prin urmare, „murmurul” și „tăcerea” sunt asociate cu lașitatea. La luptă trebuie mers – după cum se vede în strofa a patra – râzând, în acord cu sursele antice care spun că daco-geții disprețuiau moartea și mergeau veseli la Zalmoxis (Zamolxe), adică la adevărata viață. Cei ce râd „de ce se tem mai rău” – dușmanii lor – sunt aidoma zeilor. În continuare, este exprimată dragostea și setea de pământ a celor atacați pe nedrept, iar pământul este suprema valoare și acesta nu trebuie dat (cedat) nici zeilor, darămite pământenilor romani! În strofa a șaptea este condamnată „vânzarea” (trădarea) și frica (lașitatea), fiind exaltate din nou vitejia, hotărârea, voința de fier (bărbații trebuie să fie „un fier și-un scut”). Ultima strofă aduce îmbărbătarea supremă, venită din depunerea unui jurământ și din puterea proprie a luptătorilor (aflați față în față cu inamicul), mai valoroasă decât cea dată de zei (aflați departe). Întreg discursul lui Decebal inspiră încrederea pe care supușii trebuie s-o aibă în conducător, dar și încrederea pe care liderul o are în oamenii săi. O serie de stări degradante, precum viața în robie, murmurul (cârtirea), lașitatea, frica, tăcerea (indecizia), dorința de cotropire, trădarea (vânzarea), încrederea în alții etc. sunt puse în contrast cu o seamă de calități necesare poporului bine condus, ca traiul în libertate, acceptarea morții ca trecere spre viața eternă, hotărârea în luptă, încrederea și optimismul, dragostea de propriul pământ (de țară), vitejia și forța, încrederea în victorie, ținerea jurămintelor, fidelitatea față de neam și rege etc.

        Discursurile puse în gura conducătorilor de către aezi, poeți și istorici vin din antichitate, de dinainte de Tucidide și Polibiu. Marii generali și regi își însuflețeau masele, vorbind răspicat și tare, pe înțelesul poporului și în funcție de așteptările poporului. Cele mai multe dintre ideile exprimate aici de George Coșbuc vin din zestrea antică, din clasicismul greco-roman și din percepția Renașterii asupra acestui model de cultură și civilizație: setea de libertate, disprețul în fața morții și credința în viața de dincolo, condamnarea indeciziei și a fricii, a lașității și a trădării, exaltarea curajului, a îndrăznelii și vitejiei. Alte caracterizări, însă, nu se potrivesc cu acest ideal antic. De exemplu, percepția romanilor ca „neam călău” are mai mare legătură cu epoca romantică, post-romantică și cu idealurile mișcării de emancipare națională din secolul al XIX-lea. În perioada umanistă și apoi în cea iluministă, romanii erau un model de civilizație, cei mai nobili (alături de greci) dintre popoarele europene antice. Școala Ardeleană a exacerbat la noi acest sentiment, punând, în același timp, între paranteze lumea daco-getică. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior nu i-au obturat pe daci din ignoranță, ci din dispreț față de barbari, față de cei cu care nu aveam de ce să ne mândrim. Atunci, în secolul luminilor, se credea și se afirma că au drept la libertate într-o țară cei mai vechi și mai nobili locuitori ai săi, iar românii puteau aspira la această stare de libertate tocmai fiindcă erau urmașii romanilor și vorbeau o limbă derivată din latină, limba marilor opere literare, a capodoperelor. Scoaterea în prim plan a dacilor este de sorginte mai mult romantică sau post-romantică, este un produs al epocii pozitiviste, prefigurate în unele aspecte ale sale de Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel cu faimosul studiu „Pierit-au dacii?”. O altă caracteristică anacronică este disprețul față de zei. Anticii, în epoca lor de glorie, proslăveau zeii, le dedicau temple, îi adorau și doar arareori îi sfidau. Aici, în „Decebal către popor”, zeii sunt înfruntați de două ori: mai întâi, atunci când se spune că dacii nu le-ar da nici zeilor lor, în frunte cu Zamolxe, pământ, iar în al doilea rând, în final, când puterea zeilor este considerată mai puțin eficientă pe pământ, în situația concretă evocată, decât puterea oamenilor (puterea este, în esență, în luptătorii daci, fiindcă ei aveau de luptat efectiv cu inamicii și nu zeii, care erau departe).

