„Voluntarii nu au neapărat timp, au inimă”

MOTO:

    „DUMNEZEU, SUB CHIPUL IUBIRII, TRĂIEȘTE ÎN OM.” 

                                                        Liviu Rebreanu   

 

 La Liceul „Miron Cristea” - Subcetate a derulat campania „Săptămâna legumelor și a fructelor donate” care a constat în colectarea și donarea de legume, fructe și alte alimente de către elevii voluntari implicați în programul Strategiei Naționale de Acțiune Comunitară (S.N.A.C.), acelor persoane sau familii nevoiașe din localitatea Subcetate.

    „Voluntarii nu au neapărat timp, au inimă”. - Elizabeth Andrew

    Întâi de toate, voluntariatul este despre omenie: „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”.

    Astfel bunătatea și solidaritatea ne-a unit cu mic cu mare, reușind să aducem zâmbete calde pe chipurile semenilor noștri.

    Mulțumim elevilor, părinților și cadrelor didactice pentru implicare!

https://www.facebook.com/1258069061/videos/pcb.2342491579291732/723895992571054

Coordonator S.N.A.C,

Profesor Bogdan-Ionuț PULHAC

In honorem NICOLAE -FLORIN GHENCI, comisar - șef de poliție

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: Am trăit bucuria de a reîntâlni, în 2015, o parte din absolvenţii Liceului din Subcetate ai anului 1995, între care sunteţi şi dvs. V-am provocat atunci la o convorbire, având în vedere că, la fel ca atâţia alţi mulţi sărmăşeni, v-aţi petrecut adolescenţa în acest liceu şi că, iată, după 20 de ani, v-aţi întors cu drag aici. Ce amintiri aţi retrăit cu această ocazie?

Nicolae Florin Ghenci: Aşa este, m-am întors cu mare drag la Subcetate, iar oportunitatea reîntoarcerii în băncile liceului în care, în urmă cu peste două decenii, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei, mi-a creat unele dintre cele mai frumoase sentimente de nostalgie. Cât despre amintiri, mărturisesc că, în cele câteva ore petrecute împreună cu colegii şi profesorii prezenţi la reuniune, pur şi simplu m-au năpădit… de la festivităţile prilejuite de începutul şi sfârşitul fiecărui an şcolar… la orele petrecute în sălile de clasă, de la acele momente când, arareori, chiuleam de la orele de studiu, la „aventurile” amoroase specifice vârstei; pe toate le-am depănat cu mare plăcere. Multe, multe amintiri plăcute însă dintre toate acestea, cu permisiunea dumneavoastră, m-aş opri doar la una dintre ele care ne-a avut pe noi ca protagonişti, pe dumneavoastră, ca dascăl, pe de o parte, pe mine şi Mitruţ, fie-i ţărâna uşoară, ca elevi, pe de altă parte.

Doina Dobreanu: Sunt curioasă să ascult acel moment hazliu…

Nicolae Florin Ghenci: Eram la ora de limba şi literatura română, iar la începutul orei eu am fost primul elev desemnat de dumneavoastră să expună tema pe care am avut-o pentru acasă. M-am descurcat cu brio şi m-am întors în bancă, după care ora de literatură şi-a urmat cursul firesc. Spre sfârşitul orei, eu şi colegul meu de bancă Mitruţ ne-am prins într-o chicoteală care nu a trecut neobservată de dumneavoastră. Utilizând un ton autoritar, fără ezitare ne-aţi scos pe amândoi în faţa clasei şi ne-aţi adresat o întrebare legată de tema abordată, întrebare la care, bineînţeles, niciunul nu am avut răspuns. Miraţi, ridicând din umeri şi privind nedumeriţi unul la celalalt, am izbucnit din nou în râs şi, odată cu noi, întreaga clasă, iar dumneavoastră, cu toată stăruinţa depusă de a rămâne „în nota profesorului”, vizibil „marcată” de hazliul situaţiei, aproape instantaneu, de asemenea, „aţi căzut pradă” unui râs în hohote.

