Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,
vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș,
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU
Doina Dobreanu: De
curând am avut bucuria să fiu invitată și să particip la întâlnirea de de 20 de
ani a promoției anului 1995 a Liceului din Subcetate, din care faceți parte și
dumneavoastră, Domnule Balog. Am împărtășit amintiri și emoții, s-au rostit
cuvinte de gratitudine, s-au făcut promisiuni.
Vorbiți-ne
despre părinții dvs., despre familia în care ați crescut, despre copilăria în
satul Hodoșa, despre fundamentele educației primite în familie.
Iosif Marin Balog: Despre familie voi enumera câteva repere foarte pe
scurt. Am tot avut de gând, dată fiind formația mea de istoric, să fac o
genealogie mai aprofundată a familiei, dar, din lipsă de timp, rămâne
deocamdată un deziderat de viitor. Ce pot să vă spun este că dinspre mamă am
”rădăcini istorice cu aceste locuri” inclusiv cu comuna Subcetate, deoarece
bunica mea era din familia Urzică de pe Filpea, o familie care a lăsat multe
repere în istoria locală. Astfel, bunica pe nume Eudochia, născută la 1901, s-a stabilit în Sărmaș căsătorindu-se cu
Tompea Vasile, născut la 1897,
veteran în ambele războaie mondiale. Familia Tompea este și ea una de vechime
considerabilă în aceste locuri; practic toți din zonă cu acest nume au fost și
sunt din aceeași ramură. Deocamdată am date certe care merg până spre 1806 și
care atestă momentul în care s-au stabilit în zona Sărmașului, însă mai trebuie
cercetate sursele în acest sens. Despre bunicii din partea tatălui știu foarte
puține. Știu că bunica provenea de undeva din Moldova, iar bunicul era localnic
din Bicaz. Tatăl meu s-a născut la Bicazul Ardelean, familia sa locuia în
Dămuc, un sat aparținând de Bicaz. Tatăl meu (1926 - 2006) se stabilise în
Sărmaș prin 1960 căsătorindu-se cu Maria născută Tompea.
Cât despre profesia părinților mei, am a spune că tatăl
meu a fost o vreme cadru militar la Brașov, însă nu a avut parte de o carieră militară
îndelungată din cauza unui accident petrecut la o aplicație, care l-a obligat să
se pensioneze de tânăr, după care s-a ocupat toată viața cu agricultura. La
fel, mama a fost muncitoare, în cea mai mare parte, la o fabrică de încălțăminte
la Toplița. Așadar, o familie simplă, dar așezată și statornică în care mi-am
petrecut copilăria, împărțită între școală, munca câmpului, dar și multă joacă
și sport.
Iarna îmi plăcea foarte mult să merg la schi, dar nu ca
acum pe pârtii amenajate, ci pe dealuri, cu schiurile în spate, prin zăpezi și
friguri mari, cum erau pe vremea aceea. Vara, cutreieram munții și dealurile
dimprejur, știu și acum toate văile, drumurile și potecile. Am avut în
copilărie mulți prieteni, și români și maghiari – de la aceștia din urmă am prins
și ceva maghiară, acum îmi pare rău că nu am învățat mai multă. Pe scurt, pot
spune că am avut o copilărie și o adolescență simplă, normală.
La schi, pe deal, ca în vremea copilăriei
Doina Dobreanu: Care au fost treptele formării dvs., ca om și ca personalitate științifică?
