Introducere
Octavian Codru Tăslăuanu este una dintre personalitățile transilvănene marcante, ce a adus o contribuție deosebită la pregătirea, realizarea și desăvârșirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Necesitatea apariției unui astfel de demers derivă din rezonanța istorică a aniversării Centenarului Marii Uniri, prilej cu care ne propunem să readucem în memoria colectivă biografia și opera scriitorului și omului politic, rămasă în continuare în zodia uitării culturii actuale. Acest lucru se realizează cu atât mai mult cu cât, primul autor al acestui studiu, asemenea lui Octavian C. Tăslăuanu, coboară „ ... în largul vieții dintr-un sat aninat pe crestele Carpaților. Un sat frumos, ca-n povești. Îl cheamă Bilbor” (Octavian C. Tăslăuanu, 1976, op. cit., p. 12), fapt dublat și de „condiția” de fost elev al ambelor unități școlare care îl au ca mentor spiritual pe ilustrul fiu de la poalele Munților Căliman. Mai mult decât atât, fotografiile și o parte dintre informațiile prezentate în această scurtă incursiune sunt inedite, ele fiind obținute de la singura nepoată în viață, Stela Mitruță, fiica celui mai mic frate a scriitorului (Cornel Tăslăuanu), prilej cu care îi adresăm gânduri de recunoștiință.
1. Educat și format în spiritul ideii naționale
Octavian Codru Tăslăuanu s-a născut la 01 februarie 1876 în familia preotului Ioan Tăslăuanu din satul Bilbor, Comitatul Ciuc, Plasa Tulgheș, fiind cel de-al doilea dintre cei 11 copii ai familiei, primul băiat și primul care avea să rupă tradiția vechii familii preoțești originară de pe Valea Tazlăului.
Înainte de împlinirea vârstei de 5 ani este înscris la școala primară din sat, unde se inițiază în tainele alfabetului și scris-cititului chirilic, timp de trei ani, avându-i ca învățători, printre alții, și pe tatăl său, care „... făcea și el pe profesorul de religie în școală” (1976, op. cit., p. 58). Își continuă apoi studiile la Școala Primară din Sânmiclăuș (Municipiul Gheorgheni de astăzi), unde datorită faptului că nu cunoștea deloc limba maghiară, este înscris tot în clasa a III-a. Fără a mai parcurge clasa a IV-a (se presupune că tatăl acestuia a prezentat ulterior un certificat de absolvire a școlii primare din satul natal), trei ani mai târziu (1889), la aceeași unitate școlară, termină trei clasele de gimnaziu inferior, obținând rezultate mediocre.
Nemulțumit de acest lucru, preotul Ioan, fără a-l consulta pe tânărul Octavian, intenționează să-l transfere la o școală din Bistrița, cu predare în limba germană. În urma unei sumare verificări a cunoștiințelor generale dobândite la diverse materii, directorul școlii, văzând nivelul de pregătire al elevului, îi comunică faptul că îl înmatriculează din nou în anul III de gimnaziu. Neacceptând această situație, în aceeași zi își continuă drumul mai departe, spre Năsăud, unde își va încheia anul IV de gimnaziu. Acolo va auzi pentru prima dată cântecul național „Trei culori”, învățând totodată și două dansuri populare „Călușarul” și „Bătuta”. Educat și perseverent, tatăl lui, un adevărat artistocrat ca fire și înfățișare, considera că pentru educația școlară a fiului său, în vederea unei cariere temeinice, trebuie să cunoască limba maternă și limbile germană și maghiară. Astfel, în toamna anului 1890, îl înscrie în primul an de gimnaziu superior (clasa a V-a), la Liceul Ortodox Român „Andrei Șaguna” din Brașov, avându-l ca dascăl pe Virgil Onițiu. Acesta îi va corecta numele în Tăslăuanu din Tesloan (așa cum apărea scris în certificatele școlare din cele patru clase de gimnaziu inferior), tot el fiind cel care îi va sădi interestul pentru literatură, motiv pentru care va repeta cursurile aceleași clase, devenind astfel coleg cu Sextil I. Pușcariu. Aflat mereu sub amprenta și directa îndrumare a părintelui său, este transferat la Blaj, cu gândul ca după terminarea liceului să urmeze seminarul teologic. Acolo, spune Tăslăuanu „am și început să învăț, să mă țin de studii și repede m-am distins, ajungînd printre cei mai buni elevi” (1976, op. cit., p. 76).
În Blaj, Octavian C. Tăslăuanu avea să trăiască și primele emoții născute de starea angajării lui directe pe baricadele luptei naționale (apud Ilie Șandru, 1997, op. cit., p. 31), când, la presiunea autorităților, conducerea școlii a impus schimbarea statulului „Societății de lectură a elevilor”, prin care se prevedea introducerea pe lângă limba maternă și limba oficială a statului (limba maghiară). Această cerință a fost respinsă de elevi, cel mai vehement protestatar fiind Iosif Șchiopul (viitorul prieten al lui Tăslăuanu și colaborator al Revistei Luceafărul), care a fost exmatriculat. În semn de solidaritate cu acesta, liceenii claselor a VII-a și a VIII-a au refuzat să mai participe la orele de curs, declarând grevă, însă în cele din urmă această manifestație a fost stinsă prin chemarea părinților la Blaj, și elevii obligați să semneze câte o cerere individuală pentru reprimirea la cursuri.
Cea de-a doua participare la o manifestație națională a lui Octavian C. Tăslăuanu a avut loc în luna februarie a anului 1894, când elevii liceului, aflând de prezența în Blaj a unuia dintre inițiatorii și semnatarii Memorandumului, Vasile Lucaciu (sosit pentru a obține de la forurile mitropolitane greco-catolice anularea suspendării din postul de preot din Șișești), au organizat o manifestație (Ioan-Aurel Pop et al., 2016, op. cit., p. 441), fiindu-i aduse omagii prin scurte cuvântări și aclamat ulterior spre seară, pe străzi până la gară (Gheorghe Iancu, 2005, op. cit., p. 326).