Doina Dobreanu: Mă bucur să retrăiesc, an de an, împreună cu foştii mei elevi, clipe frumoase petrecute la şcoală, cu toate că cei care răspund prezent la aceste întâlniri sunt tot mai puţini…

Nicolae Florin Ghenci: Au lipsit, într-adevăr, mulţi colegi, însă, dintre toţi, cea mai dureroasă absenţă a fost cea a bunului meu coleg şi prieten Mitruţ, preaiubitul dumneavoastră fiu, care a fost chemat mult prea devreme de Dumnezeu în oştirea sa de îngeri.

Aflându-mă la ora de dirigenţie aniversară, în faţa clasei, cuprins de o puternică emoţie şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, m-am simţit îndreptăţit, dar mai ales obligat, să cinstesc memoria celui de care m-a legat o prietenie, deşi scurtă, însă sinceră şi profundă. Un suflet mare, pur şi neprihănit, o fire veselă, iubitoare, de o imensă generozitate şi de o inocenţă pură, Mitruţ a fost primul „absolvent” dintre noi care „şi-a dat examenul vieţii” mult, mult prea devreme… Dumnezeu să-l aibă în grijă!

Doina Dobreanu: Am venit cu o strângere de inimă la această întâlnire, care ar fi trebuit să fie şi a fiului meu, dar mă bucur că l-am regăsit pe Mitruţ în amintirile voastre, că i-aţi păstrat imaginea lui atât de frumos conturată, vie. A fost aşa cum l-aţi descris, un exuberant şi plin de viaţă. Crescând fără fraţi, era, totuşi, prietenos şi altruist, bun şi generos, sensibil şi iubitor. Vă mulţumesc.

Da, au lipsit mulţi colegi de la această întâlnire, şi nu din rea voinţă… Unii au plecat să lucreze în străinătate, nevoiţi a-şi câştiga existenţa, ducând cu ei dorul celor dragi. V-a ispitit vreodată gândul plecării?

Nicolae Florin Ghenci: Terminând liceul în anii imediat următori aşa-numitei revoluţii din 1989, odată „scăpaţi” de regimul comunist, ideea plecării în străinătate şi mirajul unui trai lipsit de griji au cuprins marea majoritate a tinerilor din acea vreme, bineînţeles şi pe mine.

În cazul meu, însă, această plecare era condiţionată de (ne)intrarea la facultate, precum şi de satisfacerea stagiului militar, încă obligatoriu la acea vreme. Pentru mine, această idee nu a reprezentat un obiectiv în sine, ci, mai degrabă, o alternativă, o opţiune care ar fi urmat să devină demnă de luat în seamă doar în situaţia ratării examenului de admitere la facultate. Realitatea s-a dovedit a fi însă alta în cazul fratelui meu – geamănul Tudor-Constantin care, începând cu anul 2006, s-a stabilit în Madrid, Spania, unde locuieşte şi în prezent, fiind rezident cu drepturi depline.

Frații gemeni Nicolae- Florin și Tudor-Constantin

Doina Dobreanu: Aţi copilărit la poale de Giurgeu, aproape de valea Mureşului. Ce datoraţi familiei dumneavoastră? Există anumite trăsături de caracter conturate în anii copilăriei petrecute la ţară şi care vă folosesc în viaţă?

Nicolae Florin Ghenci: A vorbi despre familia mea reprezintă întotdeauna un motiv de mândrie, prilej de mulţumire, respect, apreciere şi profundă recunoştinţă. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât la originea mea se află o familie în adevăratul sens al cuvântului, o familie de oameni simpli, oneşti şi cu credinţă în Dumnezeu.

Vorbesc cu plăcere despre tatăl meu – Nicolae, mama – Valeria, sora – Neluţa şi fraţii Gheorghe, respectiv geamănul Tudor – Constantin. Tatăl meu, originar din localitatea Bicaz-Chei, judeţul Neamţ, provine dintr-o familie cu 4 copii, o familie greu încercată de vicisitudinile vieţii. Odată cu pierderea ambilor părinţi, răpuşi mult prea devreme de boli necruţătoare, la frageda vârstă de numai 14 ani, viaţa a pus capăt în mod crud şi injust copilăriei tatălui meu care, prematur, a devenit „stâlpul” familiei, revenindu-i imensa responsabilitate de a o creşte pe sora sa, mezina familiei de numai un an. Toate acestea în condiţiile în care fraţii mai mari erau deja căsătoriţi, având în responsabilitate propriile familii.