Iosif Marin Balog: Desigur, treptele au fost numeroase și complexe. În
primul rând, pot spune că m-am format în
împrejurări socio-istorice extrem de diferite pe care le-a parcurs țara și
societatea noastră, să zicem, din 1986-1987 de când am început să am o percepție
cât de cât coerentă asupra realității înconjurătoare: la momentul 1989 aveam 14
ani, știam destul de multe despre realitățile politice și economice din țară,
desigur la nivelul de înțelegere pe care mi-l îngăduia vârsta, pentru că îmi
plăcea să citesc mult. În paranteză fie spus, tatăl meu era abonat la ziare,
citea zilnic ”România Liberă”; – practic, în momentul în care ajunsesem în
clasa I știam deja să citesc, cel puțin titlurile scrise cu litere mari de
tipar. Pe de altă parte, tatăl meu asculta în fiecare zi și Radio Europa
Liberă. Întotdeauna la ora cinci dimineața își începea ziua cu acest post de
radio, la fel seara cu emisiunea Actualitatea
Românească. Astfel, pe la 13-14 ani am început tot mai mult să-mi dau seama
de diferența majoră dintre ce învățam la școală și citeam despre societatea
socialistă și regimul Ceaușescu, și ceea ce se spunea la posturile de radio din
afara României. Cu toate acestea, nu pot să spun că aș fi avut la vârsta aceea
vreo atitudine de contestare a regimului; de altfel, nici tatăl meu nu se
exprima niciodată public în mod critic la adresa regimului, dar remarcam încă
pe atunci că analiza ambele viziuni și realități. Cred că acest lucru m-a
ajutat să înțeleg mai ușor și mai repede ceea ce s-a întâmplat după 1990. Eu
însumi am conștientizat acest lucru după mai mulți ani, cam prin 1996. În orice
caz, pot afirma acum că anul 1990 îl percepeam drept unul plin de entuziasm, un
an al tuturor începuturilor în care însuși timpul luase un cu totul alt ritm,
cu toate că până prin 2000 am înțeles destul de greu ceea ce se petrecea în
așa-zisa tranziție. Singurul moment mai semnificativ mi-l amintesc a fi anul
1996, când, proaspăt student fiind, am participat în Cluj la primele mitinguri
electorale, apoi la primele alegeri după ce dobândisem vârsta de drept de vot;
aveam, ca orice student entuziast, gânduri de a mă implica în politică din
convingerea că nouă, tinerilor, ni s-ar cuveni misiunea de a face politica țării…
dar m-am lămurit repede și am lăsat deoparte aceste preocupări. Și bine am
făcut.
Desigur, treapta fundamentală a formării mele a
reprezentat-o facultatea. Inițial, am dorit să dau admitere la Drept, era o
facultate la modă în vremea respectivă, care atunci oferea oportunități reale
pe plan profesional; eram un elev bun la română și istorie, materii de admitere
în condițiile unei concurențe acerbe.
În 1995 am mers la Cluj la examenul de admitere. Erau
în acel an 14 candidați pe un loc, încât era nevoie de o medie peste 8,50
pentru a fi admis. Nu îmi mai amintesc media pe care am obținut-o, îmi amintesc
însă cum am ratat admiterea: la gramatică, la unul dintre subiecte, se cerea
analiză de sintaxa frazei. Pe ciornă am făcut totul bine, însă la transcriere
mi s-a părut ceva greșit și am modificat totul, în sens rău, bineînțeles, încât
în acel punct am dat toată lucrarea peste cap, fapt care m-a depunctat
într-atât încât să ratez admiterea. Spun
aceste detalii pentru că ele mi-au schimbat complet orientarea profesională. Nu
eram genul care să mai meargă încă o dată și încă o dată la același examen de
admitere, încât am zis: gata cu dreptul, merg la istorie. Și, într-adevăr, în
1996 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj. Atunci erau două probe de admitere care cuprindeau
întreaga materie predată la liceu și erau 6-8 candidați pe un loc; pot spune că
în perioada 1996-2000, cât am făcut studiile de licență, am prins ”ultimul
tren” din vechiul sistem de facultate, dar și primele experimente cu cel de tip
nou – „sistemul Bologna”. Ce însemna vechiul sistem? În primul rând, cursuri și
seminarii extrem de serioase și examene chiar dure, aș putea spune: îmi
amintesc de faptul că în anul I toate examenele importante erau orale și
presupuneau stăpânirea materiei și a bibliografiei la un nivel foarte înalt.
Practic, în prima sesiune picau 50-60% dintre studenți. Din anul 1997, odată cu
primele experimentări ale modelului Bologna, implementate prima dată la
Universitatea din Cluj, s-a trecut la un sistem nou. Cu toate acestea, nu a
dispărut rigoarea și exigența, spre deosebire de ce s-a întâmplat ulterior.
