Lyceum, an XV, 2011, nr. 5 (66)
Concursul Național „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, din cadrul Festivalului Internațional Lucian Blaga”, ediția 2011
Cosmina Oltean, ASFINȚIT
1. REZULTATELE LA ETAPA JUDEȚEANĂ:- Adriana-Sebastiana Muscă, Premiul I – secțiunea traduceri
- Cosmina-Marcela Oltean, premiul I – secțiunea arte plastice
- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul I – secțiunea traduceri
- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul I – secțiunea eseu, critică literară
2. REZULTATELE LA ETAPA NAȚIONALĂ:- Cosmina-Marcela Oltean, premiul II – secțiunea arte plastice
- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul II – secțiunea eseu, critică literară
3. Prof. Doina Dobreanu: Lucian Blaga, Cântecul obârșiei
Pentru poetul luminilor, cum este numit Lucian Blaga, confruntarea cu Absolutul rămâne dominanta tematicii sale lirice. A plecat de la moștenirea strămoșilor săi, țărani și cărturari, și „s-a ridicat, ridicându-se totodată și mesajul lor, până la atitudinea spiritului universal, la fel ca și Goethe”.
Copilăria petrecută în Lancrăm a rămas înscrisă în sufletul poetului pentru totdeauna, ca și imaginea satului. Un rol important în modelarea sufletului poetului l-au avut imaginea satului, natura, transfigurată mitologic în poezia sa, și muntele. Intrarea în munte, pe care o va evoca liric mai târziu, a fost resimțită ca o trecere într-un alt spațiu și într-un alt timp decât cele obișnuite. Copilăria, satul și muntele „sunt de fapt obsesiile definitorii ale autorului, nervurile principale ale organismului operei, nu teme în înțeles obișnuit. Ele pot fi izolate numai analitic, în realitate apar amestecate și contaminate reciproc”.
Satul și folclorul ca expresie a sensibilității colective ancestrale sunt elemente de referință pentru Lucian Blaga în a defini în trilogia culturii „matca stilistică” a neamului românesc și a o releva în poeziile sale.
La fel ca Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga, Lucian Blaga poartă în inimă și în suflet întregul univers al satului său natal, sat „cu sunet de lacrimă”: casa părintească, izvorul din Lancrăm, fir al destinului tors de Parcele veșnice, orizontul marcat de crestele Munților Apuseni, gorunul din margine de codru…
„Românul – afirma Lucian Blaga - trăiește, inconștient, pe plai, sau mai precis în spațiul mioritic” care „face parte integrantă din ființa lui.” Componentă a spațiului mioritic vast și unduitor, alternanță de munte și vale, Munții Apuseni, a căror priveliște fascinantă o contempla din tinda copilăriei, așa cum mărturisește în Hronicul și cântecul vârstelor, reprezentau pentru copil hotarul dintre realitate și legendă. Muntele este pentru Blaga simbol de măreție și forță telurică, așa cum reiese din poezia „Dați-mi un trup, voi munților”, dar și o lume în lume: tărâm de mit, loc al purității elementare, templu al veșniciei, împărăție a misterului, simbol al sfințeniei. Urcarea pe muntele încununat de cer înseamnă intrarea într-o lume zeiască, o lume de poveste în care se găsește intrarea în „celălalt tărâm”.
Gorunul, copacul specific vetrei sale poetice, devine, ca și la Hölderlin, metafora străveche a puterii elementare, centrul unui spațiu mitic. Are în plus „un aer sacral, acela al turlei de catedrală, a cărui inimă bate la hotarul unui neant nedefinit, vag, în care cel viu aude în trunchi cum crește sicriul”.
În vecinătatea acestui orizont de poveste își fixează poetul cosmosul ideal, având în centru satul mitic. „Satul – mărturisește poetul în Hronic - era pentru mine o zonă de minunate interferențe: aici realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întâlnea cu povestea și cu mitologia biblică, ce-și aveau și ele certitudinile lor. Îngerii și Tartarul dracilor, cu puii săi negri, erau pentru mine ființe, ce populau însăși lumea satului. Trăiam palpitând, și cu răsuflarea oprită, când de mirare, când de spaimă, în mijlocul acelui lumi”.
În Hronicul și cântecul vârstelor, Lucian Blaga vorbește despre atmosfera patriarhală a casei natale din Lancrăm și despre icoanele luminoase ale părinților săi, preotul Isidor Blaga și mama Ana (n. Moga). Tata, aplecat spre lectură, purtând „în sine aleanul altor orizonturi”, era sobru și autoritar; mama, în schimb, o fire blândă, „cu instincte materne și feminine preistorice”, „cu ochi mari de basm”, „trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice”. Mama este cea care, prin basmul repovestit la insistențele copilului dornic să cutreiere cu imaginația lui tărâmuri necunoscute, lumi nevăzute, îi conduse pașii pe drumul fantastic spre primele evadări din concret.
