Motto:
„Cu
privire la G. Topîrceanu se constată două atitudini în sfera unei consideraţii
generale. Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. (…)
Să spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic.”
G. Călinescu
După procesul agresiv de „reconsiderări” și „demolări”
privitor la literatura română, început prin 1990 de câțiva specialiști în…
nimic, preluat, consolidat și… îmbunătățit, din motive pentru mine obscure,
cred că ar fi cazul să se înceapă re-construcția ființei noastre
național-literare, ca să dăm o raită și pe la Noica… În sensul celor spuse mai
înainte, comentariul de mai jos aş vrea să fie o contribuţie modestă la
redresarea situaţiei şi o mică încercare de reabilitare, de revenire la normal.
Așadar…
Încerc
să-mi imaginez literatura României, pe
ansamblu, fără prezenţa lui George Topîrceanu şi nu reuşesc. Printr-o
decupare, fie ea şi virtuală, va rămâne un spaţiu gol, imposibil de completat
cu un alt nume de scriitor, cu altă operă literară care să aibă, în multe faze,
statutul de unicat.
Această
raţiune are la bază un adevăr de necontestat, şi anume: autorul celebrelor
„Balade” şi nu mai puţin celebrelor „Parodii, s-a circumscris liricii româneşti
cu o creaţie, poetică în primul rând, care l-a… proiectat între scriitorii
noştri importanţi. În această ordine de idei, şi fără vreo urmă de superstiţie,
intră discuţie şi faptul, de relevanţă, la urma urmei, că deceniul cuprins
între anii 1880-1890 din secolul al XIX-lea, a fost cel mai prolific din punct
de vedere al viitorilor scriitori. Astfel, putem spune că divinitatea a fost
generoasă cu noi: în anii respectivului deceniu s-au născut câțiva dintre marii
scriitori ai literaturii noastre: Arghezi (1880), Sadoveanu (1880), Minulescu
(1881), Goga (1881), Bacovia (1881), Lovinescu (Eugen) (1881), Agârbiceanu
(1881), Istrati (1884), Voiculescu (1884), Caragiale (Mateiu) (1885),
Sorbul (1885), Rebreanu (1885)... Dar şi alţii, precum P. Cerna (1881-1913),
poet intimist, romantic tradiţionalist; Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău) (1883-1923), precursor al tragediei
limbajului, opera sa literară plasându-l între primii noştri scriitori
avangardişti; N. Cartojan (1883-1944), profesor, Academician, Specialist în
literatura română veche; Al. Kiriţescu (1888-1961), în primul rând dramaturg –
autor al celebrei piese Gaiţele (1932), după care s-a turnat și nu mai puțin celebrul film
românesc Cuibul de viespi…, fără a le diminua meritele literare în vreun
clasament alcătuit ad-hoc… Având în vedere cele de mai sus, personal cred că
nicio perioadă din istoria literară modernă a României nu a fost la fel de...
bogată în venirea pe lume a unui atât de mare număr de scriitori de valoare. Prin
forţa împrejurărilor, sau prin grija proniei cereşti, între aceşti corifei
găsim şi numele celui mai important și iubit – de ce să n-o spunem? – parodist din
literatura noastră...
Aşadar,
George Topîrceanu – căci despre el
este vorba – s-a născut în București în după-amiaza
zilei de 20 martie 1886, ca fiu al lui Gheorghe Topîrceanu, cojocar, și al
Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, din strada
Cotroceni, zona Ghencea.
După
cum se poate observa din cele de mai sus, autorul Baladelor vesele şi triste şi al Parodiilor originale,
face parte din acest grup de cariatide al literaturii noastre. A decedat la o vârstă
aproape revoltătoare, la numai 51 de ani, la data de 7 mai 1937, în Iaşi, în
casa lui Demostene
Botez, conform şi declaraţiei Alexandrinei (Titi), sora cea mică a
lui Topîrceanu: „A murit în braţele mele,
la 7 mai 1937, la ora 1 fără 5” (Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu. Editura Sport-Turism, 1983, p.