        „Decebal cătră popor” este o mostră concretă de patriotism poetic la George Coșbuc, dar creația sa, chiar și atunci când are în atenție personaje și spații exotice, poartă în întregime simbolurile identității românești. Această identitate se vede și în poezia de dragoste, și în creațiile cu tentă folclorică, scrise, multe dintre ele, după tehnica versului popular, și în pasteluri sau legende, în meditațiile sale etc.

Coșbuc scrie într-o epocă în care scriitorii și artiștii lirici ori cei plastici, oamenii de cultură se aflau pe baricade și chiar se sacrificau (cum făcuse Lord Byron în Grecia, la Missolonghi/ Mesolongion, în 1924); alții mergeau la război ca să îmbărbăteze luptătorii cu armele lor specifice, iar alții luptau de acasă, scriind opere mobilizatoare. De exemplu, Giuseppe Verdi, prin muzica și libretele operelor sale, mai ales „Aida” și „Nabucco”, deși acțiunea fiecăreia dintre aceste creații era plasată în spații exotice (Egipt, respectiv, Mesopotamia) și timpuri revolute, se gândea la însuflețirea italienilor săi din nord, supuși stăpânirii habsburgice. „Marșul gloriei” din „Aida” începe cu versurile: „Cântați gloria țării, azi e sărbătoare,/ De departe vin bravi eroi ce-au învins pe dușmani…”. La fel Coșbuc, scriind „Decebal cătră popor” în 1896 – chiar în anul sărbătoririi „mileniului ungar” (o mie de ani de la momentul 896, al stabilirii ungurilor nomazi în Câmpia Panonică) –, se gândea la statutul de supus al poporului său și la posibilitatea eliberării sale. De aici, apelul la curaj și demnitate în luptă, la învingerea fricii și la condamnarea lașității, la inspirarea încrederii în sine. Discursul regelui către armată, din „Decebal cătră popor”, este prototipul cuvântării patriotice, de însuflețire a maselor, fixate întâmplător în antichitate, dar valabilă pentru românii din toate timpurile și mai ales pentru cei de la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care luptau pentru libertate și unitate națională.

        George Coșbuc a trăit între anii 1866 – abdicarea lui Cuza, venirea principelui Carol de Hohenzollern, adoptarea Constituției României, înființarea Academiei Române – și 1918, anul Marii Uniri, pe care, cum spuneam, nu a apucat să o vadă înfăptuită pe deplin. La 9 mai 1918, poetul murea la București, îndurerat și neconsolat după stingerea tragică a unicului fiu, Alexandru. „Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia se reflectaseră toate aspirațiile neamului nostru…”, spunea Gheorghe Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La fel, cu același prilej, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publica un necrolog pe care-l încheia cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din ’77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.” În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publica, la 14 mai 1918, articolul „George Coșbuc”, afirmând printre altele: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc”.

Profeția acestor mari bărbați s-a împlinit, fiindcă George Coșbuc trăiește, în ciuda nimicniciei vremurilor și a detractorilor lui, spre lauda vieții sale închinate neamului românesc. Coșbuc a iubit istoria poporului său, a înțeles-o în profunzimile ei și a transpus-o în versuri.

Bibliografie selectivă

1.  ***,Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Române, București, 1979.

2.  Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941.

3.  Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii române III – Epoca marilor clasici, Editura Academiei Române, București, 1973.

4.  Cordoneanu, Maria, G. Coșbuc interpretat de..., (selecție) Editura Eminescu, București, 1982.

5.  Drăgulescu, Radu, George Coșbuc – Mitopoetica, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005.

6.  Lovinescu, Eugen, Critice, vol. III, Editura Ancora, București, 1915.

7.  Micu, Dumitru, George Coșbuc, Editura Tineretului, București, 1966.

8.  Munteanu, Dumitru, George Coșbuc – Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie, vol. II, Junețea poetică, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2008.

9.  Poantă, Petru, Poezia lui George Coșbuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

10.           Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, A-L, Editura Paralela 45, 2006.