În 4 mai 1894, o parte dintre membrii Comitetului Central al Partidului Național Român vor pleca în același tren de la Sibiu spre Cluj, călătoria lor transformându-se într-o amplă manifestație. Astfel, și în gara din Blaj, zeci de oameni, înfruntând amenințările autorităților maghiare, i-au primit pe delegați cu flori, urale, panglici tricolore și cântând la apropierea trenului „Deșteaptă-te române”, la această scenă participând și elevii internatului, unde se afla și tânărul Octavian (Gelu Neamțu, et al., 1997, op. cit., p. 107).
Punctul culminant al sentimentului naționalist trăit de adolescentul Octavian C. Tăslăuanu, s-a petrecut la terminarea liceului (1895), când fără înștiințarea profesorului lor coordonator (Chiriac B. Groze), împreună cu câțiva colegi, a hotărât să inscripționeze pe tabloul de absolvire următoare deviză: „Venin vom lua, în foc ne vom scălda, pentru idealul național” (Octavian C. Tăslăuanu, 1976, op. cit., p. 81). Urmare a acestui fapt, autoritățile statului au început o anchetă condusă de Procurorul Tribunalului din Alba Iulia și un comisar al guvernului de la Budapesta, pentru a cerceta și identifica inițiatorii acelei devize iredentiste, artibuind vina întreg corpului profesoral, pe care l-au acuzat de spirit naționalist potrivnic statului ungar.
O parte dintre absolvenți, între care și Tăslăuanu, au hotărât să-și asume întreaga vină, lucru ce a dus la exmatricularea acestora și la interdicția de a-și susține examenul de maturitate în școala respectivă.
Pe certificatul de absolvire al acestuia (ibidem, p. 82), sunt scrise următoarele: „Prin sentinția Înaltului Ministeriu de culte și instrucțiune publică, pe data de 18 septembrie 1895, no. 45.490, fu eliminat din acest gimnaziu pentru că a folosit pre o grupă de fotografii deviza contrarie statului, deci nu i se concede a face examenu de maturitate la acest gimnaziu”.
Împiedicat să-și definitiveze studiile, ocupă între timp funcția de practicant în cancelaria notarului din Bicaz, primind un salariu modest. În luna decembrie a aceluiași an, își susține în cele din urmă examenul de bacalaureat la Gimnaziul Superior Fundamental de pe malurile Someșului Mare din Năsăud.
În calitate de funcționar public al notariatului din Bicaz, refuză să participe la celebrarea mileniului maghiar de existență, organizat la sfârșitul secolului al XIX-lea (8 iunie 1896), fapt ce va avea repercusiuni directe în evoluția profesională a acestuia, fiind nevoit să renunțe a se mai prezenta la examenul pentru obținerea funcției de notar. Au urmat apoi alți doi ani de neîmpliniri și căutări în încercarea de obținere a unei burse de studiu la Blaj, pentru a deveni inginer minier; respectiv o solicitare la Domeniul Coroanei din Bicaz pentru a fi admis la silvicultură în cadrul Școlii Centrale de Agricultură din Herăstrău, demers soldat, din nefericire, tot cu un răspuns negativ. Toate aceste zbateri au fost întreprinse deoarece conștientiza faptul că tatăl său îl va obliga în cele din urmă să se înscrie la Seminarul Teologic din Blaj. Acest lucru tocmai s-a și întâmplat, când fără știința sa, preotul Ioan Tăslăuanu a făcut o cerere prin care lui Octavian i s-a rezervat un loc, așteptându-l întreg anul școlar. Nesupunerea la indicațiile părintelui său, vor duce la încetarea oricărui sprijin financiar pentru a studia altceva, timp de câțiva ani.
După un alt episod eșuat în găsirea unui loc de muncă, petrecut la două institute din Craiova (Frateș și Arnold), primește ordinul de recrutare, prilej cu care s-a hotărât să devină ofițer activ în armată.
În toamna anului 1897, la Odorheiu Secuiesc, cere permisiunea de a fi trimis pe Coasta Mării Adriatice, la Pola, unde funcționa Școala de Marină a Monarhiei Austro-Ungare. Acolo, timp de șase luni, la Regimentul 87, va avea parte de o pregătire militară foarte severă, însă și aici din motive independente de voința sa, are parte de neșansă în îmbrățișarea carierei de ofițer, în cele din urmă fiind înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă și lăsat apoi la vatră. Întors în țară, cu numai 50 de coroane în buzunar, primiți de la mama sa, ajunge în București, unde în scurt timp este încadrat în învățământul particular, la Institutul de Băieți Clinciu-Popa, în calitate de profesor pentru clasele primare și ca meditator pentru liceu, primind pentru aceasta o retribuție modestă.
Între 1898 și 1902, urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere ale Universității din București, beneficiind de îndrumarea unor profesori de mare prestigiu intelectual, precum: Titu Maiorescu, Ovid Densușianu, Dimitrie Onciul (sub îndrumarea căruia realizează lucrarea „Originea Huniadeștilor”, obținând premiul Hiller al Fundației Carol I), Simion Mehedinți și Nicolae Iorga, care „...predica un naționalism de muncă încordată, un naționalism constructiv, întemeiat pe adevăr și pe o adâncă iubire de neam.[...] Asupra mea naționalismul propăvăduit de N. Iorga a avut o înrîurire covîrșitoare (1976, op. cit., p. 98).
