Dascălii noștri, modele de profesionalism: VIORICA OANĂ

(profesor - învățător cu gradul didactic I, născută la Toplița/Subcetate, în 1977; domiciliul: Subcetate)

Doina Dobreanu: E fascinant ca după niște ani să ai colegi dascăli pe unii dintre copiii de odinioară, care au crescut sub ochii tăi!

Ați copilărit la Subcetate și, după ce ați urmat Liceul Pedagogic din Toplița, v-ați întors în comuna natală, unde ați și rămas, să predați la școala din care ați plecat. Se spune că nici o frunză nu cade întâmplător… Amintiți-vă despre debutul în învățământ și despre misiunea pe care v-ați asumat-o și ați respectat-o în toți anii de apostolat didactic de până acum.

Viorica Oană: Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nimeni nu ştie când începe şi când se termină. Ştim doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari şi ne tot amintim apoi ce frumos era şi cât de fericiţi eram în acel rai care nu se mai întoarce. Întotdeauna am considerat că a copilări la țară este minunat. Să poți să te bucuri din plin de natură și de minunățiile ei, să înveți și să crești alături de oameni onești, buni, muncitori, dar și să fii mai aproape de Dumnezeu. Este suficient pentru a te forma ca om, a te pregăti pentru viață.

Îmi amintesc cu drag de copilărie, de dorințele, visele și magia ei. Înainte de a ajunge la școală îmi doream sa devin balerină, dar devenind elevă și cunoscând-o pe doamna mea învățătoare Stan Lucreția, opțiunea mea s-a schimbat. Ori de câte ori eram întrebată „ce vreau să mă fac când voi fi mare”, răspunsul meu venea prompt și fără ezitare: învățătoare. Pentru că mi-am iubit învăţătoarea. Îmi plăcea să fac ce făcea ea, să mă port ca ea, să vorbesc ca ea, să râd ca ea, să mă îmbrac ca ea. Era un model pentru mine. Mi-am dorit atât de mult să devin învățătoare, încât chiar am ajuns, dar nu fără sacrificii.

În anul 1991 am dat examen la liceul pedagogic, dar, spre dezamăgirea mea, nu am fost admisă, concurența fiind foarte mare. Tristețea m-a urmărit toată vara acelui an, dar nu a pus stăpânire pe mine, deoarece am găsit repede soluția de a-mi îndeplini visul. Pentru că am început școala la vârsta de 6 ani, aveam dreptul legal, ca în anul următor, să mai susțin o dată examenul. Am continuat studiile la liceul din Subcetate, clasa a IX-a profil matematică-informatică, apoi în anul 1992 am susținut din nou examenul la liceul pedagogic. De data aceasta, m-a cuprins o mare bucurie să mă găsesc pe listă cu mențiunea admis. Nu a mai contat că m-am pregătit doi ani pentru această reușită, că voi repeta clasa a IX-a sau că îmi las în urmă colegii. Mergeam pe drumul meu, pe drumul ales de mine.

Am absolvit Liceul Pedagogic din Toplița în anul 1997. Pentru că absolvenții erau mai mulți decât posturile disponibile în județ, am fost prima generație care a dat concurs pe baza căruia s-au făcut repartițiile, dar și prima generație cu dublă specializare: învățător-educatoare. Îmi doream să profesez în satul meu natal, dar din păcate nu exista niciun loc vacant în Subcetate, așa că am optat pentru școala din Hodoșa, satul învecinat. Aici am întâlnit oameni, colegi și copii minunați și am realizat că a fi învățător pentru mine nu este numai o profesie, ci și vocație. Am făcut naveta până în anul 2005, când m-am transferat la Liceul Miron Cristea din Subcetate, unde profesez și în prezent.

DD: Dascălul are parte de o muncă sisifică… Performanțele se obțin în timp, iar bucuria succesului în munca cu o serie de elevi devine resursa necesară pentru un nou început. Ce amintiri unice păstrați cu fiecare clasă de elevi pe care ați condus-o?

VO: Meseria de învățător este o mare şi frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara odată cu hainele de lucru. O meserie aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie care epuizează şi înviorează, o meserie în care a şti nu înseamnă nimic fără emoţie, o meserie când apăsătoare, când implacabilă şi plină de farmec.

