Pare
incredibil pentru unii că m-am născut într-o familie atât de numeroasă şi
modestă şi că sunt ceea ce sunt. Nu am dispus de abundenţă materială sau
financiară, dar părinţii ne-au educat în spiritul valorilor autentice şi mai
ales în spiritul muncii. Am plecat din casa părinească cu convingeri certe că
numai prin educaţie, muncă şi respect faţă de valorile adevărate poţi evolua în
viaţă şi pe scara socială. Regret că trebuie să afirm că astăzi sistemul de
valori este puternic bulversat, iar piramida acestor valori a fost pusă cu
susul în jos. Pus de mic la diferite munci gospodăreşti, nu am considerat şi nu
consider nici azi că educaţia prin muncă a fost o formă de exploatare sau de
încălcare a „drepturilor copilului”. Dimpotrivă, azi când copilul nu are voie
să facă nimic, vedem la tot pasul abuzuri asupra acestuia, comportament deviat
şi lipsă de respect faţă de valorile socio-umane autentice, promovându-se
non-valori şi subcultură. Mă opresc aici cu aprecierile personale pentru că nu
am nici căderea, nici competenţa de a judeca ceea ce pentru foarte mulţi este o
normalitate în aşa zisa democraţie de tranziţie pe care o parcurgem şi care
pare că nu mai ia sfârşit.
Bunicii, nu
i-am cunoscut, nici dintr-o parte, doar din spusele părinţilor. Și părinţii, și
bunicii au provenit tot din familii obişnuite şi numeroase. Tata avea 12 fraţi,
mama avea 11.
Cât despre
fraţi, pot spune că toți și-au ales meserii şi profesii pe care le-au
considerat a le satisface propriile valori, şi-au întemeiat familii, au copii
şi azi se bucură de nepoţi.
În ceea ce
mă priveşte, nu pot spune că faţă de familie am fost „oaia rătacită” sau „fiul
rebel”, fiindcă nu am ascultat îndemnurile mamei de a deveni preot. Îmi spunea
foarte des că numai credinţa a ţinut-o în viaţă să ne crească și să ne vadă pe
fiecare la casa lui şi de aceea, s-ar cuveni „măcar” unul din cei 10 băieţi
să-i îndeplinească dorinţa fierbinte de a avea în familie un preot. Nu a fost
să fie!
Având deja
obiectivul stabilit, m-am aplecat serios spre studiu şi mi-am urmat calea cu fermitate,
hotărât să nu scap „nici un tren”. Și nu am scăpat.
DD: Pentru
mine, nu este o minune că Dvs., fiu al Sărmașului… și al Varvizului…, sunteți
General de Brigadă. Ați fost șef de promoție al liceului din Subcetate în anul
1980… tot un fel de „ general de brigadă”…, un elev reper la învățătură,
comportare, ținută, moralitate. Mi-amintesc că din când în când, fiindu-i
dirigintă și voind să-l stimulez și să-l încurajez, îi aminteam fratelui dvs. Fănel,
mai zglobiu și mai distrat, despre ținuta ireproșabilă a fratelui mai mare,
Gheorghiță. Mă întreb dacă am procedat corect… Azi, mă bucură reușita lui în
viață, urmând tot cariera militară. Felicitări amândurora!
Gheorghe Pop: Nu, nu aţi greşit,
dimpotrivă mă bucur nespus de mult să aud de la profesoara mea de suflet că
eram dat drept exemplu fratelui meu mai mic, „mai distrat şi mai zglobiu”, ca
să vă citez. Aşa este, fratele mai mic şi chiar mezinul, care o perioadă a fost
poliţist, m-au urmat, dar nu au ascultat în totalitate, zic aşa, nici sfaturile
dascălilor, nici pe ale mele. Dacă le-ar fi urmat, aşa cum am încercat să-i
conving, azi ar fi fost şi ei ofiţeri cu grade superioare. Nu le reproşez
nimic. Eu, totuşi, sunt mândru cu fraţii mei, de realizările, familiile şi
copiii lor. Cred că nu şi-au propus mai mult.
DD: Mi-amintesc,
printre altele, că în anii de liceu ați reprezentat liceul la faza județeană a
concursului de literatura română și că ați fost conducătorul formației de
dansuri populare românești a liceului. A devenit dansul o pasiune?