Perioada facultății a fost extrem de benefică pentru formarea mea. Și asta am
constatat-o în momentul când am ajuns eu însumi să predau istoria: facultatea a
fost și o perioadă și un prilej de deschidere intelectuală; odată cu noi se
schimba și istoriografia, modul de a cerceta și a scrie istoria; veneau în
sistemul universitar profesori noi, toți deja cu studii și stagii în
străinătate. Iar noi trebuia să ne adaptăm și să asimilăm toate aceste lucruri
din mers, dar spun acum că mai bine și mai așezat decât au făcut-o generațiile
de studenți de după noi.
Ulterior absolvirii facultății, la început m-am
orientat către studiile de masterat care deveniseră o etapă firească pentru
orice fel de carieră ai fi dorit să urmezi. Concomitent, m-am angajat în învățământul
preuniversitar ca profesor de istorie, convins fiind că aceasta va fi cariera
de urmat. Dar nu am zăbovit mult timp în învățământ, fiindcă, la scurt timp
după absolvirea masteratului, mi s-a propus șă mă înscriu la doctorat. Era tocmai
perioada în care se introdusese conceptul de doctorat „cu frecvență”, sistem în
care se primea o bursă lunară care pe atunci era mai mare decât remunerația
unui profesor începător. Însă, nu acesta a fost motivul pentru care m-am
înscris la doctorat, ci ideea de a valorifica o oportunitate care mi-a fost
oferită. De altfel, spre deosebire de alți colegi ai mei pentru care obiectivul
de a „rămâne în Cluj” era un țel personal suprem, eu nu m-am orientat niciodată
după această idee. Știam că mă pot adapta oriunde, iar aceasta a devenit ușor -
ușor o convingere pe parcursul studiilor doctorale mai ales și după ce am
plecat la diverse stagii științifice în străinătate. Acestea mi-au oferit și
prilejul de a acumula noi și valoroase experiențe profesionale și de viață,
încât pot spune că stagiul de un an petrecut la doctorat la Freie Universität din Berlin a contribuit decisiv la opțiunea mea
pentru o carieră în cercetare și predare în învățământul superior.
Doina Dobreanu: În
anii de liceu ați excelat la toate obiectele de studiu. Cum ați ales istoria?
Determinante au fost experiențele favorabile de la olimpiadele școlare?
Iosif Marin Balog: Nu pot spune că am excelat la toate obiectele de
studiu, eventual că mi-au plăcut și m-am preocupat mai îndeaproape de cele
socio-umaniste (limba română, istorie, geografie sau chiar economia, deși
aceasta din urmă, din păcate, nu se preda decât în clasa XI, o oră pe
săptămână); în schimb, la matematică nu am excelat, la fel cum nici fizica,
nici chimia nu-mi erau foarte apropiate. Aș putea afirma că această (auto)
percepție despre faptul că nu sunt bun la matematică m-a orientat, într-o bună
măsură, spre studiile umaniste, deși acum recunosc faptul că aș fi putut urma
științele economice, de exemplu. Desigur, și olimpiadele școlare au avut
efectul lor mobilizator, însă aș considera că profesorii de istorie pe care
i-am avut în liceu, și aici mă refer la regretatul profesor Alexandru Croitor
și mai ales la profesorul Dumitru Țepeluș, mereu m-au încurajat în acest sens,
spunându-mi că „dacă vrei să faci
performanță, trebuie să mergi la olimpiadă”. M-au ajutat foarte mult și
manualele de istorie de la vremea aceea: imaginați-vă că cele de clasele XI și
XII cu cele aproape 300 de pagini fiecare, cu o organizare impecabilă a
materiei după cel mai rațional criteriu al istoriei, cronologia, erau adevărate
enciclopedii. Și asta spre deosebire de caracterul dezastruos de acum al
manualelor de istorie…
Doina Dobreanu: Vorbeați la ora de dirigenție aniversară despre relația profesori-elevi, pe
care ați întâlnit-o la Liceul din Subcetate, una deosebită, menționând că
liceul a excelat din acest punct de vedere.
E
importantă atmosfera în care te formezi, din familie, din școală. Tatăl meu și
mulți dintre profesorii mei erau oameni „de bon humeur”, așa că, trăind într-o
atmosferă destinsă, am învățat de mică să știu de glumă,
dar nici să nu întrec gluma. Ca
profesor, mi-am permis să fac glume și am acceptat glumițele elevilor, desigur,
în limite rezonabile.