Lancrămul și împrejurimile sale îi ofereau copilului locuri mitologice. Undeva la marginea satului era un noroi fără fund, care ducea în iad. Prăpăstioasa râpă roșie din „dealul viilor” era locuită de căpcăun. Pănă și părinții luau proporții suprareale în mintea copilului care trăia fascinația poveștii: tatăl era asemenea unui zeu atotputernic și atoateștiutor, iar mama era „o ființă primară”.
„Copilăria petrecută la sat, spunea Lucian Blaga la intrarea sa în Academie , mi se pare singura mare copilărie. (…) Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un tot inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză datorită căreia fiecare din părți se alege cu un câștig. Căci pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul, la rândul lui, își găsește suprema înflorire în sufletul copilului.”
Chemarea satului, a vetrei părintești este un laitmotiv al creației poetice blagiene. Dovadă sunt poeziile cu această temă prezente în toate volumele sale: Gorunul în volumul de debut, Poemele luminii (1919), Din copilăria mea în volumul Pașii profetului (1921), Sufletul satului în volumul În marea trecere (1924), Biografie în Laudă somnului (1929), Sat natal în volumul La cumpăna apelor (1933), Satul minunilor în volumul La curțile dorului (1938), Întoarcere în volumul Poezii (1942), 9 Mai 1895 în volumul Nebănuitele trepte (1943), Mirabila sămânță și Izvorul în volumul Poezii (1962), Cântecul obârșiei în Alte poezii.
Satul natal al lui Blaga, „pragul său de lume”, e Lancrămul cu sunetele lacrimei în nume, Lancrămul care devine „potecă” poetică pentru el:
„Sat al meu, ce porți în nume/ sunetele lacrimei,/ la chiemări adânci de nume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ și potecă patimei.// Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în tine cine m-a chiemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac.” (9 Mai 1895)
În poezia Din copilăria mea, poetul descrie veridic, fără a apela la registrul lexical cu încărcătură metaforocă ori simbolică, universul bucolic al satului, cu îndeletnicirile și imaginile specifice, care îl ajută să înțeleagă de timpuriu adevărurile firii, dar și atașamentul pentru formele vieții rurale:
„Pășteam cu alții gâștele-n ariniști./ Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc/ și-mi prindea cu bucurie-n cioc/ sfârcul urechii,/ și plopii tremurau, străvechii.// Când toropit priveam prin gene/ cum boii se mișcau prin flori de sânziene/ pe sub sălcii,/ mă miram că ei nu văd/ cu vârful coarnelor ca melcii,/ și boii – boii-și rumegau căldura pe sub sălcii.// Când mă trânteam în pajiște pe spate/ cu ochii către bolta în senin,/ mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,/ lin/ răzimat pe coate.// Și-mi mai aduc aminte: / într-un lan de cânepă/ o sperietoare pestriță de paseri/ se sprijinea/ în par ca vânturi s-o alinte./ Ciorchine de turbări avea cercei,/ O vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei./ Râdeau copiii toți de ea,/ dar mie-mi era milă/ și-o iubeam.// Eram mic/ și singur socoteam: ea mi-era aproapele și o iubeam./ Și mă credeam un mucenic. ”
Poetul se contopește cu imaginea copilului care a fost. Cu candoarea-i specifică și crescut în mediul sacru al familiei sale, copilul se închipuie, înconjurat de vietățile necuvântătoare ale naturii din jur, un mucenic el însuși.
În volumul În marea trecere (1924), vocea lui Blaga devine „blând - nostalgică și ceremonioasă, având aerul de a comunica o relevație”. Convingătoare sunt în acest sens poeziile Către cititori, poezia care prefațează volumul, În marea trecere și Sufletul satului.
„Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina mea cu stupi./ Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă/ Și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?/ Credeți-mă, credeți-mă,/ despre ori și ce poți să vorbești cât vrei:/ despre soartă și despre șarpele binelui,/ despre arhanghelii care ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre ură și cădere, tristețe și răstigniri/ și înainte de toate despre marea trecere.” (Către cititori)
Registul lexical se referă la lumea rurală, dar poetul îl utilizează doar ca expresie a unei gândiri simbolice. „Casa” se identifică cu lumea sa interioară; ; „soarele ” reprezintă simbolul conștiinței, al gândirii. „Dincolo soarele și grădina mea cu stupi” este o reprezentare alegorică a universului său spiritual, artistic.