Gheorghe Pop: Şi eu îmi amintesc cu
deosebită plăcere de acei ani frumoşi, anii de liceu. Da, dansul a devenit o
pasiune, pentru că după ce i-am deprins tehnica, fie dans popular, clasic, mai
puţin cel de discotecă, m-am convins singur de frumuseţea acestuia, de aprecierile
celor din jur.
Am dansat
ori de câte ori am avut ocazia, dacă contextul şi locul au permis. Unele
dansuri specifice Zonei Mureşului Superior le-am etalat, cu diverse ocazii, și în
alte zone etno-folclorice, stăduindu-mă, în acelaş timp, să-mi însuşesc paşii
dansurilor specifice locului. Am dansat şi pe meleaguri străine, în Ungaria,
Finlanda, unde chiar i-am surprins pe cei prezenți. Şi, întrucât am făcut o
pasiune din a dansa, am reuşit ca pe unul din cei doi feciori ai mei, mezinul,
să-l fac dansator profesionist, obținând numeroase premii şi chiar medalia de
aur la o fază naţională. Sper să nu renunţe, întrucât a înţeles şi el lumea şi
frumuseţea dansului.
DD: Și
acum vă rog să ne povestiți ceea ce știm prea puțin despre Dvs.: periplul
profesional, cu toate că un Curriculum
vitae succint putem afla pe site-ul I.S.U.
„Oltul” al Județului Harghita…
Gheorghe Pop: Într-adevăr, CV-ul meu poate
fi expus SCURT, CLAR şi PRECIS, așa cum ordinul, acţiunile şi tot ce este legat
de instituţia militară, pentru a-şi atinge scopul şi a avea şi efectul scontat,
trebuie rezumate la aceste trei cuvinte.
În altă
ordine de idei, dacă aş avea talent literar, aş putea scrie un roman inspirat din
periplul meu profesional, marcat de foarte multe evenimente, de la cele
picante, hazlii, la cele dramatice, generate de situaţii imprevizibile, care,
prin natura meseriei, m-au pus de nenumărate ori în situaţia de a decide foarte
rapid dacă îmi risc integritatea corporală şi chiar viaţa mea şi a subordonaţilor,
respectând „Jurământul militar”, pentru salvarea semenilor şi a valorilor
materiale şi spirituale, sau dacă mă limitez numai la o simulare a îndeplinirii
misiunii şi restul… „Dumnezeu, cu mila!”. Îl asigur pe cititor că mi-am
respectat Jurământul de credinţă și am pus mai presus, de multe ori, datoria
decât chiar familia. Acestei atitudini îi datorez porecla de „Gigi regulament”,
poreclă pe care am transformat-o în renume şi pentru care astăzi simt respectul
şi aprecierea camarazilor de armă şi nu numai, oriunde m-aş afla în această
ţară.
Tot pe scurt,
aş putea să adaug că în anii 1983-1984 am comandat 4 subunităţi de intervenţie
din Bucureşti, conducând personal 260 intervenţii, pe timpul cărora am salvat
sute de vieţi omeneşti şi valori materiale inestimabile. Au fost trei momente
care m-au marcat: intervenţia din septembrie 1983 de la Policolor, obiectiv
industrial deosebit de important, când s-a impus evacuarea unui cartier cu
peste 400 000 de locuitori în mai puţin de 6 ore; intervenţia de la Leagănul de
copii de pe lângă Întreprinderea „Flamura Roşie”, unde, cu riscul vieţii a 20
de soldaţi, am salvat 32 de copii între 8 luni şi doi ani, dar am avut şi o
pierdere care m-a marcat profund: o fată orfană de 16 ani.
În perioada
1984-1988 am fost promovat la cel mai înalt eşalon al instituţiei, Comandantul
Trupelor de Pompieri, perioadă în care, aşa cum obişnuiam să spun, „între două
trenuri şi-un hotel” treceam şi prin Bucureşti. Tot în această perioadă am
cutreierat ţara în lung şi-n lat. Am văzut adevăratele frumuseţi ale patriei,
am vizitat cele mai importante obiective turistice, religioase, monumente ale
naturii şi nu în ultimul rând cele mai importante obiective economice din toate
ramurile industriei româneşti, de la platformele petroliere din Marea Neagră la
Centrala pe Şisturi Bituminoase din Munţii Aninei; de la Porţile de Fier la
frumoasele Mănăstiri din Nordul Moldovei. Dar tot în această perioadă am trăit
un moment în care nu am crezut că este posibil, dar a fost, ca primul meu copil
să-mi spună nenea militaru’.