Iosif Marin Balog: Da, repet și susțin că relația profesor-elev este fundamentală,
fie că vorbim de învățământul preuniversitar, fie de cel universitar. Modul în
care aceasta se articulează și necesarul echilibru în comunicare pot fi în
măsură să creeze pentru elev sau student acele modele de care este atâta
nevoie. Eu însumi am din acest punct de vedere numeroase modele; practic, nu poți
vorbi însă de un anume model sau un singur tip de model, încât, privind
lucrurile acum din dublă perspectivă, ca elev trebuie să fii în stare să iei de
la fiecare profesor câte ceva care să contribuie la acel model ideal pe care ți-l
construiești și din care să poți „trăi” multă vreme la nivel intelectual și
profesional. La fel, cred că și profesorul trebuie să fie un furnizor de
modele, să știe să-și pună în valoare calitățile lui cele mai bune, fără pretenția
de a considera că el singur este cel mai bun, însă și cu acea conștiință
conform căreia dascălul este și trebuie să fie mai mult decât un furnizor și un
sistematizator de date și de informații, indiferent despre ce domeniu vorbim.
Doina Dobreanu: Cum
îți sunt gândurile, așa își este și viața. Care erau gândurile/ aspirațiile
adolescentului Iosif - Marin Balog? Există o concordanță între ceea ce ați
visat să deveniți și ceea ce ați devenit pe parcurs?
Iosif Marin Balog: Cum am spus deja, nu am avut aspirații și visuri foarte
accentuat definite. Am fost, mai degrabă, omul deciziilor de conjunctură, însă,
aș spune, o conjunctură bine analizată, iar deciziile, realiste și rezonabile.
De altfel, una dintre devizele mele este „fii realist și bazează-te pe ce ai,
vezi ce poți face în acel context în mod realist și fără mari riscuri”. Și din
acest punct de vedere, nu am dat greș. Iar chestiunea „ce sau cum ar fi fost
dacă…” nu mi se potrivește, pentru că asta ar însemna să trăiești la modul
condițional, or asta ne îndepărtează de realitate și o deformează în același
timp. E ca și cum ai scrie istorie la modul condițional, dar unde mai e
adevărul, realitatea așa cum a fost?
Doina Dobreanu: Ce v-a îndemnat să vă întoarceți „acasă” la terminarea facultății?
Momentan,
sunteți cercetător științific III, doctor la Institutul de istorie „George Barițiu”
din Cluj-Napoca al Academiei Române. Cum ați acces în cercetare?
Iosif Marin Balog: În cercetare am ajuns oarecum încă din perioada
doctoratului: în anii 2000 doctoratul cu frecvență dura minim 4 ani, cu
posibilitate de prelungire, încât, dacă te implicai serios în tema de
cercetare, chiar se putea face o treabă temeinică. Am avut și privilegiul să
fiu coordonat de un profesor extrem de exigent care încă de la început, pe
lângă cerința de bază conform căreia istoria serioasă se scrie pe bază de
arhive, mi-a cerut imperativ să învăț limba germană, să plec măcar un an la
studii în Germania și să mă apuc serios să studiez istoria teoriei și a
gândirii economice. Asta deoarece eu aveam o temă de cercetare care se situa la
granița dintre istorie și economie, mai precis ”Modernismul și dinamica modernizării economice a Transilvaniei în
perioada 1850-1875”. Așa am ajuns să dau examene din toți marii clasici ai
gândirii economice de la Adam Smith, Friederich List, la școala austriacă, până
la neoclasicul Keynes…(în comisie aveam întotdeauna profesori de la Facultatea
de științe economice). Pot spune că apropierea de științele economice mi-a
prins foarte bine. Uneori chiar regret că nu am făcut studii mai aprofundate în
acest sens.
Așadar, așa a început activitatea mea de cercetare; în
2006 mi-am susținut teza de doctorat care ulterior am publicat-o, iar cartea a
obținut în anul 2009 premiul Academiei Române.