11). …Viitorul poet frecventează școala primară la București între anii
1893-1895 și o continuă pe Valea Topologului,
la Suici, județul Argeș,
unde părinții săi se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la Liceul
„Matei Basarab”, ca elev-bursier până în clasa a IV-a, de unde, în urma
desfiinţării internatului, în toamna anului 1901, s-a înscris la liceul
„Sfântul Sava” (1898-1906), unde a fost coleg cu viitorul poet-simbolist Mihail
Cruceanu, într-o clasă care avea în jur de 70 de elevi. Interesantă mi se pare
şi descrierea acestui coleg de la Liceul „Sf. Sava”privindu-l pe Topîrceanu din
acea perioadă: „…elev tăcut şi rezervat, cu privirea
îngândurată, cu faţa serioasă, ce nu prea râdea, ci mai mult zâmbea… ascundea
atâtea resurse sufleteşti, atâta putere de pătrundere a realităţii, atâta umor
de calitate …”(Handoca, p. 42). În urma absolvirii se
angajează funcționar la Casa Bisericii, apoi ca profesor suplinitor. În
paralel, în anul 1906, se înscrie la Facultatea de Drept pe care o.jpg
abandonează şi-apoi la Facultatea Litere la care, de asemenea, renunţă. Între
timp o cunoaşte pe Victoria Iuga, învăţătoare, (n. 1882-d. 1966), fiica vitregă
a proprietăresei Victoria Malea de la Nămăieşti cu care se şi căsătoreşte în
februarie 1912, căsătorie din care a rezultat şi un fiu – Gheorghe (Gicu)(1
aprilie 1912). Însă căsnicia lor se va destrăma în scurtă vreme, şi ca o
consecinţă a poveştii de dragoste înfiripată între el și poeta Otilia Cazimir.
Revenind la descrierea lui Cruceanu, citez chiar dintr-o
însemnare-amintire a lui Topîrceanu: „…purtam
încă rochiţă. Eram mic – şi-ţi închipui cît eram de mic, dacă nici acum nu-s
atît de mare.”(p.30), care ilustrează simţul umorului său, însă nu rupt de
realitate, fiindcă pe prima filă a livretului său militar, în dreptul rubricii
„Talie”, se poate citi clar: 165... Se vede şi din acest mic citat din conferinţa Cum
am devenit ieşean, că poetul
era şi a rămas un adept al autoironiei şi, prin extensie, al umorului fin: „am început să fiu mai precaut, să mă
ironizez eu cel dintâi, înainte de a mă ironiza alţii; să-mi iau în râs
propriile sentimente şi puţin pe ale altora…” Ar mai fi şi alte argumente în
favoarea satiro-umorului topîrcenian fără ca ele să-l fi convins pe G. Călinescu…
Altfel, el nu ar fi fost atât de categoric în afirmaţia: „Cu Topîrceanu se pune o problemă importantă de estetică literară, pe
care unii s-au şi încercat a o rezolva în favoarea poetului, aceea a aşa-zisei
«poezii umoristice». Marele critic a şi întrebat imediat, pentru mine şi
mai clar neconvins: „Dar există o astfel
de poezie?Termenul însuşi e un nonsens. Mai cu precauţiune, am putea sugera
că este vorba despre o subtilă diminuare a valorii creaţiei topîrceniene, dacă
nu cumva chiar de o trecere a ei în al doilea plan valoric, pe nedrept, zic eu.
De pe această poziţie privit ansamblul chestiunii şi incluzând în analiză
nivelul studiilor poetului, am putea să acceptăm drept scuză, deși clar ironică, sintagma: „Întrucît este vorba de Topîrceanu nu e greu
de constatat că intelectualitatea,
«spiritul» îi sunt deficiente.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la
origini pînă în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi
prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 826). Că tot spunea Călinescu despre poet că este unul „al
universului mic.”… Însă, trebuie
să avem în vedere și faptul că, doar cu ceva timp înainte de apariţia Istoriei… (1941),
Mihai Ralea (n. 1896-d. 1964), nota în 1927: „La d. G. Topîrceanu, între conştiinţa intelectuală şi cea poetică nu e
un divorţ. Materia poetică se selecţionează după legile logicii, ale criticii,
ale bunului gust. Umorul său, consecvent aceleiaşi de gust şi măsură, nu cade
nici în glume, nici în bufonerie, nici în farsă. E atitudinea «pince sans rire»(un
fel de râs fără… râs), poate cea mai
superioară formă a comicului. Înzestrat cu ea, d. Topîrceanu nu se cruţă nici
pe el nici pe alţii. „ (Balade
vesele şi triste, Editura pentru literatură, Colecţia BPT, 1966, Cop. IV).