Pe lângă frecventarea cursurilor de la facultate și activitatea didactică de la Liceul Francez din capitală, situat pe Calea Moșilor (începând din anul II de studiu, pentru a se putea întreține, preda cursuri de Limba Română la clasele I-III de liceu și Istoria Românilor în clasa a IV-a liceală, ocazional fiind și profesor de gimnastică), lua parte la cercurile literare tinere („Floarea albastră” și „Cafeneaua Literară”), intrând în contact cu scriitori și tineri artiști reprezentativi, precum: Ioan Slavici, Alexandru Lapedatu, Valentin Bude, Constantin Sporea, Ilarie Chendi, Ioan Bianu ș. a.
2. Proprietar-editor al Revistei „Luceafărul”, oglinda tuturor frământărilor românești și secretar administrativ al ASTRA din Sibiu
După absolvirea facultății, la vârsta de 26 de ani, sub recomandarea lui Ioan Bianu de la Academia Română, este numit pe postul de secretar la Consulatul General al României din Budapesta, post care rămăsese vacant în urma pensionării lui Ion Poruțiu, fost redactor al ziarului Federațiunea. Octavian C. Tăslăuanu nu putea concepe ideea de a rămâne un simplu funcționar al consulatului, făcând din activitatea sa un post de luptă pus în slujba națiunii române (apud Ilie Șandru, 2012, op. cit., p. 61).
În luna iulie a anului 1902, face cunoștiință cu un grup de studenți români organizați în Societatea Academică „Petru Maior”, care pătrunși de un înălțător spirit patriotic și de dragoste nemărginită față de poetul național, Mihai Eminescu, au editat o revistă literară intitulată „Luceafărul”, din al cărui comitet de redacție făceau parte Alexandru Ciura (redactor șef) și Aurel P. Bănuțiu (editor și redactor responsabil), iar în calitate de membrii figurau: Octavian Goga, Ioan Lapedat, Ioan Lupaș, Ioan Montani, Sebastian Stanca, Dionisie Stoica și George Zaria. Cunoscându-se pregătirea pe care o avea, i s-a înaintat propunerea de a deveni colaborator, având ca sarcină principală verificarea și corectura din punct de vedere al limbii și al stilului, a materialelor ce urmau a fi publicate în revistă. Începând cu cel de-al doilea număr al revistei, la pagina 14, publică câteva note, fără a se semna, din cauza situației sale de funcționar diplomatic.
Dându-și repede seama că pentru editarea în continuare a publicației era nevoie de cineva care să pună suflet și pricepere, Octavian C. Tăslăuanu s-a hotărât în cele din urmă să-și asume această sarcină, fiind decis să facă din aceasta nu numai o revistă literară a tineretului studențesc, ci și „... o tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești unitare” (Octavian C. Tăslăuanu, 1976, op. cit., p. 113), imprimând „un accentuat caracter specific românesc, grupând în jurul ei rînd pe rînd, aproape pe toți scriitorii de seamă ai vremii. Revista Luceafărul a devenit un steag de luptă națională... (ibidem, p. 129).
Odată cu preluarea revistei de la Aurel P. Bănuțiu (28 martie 1903), relocă redacția în locuința sa, fiind ajutat în munca redacțională de Octavian Goga, alături de care cunoaște grelele încercări cauzate de lipsa banilor necesari pentru acoperirea cheltuielilor în apariția revistei. Începând cu 1 ianuarie 1904, tipărește nr. 1 al revistei pe o hârtie specială, având pentru prima dată coperta color și o extensiune de 48 pagini. Tirajul a fost unul deosebit de mare (5,000 de exemplare), distribuit în toată Transilvania. În numărul 2 din 15 ianuarie 1904, realizează întâiul volum tematic, închinat Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva, pseudonimul literar), la împlinirea a 60 de ani de viață (completat ulterior cu alte note aniversare în nr. 24 al revistei, anul 1913), iar la jumătatea anului, în luna iulie, numerele 12 și 13 ale revistei au fost închinate unui moment istoric deosebit ce comemora 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.
În urma acestui succes, numărul abonamentelor a crescut vertiginos, între colaboratorii de seamă numărându-se: Nicolae Iorga, Ștefan O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Lupaș, Sextil Pușcariu, Ilarie Chendi, Maria Cunțan, Alice Stephanie Stănescu Călugăru, Alexandru I. Hodoș, respectiv Octavian Goga, aflat în plină afirmare. În decursul timpului va continua editarea unor serii de numere speciale dedicate marilor personalități, care sintetizau în cel mai înalt grad trăsăturile spiritualității românești (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, I. L. Caragiale, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Aurel Vlaicu, Constantin Brâncuși ș. a.), dar și membrilor Academiei Române (Sextil Pușcariu, Ioan Bianu, Titu Maiorescu, August Treboniu Laurian, Nicolae Iorga).
Principiul afirmării unității naționale a fost desăvârșit nu numai prin activitatea sa redacțională, ci și prin cea editorială, când a înființat propria tipografie. Acolo va vedea lumina tiparului culegerea de Poezii a lui Octavian Goga, care i-a adus poetului un adevărat triumf, Academia Română acordându-i premiul „Năsturel Herescu”. Au urmat apoi cărțile de proză ale lui Ion Agârbiceanu („De la țară”), Alexandru Ciura („Icoane”), Ioan Slavici („Mara”), ș. a. În luna august a anului 1905 participă la serbările legate de inaugurarea Muzeului „Asociațiunii” ASTRA din Sibiu (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), prilej cu care se întâlnește personal cu o parte dintre colaboratorii revistei.