La Institutul de istorie ”George Barițiu” am ajuns în
contextul în care la Facultatea de Istorie, unde am și predat seminarii în
perioada doctoratului, nu existau posturi didactice vacante. Acolo activam doar
în cadrul unor proiecte de cercetare pe perioadă determinată (granturi).
Astfel, în iulie 2006 am dat concurs pe post de asistent cercetare la institut,
fiind angajat acolo din 1 februarie 2007, la sectorul de istorie modernă.
Doina Dobreanu: Din
curiozitate, internetul mi-a oferit câteva repere privind preocupările dvs.
științifice, respectiv unele teme cercetate, câteva titluri de cărți pe care
le-ați publicat, ca de exemplu:
„Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX)”, „Economia regională: ipostaze rurale și urbane”.
Alte teme cercetate:
„The economic policy of the habsburgs
in Transilvania in mid – nineteenth century significance and effects of the
introduction of telegraph”,
„Şcolile reale şi comerciale din Transilvania la
mijlocul secolului al XIX-lea şi rolul lor în promovarea spiritului
antreprenorial”, „Institute şi societăţi de asigurare din Transilvania
la mijlocul secolului al XIX-lea. Rolul lor în promovarea asociaţionismului şi
spiritului de solidaritate”,
Die Wirtschaftskrise von 1873 -ihre Wahrnehmung durch und ihre Auswirkungen auf
die siebenbürger” (Criza economică din 1873, manifestarea şi percepţia ei în
societatea transilvană), „Criza economică din 1873 şi impactul său în
Transilvania şi Banat” . Elucidarea acestor teme referitoare la istoria
Transilvaniei presupune o riguroasă cercetare a documentelor de arhivă aflate
la Budapesta și Viena, elaborate în limbile maghiară și germană. Ați urmat
cursuri speciale pentru ameliorarea acestor limbi?
Iosif Marin Balog: Da, în fond, munca de bază de la institut presupune
publicarea de volume și corpusuri de documente, unele dintre ele sunt proiecte
prioritare ale Academiei Române, precum cel referitor la Documente privind revoluția de la 1848 în Țările Române. Seria C.
Transilvania care a ajuns în prezent la vol. XI. Este o muncă complexă de
echipă, care presupune numeroase stagii în arhivele din țară și din afara ei
și, desigur, cunoașterea limbii izvoarelor istorice, respectiv pentru perioada
studiată – maghiara și germana. Deși nu excelez la nici una dintre ele, încât
să fac traduceri profesioniste, sunt în măsură să citesc și să înțeleg un
document în maghiară sau în germană, în acest din urmă caz fiind necesare
cunoștințe de paleografie gotică. Am învățat germana de la zero printr-un curs
intensiv necesar pentru a accede la o bursă Erasmus
în Germania. Apoi cu alfabetul gotic în față am început să descifrez scrierea
gotică de mână și, grație insistenței profesorului meu de la doctorat și
perseverenței, am reușit. Cât privește maghiara, am avut tentative de a urma
niște cursuri dar, din lipsă de timp, am abandonat ideea, încât în momentul de
față am cunoștințe de bază în sensul de a citi și înțelege un text istoric. De
traduceri profesioniste se ocupă colegii mei.
Doina Dobreanu: Spuneați
că vă adaptați ușor la nou, la schimbare, că nu vă vine greu să fiți când la
Sărmaș, unde vă sunt părinții, soția și copiii, când la Cluj-Napoca, când la
Budapesta și Viena, în arhive, când pretutindeni în țară, la sesiuni de
comunicări științifice. Să fie pasiunea pentru adevărul istoric care vă întreține
energia necesară?
Iosif Marin Balog: Desigur, pasiunea își are rolul ei bine definit, la
care se adaugă curiozitatea, mai ales când cercetezi un subiect puțin cunoscut
despre care nu s-a scris. Apoi, în cercetarea istorică făcută la acest nivel
ești obligat să călătorești mult, în arhive, pe la conferințe etc. Pot spune că
deja am călătorit destul de mult în țară și în străinătate; pe lângă Budapesta
și Viena unde merg foarte des, uneori de 2-3 ori pe an, am fost la diverse
conferințe internaționale în Germania, Cehia, Slovacia, Polonia, Rusia, China.