Cel puțin aici, îmi permit să spun că Ralea a fost mai… pe subiect decât
Călinescu.
Prima încercare literară a lui Topîrceanu datează
din timpul şcolii primare, din clasa a III-a, şi este primită cu răceală de colegul mituit
cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi drept… public. Momentul este
descris cu umor de poet: „...Într-o
recreaţie i-am zis lui Stănciuc:
-Vino să-ţi spun o poezie făcută
de mine...
(…)
I-am debitat pe nerăsuflate prima mea
operă literară, alcătuită numai din două versuri:
Săriţi cu toţii, fraţi români,
Să dăm năvală în păgâni…
(…) El a ascultat versurile mele de vitejie cu
un deget în nas şi, când am isprăvit, a zis numai atâta:
-Ce-mi dai să nu te spun la domnul? (Conferinţa Cum am devenit moldovean, Biblioteca Academiei, publicată postum
în revista „Viaţa Românească” nr. 9/1956, p. 149-162). „…Cu
un deget în nas?!? Fantastică sintagmă ironico-satirică și umoristică!
Însă,
debutul literar propriu-zis, are loc în anii de liceu, respectiv prin 1904, atunci
când îi apar în revista umoristică Belgia
Orientului primele sale încercări literare sub pseudonimul „G. Top”. A continuat
apoi să publice şi în alte reviste, cum ar fi: Duminica, Spiruharetul,
Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul,
Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui N. D. Cocea, "Viata
literara si artistica", revista condusa de G. Cosbuc (1907).
Şi, totuşi, adevăratul său debut revuistic are loc
la vârsta de 23 de ani (în anul 1909)
în prestigioasa revistă Viața românească, cu parodia Răspunsul micilor funcționari –
considerată drept o replică la Caleidoscopul lui A. Mirea (pseudonim al
lui Șt. O. Iosif
și Dimitrie
Anghel)(1908), prin care se şi face remarcat în lumea literară. Garabet
Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă și frumoasă corespondență),
îl cheamă la Iași
în anul 1911, ca subsecretar de redacție la Viața românească
(Topîrceanu: Conferința „Cum am devenit ieșean").
Între anii 1905-1907, publică versuri
sentimental-epigonice in revistele „Duminica”,
„Revista noastra”, „Revista ilustrată” etc., iar între anii 1909-1911, publică în „Viaţa românească” (devenit secretarul ei
de redacţie) şi în alte reviste poeziile Noapte
de mai, Balada chiriaşului grăbit,
Balada popii din Rudeni, poezii,
proză, cronici teatrale etc., iar în 1916, debutează editorial cu volumele Balade
vesele (ediţia a II-a, în 1920, editia a III-a, 1928) si Parodii
originale (ediţia a II-a în 1921, ediţia a III-a, 1927). Doi ani mai
târziu, în 1918, colaborează la ziarul „Lumina”
(Bucureşti), condus de Constantin Stere, cu Balada
morţii şi Note memorialistice; în
revista „Însemnări literare, editată
la Iaşi în anul 1919 împreună cu Mihail Sadoveanu, publică Balada munţilor, Rapsodii de toamnă… În anul 1926, poetului George Topîrceanu
i se acordă titlul de laureat al Premiului naţional de poezie, iar la 7 mai al
aceluiaș an, este numit director al Teatrului Naţional din Chişinău. Doi ani
mai târziu (1928), publică volumele Migdale amare (editia l-a) si Balade
vesele si triste (editia a III-a, ediţia a IV-a apărând în 1931); cea
de a IV-a ediţie a Parodiilor originale este editată în 1932; în anul 1934 începe în Revista
fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului
Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938), iar 1936 este anul în care, la
propunerea lui Mihail Sadoveanu, este
ales membru corespondent al Academiei Române şi îi apare volumul Pirin-Planina.
…Odată
cu stabilirea la Iaşi, și desfășurându-și activitatea la Viața românească, şi sub influenţa lui Ibrăileanu,
Topîrceanu se desparte treptat de etapa adolescentină şi romantică din creaţia sa,
precum şi de sentimentalizarea exagerată şi pornirile evidente spre un retorism,
de cele mai multe ori inutil, chiar dacă ţinta era spre noi orizonturi poetice.
