Concursul „Laudă semințelor” - LYCEUM, anul XIV, nr. 2 (54), aprilie-mai 2010

1.Premiați la Concursul Național LUCIAN BLAGA
„Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”,
ediția a V-a, Sebeș-Alba, 6-8 mai 2010

Ne-am gândit să participăm și în acest an la concursul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!”, inițiat de Casa Corpului Didactic Alba și de Inspectoratul Școlar Alba. Ne-am înscris la secțiunea traduceri în limba franceză – profesori (Doina Dobrean) și elevi (Mîndru Teodora și Andrei-Șerban Tompea) și la secțiunea arte plastice (Cosmina Oltean). Ne-am bucurat când am aflat că lucrările a trei dintre noi au fost alese pentru a reprezenta județul Harghita la faza națională. Bucuria a fost deplina când a venit vestea că toate lucrările noastre au fost premiate: premiul al II-lea pentru traduceri – elevi s-a acordat elevei Teodora Mîndru; premiul al II-lea la secțiunea arte plastice – elevi s-a acordat elevei Cosmina Oltean și premiul al III-lea pentru traduceri – profesori s-a acordat d-nei Doina Dobrean.Bucuria a fost deplina când ni s-a făcut invitația de a participa la activitățile organizate cu ocazia Festivalului Internațional Lucian Blaga, ediția a XXX-a, la Sebeș -Alba și la Lancrăm.
„Călătoria până acolo a fost plăcută, iar timpul a trecut repede. Am fost surprinsă de tot ceea ce s-a întâmplat în acele zile (6-8 mai 2010), în primul rând de căldura, prietenia și ospitalitatea cu care am fost primite și găzduite. M-am simțit răsfățată și mi-a făcut plăcere să cunosc oameni minunați. Poți avea atâtea beneficii când ești câștigător! După tot ceea ce am văzut și am trăit, mi-am dat seama că mai am mult de evoluat și că pot ajunge mai sus decât locul al II-lea. Vreau să ajung sus, cât mai sus, prin propriile mele forțe.
Laudele, aprecierile și felicitările primite m-au făcut să mă gândesc la următorul lucru: Pot mai mult.” (Cosmina)
În ziua de vineri, 7 mai, ne-am prezentat cu punctualitate acasă la Lucian Blaga. Aici am vizitat casa Memorială „Lucian Blaga” din Lancrăm, am asistat la deschiderea celei de-a XXX-a ediții a Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, apoi la simpozionul „Idei în amfiteatru: Lucian Blaga – valențe europene ale diplomației românești”, realizat de membrii Fundației Europene „Nicolae Titulescu” din București. A fost prezentată activitatea diplomatică a lui Lucian Blaga în unele capitale europene: Varșovia, Praga și Lisabona, apoi prietenia diplomatului cu Nicolae Titulescu.
În după-amiaza aceleiași zile am fost prezente la vernisajul expoziției de arte textile- „Traseele memoriei -, amenajată în Turnul Rotund al Cetății, a artistei plastice din Cluj-Napoca, originară din Sebeș-Alba, Ana-Raveca Brânzași. La Centrul Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș am admirat expoziția de pictură a pictorilor sebeșeni, apoi am participat la o prezentare de cărți apărute recent: „Solstițiul Sânzienelor”, o carte de investigație critică și eseistică a lui Zenovie Cârlugea, cuprinzând documente reale, mărturisiri, poezii de iubire ale lui Lucian Blaga, reprezentând cele cinci povești de iubire ale poetului; „Spațiul mioritic”, de Lucian Blaga, carte editată în 2010 la Editura Ardealul, condusă de Eugeniu Nistor. Aflăm că aceeași editură din Târgu-Mureș a publicat în 2009 volumul de aforisme al lui Lucian Blaga „Discobolul” (1945) și a adunat într-un volum cele opt numere ale revistei „Saeculum”, scoasă de Lucian Blaga în anii 1943-1944. Tot acum a fost prezentată cartea „Roadele cetății”, volum colectiv al creatorilor din Sebeș, de vârste și profesiuni diferite.
Ne-am entuziasmat în cele din urmă de un complex spectacol de muzică și poezie, susținut de studenți sibieni, de cenaclul literar „Lucian Blaga” și de formația de muzică folk din Sebeș. În această atmosferă sărbătorească au fost premiați căștigătorii concursului național „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!”

La chronique et le chant des âges

Après avoir fait détour continuellement de l’itinéraire prévu, aux plusieurs méandres, dans les régions entre Tisse et Danube, où je n’étais jamais allé, je suis arrivé dans un nuit, à une heure environ, à Budapest, dans une quelque gare. Pour pouvoir continuer mon chemin à Vienne, je devais passer à la Gare de l’Est. Mais devant la gare pas de voiture, pas de taxi. Il est arrivé que je puisse monter dans un camion aux légumes qui passait aussi dans son chemin auprès de cette gare où je devais arriver. Il n’y avait pas d’autres possibilités de circulation. J’ai parcouru en plein nuit des rues et des boulevards. Par ci, par là je voyais passer les patrouilles roumaines, en deux files à dix soldats, de travers de la rue. C’était même un mois depuis l’occupation de la Budapest. J’étais assis en camion sur un tas de carottes et je regardais ce spectacle nocturne d’un sentiment où on se mêlait en formes incertaines beaucoup d’histoire, un peu d’astronomie et beaucoup de confusion. Je voyais en haut du ciel la Grande Ourse et en bas les soldats roumains patrouiller. Où étais-je ? A Budapest et en univers.
Dans la gare d’est j’ai attendu jusqu’à six heures du matin, quand le train partait pour Vienne. A Komoron, un étendard flottait au-dessus du quai ; c’était un étendard roumain. Les quelques soldats qui montaient la garde étaient des soldats roumains. A Györ – des soldats roumains en gare. Dans la dernière station hongroise – autrichienne – un officier et quelques soldats roumains.
A Vienne j’ai descendu à un hôtel pas loin de l’Université. C’était un après-midi chaud, de septembre. Je me repose un peu. Vers le soir je vais doucement vers l’ancienne demeure de Cornelia. Comme m’était familier l’air de ces ruelles ! Comme savais-je chaque coin de maison. Voilà j’arrive. Je monte les escaliers. Je suis au seuil de la porte. Je sonne. Il ne serait pas exclus que la porte soit ouverte par elle-même. Mon cœur palpite fortement. J’attends des pas en vestibule. La porte s’ouvre. C’est l’ancienne hôtesse de Cornelia. Elle me reconnaît. Je m’intéresse de Mademoiselle Cornelia B. « Ah, je ne sais rien depuis son départ il y a six mois à Paris. » - a-t-elle répondu. « N’avez-vous pas reçu aucun annonce qu’elle va arriver pour Vienne ? » - demande-je. « Non ! »
Je descends doucement les marches. L’espérance de trouver une lettre à l’Université me stimule à y passer. Elle est encore ouverte. Je regarde le panneau aux lettres à la lettre B. Rien. Je regarde à la lettre L. Rien.
Déçu et troublé d’un pressentiment aigu de solitude et d’abandon je reviens à l’hôtel. Je ne désirais pas que dormir, car cette arrivée hallucinante à Vienne n’était pas de bon augure.
Je n’ai pas dormi la nuit entière. Bien que je fusse après d’autres deux nuits sans sommeil. Mais combien d’autres nuits ne passeront-elles pas auprès de mon oreille et de ma pensée éveillée, aux signaux tardifs de trains qui n’apporteront personne en ville ?
Je suis venu à Vienne. Que cherchais-je là ? Qu’est-ce que je cherchais notamment pendant ces jours au début de septembre ? Aucun d’entre les étudiants qui devaient venir de tant d’autres parties n’y est encore, car les inscriptions commencent seulement le 7 octobre. Je suis arrivé. J’ai fait mon apparition dans cette ville parce que dans une lettre que je reçus il y a quatre semaines un mot me disait d’un début de septembre. Je n’avais rien à faire là. Tout au plus d’attendre. Attendre en comptant les minutes, les heures, les nuits, les semaines. Et pendant les semaines passer tous les jours à l’Université, deux fois par jour. Mais sans jamais trouver une nouvelle pour moi, de nulle part. C’est seulement ce mot sur un début de septembre qui me brûle sous le front, de plus en plus torturant, le mot sans conséquences ! Que je commence pourtant quelque chose ! Travailler à l’Université. Mais l’Université ne me fait pas bien. Notamment les colonnades intérieures me font du mal et la figure blanche en marbre de l’Alma Mater, près de laquelle le passé reçoit une acuité plus forte que le souvenir. Et, pourtant, ce sont les places que je cherche exprès. Un jour, après deux semaines d’attente, j’entrerai aussi dans la Bibliothèque de l’Université. J’occuperai la place où j’ai été assis, il y a trois ans, quand j’ai vu Cornelia pour la première fois, entrant en bibliothèque. Je la regardais attendant à la file se libérer une place à l’une des tables de lecture. Dans quelques instants, la ligne de la vie va commencer à brûler. Comme attendait-elle devant moi cet être non terrestre ! Et comme est-elle vive maintenant son image de créole fine, d’une noble pâleur ! Elle s’inscrivait à la Médecine, mais elle n’avait rien de l’air d’une étudiante. Elle venait là pour lire un roman de Dostoievski. Ou pour accomplir (faire) son destin. L’air de cette salle de lecture est le même que ce moment-là. Et il sera le même dans un siècle aussi. Les visiteurs occupent leurs places comme autrefois. Les gens de peine sont les mêmes et ils se déplacent aussi lentement pour qu’ils ne troublent les pensées de personne. Mais Cornelia n’est pas là. Elle doit entrer en chaque instant. Il est impossible qu’elle n’entre pas. J’entends la porte d’entrée, avec le même son de mouvement circulaire d’un ail fixé en ressorts. Je lève la tête. Ce n’est pas elle. Je ne supporte plus cette salle avec tous se détails entourant la substance absente. Et je sors étourdi sur le Ring.
Une semaine passe encore. Dès quelques jours on pouvait télégraphier à Paris. J’attends une semaine. Aucune réponse de Paris. Je relis quelques fois sa lettre : oui, c’est clair : « au début de septembre je reviens à Vienne où j’espère te voir… » Le début de septembre était déjà loin. J’essaie m’expliquer son retard m’imaginant les explications les plus fantaisistes. Seulement l’une a l’éco en moi : Cornelia ne vient plus à Vienne. Si je rencontre au moins quelqu’un, une personne connue, pour changer un mot ! Mais non, en fait je ne désire rencontrer personne.
Des frissons d’octobre et une pluie fine, drue comme la toile. L’Université se peuple. Les feuilles jaunissent aux parcs. On finissait une saison ou une époque ?
Le 7 octobre je passe, comme tous les jours, à l’Université. Je vois mon nom sur le tableau aux lettres. C’est, sans doute, une lettre de chez moi. Ma mère suppose bien ma tourmente intérieure et m’écrit probablement de rentrer. Mon cœur palpite si fortement que j’ai mal aux cordes vocales privées d’exercices les cinq – six semaines dès que je suis arrivé à Vienne.
Le concierge me donne une carte postale avec quelques lignes de Cornelia : « Je suis arrivée. On se rencontre demain à 10 heures en bibliothèque. » Elle est arrivée. Elle est à Vienne ! Mais elle ne m’indique aucune adresse.
Le lendemain à 10 heures je vais à la bibliothèque. Je cherche. Cornelia n’est pas encore arrivée. Je descends sous colonnades. C’est par là qu’elle doit sans doute passer quand elle viendra, car il n’y a pas une autre entrée. Je m’arrête.
Je regarde sans intérêt un buste en marbre. Je m’en vais de nouveau. Je vois à l’autre bout, assez lointain, une demoiselle. D’après ses mouvements, il faut qu’elle soit, Cornelia. Elle s’approche. Elle me reconnaît de loin. On force le pas tous les deux. J’affiche difficilement un sourire. Mais elle est gaie. Elle m’embrasse : « Tu vas comment ? Tu vas mal… Allons, calme-toi ! Tu sais qu’on va se marier ? »
- Qui ? Comment ? demande-je.
- Nous les deux.
Et Cornelia commence à me dire que l’un des motifs pour lesquels elle est allée à Paris a été celui de convaincre son frère, donc sa famille, à consentir ce mariage. « Je n’ai pas réussi ça. Chaque fois que je lui rappelais ce problème il me conseillait de suivre mes études, me disait de l’examen de physiologie et histologie… plus de physiologie, moins de blagues… Ce sont même ses paroles… Main nous allons nous marier, dès qu’on revient dans notre pays, ou quand tu veux. »
- Pourquoi as-tu tellement retardé ? Tu m’as écrit qu’au début de septembre tu étais à Vienne… demande-je.
- Ne te fâche pas, répond Cornelia, le motif du retard est très mesquin si tu veux, mais que faire ? La couturière ne finissait plus mes robes commandées... Elle me mentait d’un jour à l’autre. Ne te fâche pas ! D’ailleurs, j’étais sûre que tu viendrais à Vienne seulement au début des inscriptions aux études ! Les inscriptions commencent aujourd’hui. Depuis quand es-tu à Vienne ?
- Dès le début du septembre !... As-tu reçu mes télégrammes ?
- M’as-tu télégraphié ? fait Cornelia surprise ; A l’office m’a dit tout le temps que les liaisons postales n’ont pas recommencé. Pendant les deux dernières semaines je n’y ai pas passé… Calme-toi maintenant, s’il te plaît !
Tu ne comprends pas ?
Je suis arrivée.
Ne te réjouis-tu pas ?
Je suis là. (Text tradus de Teodora Mîndru, locul al II-lea la etapa națională a Concursulul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !”)
Aux lecteurs

