Maria Varga - Dinu: Subcetate... Întotdeauna, când pronunț numele localității mele dragi, îmi dau lacrimile. Acolo am trăit copilaria mea frumoasă, „la bloc”, așa cum ziceau toți prietenii mei, împreună cu familia mea. Melania și Marian Dinu sunt părinții mei minunați, fară de care nu aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi.
Când l-am dus prima dată pe Daniel la Subcetate, nu mi-a venit să cred cât de mult i-a plăcut și că s-a îndrăgostit imediat de locurile mele natale.
În vacanța de vară abia așteaptă să
mergem acasă, la Subcetate, să stea în balcon și să respire aerul proaspăt de
munte, să ne plimbăm pe malul Mureșului și să stăm cu bunicii noștri dragi.
Îmi aduc aminte de momentele unice
petrecute împreună cu prietenii în preajma blocului, jucându-ne „de-a v-ați
ascunselea”, sau iarna, dându-ne cu sania în fața blocului.
Nu pot să uit cum bunicul ne pregătea
mămăligă cu branză. Acum, sincer, când merg la ei, îl rog să îmi facă mamaligă
cu branză, mâncarea lui preferată, fiindcă e deosebtă așa cum o pregătește el.
Doina Dobreanu: Amintiri de neuitat din copilărie?
Maria Varga - Dinu: Amintirile mele din copilărie sunt minunate, mai ales
din cei opt ani de școală petrecuți la Liceul din Subcetate.
Îmi aduc aminte cu drag de clasele primare,
fiindcă am avut norocul să o am învățătoare pe mama... mama mea minunată,
Melania Dinu, care a fost alaturi de mine și la școală, și acasă... Eram cea
mai mică din clasă, dar mama îmi spune că asta nu m-a împiedicat niciodată să fiu
mereu printre primii.
Din vremea aceea am o amintire
specială, pe care nu o pot uita și vreau să v-o fac cunoscută. Într-o zi de
joi, cu banii de la alocație, mi-am cumparat din piață o gâscuță, care a
devenit Gusanu... Îl iubeam atât de mult încât a devenit animăluțul meu de companie: dormeam cu el, îl plimbam cu mine peste
tot. Dar cel mai hazliu e că îl duceam cu mine la școală și el stătea cuminte
toate orele în brațele mele... Într-o oră de limba franceză, când Gusanu începu
să gângurească, toată clasa a început să rădă. Profesoara Ana-Maria Iconomu -
Dumnezeu să o odihnească! - nu înțelegea motivul veseliei noastre...
Apoi, nu pot uita cum doamna învățătoare,
căreia nu îi spuneam mamă la școală,
pregătea cu noi, pentru fiecare serbare, dansuri și poezii frumoase. Și acum,
ori de câte ori mergem acasă la sfârșitul anului școlar, vreau să îi fiu
alături la serbarea pregătită cu actualii săi elevi și îmi dau lacrimile
retrăind emoțiile de altădată.
Doina Dobreanu: Ce a urmat după clasele primare
parcurse sub privirea iubitoare, dar exigentă a mamei ?
Maria Varga - Dinu: Voleiul! La bunici, întindem o sfoară, pe unde apucam,
și ne jucam volei. Am început să joc din clasa a V-a, cu domnul profesor Ion
Rizea, el fiind cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest sport. De acolo
cred că a început viața mea. Îi mulțumesc din tot sufletul.
În clasa a VIII-a, eram convinsă că
viața mea depinde în continuare de volei. Ca atare, am hotărât că trebuie să
joc volei la Clubul Sportiv Școlar Toplița. M-am mutat cu tati la Toplița, unde
am continuat să învăț la Liceul „Octavian-Codru Tăslăuanu”. Acești patru ani au
fost cei mai grei din viața mea, pentru că eram departe de mama, nu ne vedeam
decât în weekend. Și acum, când îmi amintesc de acea perioadă, simt un gol în
stomac. Dar greul acela m-a învățat că trebuie să lupt și să merg mai departe
orice ar fi.
Doina Dobreanu: Sunteți fiică de
dascăli care își iubesc profesiunea, care iubesc viața și prețuiesc familia. Mulți
ani au muncit și s-au susținut reciproc în aceeași școală: Liceul din
Subcetate.
V-ați dat seama, atunci și mai târziu, de munca sisifică
a unui învățător – deschizător de drumuri. Performanțele acestuia se obțin în
timp, iar bucuria succesului în munca cu o serie de elevi devine resursa
necesară pentru un nou început. Tot ceea ce faci pentru tine piere, spunea Dinu
C. Giurăscu, dar ceea ce faci pentru alții rămâne.
În ce măsură v-au fost părinții modele pentru profesiunea
didactică pe care ați ales-o?
Maria Varga - Dinu: Fiind fiică de cadre didactice, pot să zic că mi-a fost
mai greu pentru că întotdeauna îmi doream să îi fac mândri de mine, mai ales că
mama a fost și învățătoarea mea, iar tata mi-a fost profesor.