Manifestările culturale prilejuite de împlinirea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, au fost consemnate și în Revista Luceafărul, astfel că în nr. 7 din anul 1906, Octavian C. Tăslăuanu, publică o cronică a cărui mesaj avea să vestească mărețul act al unirii, întitulând-o sugestiv „Înviere”, în care consemna următoarele: „Și iarăși va să vină cu mărire ziua Învierii naționale, a acelei învieri, când toată obștea neamului nostru va serba izbîndirea unui gînd pribeag încă ... întruparea ideii mari ... . Mulți din multe părți nu putem să ne mărturisim credința, dar o purtăm cu sfințenie în suflet și o vom lăsa moștenire copiilor noștri; și vor veni, din mila Domnului, vremuri când urmașii vor rosti fără sfială și făr′ de nici o frică: Adevărat c′a înviat ! A înviat neamul întreg și credința în trăinicia lui” (1906, op. cit., anul V, nr. 7, p. 160). Importantă de menționat este și cronica „Neamul Românesc”, din nr. 13-16, 1906, prin care Octavian C. Tăslăuanu prezintă câteva îndemnuri mai stăruitoare pentru atingerea idealurilor naționale „Pomenim adeseori și cu mîndrie un nume: Neamul Românesc. Il pomenim fără să-l cunoaștem, cei mai mulți, în ființa lui întreagă din trecut și din present. Vorbim neîncetat de unitate culturală a acestui neam fără să ne dăm seama că tocmai cunoașterea lui, în toate manifestațiunile vieții, e singura cale spre această unitate. Unitatea unui neam e reprezintată prin conștiința lui națională înainte de toate, iar această conștiință e chemată la viață mai ales prin cunoașterea trecutului propriu și prin cunoașterea deaproape, din present, a celor ce sînt de-un neam și vorbesc o limbă” (1906, op. cit., p. 356).
Octavian C. Tăslăuanu, Sublocotenent în Reg. 87 Infanterie (August-Noiembrie), Banja Luka, Bosnia, 1906
În urma propunerii înaintate de prietenul său Octavian Goga (secretar literar al Astei din Sibiu), coroborat cu cauze de natură financiară, la sfârșitul anului 1906 ia decizia de a se muta cu tot cu revistă la Sibiu, demisionând din funcția de diplomat (Mihai Triteanu, 1972, op. cit., p. 20). Cu puțin timp înainte de aceasta, este ales secretar administrativ al „Asociațiunii”, activând în acel post până în anul 1914. Acolo inițiază o serie de cursuri de alfabetizare pentru țărani, conferințe pe teme agricole, crește numărul despărțămintelor și al bibiliotecilor, intensifică activitatea editorială de tipărire a publicațiilor de popularizare a culturii și științei românești (Revista Transilvania). Înzestrează Biblioteca Centrală a Asociațiunii cu o colecție de aproape 300 de titluri, formată din diverse cărți de istorie și diferite antologii ale clasicilor: Vasile Alecsandri, Ion Creangă, George Coșbuc, Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Anton Pann, etc. Tot atunci realizează și o organizare a colecțiilor după sistemul aplicat de Academia Română, cu fișe pe materii, înființând secția periodicelor și cea a manuscriselor. De asemenea, Octavian C. Tăslăuanu a fost însărcinat și cu conducerea, respectiv dotarea Muzeului de Istorie și Etnografie al Astrei, reușind până în 1909 să mărească colecția muzeului la peste 4,000 de exponate.
Revenind la Revista Luceafărul, în perioada sibiană (1906-1914), aceasta cunoaște cea mai prosperă perioadă atât din punct de vedere financiar, cât și al calității diverselor articole cu conținut cultural, social, chiar și politic, care potrivit memorialistului, a devenit o „oglindă a tuturor frămîntărilor vieții romînești”, „amvonul tinerei generații a Ardealului ... [...] templul la altarul căruia talentele literare și artistice slujeau ca niște preoți ai culturii”, purtând cu sființenie în sufletele lor, speranța „... întrupării marii idei, cînd toată obștea neamului nostru va serba izbîndirea unui gînd pribeag încă ...” (1906, op. cit., anul V, nr. 17-18, p 362).
Tema legată de nevoia culturalizării satului românesc a rămas constantă în scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu, așa fiind de pildă „Șezătorile literare”, unde notează următoarele: „Înainte de a ne apuca să luminăm poporul, ar trebui să fim în clar de ce învățătură are acest popor lipsă pentru ca să-și cîștige mai ușor pîinea de toate zilele, ca să-i fie mai ușoară lupta pentru existență ?” (1908, op. cit., anul VII, nr. 3, p. 52). În același context se înscrie și amplul articol intitulat „Două culturi-Cultura domnilor și cultura țăranilor”, publicat în Luceafărul nr. 4 din 15 februarie 1908, unde este abordată problematica culturii materiale și spirituale a celor două clase sociale. Acest material s-a încheiat cu o întrebare legată de speranța apariției unei generații tinere care să aibe curajul și tăria de a lupta pentru o cultură națională.
Ca o completare la acest demers, în 1911 publică alte trei articole apărute atât în Revista Luceafărul cât și în Revista Transilvania, prin care sublinia unitatea culturală și trezirea conștiinței românești („Cărți pentru popor”; „Organizarea economică a țărănimii” și „Organizarea satelor noastre”), menționând următoarele: „Aceste stări triste nu le putem înlătura, decît trezind în țărani conștiința că fac parte dintr′un neam cu aspirații în viitor și cu drepturi la o existență națională, independentă de mila mai marilor. Și numai o organizație le poate da această conștiință” (1911, op. cit., Revista Transilvania, nr. 2, martie-aprilie, p. 119). În nr. 4 din 16 februarie 1909 al Revistei Luceafărul, legat de aniversarea a 50 de ani de la Unirea Principatelor, Octavian C. Tăslăuanu semnează un articol intitulat „Unire”, în care afirma următoarele: „La 24 ianuarie s′au împlinit 50 de ani, de când dincolo de Carpați răsună, într′un glas de însuflețire și de sărbătoare, hora unirei. [...] Un neam, care a dat dovadă că e în stare să trăiască clipe de înălțare și de întinerire sufletească, cum a fost cea a primei Uniri, are dreptul să nădăjduiască într′un viitor mare, care-i va cere întreaga lui putere de viață pentru a putea fi o podoabă a omenirii și a naturii ce l-a creat” (1909, op. cit., anul VIII, nr. 4, p. 75).