Mama mea, Valeria, născută Ţepeluş, este originară din localitatea Sărmaş, judeţul Harghita şi provine dintr-o familie de ţărani cu mulţi copii, 11 la număr. Având în vedere împrejurările socio-istorice din acea vreme, dar mai ales din cauza condiţiilor familiale vitrege în care ambii părinţi au vieţuit, cu însemnate eforturi au absolvit doar cursurile şcolilor primare. Ulterior, tatăl meu a urmat cursurile specifice şi, în acelaşi timp, necesare exercitării meseriei de miner-artificier.

Revenind la întrebarea dumneavoastră aş spune simplu, cu toată convingerea şi sinceritatea, că datorez totul părinţilor mei şi înainte de toate, viaţa. Ţinând cont de condiţiile familiale în care am crescut, mai sus exprimate, m-aş rezuma doar la o enumerare, nu neapărat exhaustivă, a câtorva dintre trăsăturile de caracter dobândite încă din copilărie, atât din perioada celor „7 ani de-acasă”, cât şi ulterior, în timpul anilor de şcoală: bunătate, cinstire, respect, conştiinciozitate, compasiune, credinţă, cumpătare, creativitate, curaj, determinare, discernământ, disponibilitate, flexibilitate, fermitate, generozitate, iertare, hărnicie, iniţiativă, înţelepciune, loialitate, justiţie, mulţumire, onestitate… toate aceste adevărate virtuţi dovedindu-se, ulterior, a-mi fi de mare ajutor atât în evoluţia mea ca om, înainte de toate, dar şi în cariera profesională.

Doina Dobreanu: Viitorul aparţine celor care cred în visele lor din tinereţe. S-au realizat ele, măcar în parte? Timpul este încă îngăduitor cu dvs… Visaţi încă atunci la cariera de poliţist?

    Nicolae Florin Ghenci: Întrutotul de acord cu dumneavoastră… Visele mele din tinereţe, fără îndoială, s-au realizat în mare parte. Încă din fragedă copilărie am avut un soi de respect, apreciere şi atracţie faţă de „omul în uniformă”, mereu m-au impresionat prestanţa şi ţinuta impuse de acesta. Ca o dovadă în acest sens, îmi aduc aminte cu mare plăcere de faptul că, în anii de liceu, am fost singurul elev din clasă care încă mai purta uniforma de elev – acel costum bleumarin, simplu, sobru şi elegant deopotrivă (în accepţiunea mea), deşi, odată cu instaurarea aşa-zisei democraţii în România, a fost înlăturată obligativitatea purtării uniformei în unităţile de învăţământ. Cu toate acestea, în anul terminal de liceu, deschizându-mi-se puţin orizonturile, am cochetat şi cu ideea de a deveni magistrat, dovadă faptul că, ulterior, m-am înscris la facultatea de drept din Braşov, unde am fost admis după o primă tentativă eşuată, instituţie pe care am absolvit-o în anul 2002. Ironia sorţii a făcut însă ca în anul imediat următor, în timp ce mă pregăteam pentru admiterea la Institutul Naţional de Magistratură, să se ivească oportunitatea de a deveni, în sfârşit, poliţist, şansă de care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae – ocrotitorul poliţiştilor, am profitat din plin, fiind admis la concursul organizat de Ministerul Afacerilor Interne, în anul 2003, făcându-mi astfel debutul în cariera de ofiţer de poliţie cu gradul de subinspector, echivalentul gradului militar de sublocotenent. Şi iată că, după mai bine de un deceniu, mai exact în 12 ani şi 6 luni, am parcurs câteva trepte ale unei frumoase cariere profesionale care mi-a oferit numeroase satisfacţii, în prezent fiind ofiţer superior cu grad de comisar, echivalentul gradului militar de locotenent-colonel.