Sincer, cred că mereu au fost mândri de
mine, fiindcă la școală învățam și eram mereu pe locul I, cu toate că pasiunea mea
a fost și a rămas voleiul și că nimic nu era mai importat pentru mine decât câștigarea
unui meci. Și mama știa asta cel mai bine. Niciodată nu a pierdut vreun meci, a
fost mereu acolo, în sala de sport, cu mine. Susținerea ei era cea mai
importantă pentru mine.
Amândoi părinții mei sunt oameni deosebiți,
care și-au dedicat toată viața lor în a învața copiii și în a-i orienta pe drumul
cel bun. Vazându-i atât de pasionați de activitatea lor școlară, mi-am dorit să
fiu ca ei. La început mi-am dorit să fiu învățatoare, ca mama. Mai târziu,
mi-am dorit din tot sufletul să devin profesoară, ca tata. Iubind sportul, am
urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport din Cluj-Napoca. În vara anului
2004, după ce am luat bacul cu o nota mare, și probele sportive la fel, am
intrat prima la facultate. Cred că atunci am reușit să îmi fac părinții
fericiți și pe mama cea mai mândră din lume, mulțumindu-le în acest fel pentru
tot efortul ce l-au depus pentru mine.
Am urmat patru ani de facultate la
Cluj-Napoca, oraș de care m-am îndrăgostit instantaneu și mereu mi-am spus că
eu voi rămâne în Cluj. Dar nu a fost să fie așa, oricât mi-aș fi dorit.
La sfârșitul studiilor universitare,
trebuia să iau niște decizii importante pentru destinul meu. Părinții mi-au
fost mereu alături și m-au încurajat.
O variantă era să obțin un post de
profesoară în străinătate. Am plecat la București, în acest scop, pentru
interviu, fără să am posibilitatea de a opta pentru o anume țară. În luna mai
mi s-a comunicat decizia: primisem postul la o școală internațională în Muscat,
statul Oman.
Mi-am sunat părinții să le cer părerea.
Tata a spus clar NU, fiind vorba de o țară arabă, dar mama, ca de obicei, m-a
susținut chiar dacă în sufletul ei trăia o dramă. Cu toate că s-a împotrivit la
început, tata a fost cel care m-a ajutat să pot pleca și îi mulțumesc. Știu că
le-a fost greu să accepte plecarea mea atât de departe!
Nu voi uita niciodată cum îi spuneam
mamei mele că îmi pare rău și că mai bine rămâneam acasa. Dar puterea ei de a
mă încuraja mereu mi-a dat forța să merg înainte să lupt cu mine însămi.
Și așa, în vara anului 2007 a început
viața mea departe de țară, de Subcetate, de mama, de tata, de sora-mea... dar
departe și de frig. Mi-a fost foarte greu la început, până am început orele cu
copiii și mai ales până am reușit să vorbesc limba la perfecție. Nu puteam
vorbi mult la telefon cu părinții mei și cu sora mea, nu aveam pe nimeni
alături să cer un sfat. Dar mama și tata m-au învățat că nu trebuie să renunț
orice ar fi, așa că am luptat cu mine însămi și am mers înainte, oricât de greu
mi-a fost.
Doina Dobreanu: Postați pe
facebook poze ale dvs. în mijlocul unor grupuri de copii fericiți, probabil cei
de care vă ocupați, ceea ce înseamnă că, la fel ca părinții dvs., v-ați ales
profesiunea din iubire și o faceți cu iubire. Este, într-adevăr frumoasă viața,
dacă ceea ce faci, ceea ce dăruiești se petrece sub semnul iubirii, nu?
Maria Varga - Dinu: Da, așa este, dacă dăruiești, și primești. Copilașii
cărora le sunt profesoară m-au ajutat să merg mai departe. Fiecare zi ce trece din
viața mea e grea fără părinți, departe de ei, dar atunci când merg la școală și
îmi încep activitatea, acei copii minunați, cu zâmbetul mereu pe buze, îmi
transmit și mie bucuria și uit de toate. Fetele mele, așa le spun eu mereu, îmi
aduc în fiecare zi bucuria în suflet și îmi umplu golul din suflet pricinuit de
lipsa celor dragi de acasă.
Am reușit multe în plan profesional. Sunt
și antrenoare de baschet și de fotbal, iar elevii mei au reușit să câștige
multe premii. De fiecare dată când participăm la o competiție, le cer fetelor
să facem o poză pentru mama și ele zâmbesc, apoi poza o trimit mamei mele care
este foarte fericită și mândră de mine.
Doina Dobreanu: Trebuie să spunem că satisfacțiile
lucrului bine făcut, succesele profesionale le trăiți departe de țara natală. Cât
de grea a fost acomodarea?
Maria Varga - Dinu: După
3 ani de experiență în școala din Oman, am decis să încerc altceva. Am aplicat
pentru un post la o școală americană în Emiratele Arabe Unite, în Abu Dhabi. În
urma unui interviu, am primit postul și, astfel, în vara lui 2010 am plecat
acolo. Era o școală nouă, de-abia deschisă; practic noi am fost primii în acea
școală. Aveam tot ce ne doream în școală pentru a putea oferi copiilor ore de
sport de calitate.