În
promoția Academiei de Înalte Studii Militare – 1988-1990
Următorii
doi ani, 1988-1990, i-am petrecut pe băncile celei mai importante instituţii de
învăţământ militare, Academia de Înalte Studii Miliare. În această perioadă am
trăit, dacă pot spune, cea mai neagră pagină din istoria carierei mele şi anume:
în vâltoarea evenimentelor din 1989, mi-a murit un camarad în braţe, împuşcat
de nu se ştie cine şi de unde.
După
absolvirea Academiei, am fost curtat pentru tot felul de funcţii înalte în
diferite structuri ale statului, dar, întrucât arma Pompieri mi-a oferit
satisfacţii pe care nu le pot cuantifica, printre care nobleţea misiunii,
faptul că a fost prima armă care s-a ridicat la luptă împotriva asupritorilor
pentru apărarea valorilor fragedei democraţii din anul 1848 şi mai ales pentru
că am fost ultimul ofiţer de pompieri care a comandat subunitatea şi a dormit
în patul „Eroului Naţional Cpt. Pavel Zăgănescu”, am declinat orice ofertă,
indiferent cât de tentantă ar fi fost, rămânând la arma în care am depus
Jurământ de credinţă Patriei şi poporului meu cu mâna dreaptă pe Drapelul
Tricolor - cel mai emoţionant moment din cariera militară. Nici avansarea la
gradul de „General” nu mi-a provocat asemenea trăiri ca cele de la „Jurământ”.
În următorii
5 ani, 1990-1995, mi-am îndeplinit serviciul în diferite funcţii din
Comandamentul Trupelor de Pompieri. O perioadă de doi ani şi jumătate am
îndeplinit şi funcţia de „profesor”, împărtăşind cursanţilor din cunoştinţele
şi experienţa mea. M-a impresionat faptul că între cursanți au fost mulţi
ofiţeri proveniţi din afara sistemului militar, dar și foarte mulţi colegi de
serviciu, de şcoală militară şi chiar foşti profesori din şcoala militară.
Următorul
pas, de altfel un vis încă de la absolvirea şcolii militare, a fost acela de a
reveni pe meleaguri natale, întrucât profilul de profesor nu îmi era compatibil,
eu fiind o fire puţin mai colerică, temperamentală (născut de altfel sub Zodia
Berbecului), dar, fără a fi superstiţios, tot timpul dornic de acţiune, în
frunte şi alături de subordonaţi şi camarazi, la foc, la inundaţii, explozii,
accidente rutiere şi feroviare etc.
Din anul 1995 şi în prezent
îmi desfăşor activitatea în Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Oltul” al
Judeţului Harghita, unitate în care consider că mi-am desăvârşit cariera
profesională şi militară. Trebuie să recunosc că acum, când aştern pe hârtie
aceste amintiri, încă sunt ofertat din partea guvernanţilor de a reveni în
Bucureşti, în diferite posturi, posturi pe care le-am mai declinat nu de mult
timp.
În această
unitate am îndeplinit două funcţii importante, cea de „Şef de Stat Major” şi de
„Comandant”.
După
modificările survenite în instituţiile statului, ceea ce s-a repercutat şi
asupra pompierilor, şi anume unificarea Protecţiei Civile cu Pompierii
Militari, rezultând Inspectoratul pentru Situaţii de Uegenţă al Judeţului
Harghita, am ocupat prin concurs funcţia de Inspector şef, funcţie pe care sper
să o predau o dată cu trecerea în rezervă sau în retragere.
Personalul
Inspectoratului ISU „Oltul” al jud. Harghita, 30. 12. 2013
Momentele
semnificative care m-au marcat în această perioadă au fost incendiile de masă
din anii 2002, 2006, 2008, 2010, culminând cu cele din 2012, când aproape 10%
din suprafaţa judeţului a fost în flăcări, apoi inundaţiile catastrofale, cu
ecou mai mic sau mai mare în media, dar care au culminat cu cele din 2005,
soldate cu 16 morţi, dar și accidentele rutiere soldate cu zeci de morţi şi
răniţi, de asemenea cele feroviare soldate cu victime în oameni, animale şi
pagube uriaşe.