Profesia aceasta cere învăţare permanentă, având mereu în minte cuvintele lui Nicolae Iorga: „Un secol de trăieşti, un secol învaţă, dar nu mereu în aceeaşi clasă“. Eu am învățat și încă învăț alături de elevi să fiu un dascăl bun. Nu este de ajuns să le transmit cunoștințe, trebuie să le modelez și sufletul, să le dezvolt sentimentul de încredere în sine, să le ofer dragostea și respectul meu, să mă dedic societății de felul în care le influențez viața.

Generațiile de elevi pe care le-am învățat nu pot decât să-mi trezească sentimente de nostalgie că timpul a trecut atât de repede, sentimente de dragoste pentru că îmi este dor de ei, dar și sentimente de satisfacție văzând că fiecare și-a găsit locul și rostul în lume. Muscă Alexandra, plecată cu bursă de la facultate în America, Dragomir Daniela, elevă la liceul militar, Bordea David, clasa a X-a, manager al Casei de Cultură Toplița, pasionat de teatru, sunt doar câteva exemple. Culegînd roadele muncii și gustând din fructele ei dulci, am învățat să merg mai departe și să o iau de la capăt. Nu i-am uitat pe niciunul; chiar dacă nu i-am amintit, chipurile lor îmi sunt întipărite în minte și în suflet, îmi sunt toți la fel de dragi, sunt parte din viața mea. Sunt copiii cărora le-am dăruit aripi; sunt copiii care îmi spuneau mama sau bunica atunci când îmi cereau ajutorul la clasă, apoi, zâmbind, se corectau și îmi spuneau doamna.

Am trăit alături de ei emoția succesului prin rezultatele obținute la concursuri de matematică și limba română. Performanța, însă, nu se măsoară numai în rezultatele de la concursuri; tot performanță se numește a reuși să înveți un elev cu dificultăți de învățare să scrie, să citească, să socotească. Am împărtășit emoția de a urca pe scenă și de a cânta în fața publicului, de a recita poezii lui Moș Crăciun sau de a-i împărtăși mamei dragostea. Am vizitat împreună locuri deosebite din țară: Cluj, Iași, Târgu-Mureș, Humulești, mânăstiri din Moldova, Cetatea Neamțului și multe altele, încercând astfel să le dezvolt fiecare latură a personalității.

DD: Cuvântul este puterea prin care creăm sau distrugem, este puterea de a gândi, de a ne exprima și comunica, este puterea divină din noi, cel mai prețios dar pe care l-a primit omul.

Dumneavoastră, doamna învățătoare, construiți zi de zi, construiți cu cuvântul, cu puterea lui, formați, într-o anumită etapă din devenirea lor, oameni, caractere. Ce înseamnă puterea cuvântului în relația cu elevii dumneavoastră și cu părinții lor? Vă întreb fiindcă mi-amintesc că aceasta a fost și tema lucrării dvs. de obținere a gradului didactic I.

VO: A comunica este un proces natural, așa cum e respiratul… sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Comunicarea e o valoare și ar trebui impregnată în noi înșine odată cu educarea. Pentru a dezvolta relații socio-afective pozitive cu elevii, învățătorul își folosește cea mai importantă armă: puterea cuvântului. Am preferat să laud, în loc să critic, să recompensez în loc să pedepsesc, să zâmbesc în loc să mă încrut. Am învățat să-i ascult, să-i înțeleg și să-l fac pe fiecare să se simtă important. Odată ce elevii au înțeles că sunt de partea lor m-au acceptat ca făcând parte din familie, uneori prvindu-mă ca pe o mamă.

I-am încurajat să relaționeze cu colegii, să fie sinceri, să fie buni, să-și susțină opinia în fața oricui și să învețe să se adapteze diferitelor situații. I-am ajutat să descopere lumea „celor mari”, să-și descopere pasiunile, să se descopere pe ei înșiși.

Succesul în educaţia unui copil nu este desăvârșit dacă nu se implică și părinții. În fața lor m-am prezentat că fiind o persoană care își cunoaște, respectă și iubește meseria. I-am invitat să-mi fie alături, să construim împreună o comunitate formată din elevi, părinți, învățător. Am purtat întotdeauna un dialog sincer și deschis cu părinții, i-am informat despre cerințele specifice școlii, i-am implicat în proiecte educaționale, activități extrașcolare, insuflându-le încrederea în mediul educațional al propriilor copii. Cunoscându-se mai bine, părinți-părinți, copii-părinți, au reușit și să tolereze puncte de vedere diferite, ceea ce a contribuit la îmbunătățirea comunicării și colaborării.