Pe de altă parte, munca de istoric este una destul de sedentară, de uzură
chiar. Or, eu fiind o persoană activă, îmi vine greu să stau zile întregi la
birou și chiar dacă aș sta nu mi-aș face treaba ca lumea, așa încât naveta
Cluj-Sărmaș este un bun prilej de schimbare a ambianței. În plus, munca la țară
mă relaxează întotdeauna. Chiar adesea colegii îmi spun „… ce bine că mergi la țară unde poți să scrii și să studiezi în liniște”.
Eu însă răspund că la țară nu scriu, poate mai citesc câte ceva, însă în mod
cert mă relaxez prin muncă; eu citesc și
scriu în liniște la oraș.
Doina Dobreanu: Un
merit deosebit în reușita dvs. familială și profesională îl are soția Anișoara,
profesor de istorie la Subcetate, Hodoșa, Toplița… ca și copiii și părinții…
Iosif Marin Balog: Pot să afirm că meritul fundamental în alegerea opțiunii
mele spre cariera de cercetător l-a avut soția mea Anișoara, care nu numai că
m-a încurajat, ci m-a „obligat” să merg la doctorat, ceea ce a însemnat un
sacrificiu deosebit pentru ea și pentru copii, pentru că am ajuns să fim adesea
doar o „familie de week-end”, marcată de naveta între Sărmaș și Cluj. La
început a fost dificilă această navetă, însă între timp a intervenit obișnuință
și rutină. Pe de altă parte, această situație ne-a îngăduit fiecăruia să ne
preocupăm mai mult de partea profesională.
Doina Dobreanu: Doamna Anișoara este o femeie foarte puternică, care
știe să se dăruiască celor dragi. Am găsit întâmplător declarația făcută fiului
dvs. la împlinirea a 15 ani: „Au trecut 15 ani, din ACEA ZI, 15 ani în care
m-ai învăţat cum să fiu mamă, 15 ani în care am crescut odată cu tine, în care
am adormit şi m-am trezit rugându-mă lui Dumnezeu pentru tine, mulţumindu-I
pentru minunea care eşti, 15 ani în care mi-ai dat puterea de a mă ridica, de a
merge înainte, de a-mi înfrunta temerile, de a zâmbi, de a visa, de a spera.
Mi-ai schimbat viaţa şi nu aş mai putea trăi altfel. Când îmi spui “mami, te
iubesc”, nimic altceva nu mai contează. La mulți ani, dragul meu Andrei
Alexandru!”
Iosif Marin Balog: Soția se implică foarte mult în activitățile didactice
și extra-didactice de la școală, e mereu preocupată de perfecționare, iar
elevii înseamnă foarte mult pentru ea. În plus, copiii noștri și educația lor
sunt o prioritate majoră, dar și un efort în plus pentru soția care duce greul
și la acest capitol, încât trebuie să mă plasez în inferioritate din acest
punct de vedere. Poate însă mă voi revanșa mai târziu, când vor ajunge copiii
la facultate…Doina Dobreanu: Domnule Balog, ați fost elev și cadru didactic în învățământul preuniversitar
și universitar. Sunteți conștient de misiunea importantă a școlii în formarea
tinerilor și, ca atare, la întâlnirea cu profesorii și elevii actuali ai
Liceului din Subcetate v-ați adresat în mod special tinerilor. Ați putea repeta
mesajul transmis acestora?
Iosif Marin Balog: La întâlnirea de 20 de ani desigur că am rememorat
întâmplări și evenimente, iar în acel mic discurs am ales să mă adresez
deopotrivă foștilor colegi, profesorilor și actualilor elevi.
Cu acel prilej am amintit că întâlnirea de 20 de ani
reprezintă un moment de evaluare, un pretext de a ne reaminti ce speranțe și
așteptări aveam atunci, cum arăta lumea în 1995, cum arată ea azi, unde ne
plasam atunci și unde suntem acum ca persoane și ca societate în general.