Toate aceste
evenimente le-am gestionat în foarte bune condiţii, bineînţeles secondat de un
corp de ofiţeri şi subofiţeri foarte bine pregătiţi şi buni profesionişti,
subliniind fără modestie faptul că gestionarea situaţiei creată de inundaţiile
catastrofale din luna august 2005 a făcut posibilă şi situaţia paradoxală
pentru cei obişnuiţi numai cu critici la adresa instituţiilor statului. Am zis
paradoxală pentru că cei care au avut curajul să-mi încredinţeze gestionarea
crizei şi situaţiei de urgenţă, precum şi conducerea tuturor forţelor
participante - pompieri, jandarmi, poliţie, armată, servicii voluntare şi
voluntari civili - nu au greşit; a fost prima dată când mass-media şi toţi
reprezentanţii presei prezenţi în zona de dezastru au avut numai cuvinte de
laudă la modul de gestionare deosebită a situaţiei de urgenţă. Aceste aprecieri
au determinat şi reacţia imediată a Conducerii Ministerului Afacerilor Interne,
precum şi a Preşedintelui României, prezent la locul dezastrului, şi altor
demnitari de stat.
DD: Sunteți
un profesionist remarcabil, iar meritele Dvs. sunt recunoscute și apreciate de
Statul Român și prin distincțiile acordate.
Gheorghe Pop: Da aşa este , mă consider
un specialist în specificul armei, dar şi militar desăvârşit.
În ceea ce
priveşte recunoaşterea meritelor de către Statul Român, pot să afirm, cu toată
convingerea că sunt mulţumit din acest punct de vedere, pentru că, indiferent
de guvernare, am fost decorat şi recompensat cu bani şi alte forme de apreciere.
Dacă ar fi să dau şi date, pe scurt acestea s-ar concretiza astfel: :
- 1987: Ordinul
Meritul Militar clasa a III-a;
- 1995: Ordinul
Meritul Militar în Serviciul Patriei;
- 2003: Însemnul
Onorific în Serviciul Armatei;
- 2008: Însemnul
Onorific în Serviciul Patriei.
În anul 2007
am fost primit în rândul cavalerilor Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă” cu
grad de „Cavaler”, cel mai înalt ordin militar pe timp de pace.
Recunoaşterea
meritelor a fost reliefată şi prin faptul că între 1990-2011 am fost avansat la
„Excepţional” de 3 ori: în grad de căpitan, maior şi colonel.
În anul 2012, ca o
recunoaştere deplină a loialităţii şi fidelităţii, am fost avansat, pot spune,
de două ori, o dată la gradul de „General” cu o stea, iar a doua oară avansat
în cadrul Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă” la gradul de „Ofiţer al Ordinului”,
ambele distincţii fiind acordate prin Decret Prezidenţial.
Am fost de asemenea
recompensat cu Emblema de Merit pentru Acţiuni Umanitare.
Vreau să
spun că pentru toate acestea m-am dedicat carierei fără a-mi neglija familia şi
celelalte obligaţii sociale, dar şi având în permanenţă în atenție acel faimos
citat: „Nu te întreba ce face ţara pentru
tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Am citat din memorie fără a
nominaliza autorul.
Eu am făcut
tot ce mi-a dictat conştiinţa, tot ce mi-au permis cunoştinţele şi competenţele
conferite de lege. Statul Român m-a apreciat şi m-a recompensat pe măsura
faptelor. Fără a mai adăuga ceva în plus, spun şi acum, așa cum am jurat și în
urmă cu peste 35 de ani: „Servesc Patria!”
DD: Și
o serviți exemplar. Ce proiecte aveți în vedere pentru ameliorarea activității
în cadrul Inspectoratului
I.S.U. „Oltul” al jud. Harghita?
GP: Am participat în
străinătate la multe schimburi de experiență pentru documentare privind tehnica
de intervenție, am vizitat întreprinderi care produc autospeciale de intervenție
pentru Uniunea Europeană, precum Fabrica IVECO-MAGIRUS din Köln – Germania.
Intenția noastră este să creăm la Miercurea Ciuc un Centru de coordonare și
conducere a intervenției după model german. La aniversarea a 20 de ani de
existență a Serviciului SMURD în România, acesta a fost apreciat ca cel mai
performant din Europa și unul din cele mai performante din lume și noi,
pompierii, ne mândrim cu aportul remarcabil la realizarea acestor standarde
înalte.