Lucrarea mea de obținere a gradului didactic I a avut ca temă Strategii didactice de îmbogățire și activizare a vocabularului în orele de limba română, susținută în anul 2013, coordonată de conferențiar universitar doctor Doina Butiurcă, lucrare care a confirmat prin cercetarea propusă că un vocabular bogat te ajută să-ți exprimi idei, păreri, sentimente, să te cunoști mai bine, dar și să relaționezi și interacționezi mai bine.

Pentru a exista o comunicare optimă și autentică între partenerii implicați în procesul instructiv-educativ este necesară asumarea responsabilității fiecărei persoane.

DD: Iubirea se învață și se exersează în familie. Este liantul familiei. Iubirea a fost, cred, cea care v-a rechemat acasă. Vorbiți-ne despre părinți și frați, despre casa părintească și copilărie.

VO: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” (Antoine de Saint-Exupery)

Iar țara mea este familia, locul în care m-am format ca om, unde am învățat ce e iubirea, dreptatea, demnitatea, adevărul, sacrificiul. Sunt recunoscătoare pentru familia în care m-am născut, pentru că ei îi datorez ceea ce sunt astăzi. Părinții mei sunt oameni simpli, dar puternici, care au pus copiii înaintea lor, au ales bucuriile copiilor înaintea oricărei plăceri a lor, să tacă oricât de greu le-a fost, să strângă din dinți și să se întărească pentru a-și vedea copiii fericiți. Alegerile făcute i-au ajutat, mai târziu, să se mândrească cu cei patru copii ai lor.

Îmi amintesc cât a muncit tata pentru noi. A muncit din greu la o turnătorie din Gheorgheni, ca turnător, făcând naveta peste 40 de ani. Îmi amintesc că erau dimineți în care se trezea la ora 3 pentru a merge la serviciu și mai ajungea acasă seara. Trăiam dintr-un salariu, dar nu am simțit niciodată că am avea mai puțin decât alți copii. Mama a avut grijă de asta. Ne făcea haine la mașina de cusut, ne împletea din lână adevarate costume de tăvălit prin zăpadă în care nu simțeam frigul iernii, chiar dacă ajungeam cu hainele înghețate bocnă. Ne pregătea, de cele mai multe ori, mâncarea preferată pentru că știa că suntem gingași la mâncare. Mama avea mereu tendința să ne protejeze. Chiar dacă ajutam la treburile gospodărești: mergeam la polog, duceam apă la animale, mulgeam vaca, duceam lemne în casă sau câte altele nu sunt de făcut, îmi amintesc că ne scutea de câte ori putea.

Lucrurile se schimbau radical când era vorba de școală. Devenea dintrodată foarte severă. Cu școala nu era de glumit. Ne verifica temele și ne asculta la lecții. Era foarte important pentru ea să învățăm și să devenim oameni cu carte, să ne facem o meserie.

Eu sunt sora cea mai mare având toate avantajele, dar și dezavantajele acestui statut. Când am împlinit un an, o lună și o zi s-a născut Florin sau Marius, cum îl știu alții. Noi îi spunem filozoful familiei, având o mare pasiune în a studia pe marii învățați ai lumii; este profesor de filozofie și logică la Liceul „Octavian Goga din Miercurea Ciuc. Călin este fratele meu mai mic de care îmi este foarte dor, deoarece îl văd doar o dată pe an, pentru că este stabilit în Franța. El aduce mereu bună dispoziție și râsete în familie prin umorul lui de neîntrecut. Sora mea Anca, cea mai mică dintre noi, locuiește în Brașov. A devenit de curând mamă și împărtășesc cu ea cel mai frumos sentiment: sentimentul matern.

Privind în trecut, realizez că iubirea nu înseamnă numai îmbrățișări și vorbe dulci, înseamnă și sacrificiu, respect, muncă, responsabilitate. Adevărata moștenire pe care am primit-o de la părinții mei și o păstrez în suflet este iubirea.

Părinții mei sunt îngerii păzitori ai copilăriei, adolescenței și tinereții mele, ai vieții mele.

DD: Oamenii, care își iubesc meseria/ profesiunea, iubesc viața. Tot ceea ce faci pentru tine piere, spunea Dinu C. Giurăscu, dar ceea ce faci pentru alții rămâne.

Dumneavoastră, doamna învățătoare, v-ați ales profesiunea din iubire și o faceți cu iubire. Este, într-adevăr frumoasă viața, dacă ceea ce faci, ceea ce dăruiești se petrece sub semnul iubirii?