Ma maison est là. Au-delà, le soleil et le jardin aux ruches.
Vous passez sur le chemin, regardez par les barreaux de la porte
Et attendez que je parle. – D’où commence-je ?
Croyez-moi, croyez-moi,
on peut parler sur n’importe quoi :
sur le destin et sur le serpent du bien,
sur les archanges qui labourent avec les charrues
les jardins de l’homme,
sur le ciel vers lequel on grandit,
sur la haine et sur la chute, sur la tristesse et sur les crucifixions
et avant de toutes sur le grand passage.
Mais les mots sont les larmes de ceux qui auraient voulu
tellement pleurer et ne l’ont pas pu.
Très amers sont tous les mots.
C’est pourquoi – laissez-moi
aller sans parole parmi vous,
vous accueillir dans votre chemin, les yeux fermés.
(Text tradus de Andrei -Șerban Tompea, locul al III-lea la etapa județeană a Concursulul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !”)

Les souvenirs grandissent

Au crépuscule, il y a beaucoup d’années de lors,
j’ai persévéramment gravé mon nom
dans l’écorce d’un arbre,
aux petites lettres, gauchères et minces.
Aujourd’hui j’ai vu au hasard
comme les lettres sont devenues géantes.
et toi, ma fille, tu coupes de même ton nom,
finement, comme un gamin
dans mon cœur servile
et après des années,
beaucoup d’années après, tu le trouveras
aux profondes lettres, gigantesques.
(Text tradus de Andrei -Șerban Tompea, locul al III-lea la etapa județeană a Concursulul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !”)


Sur beaucoup de voies

Sur beaucoup de voies, ma pensée tente
vers toi, sur beaucoup de voies. Oh, ce soir là,
où de brumes hâtives tombèrent !
Dans mon jardin les fleurs
languissent après d’autres hautes clairières
et invoquent encore
ta lumière sans nom.
Où dors-tu aujourd’hui – je ne le sais pas. Aucune chanson
ne te trouve pas. Aujourd’hui
tu es où tu es. Moi, ici. La distance
a mis entre nous la grande ourse du ciel,
les eaux dans les vallées, le feu sur les collines dans la nuit,
et sur la terre elle a mis des anémones et des passions
auxquelles le jour ne leur va.
Comme une porte elle s’est fermée. Aucun signe ne perce pas
les grands espaces d’entre nous, les grands espaces qui nous séparent.
(Text tradus de Andrei -Șerban Tompea, locul al III-lea la etapa județeană a Concursulul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !”)

Maisons roumaines

Les chemins transylvains traversent des villages, où on trouve, dans le voisinage immédiat, deux conceptions architectoniques tout à fait différentes: roumaine et saxonne. Les anciens et les solides villages des Saxons de la Transylvanie ont bien étudié - au moins ainsi paraît-il – la place où ils avaient être bâtis. C’est la manière de s’aligner, conformément aux exigences géométriques; on y remarque l’impression de calcul. Les villages roumains sont situés accidentellement dans les paysages qui les encadrent. Les Saxons de la Transylvanie, de vieux colons, peuple d’une volonté téméraire, constante et lente, ils ont raisonnement choisi la terre où ils avaient bâti leurs maisons et où ils ont creusé leurs tombeaux: ils ont précautionneusement goûté l’eau, ils ont apprécié la lumière et ont soigneusement mesuré la grosseur de la terre graisse, ils ont évité les hauteurs accidentées et ont essayé des narines la direction des vents.
Cet arrangement délibéré, les villages saxons l’ont gardé jusqu’à nos jours. Ils n’ont pas accidentellement augmenté du paysage, d’un enthousiasme maladroit, tels que ceux roumains ; ils ont été apportés, paraît-il, bien finis dans ce paysage transylvain ; d’autre part – par air ou par autre moyen, d’un pays où la pauvreté du sol a enseigné les gens à lutter contre la nature, travailler sagement et notamment avec une géométrie constante. Les villages roumains élevés vertigineusement sur une crête ou répandus dans une vallée comme les troupeaux, sont nés, paraît-il, de l’inspiration capricieuse de la nature même, au milieu de laquelle ils sont situés. Les maisons des Saxons de la Transylvanie se trouvent l’une à côté l’autre, en formant un seul grand mur vers la rue, sévère, avec des hautes fenêtres, ne permettant pas l’accès aux regards du dehors, ayant conventionnellement sur leur frontispice une maxime biblique; la commune des saxons de la Transylvanie est une collectivité rationnelle de gens fermés, chacun affichant sur son front l’impératif catégorique. Les maisons roumaines sont plus librement situées dans l’ensemble, elles s’isolent par des jardins, elles ont des vérandas autours et de petites fenêtres tellement baisses qu’on peut voir dedans le tout, les maisons forment des groupes asymétriques comme les paysans vont en désordre à l’enterrement ou à une noce: la commune roumaine est une collectivité instinctive de gens ouverts, aimant le pittoresque de la vie.
Les maisons des Saxons de la Transylvanie, quoique riches, se limitent à être utiles; les maisons roumaines, quoique pauvres en majorité, ont beaucoup d’inutilité dans leur composition, la prouve étant la véranda en piliers qui l’entoure d’habitude. Cette chose inutile des maisons roumaines trahit un sens artistique presque absent à la maison saxonne, fondée plutôt sur une conception éthique qu’esthétique concernant les sens de la vie.
Les Saxons de la Transylvanie sont des ingénieurs innés, imposant à la nature l’ordre de leur âme: ils alignent leurs maisons, comme les idées, en lutte contre les mystères qui nous entourent. Le Roumain est fataliste dans une mesure importante, mais un fataliste maîtrisé par confiance au rapport avec l’imprévisibilité du temps et avec les ordres du monde environnante.
Le Roumain n’essayera ni échanger le cours des choses, ni modifier la configuration de la terre, il bâtit par conséquence sa maison „au dos du Dieu” en sachant peut-être que le Dieu a aussi des yeux au dos. Les ruelles d’un village de montagne se perdent en serpentant parmi des rochers, comme les ruisseaux. Les ruelles préfèrent contourner les rochers, au lieu de les percer. Est-ce que c’est du fatalisme serein ou de l’amour invincible de pittoresque qui intervient là?
Certainement, après l’ordre saxon, les caprices du Roumain frappent comme un désordre. Mais ce désordre n’est qu’un autre ordre: l’ordre de la vie. Le Roumain aussi aime la géométrie, mais seulement dans son art de sculpter une croix, de ciseler une fourche, de rendre rond une cruche, ou bien quand il stylise des fleurs sur les tapis pour leurs bancs rudimentaires. Pour la vie saxonne, la géométrie est essentielle, pour le Roumain elle est une ornementation périphérique.
On entrevoit sur la maison roumaine des éléments latents d’un prochain style architectonique de grande ligne. Bien sur que dans l’architecture de ville, ce style n’a que des réussites vagues et approximatives. Il y a quelques bâtiments urbains qui veulent être „roumains”, mais seulement le décore y est roumain, et l’essentiel architectonique en est trop peu. Les boîtes d’allumettes ne deviennent pas roumaines en les appliquant une „bordure” de jupe paysanne.
Pourquoi n’a-t-il pas réussi ce style jusqu’à nos jours?
C’est peut-être la même cause qui a fait échouer la réalisation d’un grand style aux autres peuples aussi à partir de la mort du rococo jusqu’à nos jours. On croit que c’est la cause de la structure spirituelle même de l’époque.
Dans cette époque l’homme a transformé son âme en miroir, à vrai dire il l’a nié. Pendant cette époque l’homme a perdu son hardiesse constructive. Pendant cette époque l’homme est devenu le singe de la nature, en plusieurs sens.
De 1850 à 1900, c’est l’époque du naturalisme et de l’impressionisme, donc de l’imitation de la nature en art, à l’horreur de la création, de la passivité spirituelle. Cette époque sans élan constructif, la deuxième moitié du dix-neuvième siècle, a été fatale notamment à l’architecture, un art éminemment constructif. Evidemment, l’époque a beaucoup bâti, parce qu’elle a été riche, mais elle a eu trop peu d’esprit constructif pour pouvoir représenter un style.
(Text tradus de prof. Doina Dobreanu, locul al III-lea la etapa naținală -2010 a Concursulul „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !”)

Colectivul de redație
Cosmina Olteanu, Teodora Mîndru, Andrei-Șerban Tompea

Editor și coordonator: professor Doina Dobreanu

Eminescu - eTwinning - Sfatul psihologului - Mărturia unui dascăl - Dragostea pentru lectură

LYCEUM, anul XIV, nr. 1 (53), ianuarie-martie 2010

Grupul etwinning „euromythes”- Subcetate

https://sites.google.com/site/euromythes/home

CUPRINS:

- 15 Ianuarie 2010 – Un veac și șase decenii de Eminescu (Prof. Ioan Cutlac)

- Proiectul european etwinning cu tema: Mythes, contes et légendes: nos racines nous parlent (Grupul etwinning)

- Iarna, de Petruța Todoran

- Psihologul ne sfătuiește: Cum îi percep eu pe ceilalţi? (Psiholog școlar, profesor Dorina Marc)

- Curiozități : De ce țipă oamenii unii la alții (Mahatma Ghandi)

- Dintr-un suflet de dascăl, pentru dascăli… (Prof. Doina Dobrean)

- Despre dragostea pentru lectură (elevii clasei a X-a)

💥

  15 Ianuarie 2010 – Un veac și șase decenii de Eminescu

  Ne trecem prin lume zâmbind, iluminați pe fețe și în suflete, la fiecare 15 ianuarie.