În această perioadă am ocupat pe rând diferite funcţii: de la ofiţer operativ şi ulterior specialist, la purtător de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Harghita, în prezent fiind şeful unei structuri operative de elită, unică în Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita, specializată în destructurarea grupărilor infracţionale. În ideea expunerii CV-ului personal aş mai preciza că, ulterior încadrării în Poliţia Română, în perioada anilor 2004-2005, am absolvit cursurile postuniversitare în specializarea Relaţii internaţionale, la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, iar între anii 2006-2008 am absolvit cursurile de masterat în specializarea Drept european la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Doina Dobreanu: Sincere felicitări pentru reuşitele dvs. profesionale şi succes în continuare. Aţi ales să trăiţi aproape de locul natal sau e o întâmplare? Distanţa dintre Miercurea Ciuc şi Sărmaş vă permite dese întoarceri „acasă” şi să păstraţi conectarea cu familia, cu rădăcinile. Forţa spirituală a înaintaşilor ne îmbogăţeşte. Să vină sentimentul acesta al apartenenţei la un anumit loc dintr-o înrădăcinare seculară?

Nicolae Florin Ghenci: Acasă, familia, rădăcinile… nobile cuvinte…, de care unii dintre ai noştri, din diverse motive, fie au cam uitat, fie le nesocotsc pur şi simplu. Nu este însă şi cazul meu. Ele ocupă în sufletul meu un loc de cinste. Se întâmplă relativ des, cu precădere în preajma sărbătorilor de peste an, să mă întorc acasă, întotdeauna cu mare drag. Bucuria revederii celor dragi, a familiei, în general, şi a părinţilor, în special, a locurilor copilăriei mele mă reîncarcă de fiecare dată, revederea celor dragi şi a casei părinteşti reprezentând o adevărată causa remota a reîntoarcerii mele pe plaiurile natale. Motive suficiente ce mă îndemnă să revin acasă, iar şi iar…

Maiestuos spus: „Forţa spirituală a înaintaşilor ne îmbogăţeşte”… Fără îndoială, aşa este. Eu aş merge puţin mai departe şi aş adăuga faptul că acest sentiment al apartenentei îşi are originea, aşa cum bine aţi spus, atât în aceasta „înrădăcinare seculară” cât, mai ales, în cultura, civilizaţia, limba, istoria şi spiritualitatea ancestrale ale poporului român.

Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, mărturisesc faptul că nu întâmplător am luat decizia să trăiesc în Harghita, mai precis în Miercurea-Ciuc. Am luat în considerare această variantă încă din timpul studenţiei mele petrecute în Braşov, când îmi făcusem planuri în acest sens. Însă, din anul 2003, de când m-am mutat efectiv la Miercurea-Ciuc, văzând condiţiile sociale existente în mai toate localităţile harghitene în care populaţia română era şi este minoritară în raport cu populaţia de origine secuiască, mi-am întărit şi mai mult convingerea că am luat decizia corectă de a rămâne aproape de vatră. Din acest punct de vedere nu este uşor să trăieşti într-o zonă denumită de P.S. Ioan Selejean, la acea vreme Episcopul Covasnei şi Harghitei, „o Insulă a Şerpilor în centrul României”, făcând referire la judeţele Harghita şi Covasna, formulare ce, mai târziu, urma să devină titlul cărţii de interviuri realizată de scriitorul Ion Longin Popescu.

Doina Dobreanu: Când omul îşi găseşte bucuria şi plăcerea în însăşi munca lui, înseamnă că şi-a găsit locul potrivit. Vă simţiţi, în acest sens, mulţumit?

Nicolae Florin Ghenci: Desigur. Pot să afirm cu toată sinceritatea că, într-adevăr, profesional vorbind, mă simt împlinit, mi-am găsit locul potrivit.