VO: Grigore Moisil afirma că „un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să ți se pară ușoare”. André Gide susținea că “un profesor bun are această grijă statornică: îi învață pe discipoli să se lipsească de el”. Nicolae Iorga era de părere că „este profesor orice om de la care poți să înveți ceva”. Thomas Carruthers susținea că „un profesor este cineva care se face treptat inutil”. Există nenumărate afirmații cu privire la menirea unui profesor, cele mai multe fiind subiective, însă ceea ce mă face să îmi doresc să fiu învățătoare este iubirea față de copii și sentimentul minunat că pot dărui și împărtăși ceea ce știu, ce simt, dăinuind astfel în mintea și sufletul fiecărui învățăcel.

Arta de a fi învățător este minunea de a te oglindi zilnic în ochii copiilor. Ochii lor pot spune multe: uneori ești zâna cea bună, alteori ești vrăjitoarea cea rea, dar ești mereu mama care alină și alintă. Atunci, realizezi că se întâmplă o minune: minunea de a fi învățător. Profesia devine vocație, iar vocația este armonie; armonia cu propria persoană, armonia cu lumea, armonia cu Dumnezeu. Viața este frumoasă dacă definiția ei este iubirea.

DD: Am avut bucuria să vă am oaspeți, la „Casa cu amintiri”. Scopul vizitei era de a trezi elevilor dvs., prin bucuria întâlnirii cu splendori ale portului nostru românesc, dragostea, mândria și respectul pentru valorile tradiționale, identitare.

Ce alte valori cultivați elevilor dvs.?

VO: Îmi amintesc cu drag vizita la „Casa cu amintiri” și impresionanta colecție de peste 100 de cămăși populare, dar și de persoana minunată care le-a vorbit cu drag elevilor despre frumusețea portului popular, despre iscusința, priceperea și îndemânarea de care trebuia să dea dovadă o femeie pentru a coase sau țese o ie, despre obiceiurile bunicilor și străbunicilor noștri, dar mai ales despre mândria de a fi român.

Vizita la casa de care ne leagă acum amintiri surprinde un moment în care încerc, împreună cu dumneavoastră, să cultiv elevilor mei patriotismul, deoarece ceea ce suntem astăzi nu ni se datorează nouă, ci înaintaşilor noştri, de aceea trebuie să conservăm şi să transmitem mai departe spiritul românesc, aşa cum l-am moştenit, să respectăm trecutul şi să-i acordăm importanţa cuvenită. Poetul Mihai Eminescu spunea: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”.

Conștientizarea identității atrage respectul de sine. Cunoscându-te și aprecind propria persoană înveți să îi respecți și pe alții. Aceste valori vreau să le transmit copiilor: respectul de sine și respectul față de semeni. Din acestea derivă celelalte valori: sinceritatea, bunătatea, răbdarea, curajul, altruismul, valori care trebuie să se reflecte în comportamentul celor din jur: învățător, părinți, pentru a fi deprinse de cei mici. Ghidându-se după ele, copiii vor crește frumos, cu dragoste față de familie, oameni și Dumnezeu.

DD: Majoritatea tinerilor visează să se realizeze la oraș sau să plece în străinătate. Dvs. ați ales să vă întoarceți și să rămâneți acasă... E monotonă viața la țară?

VO: Viața la țară nu este monotonă pentru mine, ea se desfășoară într-un anumit ritm, în ritmul meu. Aici timpul trece altfel, parcă mai lent, mai liniștit, ceea ce mă face să trăiesc mai intens fiecare moment al zilei. Nimic nu se compară cu roua dimineților de vară, cu răcoarea serilor și mirosul de fân, cu liniștea nopților în care nu se aud decât greierii, cu răpăitul ploii pe acoperișul casei sau prima ninsoare. Mă simt bine în mijlocul naturii, departe de aglomeraţia și agitația oraşelor. Inima mea bate în ritmul satului.

Monoton este ceva plictisitor. Viața la țară nu înseamnă plictiseală. Este pur și simplu viață: copii, soț, serviciu, gospodărie.