La ceas aniversar, vorbim despre Eminescu și opera Sa mai cu sfială, sărbătorește, cu adânc respect și deosebită considerație. Azi ne aplecăm și mai adânc în fața măreției, în fața monumentalității, în fața geniului Său. Ni se pare că vorbele, gândurile, acțiunile noastre, oricât de bineintenționate ar fi, „supără tăcerea” și strălucirea Luceafărului, tulbură veșnicia Sa.

Întruchiparea culminantă a romantismului, expresia cea mai desăvârșită a geniului poetic românesc, Eminescu reînvie azi prin zeci de glasuri. Venim să-i dăruim fiecare un semn de iubire, după priceperea și sensibilitatea noastră: gânduri în compuneri, versuri și intervenții, ilustrații la opere citite, diaporame, audiții de versuri în recitări celebre, cântece pe versurile marelui poet.

La biblioteca școlii, sub îndrumarea domnișoarei bibliotecare Daniela Cotfas, a fost amenajată o expoziție de carte din opera lui Eminescu.

În data de 14 ianuarie, elevii din clasele a XI-a A (Cotfas Alexandra și Cotfas Tiberiu), respectiv cei din clasa a XII-a A (Ilisan Claudiu, Mândru Teodora, Hârlav Cătălin, Tompea Şerban, TinişTraian), îndrumați de doamna profesoară Crina Gabor, au prezentat mai multe diapozitive. Au închinat versuri lui Eminescu elevii: Abraham Ilie din clasa a XII-a A, iar din clasa a XI-a Juverdeanu Oana – Neajunsul spulberat, Suciu Gabriel – În amintirea marelui poet, Orosz Szobolcs – În memoria lui M. Eminescu, Coşarcă Ramona – Amintirea rămâne, Coşarcă Petronela – Eminescu, Mare Eugen – Frumoasă amintire. Au recitat cu sensibilitate: Popa Andra – Diana, Cotfas Alexandra şi Cherecheş Mihaela– Lasă-ţi lumea, Baciu Alina – Lacul, Cristina Ciubucă – Dorinţa, Onofrei Andreea – Kamadeva, Hompot Lavinia – O, rămâi. Au completat inspirat manifestarea, cu două reprezentări grafice, Oltean Luminiţa la Crăiasa din poveşti şi Ilisan Vlad la Iubirea.

Ziua de 15 ianuarie a debutat cu momentul „Eminesciana”, organizat de elevii clasei a –VIII-a, îndrumați de domnul profesor Ioan Cutlac. Au fost citite poezii mai puțin studiate în orele de curs, au prezentat diapozitive inspirate din viața și opera poetului elevii Raul Buzilă și Petrișor Bot, iar elevii Andreea Ciubucă, Elena Ciubucă și Adriana Muscă au interpretat cântece pe versuri de Eminescu. În intervenția sa, domnul profesor a definit „mitul” și a vorbit despre cele patru mituri fundamentale abordate în creația poetului: mitul genezei și al morții Universului, mitul geniului și al condiției creatorului, mitul zburătorului (erotic) și mitul oniric.

Elevii îndrumați de d-na prof. Claudia Ardelean au abordat temele și motivele creației eminesciene (Urzică Bianca, cl. a VII-a), au recitat versuri îndrăgite (Popa Teodora-Denisa, cl. a VII-a; Stan Ionela, cl. a XI-a B; Buca Petruţa, Cosnean Georgeta, Cosnean Ana, cl.a XII-a B).

Elevii clasei a V-a, pregătiți de d-na prof. Sofia Cutlac, au organizat un concurs de recitări din lirica eminesciană. Au câștigat concursul următorii elevi: Dobrean Ana – Atât de fragedă, Țepeluș Ioana – Revedere, Dobrean Andreea – Singurătate, Tompea Vlad – Dorința, Urzică Bianca – De-aș avea.

Acțiunile dedicate celei de-a 160–a aniversări a nașterii „poetului nepereche” s-au încheiat în cursul serii la căminul cultural printr-un medalion „Eminescu în lirica erotică românească”, urmat de dans. Au recitat elevii clasei a IX-a, îndrumați de d-na prof. Daniela Dobrean.

Profesor Ioan Cutlac

💥

  Proiectul european etwinning cu tema:

"Mythes, contes et légendes: nos racines nous parlent"

  Grupul etwinning din școala noastră participă în acest an școlar la realizarea on-line a unui proiect european cu tema „Mituri, povești și legende: rădăcinile noastre ne vorbesc”, realizat în limba franceză.

Proiectul este coordonat de profesorul Andre Simon de la Institutul „Don Bosco” din localitatea Verviers (Belgia). Participă la acest proiect elevi din Italia (Ercolano și Turi), din Spania (Bergara), Franța (Amiens), Grecia (Pireu), Norvegia (Hemne) și România (Subcetate și Nucet).

Grupul nostru etwinning, condus de d-na profesoară Doina Dobreanu, este alcătuit din următorii elevi: Teodora Mîndru, Andrei-Șerban Tompea, Filip Cotfas, Claudiu IIisan, Andra-Diana Popa, Cristina Hurubă, Alexandra Cotfas, Ioana Vaidoș, Bogdan Urzică, Bianca Hurubă, Elena Savu, Adriana Muscă.

Materialele trimise până în prezent vorbesc despre „Mitologia românească” (1. Stămoșii noștri: dacii și romanii; 2. Mitologia protodacică; 3. Mitologia predacică; 4. Mitologia dacă; 5.Mitologia daco-romană;) Sărbătoarea mărțișorului, Băile Herculane.

Urmează să ne ocupăm de mitologia românească propriu-zisă, reprezentată de miturile sale fundamentale (după părerea lui George Călinescu): mitul etnogenezei românești („Traian și Dochia”), mitul existenței pastorale („Miorița”), mitul estetic („Meșterul Manole”) și mitul erotic („Zburătorul”)...

Despre activitatea grupului „Euromythes” vă invităm să citiți pe site-ul/ blogul

https://sites.google.com/site/euromythes/home

Asteptam opiniile voastre pe blogul revistei noastre scolare.

💥

Iarna

A anului dalbă crăiasă,

Iarna cea capricioasă,

Cu a sa adiere rece

Ne-nfioară când ea trece.

Fulgi mari, ca de argint

Fac din univers un labirint.

Troiene mari de zăpadă

Se aștern incet pe stradă.

Flori de gheață, fără viață

Se zăresc de dimineață

Pe a geamului lucire,

Îndemnând la reverie. (Petruța Todoran)

💥

  Cum îi percep eu pe ceilalţi ?

  „Viaţa nu are alt înţeles decât cel pe care i-l dă omul însuşi, cu toată forţa de care este capabil.” (Erich Fromm)

  De-a lungul existenţei ne formăm un sistem de referinţă construit din propriile noastre atitudini, presupoziţii şi aşteptări cu privire la noi, la ceilalţi oameni şi la viaţă. Aceşti factori determină modul nostru de raportare la ceea ce ne înconjoară şi colorează modul în care vedem lucrurile. Putem spune că suntem propria noastră lentilă.

Felul nostru de a fi îşi pune amprenta asupra a ceea ce vedem. Oamenii care privesc acelaşi tablou vor vedea şi observa lucruri diferite. Când ne întâlnim cu cineva necunoscut, reţinem doar câteva aspecte despre acea persoană. Daca avem un simţ al modei putem remarca mai degrabă îmbrăcămintea, culorile, modul în care se asortează etc. Dacă interesul nostru se află în sfera profesională, poate vom reţine mai degrabă activitatea şi profesia persoanei.

De asemenea, modul în care îi vedem pe ceilalţi din jurul nostru este o reflectare a propriei persoane. De exemplu, dacă obişnuim să criticăm ni se va părea că şi ceilalţi fac acest lucru, dacă suntem încrezători îi vom vedea pe ceilalţi demni de încrederea noastră. Fiecare dintre noi are propria sa înclinaţie, iar prin prisma ei vedem tot ceea ce este în jurul nostru. Ceea ce ne înconjoară nu influenţează ceea ce vedem, însa ceea ce se află în interiorul nostru, da.

Care ar fi aspectele care influenţează ceea ce suntem? În primul rând factorii genetici, deţinem anumite calităţi şi caracteristici înnăscute. Apoi putem vorbi despre imaginea de sine. O persoană care are o părere bună şi corectă despre sine va avea aşteptări pozitive, va îmbogăţi relaţiile pe care le are şi va căuta oameni cu o imagine de sine similară. Se pare că tindem să ne simţim cel mai confortabil atunci când ne aflăm în compania persoanelor care au un nivel al respectului de sine asemănător cu al nostru.

Experienţele de viaţă şi atitudinea pe care o avem legată de acestea sunt un alt element important ce ne influenţează modul de a fi. Evident că nu ne putem alege toate experienţele de viaţă și că nu putem modifica experienţele trecute. Însă ne putem schimba atitudinea legată de acestea şi putem să alegem experienţele prezente. Ne putem alege locul de muncă, persoana cu care ne vom căsători, locul de vacanţă etc.

Un alt factor ce ne influenţează modul de a fi este mediul, mai exact prietenii. Persoanele care îţi sunt apropiate te modelează. Cu toţii am văzut cum un copil îşi schimbă comportamentul atunci când intră într-o „gaşcă” buclucaşă. De asemenea, am văzut persoane dezvoltându-se datorită faptului că au petrecut timpul în preajma unor oameni care le-au stimulat şi provocat ajutându-le să devină mai bune. Stă în puterea noastră să alegem cu cine anume ne petrecem timpul. Putem alege un mediu pozitiv, persoane ce ne impulsionează, ne ajută să evoluăm şi scot ce este mai bun din noi sau un mediu negativ şi persoane care scot la suprafaţă „umbra” din noi. Oratorul Charlie Jones spune că diferenţa dintre persoana care eşti astăzi şi cea care vei fi peste cinci ani, constă în oamenii cu care îţi petreci timpul şi în cărţile pe care le citeşti.

Aşadar, a încerca să-i schimbăm pe ceilalţi este deja o luptă pierdută. A ne focaliza pe problemele celorlalţi şi a sublinia ceea ce fac greşit sau bine, ne limitează. Dacă ne-am concentra asupra propriei persoane? Lucrând cu noi şi apropiindu-ne tot mai mult de imaginea a ceea ce vrem să fim ne ajută să ne schimbăm perspectiva şi vom începe să-i vedem pe ceilalţi într-o lumină nouă. Acest lucru nu numai că va scoate ce este mai bun din noi, dar ne va schimba şi modul de a interacţiona cu ceilalţi.

(Psiholog școlar, profesor Dorina Marc)

💥

  DE CE ȚIPĂ OAMENII UNII LA ALȚII

  "Intr-o zi, un înțelept din India puse urmatoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce țipă oamenii când sunt supărați?

- Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înțeleptul ?

- Păi țipăm ca sa fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l multumi pe înțelept. Atunci el ii lămuri:

- Știti de ce țipăm unul la altul, când suntem supărați? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci când doua ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci, când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două ființe care se iubesc au inimile apropiate.

În final, inteleptul concluzionă:

- Când discutați, nu lasati ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere." (Mahatma Ghandi)

💥

  Dintr-un suflet de dascăl, pentru dascăli…

  Vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-a făcut-o, de a depăna, pentru „Dăscălița”, din gândurile mele, ca profesor cu o activitate de peste 36 de ani în învățământul harghitean... Până nu de mult profesoară titulară de limba și literatura romînă – limba și literatura franceză la Grupul Școlar „Miron Cristea” din comuna Subcetate, cu gradul didactic I, iată-mă în prezent tânără pensionară! Nu este chiar simplu să te desparți de o activitate concretă, familiară, angajantă, așa cum este activitatea didactică, care îți cere o dăruire plenară și o ardere permanentă, și să te îndrepți spre ceva încă necunoscut, să te pierzi în familia mare a pensionarilor, oameni care, o dată cu trecerea anilor, devin adesea niște simpli anonimi, tot mai neputincioși, uneori o povară pentru cei din jur...