Copilăria, evocată nostalgic, devine una din sursele patetismului poeziei sale: „Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte”. (În marea trecere)
Poezia Sufletul satului ne prezintă imaginea unui sat spiritualzat, mitic, lipsit de realitate concretă, poetul recurgând la un limbaj încărcat de taină, cermonios.
Satul blagian, în care guvernează legi proprii, creează impresia unui tărâm al veșniciei. Poetul îl redescoperă și îl prezintă într-o solemnitate ritualică:
„Copilă, pune-ți pune-ți mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu și-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva”. (Sufletul satului) Nimeni în afară de Blaga nu a formulat atât de convingător ideea: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. Satul lui Blaga este ca o ființă vie, are suflet care poate fi perceput prin simțurile noastre: „Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streșini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte”. (Sufletul satului) În viziunea lui Blaga, există o armonizare între ritmul vital al satului cu cel cosmic, a cărui durată este eternitatea.
Poezia Sufletul satului este una din creațiile blagiene care ar putea face dovada tradiționalismului său mitic. Ceea ce explică tradiționalismul lui Blaga este întoarcerea la sursele vitale ancestrale, mitice. Și totuși, lirismul blagian nu poate fi încadrat în poezia tradiționalistă, în primul rând prin „valorile expresiei figurative și mitice”, prin „orientarea cu totul nouă spre originile sensibilității elementare”. Lucian Blaga realizează o inedită fuziune între tradițional și modern, între național și universal. Blaga rămâne în lirica românească promotorul expresionismului și, din această perspectivă, el își dorește să caute în tradițiile autohtone valențele eterne, având certitudinea că acestea îi sunt relevate de vechiul sat, al cărui „suflet” a rămas neschimbat. „Neschimbat e numai satul” va conchide în poezia Întoarcere, asemenea lui Dumnezeu.
La Blaga, satul nu mai este o simplă temă literară, la fel ca la Ștefan Octavian Iosif, George Coșbuc, Octavian Goga. Blaga este interesat de satul permanențelor sufletești ale neamului: „din satul românesc au izvorât valori spirituale, care, de-a lungul timpului, s-au fixat într-o matrice și au impus un popor. Când Blaga spune, într-o formulare de rezonanța unei sentințe: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat el are în vedere durata eternă a unor atribute umane (vectori stilistici) dintr-un anume spațiu rural.” Poetul este mereu în căutarea unei spiritualități primordiale și pentru acest lucru pleacă, la fel ca sculptorul Constantin Brâncuși, de la izvorul folcloric pe care îl universalizează.
Poezia Sat natal face parte din volumul La cumpăna apelor (1933), „poate volumul cel mai artist pe care la scris Blaga” , după cum aprecia Tudor Vianu, în care lumea satului este prezentată ca un spațiu mitic. Satul lui Blaga primește o dimensiune de mit estetic, de matrice stilistică, fiind întâiul creator de cultură românească, cum apreciază Vasile Fanache. Nostalgia poetului după spațiul copilăriei este evidentă. Lumea dintâi a poetului îl urmărește pretutundeni prin locurile și timpurile înstrăinării, ea e numai îndepărtată, nu și pierdută. Poetul visează la ceasul fericit al întoarcerii la vatră, la „rodiile lui de aur”.
„După douăzeci de ani trec iarși pe-aceleași uliți/ unde-am fost prietenul mic al țărânii din sat./ Port acum în minte febra eternității,/ negru prundiș, eres nevinovat./ Nimeni nu mă cunoaște. Vântul, el singur, sau plopul/ de aur. Plop înălțat de-un fir nevăzut asemenea fusului,/ Nedumerit turnul se va uita două ore în urma mea/ până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.// Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici/ decât le-a crescut amintirea./ Lumina bate altfel în zid, apele altfel în țărm./ Porți se deschid să-și arate uimirea// Dar de ce m-am întors?” (Sat natal)
Satul și muntele sunt spații simbolice, sunt locuri unde ființa regenerază, se salvează din marea trecere. Muntele, loc al perfecțiunii și purității, simbol al lumii, este un loc fabulos în care timpul se lărgește la indefinit, un spațiu paradisiac unde viața își revelează sacralitatea și unde marea trecere își pierde sensul. „Intru în munte. O poartă de piatră/ încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă./ Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!/ Din ferigă vulpea de aur mă latră.// Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii/ vrăjite, cu ochi întorși se strecoară./ Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară/ albinele morții, și anii. Și anii.” (Munte vrăjit)
La curțile dorului, 1938, evocă nostalgic, dintr-o altă perspectivă, satul său natal și lumea rurală, realizând o mitologie a dorului de țară, în poeme ca: Ani, pribegie, somn, Alean, În preajma strămoșilor etc.