Octavian, C. Tăslăuanu, în perioada când se afla în Sibiu, 1910 (fotografie trimisă fratelui său mai mic, Cornel Tăslăuanu)
Din păcate toate aceste acțiuni literare și culturale depuse în afirmarea unității românești au fost întrerupte la mijlocul lunii iunie 1914, când Octavian C. Tăslăuanu, ofițer al armatei austro-ungare, a fost mobilizat pe frontul din Galiția. Ultimul număr al Revistei Luceafărul, închinat Armatei Române, va deveni o raritate, fiind distrus în depozitul tipografiei, întrucât se vorbea despre dezmembrarea monarhiei dunărene, respectiv despre eliberarea și necondiționata unire a Transilvaniei cu patria mamă. Editarea revistei s-a reluat abia din 1919, la București, când Octavian C. Tăslăuanu figura în calitate de director al acestei publicații.
Atunci, va publica șase articole privind consolidarea Marii Uniri: „Unirea” (nr. 1, din 1 ianuarie 1919, pp. 1), „Ardealul” (nr. 3-4, din 16 februarie 1919, pp. 49-50), „Înviere” (nr. 7-8, din 16 aprilie 1919, pp. 137), „O protestare” (nr. 17, din 16 septembrie 1919, pp. 333), „Ideea europeană” (nr. 18 din 1 octombrie 1919, pp. 373) și „Problema națiunii” (nr. 20-21, din 16 noiembrie 1919, pp. 427-428).
Datorită multiplelor activități pe care le va desfășura în toată acea grea perioadă, s-a ajuns la condiția de încetare a apariției revistei, ultimul număr fiind cel din luna mai a anului 1920.
La puțin timp înainte de trecerea în neființă, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la apariția revistei Luceafărul (serie nouă, editată de Olimpiu Boitoș), Octavian C. Tăslăuanu scrie ultimul său articol, intitulat „Ce a urmărit Luceafărul”. Din acel material, putem intui cu foarte mare ușurință întreaga zbatere pe care a avut-o Octavian C. Tăslăuanu în lupta sa pentru propășirea idealului național, afirmând următoarele: „Temelia activității noastre a fost ideea națională. Ea ne-a călăuzit pașii vieața întreagă. O consideram moștenirea cea mai prețioasă, pe care ne simțeam datori să o propovăduim și să o facem să triumfe. Naționalismul nostru nu era învățat din cărți sau împrumutat dela alții, ci era organic, înnăscut, adus din straturile țărănești ale satelor, din sânul cărora ne-am ridicat cei mai mulți intelectuali. [...] Noi, la „Luceafărul”, ne-am străduit să trezim această conșiință și să întreținem un spirit de ofensivă împotriva dominației streine sub care trăiam. Și ne-a ajutat Dumnezeu să vedem cu ochii Unirea. [...] Ideea națională, îmbrățișată de noi, cuprindea românismul întreg, de pretutindeni. Paginile revistei stau mărturie că nu am uitat nici un colț de pământ românesc. [...] O făceam pentru a dovedi că nu suntem un popor pribeag și inferior, cum le plăcea dușmanilor să ne socotească”. (1942, op. cit., nr. 7-8, iulie-august, anul II, serie nouă p. 252).
3. Rolul lui Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații și om politic în consolidarea Marii Uniri
După trei luni de mobilizare pe frontul din Galiția, Octavian C. Tăslăuanu, rănit și bolnav se tratează la sanatoriul din Mehadia, de unde reușește apoi, să treacă munții, în România, ajungând la București (Vasile Netea, 2006, op. cit., p. 28). Acolo, împreună cu alți mari luptători ai timpului (Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Titulescu, Onisifor Ghibu), inițiază o amplă propagandă în favoarea ieșirii României din neutralitate, mizând pe intrarea în război împotriva asupritorilor românilor din provinciile înstrăinate.
Prima sa manifestare în această direcție a corespuns cu publicarea în vara anului 1915 la Editura „Librăriei Școalelor” C. Sfetea, a volumului de impresii și povestiri de pe frontul galițian, intitulat „Trei luni pe cîmpul de războiu –ziarul unui romîn ofițer în armata austro-ungară ce a luat parte cu glotașii romîni din Ardeal la luptele din Galiția”. Valoarea documentară și caracterul ei naționalist a determinat tipărirea acesteia în trei ediții consecutive, fiind tradusă în limbile franceză, engleză și italiană. Tipărirea acestei opere literare, a dat naștere totodată și la violente polemici între susținătorii și adversarii Puterilor Centrale, considerându-l pe Tăslăuanu ca „fugar ardelean care a dezertat de la postul său, făcându-și un titlu de glorie din trecerea frauduloasă a graniței pentru a brava pe străzile Bucureștiului” (Octavian C. Tăslăuanu, 1935, op. cit., p. 47). În anul următor, la aceeași editură, publică o culegere de reportaje și nuvele cu titlul „Hora obuzelor. Scene și icoane din războiu”, care este socotită drept cel dintâi volum de proză românească inspirată din Primul Război Mondial. Strălucitul orator Octavian C. Tăslăuanu a desfășurat și o intensă activitate propagandistică la revistele Tribuna și Epoca, la aceasta din urmă publicând în rubrica „Ardealul vorbește”, o serie de articole ce au ca topic ideea pregătirii unității naționale. A aderat între timp și la organizația patriotică „Federația unionistă”, pe care o numea „... un templu larg al legii celei noi: înfăptuirea României Mari. Temeliile acestui templu se reazimă pe întreg pământul neamului...” (Octavian C. Tăslăuanu, Un templu de credință, ziarul Epoca, 11 noiembrie 1915).