Mulțumesc pentru oportunitatea de a exprima niște gânduri despre experiența mea de viață trăită în școală, trăită ca o mare iubire. Orice iubire nemărturisită este o iubire pierdută, fiindcă Timpul, cu răbdarea lui incomensurabilă, înghite totul. Dar trecutul îl simt încă viu în mine, trăiește. Unele amintiri capătă înțelesuri noi o dată cu trecerea vremii.

Momentan, pentru ca trecerea aceasta să nu mi se pară prea dură, lucrez „cu frecvență redusă” în aceeași școală; e un bun pretext pentru a-mi reîntâlni colegii și foștii mei elevi. Încerc să traversez cu luciditate această perioadă de tranziție, de desprindere treptată de școală, de ceea ce a însemnat pentru mine datoria și pasiunea de dascăl. Vin cu drag la școală pentru că, pătrunzând în acest univers, mă simt bine, redevin pentru moment puternică și uit parcă de toate necazurile, bolile și indispozițiile mele. Este universul în care mi-am trăit cea mai mare parte a vieții: aici, în școala din Subcetate, am venit în anul 1957 în clasa I; aici am învățat 12 ani, am terminat liceul și am susținut examenul de bacalaureat. După studiile universitare urmate la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, curs de zi, m-am întors pe meleagurile natale…

Viața la Subcetate, împărțită între școală și familie, nu mi s-a părut defel anostă, plicticoasă, fadă. Mi-a plăcut să fiu înconjurată de familia mea, de consătenii mei, să trăiesc cu intensitate și iubire fiecare clipă, pasionându-mă de tot ceea ce am făcut. Nimic nu ți se pare greu când ești sănătos și când obligațiile pe care ți le asumi, oricare ar fi ele, fie cele familiale, fie cele legate de serviciu, le îndeplinești cu dăruire și cu dragoste. Datoria devenită pasiune este o permanentă sursă de bucurie, mai ales învățând în timp că trebuie să te mulțumești cu a dărui, mereu și mereu, din preaplinul sufletului tău, din cunoștințele tale, fără a aștepta onoruri, răsplată, recunoștință și fără a lua în considerare uneori umilințele și răutățile de tot felul. Trebuie să nu uiți nici o clipă că pentru a răspîndi lumină în jurul tău trebuie să arzi.

Când eu mi-am ales profesiunea de dascăl, nimic nu mi se părea mai frumos, mai pasional, mai fascinant. Această profesiune fără egal te implică într-o activitate lipsită de monotonie, o activitate efervescentă, creativă, pe care o faci alături de copii și tineri: tu dăruiești din cunoștințele tale, ei iți transmit din energia lor pozitivă, din veselia și exuberanța lor. Fiecare are ceva de dăruit, fiecare primește ceva.

Am învățat multe în acești ani… Citind cartea lui Constantin Noica, Jurnal filozofic, am dat peste gânduri al căror adevăr l-am împărtășit:

„Să-l lași pe tânăr să se apropie de tine, sau să te apropii tu de el. Să-i iei în mână sufletul și să i-l joci, ca pe un pumn de grâu : are greutate ? e bun de sămânță ? Și să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri.” Sau : „Discipolul vine la tine să ceară. Tu trebuie să-l înveți că nu are nimic de primit, ci trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l lași să fie ce trebuie să fie : chiar buruiană. Și cel mai frumos sfârșit al tău – fertilitate ! e să te năpădească buruienile.”

În școala mea – o numesc așa deoarece aici am trăit 50 de ani, ca elevă și profesoară! – trăiesc deopotrivă în prezent și în trecut, în prezent alături de elevii și profesorii actuali, în trecut alături de umbrele și duhul dascălilor care și-au înrămurat biografia la Subcetate. Și, dacă am devenit profesoară, o datorez Lor. În acea vreme, când eu mi-am hotărât destinul, dascălul se bucura încă de respect considerabil. Profesiunea aceasta era una dintre cele respectabile, așa cum ar trebui să rămână deoarece Dascălul este cel care șlefuiește caractere, de care are nevoie mereu societatea de azi și de mâine. M-am măsurat mereu în toți anii de profesorat la Subcetate cu dascălii pe care i-am avut și pe care i-am considerat veritabile modele. O pleiadă de adevărați slujitori ai școlii! Mi-amintesc cu cât drag și bucurie veneam la școală, cu câtă nerăbdare și curiozitate ne întorceam din vacanțe, cu câtă admirație îi priveam pe profesorii noștri pe care îi divinizam pentru cunoștințele lor și pentru căldura și dăruirea cu care ne învățau, pentru probitatea lor profesională, pentru eleganța lor spirituală și pentru moralitatea lor. Nu pot să nu amintesc de relațiile firești dintre elevi - profesori, profesori – elevi, bazate pe respect, iubire, bună-cuviință, în consens cu rigorile, seriozitatea, corectitudinea și punctualitatea pe care le impuneau regimul școlar. Mi-e dor de-acele vremuri! Și dorul acesta se atenuează nu doar prin dragi aduceri-aminte, ci și de fiecare dată când drumurile noastre, ale foștilor elevi și ale dascălilor noștri, se mai întâlnesc, arareori, prin bucuria reciprocă a revederii pe care o trăim, prin recunoștința reciprocă că ne-au fost profesori și că le-am fost elevi, o recunoștință nemărturisită întotdeana prin cuvinte, dar exprimată simplu printr-un surâs strălucitor al ochilor, printr-o strângere de mână sau o îmbrățișare.

Monografia școlii din Subcetate, scrisă împreună cu fratele meu, Vasile Dobrean, și publicată în 2002, o consider un omagiu adus acestei școli în care mi-am deschis ochii spre lumina cunoașterii și în care am trăit mai mult de o jumătate de secol, un omagiu adus dascălilor care au slujit aici cu onoare, devotement și iubire. „Și poate că orice evocare devine în mod fatal o istorie șoptită a momentului în care amintirea începe să vorbească.” (Octavian Paler, Viața ca o coridă)

Nu regret că m-am întors de unde am plecat. Poate așa a vrut Dumnezeu : să-mi trăiesc toată viața la Subcetate. Cineva trebuia să scrie niște file de monografie a localității Subcetate. Cineva trebuia să vorbească celor de astăzi și celor care vor veni despre meșteșugurile străvechi și despre arta românilor trăitori din vremuri vechi în zona Mureșului Superior, artă exprimată prin cusături și țesături, devenite piese ale portului popular și obiecte pentru decorarea locuinței țărănești. Cineva trebuia să se ocupe și de graiul nostru, despre valențele lui expresive…

Dar să revin la problemele școlii : ne lamentăm mereu de organizarea proastă a sistemului de învățământ, de supraîncărcarea elevilor, de programele și manualele școlare greoaie și stufoase... Ca elevă și studentă am traversat o perioadă de reformă a învățământului, marcată de trecerea de la învățământul general de 7 ani la cel de 8 ani și, ca urmare, de la învățământul liceal de 11 ani la cel de 12 ani, ceea ce a implicat reducerea duratei învățământului universitar de la 5 ani la 4 ani. Sarcina schimbărilor a revenit mereu dascălilor, care s-au angajat firesc în acest demers, cu competență, cu flexibilitate, cu deschidere spre înnoire, fără ca noi, discipolii lor, să le simțim frământările, dar eferfescenta și neobosita lor preocupare de autoperfecționare a dat roade în formarea și devenirea noastră, a generației care se pregătea pentru a-i lua locul.

E nevoie, cred eu, de o reconsiderare a acestei nobile profesiuni, căci viitorul unei națiuni depinde în mare măsură de calitatea învățământului, iar calitatea acestuia depinde în primul rând de cei aleși să-l slujească.

Cu dragoste pentru toți colegii mei, cititori ai revistei „Dăscălița”,

  Profesor Doina Dobreanu

(Articol publicat în „Dăscălița” – periodic al învățătorilor realizat de inspectoratul Școlar Județean Harghita și Asociația învățătorilor harghiteni, anul VI (2010), nr. 5/24).

Despre dragostea pentru lectură

  Moto : „Citește ! Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și de imagini.” (Mihai Eminescu)

  Citatul plasat, nu întâplător, în unul din cabinetele de limba și literatura română ale școlii noastre, deasupra unui raft de cărți care fac parte din lista bibliografiei obligatorii pentru orice elev, ne îndeamnă la meditație.

Iubirea este un sentiment puternic, care, atunci când pătrunde în suflet, ființa simte o armonie plenară a sinelui, dar și o armonie desăvârșită a sa cu lumea exterioară, o stare de beatitudine, de fericire.

Numai dăruind iubire, primești iubire. Iubirea trebuie să ne însoțească pretutindeni, în relațiile cu cei din jur și în tot ceea ce întreprindem. Dacă venim la școală și învățăm cu iubire, cu dăruire, rezultatele nu întârzie să apară și să ne răsplătească cu o stare de mulțumire, de bucurie.

Cărțile, prin universul și prin mesajul lor, ne pot deveni prieteni adevărați, sfetnici de nădejde, ne învață să visăm, să ne gândim propriul nostru destin, împărtășind experiențele de viață ale eroilor lor. Ne regăsim deseori în cărțile pe care le citim, ne îmbogățim imaginația, creativitatea și sufletul. (Elevii clasei a X-a)

💥💥💥

Despre blândețe, tandrețe, umilință - Amintiri de vacanță - Profesorul de limba română - Sfatul psihologului

 LYCEUM, anul XIII, nr. 4 (52), dec. 2009

   SĂ VORBIM DESPRE BLÂNDEȚE, TANDREȚE ȘI UMILINȚĂ

  Andrei-Șerban Tompea: Blândețea, tandrețea și umilința reprezintă niște calități pe care toți oameni ar trebui să le aibă și să le arate cel puțin în relațiile cu familia, cu prietenii, cu cei apropiați. Omul blând este și tandru; el vorbește frumos și cuviincios și tot ceea ce face pornește din inima sa. În astfel de împrejurări, este nu numai el mulțumit și fericit, ci și cei din jurul său deoarece numai în felul acesta se înfiripă și se statornicesc armonia și înțelegerea între cei care trăiesc împreună.

Teodora Mândru: Eu cred că în adâncul sufletului fiecare om are destulă blândețe din care să se nască gesturile de tandrețe față de cei dragi, membrii ai familiei sau prieteni. Există o legătură sensibilă între blândețe și tandrețe: dacă blândețea ține de trăirea interioară, sufletească, a ființei, tandrețea este manifestarea prin gesturi și prin vorbe frumoase a acestăi stări lăuntrice.

  Andreea Deac: Omul blând judecă lucrurile cu calm, le percepe altfel decât cel care se precipită în rezolvarea lor. Blândețea și bunătatea, ca și răutatea se citesc repede pe chipul unui om deoarece privirea acestuia nu te poate înșela niciodată. A fi blând și tandru sunt calități de mare valoare, pe care se se fundamentează relațiile durabile dintre oameni.

  Costel-Dănuț Morar: Blândețea este o stare sufletească pe care o avem fiecare, mai mult sau mai puțin. Iubind, o exteriorizăm prin cuvinte sau gesturi tandre, așa după cum îngăduie caracterul fiecăruia dintre noi.