Activitățile din timpul liber s-au diversificat în ultima perioadă, organizându-se spectacole la Căminul Cultural cu diferite ocazii: 1 Decembrie, Crăciun, Sf. Dumitru, baluri, concursuri etc. Satul se dezvoltă, atât pe plan material, cât și spiritual. Totuși, tinerii preferă viața de la oraș pentru multitudinea oportunităților oferite. Văd, astfel, cum satul îmbătrânește și casele rămân goale… Lumina lui se stinge…

DD: Reușita profesională se armonizează de obicei cu cea familială. Vorbiți-ne despre propria familie, despre împlinirea pe care o trăiți prin copiii dvs.

VO: Dacă e să spun ceea ce mă face pe deplin fericită, atunci cu siguranță voi spune familia. Este locul unde găsesc zâmbet, liniște, înțelegere, respect, încredere, unde temerile dispar și totul se iartă, dar mai presus de toate unde găsesc dragostea necondiționată. Știu asta pentru că sunt căsătorită de 16 ani.

Pe soțul meu, Gigi Oană, îl cunosc de când eram copii. Ne jucam împreună, ne săniam împreună, pe aceeași uliță a copilăriei noastre. Toată această joacă s-a transformat, în timp, în iubire, iar iubirea în căsătorie. Ne-am căsătorit în anul 2001 și pentru ca aceasta să capete sens, am fost binecuvântați cu doi copii minunați: Iasmina, care s-a născut în 2003 și Matei, născut în 2006. Abia atunci am înțeles că cel mai copleșitor sentiment este dragostea de mamă. Dragostea de mamă înseamnă emoție, bucurie, grijă, teamă, devotament, răbdare, rezistența, curaj, forța, susținere. Dragostea pentru copiii mei este infinită și totuși ea crește odată cu ei, cu fiecare zi mai mult.

Iasmina și Matei cu bunicii

Mă simt o persoană împlinită datorită familiei. Soțul meu înseamnă sprjin, echilibru, armonie. Iasmina este fetița pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, cuminte, frumoasă, inteligentă și ambițioasă îndeplinindu-și visul de a merge la liceul din Toplița, profil matematică-informatică. Matei este băiatul mamei care nu se lasă mai prejos decât sora sa, deștept, frumos și un mare iubitor al sportului, făcând parte din clubul sportiv de fotbal Pro Mureșul din Toplița. Îmi doresc să crească sănătoși, să fie fericiți și să aibă cât mai multe șanse să se afirme în viață.

„Familia este puterea mea şi slăbiciunea mea.” (Aishwarya Rai Bachchan)

DD: „Dorurile noastre n-au asemănare… Risipite frunze pe cărare.” Dumneavoastră nu ați trăit dorul de „acasă”, totuși…care sunt dorurile dvs., fiindcă nimeni nu este scutit a trăi acest sentiment?

VO: Dacă îmi privesc în suflet, găsesc în el destule doruri. Mi-e dor de bunica mea, un dor amar pentru că nu am cum să-l astâmpăr. Mi-e dor de serile de Crăciun din anii copilăriei, când împreună cu frații mei pregăteam și dădeam adevărate spectacole. Mi-e dor de iernile în care ulița de lângă casă răsuna de glasuri de copii până seara târziu. Mi-e dor de vacanțele petrecute la bunicii din partea tatei, la Bicaz. Mi-e dor de năzbâtiile pe care le făceam în copilărie. Mi-e dor de copilărie. Timpul e ireversibil, dar îmi dau seama că nu mi-am pierdut copilăria. Îmi revăd copilăria în ochii copiilor mei, astâmpărându-mi dorul.

DD: Mereu ne dorim ceva, indiferent de vârstă. Suntem la începutul unui nou an școlar. Eu vă doresc permanentă bucurie. Ne-o aduce starea de sănătate, iubirea pe care o dăruim și o primim, prezența celor dragi, recunoștința elevilor de azi și de ieri, lucrul făcut bine, temeinic, cu dăruire… Ce vă mai doriți dumneavoastră? Să vi se împlinească toate gândurile bune! Mult succes!

VO: Îmi doresc să știu să prețuiesc timpul. Să nu las viața să treacă pe lângă mine, să nu mă împotmolesc în încercările de a-i mulțumi pe alții. Vreau să mă opresc din treburile cotidiene și să zic: e timpul să mă joc cu copiii, e timpul să merg cu soțul la o petrecere, e timpul să ies la o plimbare, e timpul să îmi hrănesc și sufletul.

Bineînțeles că îmi doresc să-mi văd copiii mari, realizați și fericiți.

Dumneavoastră, vă doresc multă sănătate pentru a putea duce la bun sfârșit tot ceea ce v-ați propus.