DD: Sincere
felicitări pentru realizările profesionale și familiale! Sunt sigură că sunteți
mândru de familia pe care o aveți și că vă face plăcere să ne vorbiți despre soția
și copiii Dvs.
Gheorghe Pop: Da, sunt mândru de tot ce
am realizat până acum atât pe plan profesional, cât şi pe plan familial.
În câteva
cuvinte voi vorbi despre soţie şi copii. Soţia mea provine tot dintr-o familie
modestă, din aceeaşi localitate cu mine. Ne-am cunoscut când eram doar doi
adolescenţi, ne-am iubit şi ne-am luat din dragoste, fără nici un alt interes,
dragoste care nici mie mai că nu-mi vine să cred, dăinuie de peste 37 de ani şi
sper din toată inima să dăinuie până la sfârşit. Soţia mea s-a dedicat total
familiei, soţului şi copiilor. Cred că fără acest sacrificiu nu aş fi putut atinge
„culmile gloriei” visate, pe care eu zic că am atins-o, fapt pentru care sunt
mândru de ea, îi mulţumesc şi mă preocup să o recompensez, cum se spune în
armată, cu tot ce am eu mai de valoare. Chiar dacă nu a urmat o profesie de
excepţie, mi-a fost alături trup şi suflet, mi-a dăruit doi băieți (se spune că
numai femeile bune la suflet nasc băieţi), pe care i-a crescut cu toată
dragostea de care poate fi capabilă o mamă adevărată.
Sunt foarte
mândru de băieții mei: unul mă urmează în carieră, salvează vieţi omeneşti ca
paramedic, iar cel mic este student la informatică.
DD: Având
locul de muncă în reședința județului nostru Harghita, pot spune că nu v-ați
îndepărtat de obârșie. Faptul că și soția este sărmășeancă, drumurile Dvs. duc
adesea în comuna natală. „Acasă” poate însemna nu numai la Miercurea Ciuc, unde
aveți domiciliul, ci și la Sărmaș. V-ați gândit să petreceți mai mult timp aici
după ce vă veți pensiona?
Gheorghe Pop: „Acasă”, mi-e greu să
definesc acest cuvânt, întrucât atunci când am pus mâna pe „Drapelul Tricolor”,
mi-au revenit în memorie cuvintele unui ofiţer desăvârşit, comandantul
companiei elevi, un model demn de urmat. La ora de Educaţie Ostășească ne
spunea: „Odată cu depunerea Jurământului de credinţă nu vă mai aparţineţi vouă,
ci ţării, astfel că veţi merge acolo unde Patria vă cheamă”. De aceea nu pot
defini clar cuvântul „Acasă” pentru că 15 ani am fost în Bucureşti, iar din
aceştia aproape 10 am cutrierat ţara. Am fost „Acasă” în orice colţ de ţară,
condiția este numai să calc pe pământ românesc.
Sunt acasă
la Miercurea Ciuc de 20 de ani.
La trecerea
în rezervă sper să fiu cu adevărat acasă, în comuna natală. Acolo doresc să mă
retrag să-mi trăiesc bătrânețele. Dar cum viața îți poate juca uneori feste,
totul rămâne de văzut.
DD:
Ultima întrebare: care este crezul care vă călăuzește în viaţă?
Gheorghe Pop: Îmi vin în minte tot
felul de maxime rostite de învățați ai lumii, a căror înțelepciune am încercat
să mi-o însușesc; până la urmă, am să mă opresc la ideea că orice om în viață
trebuie să-și propună un scop în concordanță cu dorințele proprii, dar să se
încadreze și în limitele valorilor morale și spirituale general acceptabile ale
comunității în care trăiește.
Crezul meu a
fost de a face în așa fel încât să ajung acolo unde mi-am propus: să-mi clădesc
o famile, o carieră, o casă, să-mi câștig respectul de sine, respectându-i
permanent pe cei de lângă mine.
Crezul meu
l-aș parafa cu o maximă: „Respecă-te pe tine însuți, dacă vrei să fii
respectat!”
DD: Mulțumim
pentru onoarea și bucuria de a vă avea ca interlocutor.
Sănătate și mult succes vă dorim.
Sărbătoare
în familie
.jpg)
.jpg)