  Cristian Terpea: Blândețea, tandrețea și umilința sunt trei stări care exisă una prin cealaltă, impulsionate din interior de puterea iubirii.

  Lenuța Urzică: Doar cu blândețe reușim să ne apropiem de cei necăjiți, suferinzi și triști. Umilința nu este un defect, așa cum cred unii, ci o mare calitate, umilința de a te așeza mai prejos de cel căzut, spre a-l ajuta să se ridice. Eu cred că am toate aceste trei calități și sunt mîndră de ele.

  Andreea Deac: Și eu cred că umilința nu înseamnă înjosire; înseamnă că putem să învingem orgoliul, să recunoaștem atunci când greșim și să ne cerem iertare.

  Andrei-Șerban Tompea: Nu este ușor întotdeauna să fii umil, să recunoști că ai greșit și să-ți ceri iertare... Sunt și indivizi fățarnici, care se arată umili cu perfidie pentru a se bucura de oarecare îngăduință și înțelegere.

💥

DIN COMPUNERILE ELEVILOR

Copilăria mea

Ce pot spune despre copilăria mea? Este una dintre cele mai frumoase comori pe care nimeni nu mi-o poate lua din sufletul meu; este tot ceea ce am primit mai important în viața mea. Mă gândesc cum să mi-o trăiesc din plin, să o împart cu prietenii, cu părinții, cu bunica... Mă gândesc doar la prezent, nicidecum că va trebui să mă despart de ea la un moment dat. Mă gândesc la fericirea din sufletul meu, la prietenii care mă așteaptă să ne jucăm afară... Cred că nu voi putea uita niciodată zilele de libertate deplină , fără nici o grijă, fără școală și fără lecțiile care trebuie pregătite pentru ziua următoare, zile fericite petrecute cu prietenii mei de joacă în mijlocul naturii care ne cheamă mereu și care apoi ne umple sufletul de bucurie prin verdele nesfârșit al câmpului, prin parfumurile florilor multicolore, prin freamătul ei veșnic.

Ce simt, oare, copiii care își petrec cel mai mult timp închiși într-un apartament de bloc în fața calculatorului sau televizorului, care au posibilitatea de a adulmeca aerul curat al pădurii sau al câmpului doar în cele câteva zile de vacanță pe care le petrec în afara marilor orașe?

M-am născut într-un sat care mi se pare magic, în care nu te plictisești niciodată, fiindcă aici mereu găsești ceva de făcut punându-ți la treabă puterea fizică și imaginativă. Am cei mai minunați prieteni și părinți, alături de care copilăria mi se pare un vis frumos.

Laurențiu – Florin Bot, clasa a VI-a

Zile de neuitat, în Spania

Eliberat de grija școlii și de toate problemele cotidiene, am plecat cu mama și cu un verișor de-al meu, pentru câteva zile, în Spania. Fuseserăm invitați la botezul unui verișor.

Călătoria cu avionul era ceva nou pentru mine și de aceea nu a fost lipsită de mari emoții, încă de la decolare. Avionul a rular încet câteva secunde pe pistă, apoi și-a luat zborul... Am admirat de sus, de la fereastra avionului, orașul Cluj-Napoca; apoi am observat formele minunate ale Munților Balcani, Marea Mediterană, Peninsula Italică, Insula Corsica...

Am aterizat, după trei ore și patruzeci de minute, în Madrid, pe aeroportul Baraias. Acolo ne-au așteptat rudele noastre. Ele locuiesc în orașul Arganda del Rey, situat la numai 30 km de Madrid. Era sfârșit de octombrie, dar temperatura de 20-25 grade de la Madrid ne-a transpus în plină vară.

Împreună cu verișorii mei am asistat la un meci de fotbal, într-o atmosferă eclatantă: 80000de suporteri ai echipei Real Madrid îi încurajau cu frenezie pe jucători, bucurându-se în final de victoria binemeritată a gazdelor, cu scorul de 2-0.

Am vizitat orașul, am mers cu metroul, apoi ne-am oprit la cel mai mare parc tematic din Madrid, Warner Bros. Aici mi-au plăcut cel mai mult mașinăriile cu apă. La Muzeul Figurinelor de Ceară am întâlnit o mulțime de vedete cunoscute, în mărime naturală, între care: Clopatra, Napoleon Bonaparte, ntonio Banderas, Albert Einstein, Zinadine Ziadane, Mikel Jackson, Trupa The Bitles, Elvis Presley, Julio Iglesias, contele Dracula... Pașii ne-au dus apoi spre Clubul Real Madrid. Aici am fost pe Stadion, am vizitat muzeul clubului unde se află dovezile performanțelor obținute de jucători de-a lungul timpului: câștigarea de 9 ori a ligii campionilor și de 30 de ori a titlului de campioană a Spaniei. Am văzut apoi și vestiarele, băncile de rezervă, sala presei... Și câte alte multe lucruri minunate am fi putut vedea la Madrid! Pentru moment, doar atât!

Ne-am întors tot cu avionul. La aterizare, la Cluj-Napoca, erau doar 0 grade.

Sunt bucuros că am avut ocazia să trăiesc asemenea zile minunate, să văd atâtea lucruri deosebite pe care le voi păstra printre amintirile mele dragi.

Raul Buzilă, clasa a VIII-a

A holiday in Spain

At the end of October this year, I went with my mother and my cousin to Spain. The aim of this trip was the christening of my little cousin. In October the 29th, Thursday, I went by plane with an international flight from Cluj-Napoca. I arrived in Madrid, in ‘Barajas’ Airport after three hours and forty minutes later. At the airport, my family from Spain waited me and I went to their house in Argandel Rey, 30 kilometres from Madrid.

Saturday evening I went with my two cousins at the soccer match Real Madrid vs. Getafe at Bernabeu Stadium. The stadium was full with 80.000 people. The score was 2-0 for Real Madrid.

Sunday, I was at Warner Bros. Thematic Park, the biggest park of Madrid. Monday, I went walking through Madrid. I was to Museum of Wax. There I saw stars in their natural size like the Spanish Royal Family, Napoleon, Cleopatra, Julius Caesar, Antonio Banderas, Eistein, Casillas, Zidane, Barack Obama, Spiderman, Michael Jackson, Elvis Prestley, the Beatles, Harry Potter. After that I went to Europe Gates, two big buildings with a bog inclination.

Then I went to Bernabeu Stadium and took a long tour of it. I came back home Thusrday night by plane. At Madrid there were 25 C degrees, while in Bucharest when I arrived, there was 0 C degrees. I have beautiful memories from this trip long to last all my life.

Raul Buzilă, 8th grade

💥

 PROFESORUL DE LIMBA ROMÂNĂ

Limba română este o disciplină fundamentală în școlile din România. Pentru noi, românii, ea este nu doar cel mai important mijloc de comunicare, ci și mijlocul prin care se transmite cultura națională, de la o generație la alta. Limba română este și mijloc de cunoaștere, deoarece prin intermediul ei studiem toate celelalte discipline școlare; de aceea este numită „regina obiectelor” și îi este rezervat primul loc în catalogul școlar. Limba română este instrument de studiu al literaturii române, literatura – artă a cuvântului, care ne oferă cele mai frumoase modele de exprimare.

La școală o studiem cu scopul de a o cultiva, de a o perfecționa. A cultiva limba națională înseamnă să o cunoaștem bine, să o folosim conștiincios, să o respectăm.

Având în vedere importanța studierii acestei discipline în școală, profesorul de limba și literatura română trebuie să fie o persoană deosebită, prin prezența sa, prin conduita sa, un model de persoană care vorbește cuviincios, care să aibă destulă abilitate spre a-i convinge pe elevii săi de importanța studierii aprofundate a limbii române și de frumusețea literaturii române, ca parte componentă a culturii, a spiritualității românești. Profesorul de limba română este cel care veghează permanent la formarea și dezvoltarea limbajului nostru. Dezvoltându-ne gustul pentru lectură, dragostea pentru carte, el ne ajută, prin exemplul său, dar și prin modelele pe care ni le oferă lecturile studiate în clasă sau lecturile particulare, să ne formăm ca indivizi cu conduită morală, cuviincioasă, manifestată în primul rând la nivelul comunicării verbale. Comunicarea presupune să știi când să vorbești, ce să vorbești, cum să asculți, cum să răspunzi.

Misiunea profesorului de limba română devine din ce în ce mai importantă în prezent când comunicarea se face scurt, sec, prin telefon sau net, când ne vine greu să mai scriem o scrisoare ; misiunea sa devine din ce în ce mai dificilă în școala actuală. Și totuși el trebuie să fie în continuare exigent, meticulos, veghind la însușirea corectă a limbii, consecvent în tot ceea ce face, bun metodist, pentru a găsi căile potrivite pentru fiecare clasă, pentru fiecare elev spre a convinge de frumusețea și necesitatea studierii acestei discipline, spre a-i determina pe învățăcei să accepte cititul ca nevoie, apoi ca pasiune. El trebuie să fie uman, deci blând, calm și răbdător, dar și un bun profesionist.

  Limba română este o disciplină importantă pentru noi, românii, pentru că este limba în care vorbim și scriem. Călăuza noastră în cunoașterea tainelor limbii române este în primul rând profesorul de limba română. El este și conducătorul nostru spre tărâmul tăinuit al literaturii în care îi cunoaștem pe creatorii clasici ai neamului nostru. Profesorul trebuie să fie autoritar și exigent, fiindcă numai așa vom putea deveni și noi, la rândul nostru, ca moștenitori ai unei limbi și civilizații vechi, izvoare de cunoaștere.

Raul Buzilă și Iulian Cotfas, clasa a VIII-a

  Numai citind mult creierul nostru devine un laborator permanent de muncă, imaginație, creație. Profesorul nostru de limba și literatura română pune un accent deosebit pe învățarea corectă a limbii și pe dezvoltarea vocabularului fiecărui elev. Ne explică cu calm și cu răbdare când învățăm lucruri noi. Corectăm fiecare temă, iar când nu știm să facem vreun exercițiu, îl scriem la tablă și-l rezolvăm împreună.

Profesorul ideal de limba română trebuie să aibă calități deosebite. Și profesorul nostru le are.

Cosmin Platon și Sergiu Roșca, clasa a VIII-a

  Profesorul meu de română este punctual și exigent ; este și supărător pentru că dă note mici, iar când avem „oră liberă” și am putea să jucăm fotbal vine și ne ia ca să facem română. Poartă tot timpul catalogul la oră, ca să pună absențele…

Cătălin Bot, clasa a VIII-a

  Profesorul meu de limba română este bun și înțelegător, vorbește cu calm și blândețe, explică și ne corectează cu răbdare. Când el explică, noi stăm cuminți, atenți și-l ascultăm. Așteaptă de la noi să învățăm, ascultători și responsabili. Nu este suficient să știm bine limba noastră, ci trebuie să o folosim cuviincios.

Valerica Ciubucă și Mihaela Cosnean, clasa a VIII-a

  Noi locuim în limba romănă pentru că comunicăm, gîndim și visăm în această limbă.

Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, din momentul pătrunderii limbii latine în provinciile dunărene și până în present. Pentru noi, moștenitorii ei, limba română este o comoară, iar importanța studierii ei în școală este covârșitoare. De aceea atitudinea și felul de a fi ale profesorului care predă această disciplină sunt foarte importante. Ne bucurăm că avem profesori de limba română care ne dăruiesc cu dragoste și blîndețe, în fiecare zi, din prinosul cunoștințelor și al sufletului lor.

Adriana Muscă și Andreea Ciubucă, clasa a VIII-a

💥

CRĂCIUN FERICIT, BINE-AI VENIT!