Alături de plăcerea şi bucuria oferite de munca pe care o desfăşor, am obţinut şi numeroase satisfacţii. Motivele sunt lesne de înţeles, aşa încât mă limitez aici, fără a face o expunere detaliată a acestora. Cu permisiunea dumneavoastră, însă, vorbind de realizări şi (ne)împliniri, aş schimba puţin registrul, trecând în zona celor din planul personal. Aşadar, sunt căsătorit din anul 2007, unindu-ne destinele, de atunci şi până în prezent, cu Elena-Alina, originară din oraşul Nehoiu, judeţul Buzău. Jurist de profesie, absolventă a aceleiaşi instituţii universitare şi carieristă convinsă, în prezent este grefier-şef la Judecătoria Miercurea-Ciuc. Marea nerealizare constă în faptul că, până în prezent, Dumnezeu nu ne-a binecuvântat cu copii, dar în continuare suntem încrezători şi, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, timpul este încă îngăduitor cu noi… 

    Doina Dobreanu: Nicolae Iorga spunea că „Un om liber este acela care nu are nevoie să spună nicio minciună”. Trăim într-o lume confuză spiritual, într-o lume în care minciuna este considerată de unii drept virtute. Cei mai mulţi am uitat cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc”. Sau nu vrem să ţinem seama de aceste cuvinte… Ca apărător al legii, ce înseamnă pentru dvs. libertatea?

Nicolae Florin Ghenci: Răspunsul poate fi diferit în funcţie de cine răspunde – omul sau poliţistul. Încep prin a spune ca libertatea, alături de sănătate, este lucrul cel mai de preţ de care se poate bucura o persoană. Judecând dintr-o perspectivă simplistă, a omului obişnuit, când spun libertate, în general, mă gândesc, înainte de toate, la posibilitatea de mişcare în spaţiu şi timp, fără a fi supus vreunei limite sau restricţii. În această accepţiune, per a contrario, atunci când o persoană nu are această libertate de mişcare, înţeleg că acea persoana este “închisă”, fără însă a mă duce numaidecât cu gândul la ideea că persoana respectivă se afla încarcerată într-o temniţă sau puşcărie.

Privind însă lucrurile dintr-o perspectivă diferită, mult mai complexă, noţiunea de libertate, odată asociată cu un alt cuvânt, dobândeşte multiple sensuri sau înţelesuri la care aş face referire, strict enumerativ, fără a avea pretenţia înşiruirii tuturora: libertatea de gândire, libertatea conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie şi exprimare, libertatea de asociere, libertatea de a nu fi supus amestecului în viaţa intimă, familie, casă sau corespondenţă, libertatea de a nu fi ţinut în sclavie etc.

Iată doar câteva dintre cele mai importante sensuri ale noţiunii de libertate care au prins viaţă în ţara noastră, mai cu seamă după anul de graţie 1989, când, o dată cu instaurarea noii democraţii, au fost prevăzute în Constituţia României – legea fundamentală a statului, dând astfel expresie ideii de stat de drept. Din nefericire însă, unii nu au înţeles importanţa dobândirii acestor drepturi şi libertăţi, ori au înţeles-o într-un sens propriu, interpretând această libertate în sensurile ei negative, fără a conştientiza faptul că fiecărei libertăţi sau fiecărui drept îi corespunde una sau mai multe obligaţii corelative pe care le nesocotesc, fie cu intenţie, fie din ignoranţă.

În ceea ce mă priveşte, pot să afirm că privesc libertatea dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, ca om simplu, ca orice cetăţean al acestei ţări care beneficiază sau poate beneficia din plin de efectele acestor libertăţi şi căruia îi revine, înainte de toate, obligaţia morală a respectării lor. În al doilea rând, în calitatea de om al legii, căruia îi revine obligaţia legală de a veghea la respectarea acestor libertăţi, în sensurile lor pozitive cele mai diverse, obligaţie care izvorăşte, înainte de toate, din chiar jurământul de credinţă depus cu ocazia dobândirii calităţii de poliţist. În această a doua calitate, apreciez că libertatea reprezintă o condiţie sine-qua-non a însăşi existenţei umane.

Doina Dobreanu: Imaginaţi-vă o întrebare pe care nu v-am adresat-o, dar v-ar face plăcere să răspundeţi la ea.

Nicolae Florin Ghenci: Interesantă provocare! Aş profita de ocazia rarisimă de a dialoga şi, cu permisiunea dumneavoastră, mai degrabă v-aş propune o inversiune de roluri… Vorbiţi-mi, vă rog, despre pasiunea pentru etnografie şi folclor, despre ideea şi proiectul înfiinţării Asociaţiei Culturale „Dobreanu”, despre publicaţiile dumneavoastră dar şi despre proiectele de viitor.