Satul imaginat de Lucian Blaga este cel al copilăriei sale, expresie a etosului rural ardelean de la cumpăna a două veacuri. Este recreată poetic o lume a candorii și a credințelor naive, în care cerul coboară pe pământ, scăldându-l într-o lumină nefirească, în care realitatea fuzionează cu fabulosul.
Imagini din satul natal și nostalgia copilăriei îl însoțesc pretutindeni și permanent, ceea ce explică nu doar atașamentul pentru formele vieții rurale, ci și credința într-o renaștere spirituală prin apărarea acestui stil de viață. Satul lui Blaga este un „sat al minunilor”, în care se simte prezența unei divinități mitice, ancestrale; satul lui Blaga este un spatiu simbolic, unde timpul este o „duminecă” fără sfârșit, un timp sacru: „Ajuns-am prin pulberi și miriști/ unde răzbat fără sfat numai unii./ Drumeaguri adesea ocolit-am prin liniști/ după mersul albastru al lunii.// Lângă fântâna darului harului/ pâlpâie boalele, țipă lăstunii./ Plin este satul de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.” (Satul minunilor)
Impulsul întoarcerii în satul originilor sale este unul interior și vine din dorința de a regăsi liniștea sufletească. După o regăsire imaginară a „satului minunilor”, poetul se întoarce efectiv în satul copilăriei unde trăiește plenar sentimentul eternității:
„Lângă sat iată-mă iarăși,/ prins cu umbrele tovarăș.// Regăsescu-mă pe drumul/ începutului, străbunul.// Câte-s altfel – omul, leatul!/ Neschimbat e numai satul,/ dup-atâți Prieri și toamne/ neschimbat ca Tine, Doamne./ Aur scutură alunul./ Fluier zice. Cade fumul.// Greierii părinților/ mulcom cântă, mulcom mor.// Cu aroma-i ca veninul/ amintește-mi-se-arinul.// Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă”. (Întoarcere)
Simte de fiecare dată când se regăsește în atmosfera satului patriarhal o stare paradisiacă asemănătoare cu ființarea inconștientă, o stare de împăcare liniștitoare, de integrare în fire. Și simțemintele sale sunt descrise cu sinceritate atât în poezii, cât și în paginile de junal:
„Am dormit pe-un strujac umplut cu foi moi de știuleți de porumb și pe-o pernă doldora de foi de ferigă. Trezindu-mă, mai simt în mine ecourile somnului vegetal și cu o ușoară beție de ferigă. În podul scund al căsuței, a început odată cu zorile un ciripit, în silabe scurte. Se zbate apoi, acolo deasupra mea, în dosul grinzilor, puzderia de vrăbiuțe. (…) Afară, cât e zarea lumii, se arată un albastru senin și treaz. Soarele, de abia ieșit de după culme, urcă pe drumul său ceresc; arde cu putere, dar încă fără a fi desființat roua, ce scânteiază, în reflexe colorate, prin iarbă. În afara căsuței, se înalță cât omul, un stog de fân, care, socotind după culoare, încă nu a fost plouat. De mult, tare de mult, nu am mai simțit sub tălpi moliciunea lutului reavăn. (…) În dosul căsuței niște splendizi goruni.” În acest cadru rustic, simte cum pîinea din care mănâncă „adună în sine toate aromele câmpiei transilvane.”
Blaga este poetul vizionar al unei lumi în care satul este un adevărat centru al lumii, spre care tânjește de oriunde s-ar afla. „Satul-monadă rămâne unul din simbolurile cele mai semnificative ale universului poeziei și gândirii lui Lucian Blaga”. Satul – monadă este un „univers închis, metafizic, punct inalterabil de rezistență în timp, celulă vie de conservare a eredității naționale și istorice”.
Maniera poetică se modifică din nou în volumele „În marea trecere”, „Laudă somnului și „La cumpăna apelor”, așa cum însuși poetul mărturisește, dar receptarea poeziei devine facilă dacă urmărim „cuvântul cu imaginația și cu inima deschisă” întrucât „toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice”: „De altfel, lirismul meu s-a desfășurat în ultimele mele culegeri, la o altă adâncime și cu alte mijloace. (…) Simt că prin modul simplu al dicțiunii, ce nici nu poate fi numită dicțiune, poeziile mele din urmă, ce-și creaseră faima de a fi dificile, îi devin dintr-o dată accesibile. Nu prin explicații, ci doar prin felul citirii, prin care reliefez sensuri și accente. Îi atrăsesem atenția, încă de la început, că trebuie să urmărească cuvântul cu imaginația și cu inima deschisă. Să nu cadă în geșeala unei raționalizări, la care poezia îndeobște nu aspiră. Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea decât alunecări, pe care însumi le condamn. Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice ce coboară în adânc și vine din adânc, ele n-au confinii cu înțelegerea filozofică discursivă.”