  Ca în fiecare an, ne-am pregătit să întâmpinăm Crăciunul învățând colinde și pregătind câte un brăduț aproape în fiecare sală de clasă, pentru a-l întâmpina pe Moșul cel darnic, după datină.

Înainte de a pleca în vacanță (15 decembrie), în holul școlii, lângă bradul fumos împodobit, grupuri de colidători, între care grupul vocal al școlii, elevii clasei a V-a, elevii clasei a VIII-a, elevii din liceu, am vestit dascălilor noștri și celor prezenți nașterea Mântuitorului.

💥

SFATUL PSIHOLOGULUI

  „Dorința omului de a se simți important este cea mai importantă pentru fire umană” John Dewey

Oamenii au apreciat puterea cuvintelor pozitive în vieţile lor şi au considerat că există mai multe lucruri valoroase care să insufle viaţă în alţii şi în ei înşişi. Iată trei dintre cele mai importante.

1. Să întrebi şi să dai dovadă de interes

Aceasta este cea mai simplă modalitate de a-i motiva pe ceilalţi, dar, cu toate acestea, este cea mai puţin folosită. Presupune să pui întrebări altei persoane astfel încât să o determini pe aceasta să-şi spună povestea. Lucrul acesta se întâmplă destul de rar, pentru că mult prea des aşteptăm ca persoana cealaltă să ne întrebe şi să se intereseze de noi.

Oamenilor le place să ştie că ei contează, că sunt importanţi şi că altcineva se preocupă de ei.

În cartea sa, ”Secretele Succesului”, Dale Carnegie oferă şase reguli ale unui om cu abilităţi de relaţionare excelente:

- Să devii cu adevărat interesat de oameni;

- Să zâmbeşti;

- Să-ți aduci aminte că numele unei persoane este cel mai dulce şi mai important sunet din lume pentru acea persoană;

- Să știi să asculți. Să-i încurajezi pe alţii să vorbească despre ei înşişi;

- Să vorbeşti astfel încât cuvintele tale să vizeze interesul celuilalt;

- Să faci în aşa fel încât cealaltă persoană să se simtă importantă – şi fă-o cu sinceritate.

2. Să oferi încurajare/ să-i inspiri pe ceilalţi

Cu toţii am învăţat de mici că momentele dificile le depăşim cu ajutorul cuvintelor de încurajare şi susţinere primite de la ceilalţi. Pe lângă faptul că ne fac să trecem peste acel moment, cuvintele potrivite ne intră în suflet şi uneori transmit lucruri care să dureze o viaţă. Cuvintele potrivite rostite la momentul potrivit pot deseori să fie darurile cele mai pozitive, susţinătoare şi de durată pe care le vei oferi vreodată.

3. Să lauzi, să onorezi, să edifici

În fiecare zi avem posibilitatea să venim în întâmpinarea acelei nevoi de bază a oamenilor, aceea de a se simţi importanţi pentru cineva. Putem face complimente, putem să ne exprimăm admiraţia, putem recunoaşte anumite eforturi şi importanţa lor, putem să le spunem oamenilor cât sunt de apreciaţi, putem să-i felicităm, putem să-i onorăm în nenumărate feluri.

Există o legătură strânsă între a fi bun şi a avea o viaţă de calitate. Una dintre căile prin care putem fi buni este să evidenţiem ceea ce este mai bun la ceilalţi, să lăudăm cu sinceritate şi justeţe. O vorbă din bătrâni spune că ”este mai bine să dai decât să primeşti”.

Obiceiul cel mai bun pe care ni l-am putea forma este să căutăm sau să creăm situaţii cu câştig reciproc. Recunoaşterea şi lauda vor produce mereu astfel de rezultate.

Este oare posibil să ne simţim mai bine atunci când ştim că i-am făcut pe alţii să se simtă bine?

”Nu poţi primi un compliment sincer fără a te simţi mai bine…iar la fel de important este că nu poţi face un compliment sincer fără ca tu să te simţi mai bine.” (Zig Ziglar)

Psiholog școlar Dorina Marc

💥

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

Adriana Muscă, Andreea Ciubucă, Raul Buzilă, Iulian Cotfas, Sergiu Roșca, Cosmin Platon, Valeria Ciubucă, Mihaela Cosnean, Florin Bot, Teodora Mîndru, Andrei Tompea, Andreea Deac, Costel Morar, Cristian Terpea, Lenuța Urzică, psih. Dorina Marc

Editor și coordinator:

Profesor Doina Dobrean

Sfertul de oră... european, Zilele Patrimoniului European, Activităţi distractive, Compuneri

Lycem, anul XIII, nr.3 (51), septembrie-noiembrie, 2009

I. „Sfertul de oră... european”, la Subcetate

În fiecare an, la 26 septembrie, de Ziua europeană a limbilor, se sărbătoreşte bogăţia lingvistică a Europei. Acest eveniment este ocazia oportună pentru a aminti avantajele învăţării limbilor străine:

descoperirea unor culturi noi,

posibilitatea de a căpăta o perspectivă diferită asupra lumii şi de a-i înţelege mai bine pe cei din jur.

Limbile reprezintă punţi de comunicare între popoare şi constituie instrumentele care permit fiecăruia dintre noi să profite din plin de piaţa internă atunci când se află în străinătate fie ca simplu turist, fie în interes profesional.

Prin manifestările anuale din întreaga Europă se face o invitaţie tuturor europenilor, indiferent de vârstă, pentru a descoperi o limbă străină. Într-adevăr, Uniunea Europeană finanţează diferite programe care se adresează publicului de toate vârstele. Astfel, Comenius vizează copiii de vârstă şcolară, Erasmus – studenţii, Leonardo da Vinci – profesioniştii, iar Grundtvig – adulţii în general.

Uniunea Europeană are 27 de ţări membre şi 23 de limbi oficiale. În momentul aderării la Uniune, fiecare ţară stipulează ce limbă sau limbi vrea să fie declarate limbi oficiale ale UE.

Din Comunicatul Comisiei Europene din 2009:

« Comisia sarbatoreste in acest an Ziua europeana a limbilor, 26 septembrie, timp de aproape o saptamana. Evenimentul cel mai important va fi o conferinta privind învatarea limbilor straine din primii ani ai vietii. In afara de aceasta se va inaugura Platforma intreprinderilor pentru multilingvism (…) Se vor organiza, de asemenea, la Bruxelles, activitati multilingve destinate special copiilor. »

Leonard Orban, Comisarul European pentru Multilingvism, a declarat:

„Copiii mici sunt extrem de buni la invatarea limbilor straine si doresc sa invete daca au conditiile necesare. Din punct de vedere stiintific, toate dovezile indică faptul că învăţarea ar trebui să înceapă cât mai curand posibil”.

Pentru elevii şcolii noastre, iubitori ai limbii franceze, propunem cu această ocazie următoarea activitate :„Sfertul de oră... european”, moment bilingv, român-francez. Vor fi citite poezii ale poetului român Lucian Blaga în limba română şi franceză, traducerile aparţinând elevilor noştri.

Profesor Doina Dobrean

Manifestarea a avut loc joi, 1 octombrie 2009, în cabinetul de limba franceză, sub îndrumarea doamnei profesoare Doina Dobrean. Această activitate a fost popularizată din vreme şi, ca atare, ne-am aşteptat ca numărul participanţilor să fie mai mare. Au răspuns invitaţiei doar o parte dintre colegii celor implicaţi în activitate. Au fost citite în original şi în traducere poezii ale poetului Lucian Blaga, câteva din acele poezii cu care elevii şcolii noastre, au participat la Festivalul Internaţional « Lucian Blaga » de la Sebeş, ediţia 2009, la secţiunea traduceri în limba franceză a Concursului « Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor », respectiv poeziile :

Vară / L’ Eté - traducere şi lectură Andrei-Şerban Tompea din clasa a XII-a,

Izvorul nopţii / La source de la nuit - traducere şi lectură Teodora Mândru, clasa a XII-a,

Poezia / La Poésie - traducere şi lectură Andra –Diana Popa, clasa a XI-a

Scoica / La coquille – traducere şi lectură Ioana Vaidoş, clasa a X-a.

A consemnat : Andra-Diana Popa

II. Dreptul la eternitate

Ne-am propus ca la acest sfârşit de septembrie al anului 2009 să marcăm şi noi Zilele Patrimoniului European, aici, la Subcetate. 2009 este anul în care dansul popular românesc „Căluşul” a fost acceptat în rândul valorilor imateriale ale patrimoniului UNESCO.

Am plecat de la premisa că satul este loc al statorniciei, al valorilor adevărate şi că dreptul la eternitate îl putem câştiga numai întorcându-ne cât mai des la tradiţiile perpetuate în lumea satelor româneşti şi străduindu-ne să le revitalizăm.

Într-un proiect de colaborare între şcoală, Grupul Şcolar „Miron Cristea”, şi Asociaţia Culturală „Dobreanu”, am organizat în acest scop câteva activităţi interesante:

în primul rând, grupuri de elevi au vizitat colecţia particulară a doamnei profesoare Doina Dobreanu, o colecţie de artă românească tradiţională, intitulată „Casa cu amintiri”, reprezentativă pentru zona noastră etnografică;

coordonaţi de domnişoara profesoară Mădălina Cozma, elevii claselor V-VIII au participat la concursul de desene cu tema: „Din patrimoniul românesc: costumul popular tradiţional”;

cele mai reuşite desene au foste expuse în holul liceului, apoi au fost evaluate şi premiate.

Câteva păreri ale participanţilor la aceste activităţi, fotografiile, ca şi desenele elevilor prezente în expoziţie sunt dovezi ale reuşitei acestui şir de activităţi.

Adriana Muscă, clasa a VIII-a

Rezultatele concursului de desene cu tema:

„Din patrimoniul românesc: costumul popular tradiţional”,

pe următoarele secţiuni:

Reprezentarea autentică a portului popular din zona etnografică a Topliţei:

• Locul I: Ana-Alexandra Dobrean, clasa a V-a

• Locul al II-lea: Ioana – Mădălina Ţepeluş, clasa a V-a

• Locul al III-lea: Adriana Muscă, clasa a VIII-a

Reprezentarea costumului popular femeiesc:

• Locul I: Roxana Cotfas, clasa a VII-a

• Locul al II-lea: Bianca Urzică, clasa a VII-a

Reprezentarea costumului popular bărbătesc:

• Locul I: Vlad Tompea, clasa a V-a

• Locul al II-lea: Marian Ciubucă, clasa a VI-a

Reprezentarea unor elemente distincte ale portului popular românesc, color:

• Locul I: Denisa – Teodora Popa, clasa a VII-a – „Traista”

• Locul al II-lea: Andreea Hanga, clasa a VI-a

Reprezentarea unor elemente distincte ale portului popular românesc, în creion negru:

• Locul I: Roxana Cotfas, clasa a VII-a – „Catrinţa”

Reprezentarea unor motive ornamentale ale portului popular românesc:

• Locul I: Răzvan Doţi, clasa a V-a

• Locul al II-lea: Bianca Urzică, clasa a V-a

Reprezentarea bogăţiei ornamentale a cămăşii femeieşti:

• Locul I: Marina Moldovan, clasa a VII-a

• Locul al II-lea: Marian Lung, clasa a V-a

Reprezentarea sincretică a portului şi a dansului popular românesc:

• Locul I: Mădălin Cotfas, clasa a V-a - „Ţărăneşte”

(Comisia de jurizare: Dir. Ioan Cutlac, prof. Mădălina Căzma, prof. Doina Dobrean)

Opinii ale vizitatorilor expoziţiei de desene:

„A sărbători în şcoala noastră în acest fel Zilele Patrimoniului European este o iniţiativă lăudabilă. Ideea de a propune elevilor ca temă reprezentarea prin desen a portului nostru popular, apoi expunerea atâtor desene ale colegilor noştri mai mici, din clasele de gimnaziu, incită la meditaţie. Mulţimea desenelor prezente în expoziţie dovedeşte disponibilitatea copiilor, a tinerilor de a răspunde la această provocare. Este o modalitate simplă de a menţine vie legătura cu tradiţiile noastre, de a învăţa să le preţuim aşa cum se cuvine, de a ne bucura de zestrea spirituală şi creatoare moştenită de la moşii şi strămoşii noştri.