Doina Dobreanu: Am vorbit dese ori despre pasiunile mele, în interviuri [1], în cărţile mele şi pe blogurile pe care le coordonez:

al revistei şcolare (http://revistalyceum.blogspot.com), 

al Asociaţiei culturale „Dobreanu (http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com) şi   al revistei „Viaţa la Subcetate (http://viatalasubcetate.blogspot.com ), dar şi în volumul editat de Centrul European de Studii Covasna – Harghita, „Profesioniştii noştri – 19, Doiniţa - Ana Dobrean la 65 de ani”, publicat la Editura Eurocarpatica, 2015, pe care am plăcerea să vi-l ofer.

Nicolae Florin Ghenci: Vă mulţumesc mult.

Doina Dobreanu: Sunteţi tineri… Viitorul nu-l cunoaşte nimeni şi e bine că este aşa… Fiecare are, totuşi, o profesiune de credinţă, un crez căruia îi rămâne fidel, oriunde şi oricând. Aţi putea vorbi despre crezul dvs. de viaţă?

Nicolae Florin Ghenci: Bine faci, bine primeşti… Secole de experienţă sunt concentrate în aceste cuvinte simple… Experienţa m-a învăţat că, într-adevăr, aşa este. Întotdeauna am fost călăuzit de această zicere, fără a avea neapărat pretenţia că în viaţă am făcut numai bine. Omul este supus greşelii. În viaţă am întâlnit situaţii în care trebuia să reacţionez într-un anume fel, iar urmările acţiunilor mele, datorită unor împrejurări independente de voinţa mea, nu au fost întotdeauna conforme acestui dicton. Important este ca atunci când greşeşti să ai tăria de caracter necesară să recunoşti acest lucru şi să spui simplu: „Iartă-mă!”

Acesta este crezul meu în viaţă căruia, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, îi rămân fidel oriunde şi oricând, în ciuda faptului că există şi persoane, nu puţine, care, mai degrabă, muşcă mâna care o hrăneşte.

Trăind în societate, fiecare are cercul său de relaţii, la fel şi eu, în mod inevitabil am avut şi am o implicare în vieţile celor ce au contat pentru mine, dar mâna întinsă pentru ajutor şi implicarea nu au fost niciodată pentru vreo recunoştinţă. Nu mă interesa nici într-un fel recunoştinţa, motivaţia acţiunilor mele fiind cu totul alta decât recunoştinţa, care, oricum, ştiam că, de cele mai multe ori, nu există.

Nu am niciun duşman (aşa cred), nu duşmănesc pe nimeni, nu m-a „muşcat” (în mod semnificativ) nimeni. Dar, uneori, am fost „încolţit” de persoane cărora le-am făcut, într-un fel sau altul, vreun bine (material, timp investit, sfaturi ce au schimbat lucrurile în bine…) şi, cu toate acestea, rămân fidel crezului meu Bine faci, bine primeşti…

Apropo de recunoştinţă, nu aş încheia înainte de a vă mulţumi pentru această oportunitate, pentru deosebita onoare de a mă aşeza alături de cele mai reprezentative personalităţi ale meleagurilor noastre de pe Valea Mureşului Superior, din Subcetate şi Sărmaş. Vă sunt profund recunoscător, atât dumneavoastră cât şi celorlalţi profesori de la Liceul din Subcetate pentru sprijinul şi îndrumarea acordate care mi-au fost călăuze atât în formarea mea ca om, cât şi ulterior, în evoluţia mea profesională. Vă felicit pentru întreaga activitate etnografică şi publicistică. Eternă gratitudine şi respect!

Doina Dobreanu: Din iubire, cu iubire. Mulţumesc mult.

În Grecia, la Muntele Athos

------ 💙💛💖-----

Cu părinții, la aniversare:

---

[1] DOBREANU, D. – DOBREANU, V., 2014, p. 88-96

In honorem, IOSIF - MARIN BALOG, doctor în istorie, cercetător științific

 

Text publicat în cartea 

LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE,

vol. 3, 2015, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 

Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

Doina Dobreanu: De curând am avut bucuria să fiu invitată și să particip la întâlnirea de de 20 de ani a promoției anului 1995 a Liceului din Subcetate, din care faceți parte și dumneavoastră, Domnule Balog. Am împărtășit amintiri și emoții, s-au rostit cuvinte de gratitudine, s-au făcut promisiuni.