11.           Scridon, Gavril, Viața lui George Coșbuc, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003.

12.           Slavici, Ioan, Amintiri, Editura Cultura națională, București, 1924.

13.           Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Casa Școalelor, București, 1943.

14.           Șuluțiu, Octav, Introducere în poezia lui George Coșbuc, Editura Minerva, București, 1970.

15.           Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicționarul scriitorilor români, vol. I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.

CUPRINSUL ANTOLOGIEI

NICOLAE BĂCIUŢ, „Sunt suflet în sufletul neamului meu....”/5

Dumitru Hurubă , GEORGE COŞBUC/9

LAZĂR LĂDARIU, „Cel care a cântat toate vitejiile neamului…”/34

Dimitrie Poptămaș, Am fost la centenarul Coșbuc/43

ROMULUS RUSAN, Like pentru Coşbuc/56

Mircea Daroşi, Despre actualitatea lui Coşbuc/59

MARIN IANCU, G. Coşbuc şi „resuscitarea arhaităţii unei lumi”/63

Acad. Ioan-Aurel Pop, Istoria românilor în creația poetică a lui George Coșbuc/70

MARIANA IANCU, Poezia de inspiraţie istorică/79

Ecaterina Ţarălungă, Semnul lui Coşbuc/83

Prof. Rozalia Truța, Un farmec și-n izvoare?”/95

Maria-Daniela Pănăzan, George Coșbuc – poezia evenimentelor creștine ale satului transilvan/101

Prof. CODRUŢA BĂCIUŢ, Elogiul mamei, la George Coşbuc şi Grigore Vieru/107

Mircea Daroşi, Aspecte lingvistice în poezia lui George Coşbuc/114

Alina-Camelia Stanciu, Nunta între tradiție și spectacol/119

Mihai Ştirbu, George Coşbuc şi Elena/125

NICOLAE BĂCIUŢ, Casa Memorială “George Coşbuc”, Hordou/143

NICOLAE BĂCIUŢ, 150, la umbra unui Centenar falnic!/146

Afinităţi elective – antologie poeme/148

Afişe – Coşbuc – 150/161

---

[1] „Nu voi muri cu totul”, în latină.

Început de an școlar, 2016-2017, la Liceul „Miron Cristea” din Subcetate

Se intonează Imnul Național al României

Mesaj de început de an școlar

Dragi copii și elevi, stimați părinți, stimați colegi, stimați invitați

Foarte aglomerat acest început de an școlar. Anunțarea și pregătirea concursului pentru funcțiile de director, organizarea consfătuirilor etc., tot felul de activități care ne fură timpul. Îmi cer scuze că nu pot fi prezent, dar cu sufletul sunt alături de toți.

Sâmbătă am participat la festivitatea de deschidere a anului școlar organizată de Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România. Acolo am văzut un scurt film: o mamă primește scrisoare de la școala fiului ei. Citește scrisoarea, se cutremură, dar apoi îi spune fiului că i s-au scris următoarele: ”Fiul dvs. este un geniu. Școala nu-l poate pregăti cum trebuie, pregătiți-l acasă.” Și și-a educat, învățat copilul acasă.

Au trecut anii, mama a murit, fiul a găsit, printre alte lucruri rămase de la dânsa, și acea scrisoare. Și citește: ”Fiul dvs. este retardat mintal. Școala nu-și poate asuma pregătirea lui, pregătiți-l acasă.”

Copilul a fost Thomas Alva Edison, inventatorul becului electric și a multor altor lucruri. Iubirea și credința mamei au făcut – dintr-un copil apreciat de școală ca fiind retardat – un geniu. Căci mama l-a iubit și a crezut că este posibil, iar copilul a crezut ceea ce i-a spus mama sa. De așa ceva sunt în stare iubirea și credința.

Dragi elevi și copii,

Credeți în ceea ce vă spun părinții și dascălii voștri! Ei vă iubesc și, cu credință, fac totul ca toți să deveniți, dacă nu genii, în orice caz oameni buni, să aveți cunoștințele necesare pentru o viață bună.  Și arătați că această iubire și această credință nu sunt zadarnice. Einstein a spus cândva: ”Toată lumea știe că unele lucruri nu se pot realiza, până ce se găsește cineva, care nu știe asta, și le face.” Fiți voi cei care nu știți aceasta. Și asta, aici, pe aceste meleaguri.