Ceea ce ne impresionează este, pe lângă mulţimea participanţilor la concurs, şi diversitatea reprezentărilor, a manierelor de abordare: unii au imortalizat ţăranii participând la horele din sat, îmbrăcaţi în portul tradiţional, alţii obiectele componente ale portului românesc – năframa, cămaşa, brâul, prigitoarea, şurţurile, iţarii, opincile, traista, căciula -, scoţând în evidenţă câmpurile ornamentale, cromatica specifică, prezenţa culorilor tricolorului românesc.

Remarcabile ni se par desenele elevilor Adriana Muscă, Mădălin Cotfas, Denisa Popa.

Ar trebui să mai organizăm astfel de activităţi prin care atenţia noastră, a celor tineri, să fie îndreptată spre autenticitatea şi frumuseţea tradiţiilor noastre. Numai prin educaţie permanentă, conştientă şi convingătoare, făcută cu dragoste şi dăruire, vom învăţa să ni le asumăm ca parte componentă a individualităţii noastre etnice, vom învăţa să ne mândrim cu istoria, cu portul, cu limba şi cu tradiţiile noastre, vom învăţa să fim mândri că suntem români.”

Alexandra Chindea şi Mădălina-Adriana Teslovan, clasa a X-a

„Casa cu amintiri”. Din Cartea de Onoare

28 septembrie 2009

„Am rămas profund impresionată de tot ceea ce am văzut în „Casa cu amintiri”. Colecţia doamnei profesoare Doina Dobreanu este foarte frumoasă. Colţul dedicat familiei are un loc aparte. Mi-am dat seama văzând aceste exponate că trebuie mai mult reconsiderată tradiţia şi că lucrurile acestea care ne reprezintă trebuie apreciate la adevărata lor valoare.” Adina Bordea, clasa a XII-a

„Pe mine m-au impresionat atât colecţia de cămăşi tradiţionale, cât şi albumul de familie care mi-a creat o profundă stare de melancolie. Acel colţ al amintirilor este foarte frumos şi special deoarece păstrează vie amintirea unor momente din viaţa familiei.” Teodora Mîndru, clasa XII

„Am rămas profund impresionat de colecţia doamnei profesoare, de ideea de a conserva lucruri care să ne amintească de trecut, de înaintaşi. Toţi ar trebui să fim mândri de această moştenire preţioasă lăsată de generaţiile trecute, de tradiţiile noastre.

Astăzi cei mai mulţi tineri se simt ruşinaţi să îmbrace costumul popular. Eu cred că hainele populare, lucrate cu meşteşug şi cu simţ al frumosului, ar trebui nu doar păstrate la loc de cinste, dar şi îmbrăcate în diverse ocazii, cu mândrie şi cu dragoste.” Cătălin Hârlav, clasa a XII-lea

„Când soarele se ascundea după crestele înalte ale munţilor ce înconjoară micul nostru sat, am călcat şi eu cu paşi firavi pragul casei „fermecate”…

Ce poate fi mai frumos decât să te laşi învăluită de vraja trecutului!? Ştim cu toţii că vremurile nu au fost deloc uşoare pentru strămoşii noştri, cu multe griji şi nevoi, dar, cu încredere în Dumnezeu şi în ei înşişi, le-au depăşit cu demnitate. Noi, urmaşii lor, trebuie să nu-i uităm. Cultivând limba română, învăţând-o, folosind-o corect şi cuviincios, păstrând portul popular şi tradiţiile moştenite, le cinstim memoria, dar ne cinstim şi pe noi.

Obiectele din „Casa cu amintiri” ne vorbesc despre vremuri trecute, despre bucuria de viaţă, despre hărnicia şi dragostea pentru frumos ale strămoşilor noştri. Ideea de a le colecţiona, de a le salva de la pieire, vine, cred eu din dragostea pentru cei care au trăit cândva în această aşezare de munte de pe Valea Mureşului, vine din dragostea pentru tradiţii, pentru însăşi fiinţa noastră naţională. Doamna profesoară, vă felicit, vă susţin şi vă sunt alături.

Cu respect pentru munca dumneavoastră jertfelnică, Adriana Muscă din clasa a VIII-a”

„De când am început să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu am amintiri legate de lucrurile pe care cu pricepere şi hărnicie le ţeseau şi coseau mama şi bunicele mele. Nu era iarna în care să lipsească stativele din casa noastră. Tocmai din această cauză eu cred că nu voi putea vreodată să mă lipsesc totalmente de aceste comori.

Casa cu amintiri a doamnei profesoare Doina Dobreanu încălzeşte şi luminează sufletul celui care pătrunde înăuntru, căci obiecte ca cele colecţionate reprezintă o componentă importantă a istoriei localităţii noastre. Strădania dumneaei este demnă de a fi luată în seamă: prin aceste fărâme de artă populară şi frumuseţe, receptăm un mesaj, un îndemn nerostit de a aprecia, iubi şi respecta tot ceea ce ţine de tradiţie, salvând-o în acest fel de neuitare. Daniela Cotfas, bibliotecar şcolar

Cercul de dans popular

„Să nu ne uităm rădăcinile!”, ne îndeamnă bătrânii satului. Adevărul este că portul, cântecul şi jocul popular sunt izvoare nesecate de puritate, frumuseţe, inspiraţie, un tezaur care trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi păstrat cu sfinţenie. Folclorul din străbuni reprezintă cu certitudine cartea de vizită a poporului nostru.

Înfiinţarea unui cerc de dans popular în şcoala noastră, la iniţiativa conducerii acestei instituţii şi cu concursul domnului instructor Florin Jurcan de la Ansamblul profesionist „Rapsozii Călimanilor” din Topliţa, este o încercare de a trezi curiozitatea, interesul şi dragostea copiilor şi tinerilor pentru folclor, pentru cultura populară.

Mulţi au venit, puţini au rămas… În cele din urmă, câteva fete am reuşit să punem în scenă un dans popular, cu multă osteneală, atenţie, meticulozitate şi perseverenţă. Este vorba despre un dans de fete, jocul fetelor de la Crihalma, de pe Târnave, o replică a dansului fecioresc. Emoţiile spectacolului au fost mari, dar aplauzele şi felicitările ne fac să credem că am reuşit să contribuim cu ceva şi noi la atmosfera spectacolului organizat la Sărbătoarea localităţii noastre, la 26 octombrie a.c., dar mai ales să-i bucurăm pe iubitorii de frumos, de artă populară autentică.

Dorim să învăţăm şi să punem în scenă şi dansuri populare mixte, de perechi, dar pentru acest lucru avem nevoie şi de băieţi! Sper ca în viitor, formaţia noastră de dansuri populare, de ce nu şi clasice, să fie prezentă pe scenă nu doar la toate serbările şcolare, ci şi la festivalurile organizate în zona noastră.

Elena-Loredana Ciubucă

III. Activităţi distractive

Balul Bobocilor

Anul acesta, fiind în clasa a XII-a, am avut ocazia, unică, şi totodată plăcerea de a organiza „Balul bobocilor”, pentru colegii noştri din clasa a IX-a. Am încercat să facem în aşa fel încât totul să iasă cât mai bine şi pentru onoarea noastră, dar şi pentru ei, pentru a se simţi bine şi pentru a trăi momente de neuitat.

La organizarea balului au participat aproape toţi elevii din clasă, fiecare asumându-şi responsabilităţi şi implicându-se cu drag. Am constituit un fond financiar pentru cadourile câştigătorilor şi pentru pavoazarea sălii mari a Căminului Cultural.

Ne-a bucurat faptul că şi bobocii, animaţi de dorinţa distracţiei, s-au înscris în număr mare pentru competiţie, încrezători că vor face faţă cu brio probelor surpriză pregătite de noi. Eu cred că fiecare probă a avut ceva spectaculos şi că toţi cei prezenţi – organizatori, concurenţi, juriul, publicul - s-au simţit bine.

Am avut plăcerea să fac parte din juriu; din punctul meu de vedere evaluarea a fost foarte corectă. Câştigătorii din acest an au fost Oana Suciu – Miss Boboc şi Sergiu Zămonea – Mister Boboc.

După concurs, toţi participanţii s-au avântat la dans, în ritmul trepidant al muzicii de discotecă.

Andreea Deac

Balul bobocilor este cel mai aşteptat eveniment al fiecărui început de an şcolar. Totul a fost pregătit cu minuţiozitate din timp, probele de concurs, pavoazarea sălii Căminului Cultural, cu baloane, flori şi hârtie colorată. Au fost propuse concurenţilor mai multe probe: de dans, karaoke, precum şi o probă mai specială, în care concurenţii trebuiau să scoată cu gura, mere, dintr-o găleată plină cu apă. Cea mai reuşită probă mi s-a părut a fi cea de karaoke, la care toată lumea a râs copios.

Publicul a fost minunat, susţinându-şi favoriţii la fiecare probă, indiferent de evoluţia bună sau mai puţin bună a lor.

După terminarea concursului, toţi elevii au fost invitaţi să rămână la discotecă. Toată lumea s-a distrat frumos, civilizat, fără incidente nedorite. La final am fi dorit să continuăm petrecerea până dimineaţa, dar, ca întotdeauna, momentele frumoase trec prea repede.

Andrei- Şerban Tompea

Noi, bobocii clasei a IX-a, am aşteptat cu mari emoţii acest eveniment. Probele au fost nostime, ambianţa plăcută. Pe scenă, sub privirile atente ale publicului, tremuri şi simţi cum obrajii iau foc, chiar dacă nu faci nimic.

M-am simţit în al nouălea cer când numele meu a fost asociat cu cel de „Miss Boboc 2009”. Menţionez şi pe ceilalţi colegi ai mei premiaţi în acest concurs: Sergiu Zămonea – Mister Boboc, Andreea Mîndru şi Adrian Bordea – Miss şi Mister Eleganţă, Bianca Hurubă şi Andrei Roşca – Premiul de popularitate.

Mulţumim tuturor celor care s-au implicat în organizarea acestei seri minunate.

Oana-Lavinia Suciu

Balul boboceilor

Un proverb românesc spune că „apa trece, pietrele rămân”. La fel se întâmplă şi cu scurgerea timpului: timpul trece, dar amintirile rămân.

Va fi minunat să ne reamintim peste ani şi ani de zile de perioada de şcoală.

Noi, elevii clasei a VIII-a, am organizat în data de 16 octombrie primul „bal al boboceilor”, pentru elevii primei clase de gimnaziu. Am pornit la realizarea acestui mic spectacol de la nişte gânduri: de ce nu şi pentru clasa a V-a? De ce nu şi noi?

Ştim cu toţii cât este de grea adaptarea în clasa a V-a, din cauza schimbărilor de tot felul: mai mulţi profesori, materii noi, multe şi grele, sistem nou de notare. Ne-am gândit să oferim şcolarilor din clasa a V-a nişte momente în care să uite de tot ce este greu şi să se relaxeze, să tragă adânc aer în piept şi să arate cine sunt şi ce pot face, în afară de teme, exerciţii…

Invitaţi pe scena Căminului Cultural din localitate, în faţa unui public numeros - elevi, profesori şi părinţi – boboceii au trecut curajoşi prin câteva probe, ca la orice concurs serios. Câştigătorii au fost desemnaţi de către juriu, dar şi de public, apoi au fost premiaţi de către organizatori: Miss Bobocel – Ana –Alexandra Dobrean, Mister Bobocel – Vlad Tompea, Miss popularitate – Andreea- Lavinia Bot, Mister popularitate – Armando Cotfas.