Fenomenul despărţirii de… adolescenţă este
ilustrat cât se poate de limpede în versurile de mai jos în care „cere” clemența
criticii postume:
„O,
indulgentă Critică postumă,
Să
nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că,
rând pe rând, baloanele de spumă
În
lacrimi grele iarăși se prefac.
(Topîrceanu:
Prefață).
Devenit angajat al revistei Viaţa Românească, el îndeplineşte succesiv funcţiile de subsecretar,
apoi secretar de redacţie. Este o perioadă fastă pentru Topîrceanu având în
vedere că el cunoaște și colaborează cu scriitori de prim rang ai literaturii
române: Sadoveanu,
Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Hortensia
Papadat-Bengescu ş.a. Iar prietenia cu Sadoveanu este de notorietate
reflectându-se limpede și în Povestirile
vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu
„prietenul meu, poetul”.
În
acei ani, premergători primului Război
Mondial, sunt scrise o parte
din parodiile topîrceniene care îl vor și consacra ca pe unul dintre marii
noștri parodiști, cel mai mare, după părerea mea! În orice caz, din
informaţiile pe care le am la îndemână, se pare că, într-adevăr, 1910-1920, a
fost deceniul cel mai prolific şi mai plin de evenimente din viaţa poetului. Să
ne reamintim că, între 1912-1913, a editat revista Teatrul, împreună cu Mihail
Sevastos... Trei ani mai târziu, în 1916, are loc debutul său editorial cu volumele:
Balade vesele (Editura Alcalay, București) şi
Parodii originale (Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu, București). Odată
stabilit în capitala Moldovei, la Iaşi, se reînscrie la facultatea de
filozofie, însă, începând războiul, este „…mobilizat,
participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând
prizonier în primele zile…” (SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare şi revizie ştiinţifică,
Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 450), astfel, sergentul-artilerist, George
Topîrceanu, rămâne prizonier timp de doi ani (până în anul 1918). Din acest
rău, binele a fost că prizonieratul său este descris şi publicat în Amintiri din luptele de la Turtucaia,
(Editura Alcalay, București, 1918),
În ghiara lor... Amintiri
din Bulgaria și schițe ușoare, (Editura Socec,
București, 1920). Pirin-Planina, epizoduri tragice
și comice din captivitate, apare la București, în 1936, la „Naționala” S. Ciornei,
şi se referă, concret, la anul şi patru luni a prizonieratului. În 1928, la
Editura „Cartea românească”, îi apare volumul de poezii Migdale amare, editură la
care va publica, în același an, ediția a III-a a volumului Balade vesele și triste,
iar doi ani mai târziu, în 1930, îi apare volumul de proză Scrisori fără adresă,
Editura „Naționala” S. Ciornei; în
anul 1931, la Editura „Cartea românească” îi apar volumele Migdale
amare, ediția a II-a, și Balade vesele și triste, ediția a IV-a;
în 1932, publică la Editura „Cartea
românească” a IV-a ediție a Parodiilor originale…
Evadarea şi întoarcerea spre casă, este un fel de
„chinurile lui Ulise”, mărşăluitul pe jos și fiind un adevărat „drum al
Golgotei”. Nu e locul aici să descriu cu detalii drama întoarcerii, însă mi-se
pare interesant de inserat un amănunt semnificativ: cu ceva timp înainte de
acest episod de-un anume tragism din viaţa poetului, o cunoscuse la Iaşi pe
poeta Otilia Cazimir, cu care se împrietenise. Sigur că prietenia lor avea adânci
conotaţii sentimentale din moment ce, bine se ştie, Otilia suferea pentru că nu
avea cum să intervină în ajutorul prietenului său, cu pachet, medicamente,
rufe… Se simţea tot mai neputincioasă, aşa că îi scrise lui Ibrăileanu (august,
1917), pe care-l ştia în relaţii foarte bune cu Topîrceanu, încheind: „Încercaţi să aflaţi însă condiţiile în care
pot trimite pachetul şi, de credeţi că cele ce propun eu merită vreo atenţie,
interesaţi-vă şi de ele.” Nu e greu deloc să ne dăm seama că, dincolo de cuvinte, se afla o mare grijă
şi iubire pentru poetul aflat în captivitate. În acest context, ar mai fi de
subliniat spiritul de solidaritate scriitoricească dovedit de Constantin Stere, fondatorul şi conducătorul
revistei "Viaţa românească", apărută la 1 martie 1906, care i-a
trimis poetului 100 de lei şi „a fost cel
care a intervenit la comandamentul bulgar de la Bucureşti, cu rugămintea ca
Topîrceanu să fie eliberat.”, ceea ce s-a şi întâmplat „la sfârşitul lui decembrie 1917…”
(Handoca…, p. 97). Întors la Iași, Topîrceanu redactează împreună cu Sadoveanu
revista Însemnări literare, până în 1920 când reapare revista Viaţa românească, al cărei prim-redactor
va fi. Prietenia cu Sadoveanu se
reflectă şi în Povestirile
vânătorești, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu
„prietenul meu, poetul”.