După intrarea României în război, Octavian C. Tăslăuanu, împreună cu alți refugiați care fuseseră ofițeri în armata austro-ungară, și-a manifestat dorința de a fi acceptat ca ofițer combatant, însă a fost refuzat pe motivul că nu avea cetățenia română (Vasile Netea, 1970, op. cit., p. 71). A căutat astfel o soluție adresând Consiliului de Miniștri un memoriu prin care se cerea înființarea unor regimente formate din români transilvăneni și bucovineni luați prizonieri în Rusia, precum și din refugiați aflați în țară, acțiune rămasă însă fără rezultat. Începând cu 23 ianuarie 1917 este numit translator pe lângă Comandamentul Diviziei a VII-a, de pe Valea Trotușului. În urma ordinului din data de 22 aprilie 1917, este numit Șef al Biroului de Informații de la Corpul IV Armată, Onești, fiindu-i recunoscută apoi calitatea de cetețean român și avansat ulterior la gradul de căpitan.
În toamna anului 1918, la Iași, în calitate de secretar al Comitetului Național al Românilor Emigranți din Austro-Ungaria, se dedică împreună cu istoricul Alexandru Lapedatu pentru organizarea de regimente ardelene și bucovinene, recrutate din români prizonieri, proiect pe care-l înaintează Consiliului de Miniștri și Regelui Ferdinand, care îl aprobă. Tot în acestă perioadă tipărește și broșura „Pentru neam. De ce România nu putea urma altă cale?”, în care argumentează intrarea României în război, sprijinind politica de înfăptuire a unității naționale.
După înlăturarea guvernului Marghiloman, în urma unor manifestații entuziaste pentru unire, Tăslăuanu îi scria lui Sextil Pușcariu, angajat în mișcarea bucovineană: „Am ajuns Sextile, și vremurile astea. Am satisfacția sfîntă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat și noi, cît ne-au ajutat puterile” (Sextil Pușcariu, 1968, op. cit., p. 310).
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare a poporului român din Transilvania, consfințește definitiv actul istoric al unirii Transilvaniei cu România. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Octavian C. Tăslăuanu este numit membru al Marelui Sfat Național Român, însă rapiditatea evenimentelor a dus la imposibilitatea participării sale la acest măreț act național.
Fiind o fire luptătoare și energică, dornică de a se implica în procesul de refacere a României Mari, la alegerile din anul 1919, Octavian C. Tăslăuanu este ales deputat de Tulgheș, candidat din partea Ligii Poporului. Tot atunci ajunge vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români, apoi Ministru Comerțului și Industriei (perioada 13 martie - 16 noiembrie 1920) și respectiv Ministru Lucrărilor Publice (16 noiembrie - 1 ianuarie 1921), în Guvernul Alexandru Averescu, iar apoi în 1926, senator de Mureș. În scurta sa perioadă ministerială s-a dovedit a fi extem de activ, inițiind o serie de legi și reforme în vederea reorganizării economiei naționale.
În semn de respect pentru întreaga activitatea militară, în anul 1921, Octavian C. Tăslăuanu, este decorat cu cea mai înaltă distincție a statului român, Ordinul Național „Steaua Românei”, versiunea pentru militari având pe revers două spade.
După retragerea din viața politică a început să realizeze un amplu ciclu de scrieri cu caracter autobiografic, intitulate foarte sugestiv „Spovedanii”, compus din 15 volume, primul urmând a fi „Satul meu. Amintiri din copilărie și tinerețe” (care va vedea lumina tiparului abia în 1976, cu ocazia aniversării centenarului nașterii scriitorului), și să se încheie cu un volum de articole publicate după terminarea Primului Război Mondial (Ilie Șandru, 1997, op. cit., p. 145).
De menționat sunt și cele două volume cu caracter economic, în care Octavian C. Tăslăuanu prezintă un amplu proiect de redresare economică a țării („Producția –un program economic”, 1924 și „Politica economică a României -1930”, 1931). Doi ani mai târziu (1933), la Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu din București, vede lumina tiparului un volum de articole publicistice, intitulat „Valuri politice”, confiscat abuziv încă de sub tipar. În 1935, la Editura Miron Neagu din Sighișoara, îi apare volumul „Sub flamurile naționale”, care cuprinde o serie de note și documente din Războiul de Întregire al Neamului (vol. I). Cu toate că până în 1938 termină și celelalte volume (II, III și IV), acestea vor rămâne în faza de manuscris până la sfârșitul vieții acestuia.
Octavian C. Tăslăuanu, senator de Mureş, 1926
Răpus de o lungă suferință, în data de 23 octombrie 1942, se stinge din viață, la vârsta de 66 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București. În memoria lui Octavian C. Tăslăuanu, revista Luceafărul, Anul II, Nr. 12 din decembrie 1942, publică o serie de însemnări din viața și activitatea acestuia, avându-i ca autori pe Ion Agârbiceanu, Ilie Dăianu, Petre Poruțiu, Aurel P. Bănuț și Victor Papilian.