Vă doresc să aveți un an școlar plăcut, cu rezultate frumoase atât la învățătură, cât și la celelalte activități din școală și din afara acesteia.

Stimați părinți,

Sunt convins că Dvs. toți aveți sufletul asemenea mamei lui Edison: vă iubiți copii, credeți că ei sunt în stare să învețe, să se dezvolte, să devină oameni buni, de valoare. E adevărat că nu toți, la toate disciplinele de studiu. Vă rog să vă încurajați, susțineți copiii, ca să poată deveni oameni buni, cetățeni responsabili.

Vă doresc și dvs. multă răbdare și perseverență și, mai ales, multă dragoste pentru copiii dvs.

Stimați colegi,

Și pentru Dvs., pentru voi, are un mesaj întâmplarea lui Edison. Învățând, educând cu iubire și credință, să scoateți la iveală aptitudinile, capacitățile fiecărui copil, să-l ajutați să devină o personalitate împlinită, responsabilă, autonomă. Filozoful Kant a scris: ”Copilul să nu învețe gânduri, ci să învețe a gândi.” La asta vă rog să fiți atenți, în acest sens să acționați.

Pentru aceasta vă doresc multă sănătate, multă răbdare, și multă, multă dragoste pentru copiii/elevii pe care îi aveți în grijă.

Cu stimă pentru toți,

Inspector școlar general

Gârbea Petru

Miercurea Ciuc, 11 sept. 2016

 

AMINTIRI DIN VACANȚĂ

Proiect Erasmus+

  Un grup de elevi de la Liceul "Miron Cristea" Subcetate -Alexandra Dobrean, Mădălin Cotfas, Răzvan Urzică, Răzvan Doţi, Marian Lung - , împreună cu alţi doi tineri din comuna Gălăuţaş, însoţiţi de doamna profesoară Mirela Szocs au participat la un proiect Erasmus+ numit "Open your eyes", în Ungaria, orașul Tiszafured.

  În decursul a 10 zile pline de activităţi, tinerii români au legat puternice prietenii şi conexiuni cu alţi tineri din ţări ca Ungaria, Macedonia şi Slovenia.

  Activitățile din primele zile aveau ca temĂ principală integrarea şi cunoaşterea reciprocă a participanților. În următoarele zile s-au organizat activități bazate pe team building.

  În final, fiecare participant a primit un certificat Youthpass care atestă participarea într-un proiect Erasmus+.

  Experiența Erasmus+ este şi va fi una de neuitat în anii ce urmează pentru noi toţi.

Ana-Alexandra Dobrean, XII

https://www.facebook.com/dzemo.k1/videos/o.291276337889774/10206150613559245/?type=2&theater

 

”Școală de vară” la Liceul ”Miron Cristea”

        În decursul a 3 zile -7, 8, 9 august- elevii voluntari de la Liceul ”Miron Cristea” au contribuit la integrarea în activități extrașcolare a elevilor mai puțin norocoși, sponsorizat de asociația ”TRELEX-ROUMANIE”.

        Sub îndrumarea doamnelor profesoare Sanda Vodă, Adriana Mîndru, Daniela Buzilă, Bogdan Pulhac, Elisabeta Moldovan, Anișoara Balog, Anamaria Kerestesz, elevii și voluntarii au participat în prima zi la cercuri de creație - pictură pe piatră de râu, origami, quilling, pictură decorativă pe obiecte din sticlă.

În cea de-a doua zi participanții proiectului au vizitat ”Casa Padurii” din Ditrău, Muzeul de mineralogie și zoologie "Tarisznyás Márton" din Gheorgheni, peștera Șugău din Voșlobeni.

Vineri, în ultima zi, elevii s-au împarțit în două grupe, unii au amenajat colțul ecologic al școlii, au decorat băncuțele din curtea interioară, iar ceilalți elevi au gătit, în parallel, iahnie de fasole și gogoși cu ciocolată.

Scopul acestui proiect a fost de a învăța lucruri noi, de a ne descoperi aptitudini, de a lega prietenii, de a munci în echipă, de a ne respecta indiferent de condiție.

                                               Alexandra Dobrean,  XII

Foto: Alexandra Dobrean, Liviu Sbanca