Volumele sale (Balade
vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina)
se bucură de succes de public și de presă (articole și aprecieri semnate de
Felix Aderca, Liviu Rebreanu, Petre Locusteanu ș.a., în special poezia, pentru
care obţine în 1926 chiar Premiul
Național de Poezie. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună
cu Sadoveanu și Grigore T.
Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort
creator.
„Greu bolnav de cancer hepatic, pleacă în
februarie 1937 la Viena împreună cu Otilia Cayimir” (Călinescu, Istoria… p. 831), aşadar, primăvara acelui
an aflându-l într-un sanatoriu vienez…
Creaţia sa literară, împărţită oarecum în mod egal
în: poezie: lirică satirică, proză: proză satirică, memorialistică
şi publicistică, nu a reuşit niciodată să adune o părere unanimă a
comentatorilor, nici asupra operei, nici a creatorului ei. „Lansarea” respectivei
ambiguităţii a fost… într-un fel „certificată”
de G. Călinescu în Istoria sa…, din care
citez: „Cu privire la G. Topîrceanu se
constată două atitudini în sfera unei consideraţii generale. Unii îl preţuiesc
ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor.” (p. 826). Nu atât de
categoric, dar nici prea departe G. Ibrăileanu sugera acest adevăr publicând în 1920: „O slăbiciune, căci intervenţia prea pronunţată a inteligenţei în
procesul sufletesc de creaţiune este inoportună. Această intervenţie
stânjeneşte jocul forţelor inconştiente, care sînt rezervoriul poeziei lirice.
Iată pentru ce poezia D-lui Topârceanu este lipsită de acele ecouri nelămurite
şi de acea brumozitate care îngăduie cetitorului să-şi viseze liber visurile
lui.” (Revista Viata Românească, nr. 4, 1920). Îndulcind puţin situaţia, tot Călinescu este cel care pune
lucrurile la punct pentru posteritate: „(…) Să
spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic. (Id. p. 826).
Citind şi pătrunzând în opera poetului, lesne poţi fi de acord cu marele
critic, analizând chestiunea la „rece”, dar, pentru cititorul obişnuit, aceste
etichetări au mai puţină importanţă, fiindcă măria sa, girat și de fidelul său
însoțitor Cronos, vor fi cei care, iată, au asigurat perenitatea creaţiei
topîrceniene. Şi vorbim despre poezie în primul rând, pentru că această parte
din creaţia sa atârnă mai greu în opera lui Topîrceanu. În ale sale referiri la
el, Demostene Botez, ne dă cel mai relevant argument al popularităţii de care
se bucura poetul încă în timpul vieţii: „Dacă la vreo şezătoare literară
apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze
reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor,
mărturie de mulţumire şi plăcere...”(Demostene
Botez, Memorii). Adică,
într-un fel, exact contrariul părerii călinesciene: „(…). Oricîtă încîntare ne-ar produce „Parodiile
originale”, spiritul nostru critic întîmpină greutate să găsească alt merit
decît acela de observaţie şi virtuozitate în nişte compuneri al căror punct de
plecare este în poezia altor a.
O parodie este în definitiv o pastişă, exagerată, ca spre a-şi găsi iertarea în
recunoaşterea imitării. Topîrceanu însuşi le numea „pagini modeste de critică
literară”. (Istoria…, p. 826).