Apoi,
din nou am primit o ofertă de un post, în Germania. Am trăit plenar bucuria de
a simți că sunt căutată de alte școli. Așa că am hotarât să încerc și în
Europa. În vara lui 2011 plecam în Germania. Din nou o luam de la început. A
fost școala unde mi-a plăcut cel mai mult să lucrez, datorită corectitudinii și
profesionalismului de care dădea dovadă colectivul didactic.
În
schimb, după 4 ani în care am trăit doar la 40 de grade, mi-a fost foarte greu
să mă obișnuiesc cu clima mai aspră din Germania.
Și
atunci am decis că vreau la caldură, înapoi în Muscat Oman. Iubitul meu, în
vremea aceea, lucra în Oman și se ivise un post la școala lui. Fără să mă
gândesc prea mult, am decis să vin să dau un nou interviu. Așa am reușit să mă
întorc în Oman și să fiu alături de cel care a devenit soțul meu.
Momentan,
amândoi suntem profesori de educație fizică și sport la „International School
of Oman”. El predă baieților și eu fetelor, ceea ce e foarte frumos și foarte
plăcut. Lucrăm împreună și ne susținem reciproc. Aici avem casuța noastră și,
împreună, le răzbim petoate și suntem foarte fericiți.
Nu regret
că am plecat de acasă, chiar dacă îmi este greu fără cei dragi mie, fiindcă
mi-am dorit să cunosc lumea și asta a fost șansa mea. Mereu mi-a plăcut să fiu
cea mai bună, să urc tot mai sus și să încerc să ajung unde e mai bine. Cu
siguranță, asta am mostenit-o de la mama mea.
Doina Dobreanu: Reușita profesională se armonizează de
obicei cu cea familială. E important că v-ați găsit aici echilibrul pe care
și-l dorește fiecare, alături de omul potrivit.
Maria Varga - Dinu: Oman este o țară minunată din Orientul Mijociu, cu oameni
foarte iubitori. Aici, profesorii sunt cei mai iubiți și respectați pentru că
se știe că ei învață copiii să ajungă mai buni și mai iubitori, că ei formează
caractere. Părinții elevilor de la școală ne respectă foarte mult. Toată
satisfacția noastră o avem atunci când părinții ne mulțumesc pentru tot ce
facem cu copiii lor.
Doina Dobreanu: Cuvântul este puterea prin care creăm
sau distrugem, este puterea de a gândi, de a ne exprima și comunica, este
puterea divină din noi, cel mai prețios dar pe care l-a primit omul.
Dumneavoastră construiți zi de zi cu cuvântul, cu puterea lui; contribuiți la formarea unor oameni.
Ce înseamnă puterea cuvântului în relația cu elevii dumneavoastră, mai ales că limba de comunicare nu este româna?
Doina Dobreanu: „Dorurile noastre
n-au asemănare… Risipite frunze pe cărare.” Nimeni nu este scutit a trăi acest
sentiment. Care sunt dorurile dvs., fără „asemănare” ? O fi și dorul de
„acasă”?
Doina Dobreanu: Trăiți într-un mediu multicultural la „International School of
Oman”. Cum vă păstrați identitatea culturală, ca români?
Maria Varga - Dinu: În fiecare an, la școala noastră se
organizează Ziua internațională. Aici
fiecare are posibilitatea să prezinte locurile frumoase, aspectele tradiționale
și mâncarea specifică din țara sa. Cu mândrie pot spune că noi ne prezentăm cu
mândrie țara noastră de fiecare dată, că suntem respectați și priviți frumos de
către toate națiunile. Mereu la standul nostru este lume multă, cautând
plăcintele noastre romanești, mămăliga cu sarmale din carne de pui sau iahnia
de fasole. Chiar dacă acum viața noastră, casa noastră este aici, în Muscat,
Oman, acasă este mereu Romania, acasă este mereu Subcetate unde am crescut.
Doina Dobreanu: Mereu ne dorim ceva, indiferent de vârstă. Care sunt
dorințele dvs.?
Maria Varga - Dinu: Mi-am dorit foarte mult să fiu mireasă și să mă vadă mama fericită când
intru în biserică la brațul tatălui meu. Am avut nunta în anul 2016, la
Cluj-Napoca, soțul meu Daniel Varga fiind din Cluj, cei mai buni prieteni fiindu-ne
alături. A fost chiar de vis! O dorință care mi s-a îndeplinit!
Maria Varga - Dinu: Adevărat! Nu mai sunt singură printre străini. Tot ce îmi
doresc acum este sănătate pentru noi, pentru părinții și socrii mei, să îi avem
alături mult timp, fericire surorii și cumnatei mele din tot sufletul, să aibă
parte de iubirea ce o am și eu și, nu în ultimul rând, îmi doresc să fie iubire
în jurul nostru și să trăim fericiți.