Concluzii
Așa cum s-a precizat și în rândurile de mai sus, o mare parte dintre operele lui Octavian C. Tăslăuanu au rămas nepublicate, sau în faza de proiect, până la trecerea acestuia în neființă. Abia în primavara anului 1976 (22-23 mai), la inițiativa profesorului Ilie Șandru din Toplița, a avut loc aniversarea centenarului nașterii lui Octavian C. Tăslăuanu. În prima zi, la Toplița, a avut loc prezentarea unui număr de 17 comunicări despre biografia și activitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, înmănunchiate și publicate, doi ani mai târziu (1978), într-un volum comemorativ. Tot acolo este prezentată o cronologie a vieții publicistului, urmată de câteva note „In memoriam”, apoi o fișa bibliografică și câteva fotografii, respectiv articolul „La un popas”. Acesta a fost scris de către Tăslăuanu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, publicat postum (1976), de nepotul dinspre fiică, Gelu Voican Voiculescu, mai întâi în revista Vatra, nr. 8, Târgu-Mureș, și inclus ulterior în volumul comemorativ. A doua zi, în comuna natală, Bilbor, a avut loc o adunare omagială, prilej cu care s-a tipărit la Editura Minerva din București, volumul „Spovedanii”, ediție îngrijită de Gelu Voican Voiculescu, cu o prefață semnată de istoricul Vasile Netea.
După 1990, cinstirea memoriei ilustrului fiu al comunei Bilbor a revenit în actualitate printr-o serie de manifestări aniversare, organizate succesiv în cele două localități menționate (Ilie Șandru, 2012, op. cit., p. 280), prilej cu care, printre altele, au fost amplaste și două busturi din bronz. Tot în acest timp, devine patronul spiritual al școlii gimnaziale din Bilbor și al liceului teoretic din Toplița. Începând cu anul 2005, cu anumite întreruperi, în jurul datei de 1 februarie se organizează sesiunea de comunicări și referate „Octavian Codru Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ajunsă în prezent (2018) la cea de-a XI-a ediție, toate materialele fiind incluse într-un volum, momentan neindexat în nicio bază de date internaționale.
Tot aici amintim de singura lucrare dedicată recuperării memoriei personalității militantului activ pentru Marea Unire, „Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu”, scrisă de Ilie Șandru. Cartea este publicată la Editura Petru Maior, Târgu-Mureș, în anul 1997 (prima ediție), respectiv în 2012, la Editura Nico, Târgu Mureș (a doua ediție, revăzută și adăugită). Recent, în anul 2016, este retipărit cu scopul aducerii la cunoaștiință a noii generații, primul volum al ciclului „Spovedanii”, intitulat „Satul meu. Amintiri din copilărie și tinerețe”, ediție îngrijită de Vasile D. Stan și Mărioara Angelica Stan, Editura F&F Interational, Gheorgheni, precum și o colecție de jurnale și scrisori inedite din corespondența lui Octavian C. Tăslăuanu cu diverse personalități ale vremii, autori Alexandru Gavrilescu și Oana Dimitriu, Editura Semne, București.
Bibliografie
Argetoianu, C. (1991), Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri (1888-1898, 1913-1916), vol. 1. Bucharest: Editura Albatros.
Argetoianu, C. (1996), Memorii. Pentru cei de mâine (1919-1922), vol. 6. Bucharest: Editura Machiavelli.
Bucur, N. (1996), O personalitate harghiteană în lupta pentru unire –Octavian C. Tăslăuanu, Angustia, 1, pp. 217-221, Sfântu-Gheorghe.
Buta, M., G., Onofreiu, A. (2016), Victor Moldovan. Memorile unui politician din perioada interbelică, vol. I. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Dăncilă, Andreea, (2010), Ipostaze ale elitei culturale românești din Transilvania începutului de secol XX: Generația Luceafărului (1902-1914), în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 14/I, pp. 229-238, Alba-Iulia.
Gavrilescu, Alexandru, Dimitriu, Oana (2016), Clauza de conștiință: Octavian C. Tăslăuanu: jurnale inedite și scrisori. Bucharest: Editura Semne.
Iancu, Ghe. (2005), Vasile Lucaciu la Blaj (Februarie 1894), în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/I, pp. 323-330, Alba-Iulia.
Lăcătușu, I. (2017), Protestul întemeietorului României Mari împotriva cedării către Uniunea Sovietică a teritoriilor românești Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, semnat de Octavian Codru Tăslăuanu, împreună cu alți 25 de oameni politici și de cultură români, 2 iulie 1940, în vol. Sesiunea de comunicări și referate „Octavian Codru Tăslăuanu”, ediția a X-a. Gheorgheni: F&F International.
Neamțu, G., Polverejan, Ș., Cordoș, N., Maior, L. (1997), Mișcarea memorandistă, cap. III, în Drăgoescu, A. (coord), Istoria României. Transilvania, Vol. II, Cluj-Napoca: Editura George Barițiu.
Netea, V. (1970), O zi din istoria Transilvaniei. Bucharest: Editura Albatros.
Netea, V. (2006), Mureșul superior-vatră de cultură românească. Bucharest: Editura Cuvântul.
Pop, I., A., Nägler, Th., András, M. (coord) (2016), Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918), Ediția a II-a. Cluj-Napoca: Academia Română. Centrul de Studii Transilvane; Deva: Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei.
Pușcariu, S. (1968), Călare pe două veacuri. Bucharest: Editura Pentru Literatură.
Șandru, I. (coord.) (1978), Octavian C. Tăslăuanu. Volum comemorativ. Miercurea-Ciuc: Comitetul pentru cultură și educație socialistă, Harghita.
Șandru, I. (1997), Pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu.Târgu-Mureș: Editura Petru Maior.
Șandru, I. (2012a), Pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu, Ediția a II-a revăzută și adăugită.Târgu-Mureș: Editura Nico.
Șandru, I. (2012b), Octavian C. Tăslăuanu și Războiul de Reîntregire a Neamului-file dintr-un manuscris, Acta Bacoviensia X (2015): 693-698, Onești: Editura Magic Print.
Stan, C. (1996), Octavian C. Tăslăuanu și corpul voluntarilor români din Rusia, Angustia, 1 pp. 223-230, Sfântu-Gheorghe.
Tăslăuanu, O. C. (1910), Informaţii literare şi culturale 1903-1910, Sibiu: Editura W. Krafft.