În poeziile din ultimul volum, publicat postum, în 1962, universul mitic rural nu mai este exclusiv. Poezia este rodul unei stări sufletești emoționante pe care poetul o trăiește în relație cu o natură familiară, blândă și roditoare. Încântarea în fața „mărunților zei” îi amintește eului liric din Mirabila sămânță de pornirea pe care o avea în copilărie de a se cufunda „până la gură” în cada cu grâu, oficiind „un ceremonial solar al fertilității”.
”Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,/ să intru-n picioare în cada cu grâu,/ cufundat pân’ la gură în boabe de aur./ Pe umeri simțeam o povară de râu./ Și-acum, în timpuri târzii, când mai văd/ câteodată grămezi de semințe pe arii,/ anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți/ de-a le atinge cu fața./ De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama/ de-a nu trezi zeii, solarii,/visătorii de visuri tenace, cuminți.”
„În anii săi din urmă, Blaga privește semințele cu venerația și cu bucuria profundă cu care privea în anii debutului și mereu apoi formele vieții cosmice (…) căci ele conțin, în stare latentă, virtuală, corola de minuni a lumii, a cărei expresie sublimată este acest cosmos poetic” : „Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină/ s-ascunde în fieștecare din ele, când dorm./ palpită în visul semințelor/ un foșnet de câmp și amiezi de grădină,/ un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț. ” (Mirabila sămânță)
Pentru poetul transilvănean, elementele de pastel din poezia Izvorul sunt pretext pentru reflecție filozofică: în contrast cu marile schimbări pe care le cunoaște omenirea în devenirea ei istorică, în contrast cu trecerea rând pe rând a generațiilor în neant, ceea ce rămâne întru veșnicie sunt natura și satul, natura simbolizată în aceste versuri prin izvorul firav din Lancrăm, element de confluență al realității cu legenda și mitul.
„Împărății s-au prăbușit./ Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor.// Păduri s-au stins. Și rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veșminte de pământ luând. Dar șipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în șir/ de câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care Parcele îl torc .”( Izvorul)
Poemelor din ultima etapă a creației le este proprie o tonalitate mai luminoasă, uneori chiar exuberantă. Mai puțin abstractă și mai puțin vizionară, poezia târzie a lui Blaga devine mai confesivă.
Cu poezia Cântecul obârșiei se încheie acest ciclu imaginar de poezii închinat satului - leagăn al veșniciei, coloană vertebrală a creației lirice blagiene.
„La obârșie, la izvor/ nici o apă nu se-ntoarce,/ decât în chip de nor./ La obârșie, la izvor/ nici un drum nu se întoarce/ decât în chip de dor./ O, drum și ape, nor și dor,/ ce voi fi, când m-oi întoarce/ la obârșie, la izvor?/ fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”
În concluzie, Satul blagian este „idee, simbol, vârstă interioară și, implicit, un tip de spiritualitate”.
Lucian Blaga este unul dintre titanii culturii române care au izvorât din „fondul de aur al gândirii și culturii populare”. Universul său poetic este construit după o formulă aparte, definită astfel de Mariana Șora: „Lirism trecut prin prin filtrul gândirii, sau gândire trecută prin filtrul sensibilității” , iar poezia sa „devine un exercițiu spiritual, trăire revelatoare, o modalitate de explorare a lumii cu antenele sensibilității poetice, care e investită cu darul de a detecta sensuri ascunse, aidoma intuiției intelectuale, sau chiar în mai mare măsură decât aceasta.”
În satul poetic blagian, veșnicia este asigurată de valorile durabile realizate. Aici oamenii nu au nume, dar ei făptuiesc miracole creative, așa precum „olarii” sau „țăranul zugrav”. Poetul însuși preferă pierderea identității, impersonalizarea actului creator și universalizarea cântecului său, concepția sa fiind fundamentată pe înțelepciunea străveche:
„S-ar spune că lăcașul îmi esteÎntr-un sat cu steșini de paie,Cu nume de veche poveste,Dar nu locuiescla sat și-n nici o odaie.Locuiesc într-un cântec de pasăre.” (Lăcaș)