Şi totuşi: progresând deliberat de
la un sentimentalism exacerbat specific vârstei şi perioadei, şi de la un
epigonism inerent începuturilor către o creaţie lirică dominată în multe locuri
de un umor caracteristic poetului, mai ales în parodie, la care trebuie să mai
adăugăm imediat autoironia, avem în
George Topîrceanu o voce cu totul originală în lirica românească. În această
ordine de idei, utilizând nu o dată ironia fină, dar ascuţită, el îşi ridică la
fileu viitoarele victime – contrafacerea,
poncifele poetice, moda «modernistă», pe care le anulează
apoi printr-o construcţie lirică ironico-demolatoare
proiectându-le distrugător, aș zice, în banal şi ridicol. Ajunşi aici, putem
face legătura dintre el şi tradiţiile lirice venite/preluate dinspre G. Coşbuc,
D. Zamfirescu, D. Anghel, sau chiar mergând până către I. B. Deleleanu. Aş
putea să-i dau dreptate lui G. Călinescu, însă, din considerente strict
personale şi din iubire pentru autorul Baladelor, n-o voi face, chiar dacă
accept, în principiu, că „se poate
observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii.
Parodiind pe Homer, poetul uită că parodiază şi se lasă furat de elanul epic.”(Istoria…,
p. 826). Într-adevăr, preluând ideea marelui critic, ajungem şi la analiza făcută
de Al. Săndulescu: „Verva umoristică şi
inteligenţa umoristică a lui T. se
realizează pe deplin în Parodii
originale. Poetul şi-a amendat
propriul sentimentalism, dar nu l-a iertat nici pe al confraţilor.”
(Scriitori
români, p. 451). Exact! Pentru că, atât parodiile – sau mai ales ele! – cât și rapsodiile și, într-o oarecare măsură, baladele, sunt cele trei „grații” care-i asigură lui Topîrceanu statutul
de… poet unicat în lirica românească și de… evadat din „universul mic” în care
a fost fixat de Călinescu. De altfel, și în paranteză fie spus, el va rămâne în
literatura română ca unul dintre foarte puținii lirici care au abordat această
modalitate de exprimare. Și cred că e potrivit aici să spun că parodierile ante
și post topîrceniene au fost doar sporadice, unele lipsite de valoare și
consistență, cele mai multe rămânând la stadiul de încercări sporadice. Din
acest motiv, este greu spre imposibil și încercarea de decupare a creației
poetului din poezia tradiționalistă chiar dacă l-am putea plasa imediat într-un
fel de realism primar generat cel mai ilustrativ de Coșbuc... În orice caz,
Topîrceanu face parte dintre scriitorii-poeți, nu foarte mulți, care, cu dexteritate
de bijutier, și-a drămuit și construit individualitatea și personalitatea
scriitoricească printr-un cumul al potențelor sale artistice, foarte bine,
corect și eficient exploatat. De-aceea, cred că putem vorbi de o distribuire pe
genuri a forței sale creatoare făcută
cu iscusință investind exact acolo unde posibilitatea sa de transmitere a
ideilor-mesaje ajungea la apogeu. Spun aceasta având în vedere că, indubitabil,
într-0 ierarhie convențională, creația sa lirică ocupă primul loc. Aici,
intuiția lui Călinescu se grefează perfect pe context, pentru că scrie marele
critic referindu-se la poet: „Inteligenţă
critică? E prea puţin. Avem de a face
cu un mimentism superior care presupune putinţa de a trăi pe diferite căi
muzicale.
Umorul, spiritul presupun inteligenţa, iar aceasta, goală, e prozaică.
E adevărat că inteligenţa poate fi izvor de plăceri estetice, chiar când e
sofistică, însă prin frumuseţea cristalizării ei, prin neprevăzutul
combinărilor. O diatribă în proză ori versuri încântă ca o expresie a
ingeniozităţii în maliţie, a înverşunării critice. Aceasta, ca definiție generală,
înțeleg, fiindcă, trecând de la abstract la concret, lucrurile și analiza iau o
întorsătură curioasă: Întrucît e vorba de
Topîrceanu nu e greu de constatat că intelectualitatea, „spiritul” îi sînt
deficien te. Rarele lui încercări de a intra în domeniul speculaţiei revelă un
om cu o cultură modestă (p.