Tăslăuanu, O. C. (1915), Trei luni pe câmpul de războiu (trei ediții). Bucharest: Editura „Librăriei Școalelor” C. Sfetea.
Tăslăuanu, O. C. (1916), Hora obuzelor: scene și icoane din răsboiu. Bucharest: Editura „Librăriei Școalelor” C. Sfetea.
Tăslăuanu, O. C. (1924), Producția –un program economic. Cluj: Editura Ardealul.
Tăslăuanu, O. C. (1924), Statele Unite ale Orientului (propuneri pentru Mica Antantă). Târgu-Mureș: Editura Ardealul.
Tăslăuanu, O. C. (1931), Politica economică a României, 1930 –Contribuţii la rezolvarea crizei, Partea I-a: Politica financiară; Partea II-a: Politica agrară; Partea III-a: Politica industrială. Bucharest: Editura Socec.
Tăslăuanu, O. C. (1933), Valuri politice. Bucharest: Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu.
Tăslăuanu, O. C. (1935), Sub flamurile naționale: note și documente din războiul de întregire al neamului. Sighișoara: Editura Miron Neagu.
Tăslăuanu, O. C. (1936), Amintiri de la „Luceafărul”. Bucharest: Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu.
Tăslăuanu, O. C. (1939), Octavian Goga: Amintiri. Bucharest: Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu.
Tăslăuanu, O. C. (1976), Spovedanii (Ediție îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu). Bucharest: Editura Minerva.
Tăslăuanu, O. C. (1996), Obsesia europeană – studii politice, (Ediție îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu). Bucharest: Editura Scripta.
Tăslăuanu, O. C. (2001), Din vârtejul războiului, vol. I-III (Ediție îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu). Bucharest: Editura Rao.
Tăslăuanu, O. C. (2016), Satul meu –amintiri din copilărie și tinerețe (Ediție îngrijită de Stan V., Stan Marioara Agelica), Gheorgheni: F&F International S.R.L.
Triteanu, M. (1972), Luceafărul (bibliografie). Bucharest: Editura Enciclopedică Română.
Tofan, G. B. (2013), Componenta nordică a ulucului depresionar din Grupa Centrală a Carpaților Orientali (Drăgoiasa-Glodu-Bilbor-Secu-Borsec-Corbu-Tulgheș). Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
*** Revista literară „Luceafărul” (1902-1945), periodicele fiind accesate din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/luceafarul.
***. 1942. Ce a urmărit „Lucefărul”(ultimul articol publicat de O. C. Tăslăuanu în timpul vieții). Sibiu: Luceafărul, serie nouă, anul II, nr. 7-8, iulie-august 1942.
***.http://informatiahr.ro/bilbor-octavian-codru-taslauanu-139-de-ani-de-la-nastere, accesed: 27 th February 2018.
***.http://jurnalul.ro/calendar/octavian-c-taslauanu-sustinator-al-celui-mai-curat-spirit-romanesc-626748.html, accesed: 27 th February 2018.
***.http://www.cuvantul-liber.ro/news/88575/61/Colocviile-Nationale-Octavian-C-Taslauanu-pe-coordonatele-timpului-la-Bilbor, accesed: 27 th February 2018.
Abstract
Personalitatea și contribuțiile lui Octavian C. Tăslăuanu la realizarea Idealului Marii Uniri
Originar din Bilbor, județul Harghita, Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942) este o personalitate culturală plurivalentă din perioada interbelică. În 1903 devine absolvent al Facultății de Filosofie și Litere din cadrul Universității București. În perioada 1902-1906, activează ca secretar la Consulatul General al României din Budapesta, preluând în paralel, din 1903 până în 1920, conducerea revistei literare „Luceafărul”, publicație care va milita pentru unitatea culturală și politică a românilor din Transilvania. Existența acestei publicații se datorează fără niciun echivoc priceperii și dăruirii sale; s-a ocupat de întreaga muncă redacțională, realizând prin literatură una dintre cele mai sigure căi pentru pregătirea mărețului act al unității naționale. Activitatea publicistică a acestei figuri marcante a culturii românești, a fost subordonată unicului ideal pentru care a trăit și luptat toată viața: unirea tuturor românilor într-o singură graniță. Între 1906-1914 este ales secretar administrativ la ASTRA din Sibiu, desfășurând o efervescentă activitate în propovăduirea culturii naționale. În anul 1917 este numit Șef al Biroului de Informații de la Corpul IV Armată, Onești și avansat apoi la gradul de căpitan. Alături de primul patriarh al românilor, dr. Elie Miron Cristea, altă mare personalitate din zona Mureșului Superior (Toplița), este ales membru al Marelui Sfat Național Român de la Alba Iulia, iar la primele alegeri libere din 1919 este ales deputat (George-Bogdan Tofan, 2013, op. cit., p. 189), fiind pentru o scurtă perioadă de timp Ministru Comerțului și Industriei, respectiv Ministru Lucrărilor Publice, în Guvernul Alexandru Averescu, iar apoi în 1926, devine senator de Mureș.Cuvinte cheie:
Bilbor, Transilvania, ideal național, Revista Luceafărul, ASTRA Sibiu
GEORGE-BOGDAN TOFAN, Ph.D.
Lecturer at Faculty of Economic Sciences, Engineering and Informatics, Department of Engineering and Informatics, Vasile Goldiş Western University of Arad, Baia Mare Branch
5 Culturii St., Baia Mare 430316, Romania
e-mail: bogdan.tofan@uvvg.ro
ADRIAN NIŢĂ, Ph.D.
Lecturer at Faculty of Geography, Babeş-Bolyai University, Gheorgheni Branch
Csiky Garden, Gheorgheni, 535500, Romania
e-mail: adrian.nita@ubbcluj.ro