Toţi concurenţii s-au descurcat minunat şi au primit, la final, câte o diplomă pentru participare.

Am dori ca această activitate iniţiată de noi să devină în anii următori o tradiţie în şcoala noastră.

Adriana Muscă

IV. Din compunerile elevilor clasei a V-a

Zile de neuitat ale vacanţei de vară

E toamnă iar. Vacanţa a trecut de parcă nici nu ar fi fost. Au rămas doar amintirile…

Acum, după primele săptămâni de şcoală, amintirile vacanţei îmi revin în minte, răsfoind albumul de familie: imagini frumos colorate, aşezate în ordinea petrecerii evenimentelor. De fiecare fotografie se leagă o poveste…

Îmi amintesc cu drag de pregătirea bagajelor şi de excursia prilejuită de sejurul nostru pe Malul Mării Negre. Drumul lung până la mare şi căldura dogoritoare nu au reuşit să-mi strice buna dispoziţie şi dorinţa de a vedea lucruri noi.

Vulcanii noroioşi par în album o lume nepământeană. Noroiul uscat, bulbucind pe alocuri, tufele uscate dau impresia că te afli într-un loc straniu. Aveam impresia că mă aflu pe o altă planetă.

De neuitat rămân trecerea Dunării cu bacul, marea cu nisipul auriu şi cu valurile înspumate. Ce frumos înotam şi ce fericită eram cu ai mei! Dar după şapte zile de sejur pe malul mării, am făcut cale întoarsă, prilej pentru o altă experienţă deosebită: călătoria pe Autostrada Soarelui, trecerea peste Munţii Făgăraş, pe şoseaua Transfăgărăşeană. Îmi revin în minte imagini ale acestor munţi impresionanţi, ce păreau nişte ziduri enorme de cetate. Când am ajuns în vârful muntelui, la Lacul Bâlea, am avut impresia, pentru o clipă, că mă aflu deasupra norilor. Era o linişte deplină acolo! Priveliştile minunate din jur m-au făcut să uit de răul de maşină.

Alte fotografii îmi amintesc de Mănăstirea Argeşului, de Sibiu, de Mediaş… Dar toate acestea au rămas în urmă, sunt nişte amintiri frumoase care, în zilele ceţoase şi triste ale toamnei, îmi readuc în suflet bucuria şi seninătatea zilelor de vacanţă.

Ana-Alexandra Dobreanu

În Italia

În vacanţa mare am fost în Italia, în vizită la mătuşa mea Lenuţa.

Am călătorit cu avionul, timp de două ore, de la Cluj-Napoca şi până la Roma, apoi cu maşina, timp de cinci ore, de la Roma şi până la Sangineto, în sudul Italiei.

De pe balconul casei în care locuieşte mătuşa mea se vede marea. A fost o surpriză minunată! În ziua următoare, mătuşa ne-a arătat oraşul, castelul foarte vechi şi alte lucruri deosebite.

În fiecare zi am mers pe malul mării, să facem plajă şi baie. Apa era curată şi neaşteptat de caldă, aşa că puteam să ne bălăcim în voie.

Cele două săptămâni de vacanţă la Sangineto au trecut mult prea repede. A fost o vacanţă de vis!

Bianca - Andreea Dobrean

S-a dus vara!

Zilele călduroase ale verii devin tot mai scurte, pe măsură ce toamna se apropie. Dimineţile ceţoase de septembrie ne amintesc începerea unui nou an şcolar.

Şi cum şcoala a început, nu ne mai putem juca până la lăsarea întunericului, căci trebuie să ne punem pe învăţat. Mă bucur că a început şcoala! Mă bucur pentru că în acest an şcolar voi învăţa lucruri noi, interesante, că vom parcurge materii noi şi nu în ultimul rând mă bucură reîntâlnirea colegilor de clasă.

Cu toate acestea, nu pot da uitării zilele minunate ale verii petrecute la joacă cu prietenii mei, unii colegi apropiaţi şi vecini. Am experimentat jocuri din copilăria părinţilor mei şi am fost peste măsură de încântaţi. De neuitat rămâne şi scăldatul în Mureş din zilele toride. Ne vom aminti cu plăcere de aceste experienţe ale vacanţei, la fel ca şi Nică din Amintirile lui Creangă.

Toate acestea se vor repeta an de an şi eu voi mai scrie compuneri pe această temă, din ce în ce mai bogate, cu amintiri plăcute din zilele de vară lăsate în urmă.

Vlad Tompea

Toamna, la Subcetate

E toamnă. Bruma s-a lăsat pretutindeni, prin grădini, peste dealuri şi poieni. Iarba, florile şi frunzele copacilor s-au veştejit, iar vântul care şuieră printre ramuri, smulge frunzele copacilor şi le poartă pe aripele sale. Soarele se ascunde tot mai des după norii mari, cenuşii, care se adună peste sat.

Ţăranii îşi strâng roadele muncii lor de pe câmp, iar seara îi vezi pe uliţele satului îndreptându-se spre casele lor cu carele pline de bucate.

Pe dealurile ce înconjoară satul se văd turme de oi abia coborâte de pe înălţimile munţilor, unde şi-au petrecut vara. Se aud în liniştea serii sunete de clopote, lătrat de câini şi ciobanii fluierând. Fumuri plăpânde se înalţă din coşurile caselor. Încet, încet, satul încremeneşte, cufundat în marea de întuneric a nopţii.

Bianca Urzică

Toamna, la vie

Într-o zi frumoasă din această toamnă, ca în fiecare an, am participat la culesul viei, într-unul din satele bistriţene.

Ne-am sculat dis-de-dimineaţă, ne-am încărcat merindele şi butoaiele în căruţe şi am plecat spre vie. Locul este superb, înconjurat de nuci seculari şi meri în care fructele dolofane se răsfăţau încă la căldura razelor aurii ale soarelui generos al toamnei. Priveliştea cu coloritul specific acestui anotimp încântă privirea, dar bucuria este deplină numai după ce respiri aerul plin de miresmele îmbătătoare ale viei şi după ce savurezi gustul dulce-acrişor al strugurilor.

Am adunat strugurii în coşuri de nuiele pe care bărbaţii le cărau şi le răsturnau în butoaie. Întorşi seara acasă, am zdrobit şi stors strugurii până noaptea târziu.

Această zi , petrecută la culesul viei, a fost una din cele mai frumoase din această toamnă şi, la fel ca şi celelalte de acelaşi fel, îmi trezeşte amintiri de neuitat.

Marian Lung

Toamna, la fereastra casei

Este toamnă, o zi friguroasă şi tristă.

Stau la fereastră, cu gândul la zilele calde şi însorite ale verii. Se aude şuierul vântului cuibărit în hornul casei, văd freamătul copacilor din care vântul smulge frunze îngălbenite. Totul pare pustiu: lunca, dealurile până la linia îndepărtată a orizontului. Păsările călătoare au plecat de mult; doar ciorile, corbii şi vrăbiile rămân cu noi.

Bunicul aduce lemne de fag ca să mai înteţească focul…

Şi totuşi, toamna este anotimpul care ne bucură cel mai mult cu rodnicia bogată a pământului!

Mădălin Cotfas

Magia pădurii, toamna

Într-o după-amiază, dezmierdată de vântul plăpând al toamnei, mă plimb agale pe poteca pădurii din apropiere, împodobită cu frunze ruginii. Eram curioasă să văd dacă magia pădurii care mă încântase în astă vară a rămas aceeaşi.

Acum pădurea este pustie şi pare tristă. I-au rămas doar vântul şi frigul, vântul care îşi face simţită permanent prezenţa, ca un stăpân atotputernic, înfricoşător şi frigul care face ca vieţuitoarele pădurii să se ascundă zgribulite prin locuri tainice, doar de ele ştiute.

Vântul aduce de departe glasuri disperate de cerbi şi ridică în scurte vârtejuri frunzele ude ce acoperă pământul. O ploaie măruntă pălmuieşte cu picături dese trunchiurile şi ramurile golaşe, pământii ale copacilor.

Răcoarea serii se lasă încet şi noaptea se aşterne peste pământul mohorât. Crengile întortocheate ale copacilor par trupuri ale unor fiinţe miraculoase din poveşti.

Sub umbrela protectoare, fără a mai privi în dreapta sau în stânga, grăbesc paşii spre casă. Pădurea mă înfricoşează…

Mădălina-Ioana Ţepeluş

Septembrie

Este o zi frumoasă de toamnă. Poate prea frumoasă pentru un sfârşit de septembrie. Mă bucur din plin de frumuseţea ei parcurgând drumul spre bunicii mei.

Acum cerul este senin, dar în curând se va acoperi de nori groşi care vor aduce ploile reci de toamnă. Bruma veştejise frunzele copacilor, iarba şi florile. Frunzele copacilor – aurii, ruginii, roşcate şi maronii – se desprind din copaci şi cad într-un somn adânc. Arborii, rămaşi fără straiele lor împărăteşti, par trişti. Doar merele, aşteptând să fie culese, roşesc sub sărutul soarelui de toamnă. Pâlcuri de păsări migratoare străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Furnicile harnice se grăbesc spre muşuroaiele lor cu saci grei de provizii pentru iarnă.

Toamna, cu culorile ei, este superbă! Şi totuşi prefer anotimpul vara, care, din păcate, a trecut ca lumina unei stele căzătoare.

Răzvan-Andrei Doţi

V. Sfântul Dumitru, izvorâtorul de mir, protectorul spiritual al localității noastre

Ziua de 26 octombrie a fost pentru noi, locuitorii comunei Subcetate una specială deoarece în această zi de praznic creştin Subcetatea este în sărbătoare. Foarte mulţi elevi ai şcolii am participat la hramul bisericii „Sfântul Dumitru”, apoi la spectacolul artistic de la Căminul Cultural.

Fac parte din grupul de fete care, sub conducerea doamnei învăţătoare Ileana Todor, am învăţat nişte pricesne cu scopul de a le cânta în biserică cu această ocazie. Am cântat aceste pricesne şi am primit, la sfârşit, o dată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Ioan, şi câte o iconiţă care îl reprezintă pe Sfântul Dumitru.

Cât am stat în biserică am simţit o stare de bine, de uşurare, de linişte sufletească desăvârşită şi, uitându-mă în jur, am observat seninătatea chipurilor celor prezenţi la liturghie, uniţi în rugăciunea către Dumnezeu.

După-amiaza m-am integrat în atmosfera de cântec, joc şi voie bună de la Căminul Cultural, creată de Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” din Topliţa.

Felicitări grupului de fete de la şcoala noastră care au deschis spectacolul, dansând Fecioreasca fetelor de pe Târnave!

Oana- Lavinia Suciu

Colectivul de redacţie

Diana Popa, Adriana Muscă, Alexandra Chindea, Mădălina Teslovan, Adina Bordea, Cătălin Hârlav, Teodora Mândru, Andrei-Şerban Tompea,

Andreea Deac, Ana-Alexandra Dobrean, Bianca-Andreea Dobrean, Bianca Urzică, Marian Lung, Vlad Tompea, Oana-Lavinia Suciu,

Răzvan-Andrei Doţi, Elena Ciubucă

Profesor coordonator: Doina Dobreanu