826)(subl. D.H.). Și totuși, volumele
sale (Balade vesele și triste, Migdale
amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură
de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul
Național de Poezie. Să nu fi aflat Călinescu? Mira-m-aș! Pentru aceste
reușite, între care trebuie să includem și faptul că în 1934, în Revista
fundațiilor regale, începe publicarea romanului satiric Minunile
Sfîntului Sisoe – din păcate rămas
neterminat și publicat postum în 1938 – în 1936 este ales Membru
corespondent al Academiei. De subliniat că propunerea o făcuse prietenul
său, Mihail Sadoveanu.
Bolnav
de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări
ieșene”… Este, se pare, ultimul său efort creator, în condițiile în
care primăvara anului 1937 îl aflăm internat într-un sanatoriu vienez, de unde
trimite ziarului Adevărul literar
(23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat
în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa
română, articol publicat postum…
Ar mai fi de adăugat un amănunt privindu-l pe
Topîrceanu și anume:
Este impresionantă și adesea
inexplicabilă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită
opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii. În
acest sens, mi se pare relevantă următoarea zicere a lui Demostene Botez: „Dacă
la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în
aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al
mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...(Demostene Botez)” Or, din punctul meu de vedere, exact aceasta
este recunoașterea valorii creației sale și a dragostei față de poet. Este un
adevăr care anulează parcă orice alt comentariu, inclusiv dacă facem referire
la Eugen Lovinescu, cel care, pornind de la premiza că umorul nu poate
genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la
superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de
cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Explicații la
această atitudine extrem de dură există, se cunosc, destui le-au condamnat
sarcasmul nedrept, însă Topîrceanu, așa cum s-a mai spus, a rămas o voce
distinctă în poezia românească, ceea ce se înțelege și din următoarele versuri:
„Iar
azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci
tuturor își dăruie secretul,
Dar
ca să poți citi cândva în mine
Tu
nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
Zadarnic
dar ne-amestecă vultoarea,
Noi
nu putem urma același țel...
Și
dacă totuși ți-am făcut onoarea
Acestor
aspre stihuri de oțel, —
Când
îmi citești poemele și proza
Gândește-te
la geamul lui Spinoza.”
(G.
Topîrceanu: Parodii originale – În
loc de prefață, 1916)
Casa Memorială „George Topîrceanu”
a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004.
Din nefericire, în condiţiile
actuale, când însăşi cultura, în general, este pe post de cenuşăreasă, literatura devine
automat fiica ei… vitregă. Într-un asemenea context, scriitorii – fie ei
clasici şi importanţi – sunt tot mai rar pomeniţi, fac loc în manualele şcolare
altor nume care înseamnă puţin sau nimic în istoria literaturii, în comentarii
sunt, de multe ori expediaţi în vreun citat nesemnificativ, comemorările sau/şi
aniversările abia-abia mai sunt amintite, dacă nu cumva doar… bifate. Printr-o
sinonimie, poate puţin cam forţată, citez aici o strofă a lui George
Topîrceanu, cu reverberaţii aproape simbolice şi atât de potrivită:
Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.
(Balada morţii)
Mormântul lui G. Topîrceanu la Cimitirul Eternitatea - Iași
…Unde
soarele = Cultură, literatură.
Dumitru
Hurubă
Bibliografie selectivă
G. Călinescu, Istoria literaturii române de
la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1984;
Mircea Handoca, Pe urmele lui George
Topîrceanu, Editura Sport-Turism, București, 1983;
Constantin
Ciopraga, George Topîrceanu, Editura pentru Literatură, București, 1966;
SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare şi
revizie ştiinţifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 450;
Nicolae
Ciobanu, Prefață la volumul Topîrceanu, Balade vesele și triste, Editura pentru Literatură, București,
1966.
AR: Așa este, am
primit câteva oferte din afară, dar nu s-au materializat, pentru că am pus în
balanță toți factorii și în final am decis să mai ramânem aici. Deocamdată, pot
spune caă traim în stabilitate profesională, atat eu cât și soțul meu, dar nu
pot nega faptul că, în anumite condiții, am putea decide să ne relocăm în altă țară,
undeva în Europa de Vestș și aici, din nou, ne gândim la alte perspective
pentru copii.