Desigur, nu aveam de gând să dau răspunsuri la aceste interogații. În fond,
fiecare avem propriul răspuns, propria evaluare la toate aceste interogații. În
orice caz, în urmă cu 20 de ani plecam de pe treptele acestui liceu cu un set
de cunoștințe și de valori bine definit și extrem de util și mai ales, plecam
cu foarte mult optimism – un aspect foarte important pe care azi îl găsesc mai
puțin prezent în rândul tinerei generații. Actualilor elevi le-am adresat
îndemnul de a-și asuma cu seriozitate și responsabilitate misiunea pe care o
au, aceea de a învăța și a acumula aici și acum esența formației lor
profesionale și sociale pe care va trebui să o împlinească mai departe în
școală, în viitoarea profesie, în viață în general.
De asemenea, foarte importante sunt încă două lucruri:
să nu uite a se raporta la adevăratele valori și principii care sunt durabile,
indiferent de conjuncturi, pe când cele trecătoare azi, mâine nu mai sunt…
Le-am transmis totodată, să nu uite de unde au plecat
și oricât de importanți vor deveni în viață, să fie conștienți că bazele lor ca
oameni au fost puse aici, în școală.
Doina Dobreanu: A fost o plăcere să stăm de vorbă, domnule
Balog. Vă mulțumesc mult.
Iosif Marin Balog: Permite-ți-mi să vă mulțumesc pentru oportunitatea pe
care mi-ați oferit-o să vă împărtășesc câteva gânduri prin acest interviu și, în același timp, să vă
felicit pentru acest proiect editorial și pentru cele anterioare care relevă
preocuparea Dvs. pentru istoria, etnografia, folclorul și memoria locală. Cărțile
și colecțiile pe care le-ați realizat imortalizează istoria locală, oameni și
locuri care se topesc și se transformă într-o lume aflată azi într-o continuă
și accelerată schimbare. Iar istoria este cea care are menirea să le asigure
acestora perenitatea, indiferent de vremuri. Într-o vreme în care așa-zisa globalizare,
aflată acum într-un moment de criză, încearcă să se redefinească, să-și
găsească o nouă legitimitate, prin raportarea la dimensiunea locală cea mai
elementară. Iată, istoria și memoria locală, indiferent că vorbim despre un sat
din Transilvania, unul din Bavaria, Elveția sau Franța, este din ce în ce mai
mult interogată și chemată să reconstituie identități capabile să perpetueze
identitatea noastră comună națională, pe de o parte, și europeană, în același
timp.
Apoi, trebuie spus că adevărata și corecta istorie nu
se scrie doar din marile arhive, nu se compune doar din evenimente memorabile și personalități
marcante, ci avem nevoie de o istorie vie în care oamenii și locurile să-și
găsească exprimarea și specificul lor. Deja de multe decenii istoricii europeni
și, mai nou, și cei de la noi au înțeles că e nevoie ca oamenii simpli și
locurile în care trăiesc ei să revină, să-și reocupe locul în marea istorie cu
identitatea lor, cu modul de a gândi și de a crede, cu imaginarul și
mentalitatea lor, cu orizontul de așteptare și proiecțiile lor de viitor. Iată
de ce istoria locală este mai necesară și mai utilă decât oricând. Întreaga mea
gratitudine pentru ceea ce ați realizat frumos și temeinic prin Asociația
culturală căreia i-ați dat viață și prin cărțile pe care le-ați scris!
În „Anuarul Institutului de Istorie
«George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LII, 2013, p. 369–379
2013 - Conferința internațională din China
Marele zid chinezesc
Conferința de la Sibiu, în 2013
Conferința de la Medias În 2014
--------💙💛💖--------
Zilele Academice Clujene, 2019
La Primăria Minicipiului Arad, 2022
La Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 2022
Uppsala University Library, Suedia, 2022
„În calitate de director al Școlii Doctorale aduc cordiale mulțumiri tuturor: doctoranzi și coordonatori științifci, precum și colegilor din Institutele de Istorie și Arheologie din București și Cluj pentru reușita acestui eveniment care se dorește continuat în anii viitori.” (Iosif-Marin Balog) --------💙💛💖--------
Dar și la Subcetate, sărbătorind Centenarul Marii Uniri:
Simpozionul Subcetate: 1918-2018 – Arc peste timp
https://viatalasubcetate.blogspot.com/2018/08/zilele-comunei-subcetate-zile-pline-de.html