Vorbiți-ne despre părinții dvs., despre familia în care ați crescut, despre copilăria în satul Hodoșa, despre fundamentele educației primite în familie.

Iosif Marin Balog: Despre familie voi enumera câteva repere foarte pe scurt. Am tot avut de gând, dată fiind formația mea de istoric, să fac o genealogie mai aprofundată a familiei, dar, din lipsă de timp, rămâne deocamdată un deziderat de viitor. Ce pot să vă spun este că dinspre mamă am ”rădăcini istorice cu aceste locuri” inclusiv cu comuna Subcetate, deoarece bunica mea era din familia Urzică de pe Filpea, o familie care a lăsat multe repere în istoria locală. Astfel, bunica pe nume Eudochia, născută la 1901, s-a stabilit în Sărmaș căsătorindu-se cu Tompea Vasile, născut la 1897, veteran în ambele războaie mondiale. Familia Tompea este și ea una de vechime considerabilă în aceste locuri; practic toți din zonă cu acest nume au fost și sunt din aceeași ramură. Deocamdată am date certe care merg până spre 1806 și care atestă momentul în care s-au stabilit în zona Sărmașului, însă mai trebuie cercetate sursele în acest sens. Despre bunicii din partea tatălui știu foarte puține. Știu că bunica provenea de undeva din Moldova, iar bunicul era localnic din Bicaz. Tatăl meu s-a născut la Bicazul Ardelean, familia sa locuia în Dămuc, un sat aparținând de Bicaz. Tatăl meu (1926 - 2006) se stabilise în Sărmaș prin 1960 căsătorindu-se cu Maria născută Tompea.

Cât despre profesia părinților mei, am a spune că tatăl meu a fost o vreme cadru militar la Brașov, însă  nu a avut parte de o carieră militară îndelungată din cauza unui accident petrecut la o aplicație, care l-a obligat să se pensioneze de tânăr, după care s-a ocupat toată viața cu agricultura. La fel, mama a fost muncitoare, în cea mai mare parte, la o fabrică de încălțăminte la Toplița. Așadar, o familie simplă, dar așezată și statornică în care mi-am petrecut copilăria, împărțită între școală, munca câmpului, dar și multă joacă și sport.

Iarna îmi plăcea foarte mult să merg la schi, dar nu ca acum pe pârtii amenajate, ci pe dealuri, cu schiurile în spate, prin zăpezi și friguri mari, cum erau pe vremea aceea. Vara, cutreieram munții și dealurile dimprejur, știu și acum toate văile, drumurile și potecile. Am avut în copilărie mulți prieteni, și români și maghiari – de la aceștia din urmă am prins și ceva maghiară, acum îmi pare rău că nu am învățat mai multă. Pe scurt, pot spune că am avut o copilărie și o adolescență simplă, normală.

La schi, pe deal, ca în vremea copilăriei

Doina Dobreanu:  Care au fost treptele formării dvs., ca om și ca personalitate științifică?

Iosif Marin Balog: Desigur, treptele au fost numeroase și complexe. În primul rând, pot spune că m-am format  în împrejurări socio-istorice extrem de diferite pe care le-a parcurs țara și societatea noastră, să zicem, din 1986-1987 de când am început să am o percepție cât de cât coerentă asupra realității înconjurătoare: la momentul 1989 aveam 14 ani, știam destul de multe despre realitățile politice și economice din țară, desigur la nivelul de înțelegere pe care mi-l îngăduia vârsta, pentru că îmi plăcea să citesc mult. În paranteză fie spus, tatăl meu era abonat la ziare, citea zilnic ”România Liberă”; – practic, în momentul în care ajunsesem în clasa I știam deja să citesc, cel puțin titlurile scrise cu litere mari de tipar. Pe de altă parte, tatăl meu asculta în fiecare zi și Radio Europa Liberă. Întotdeauna la ora cinci dimineața își începea ziua cu acest post de radio, la fel seara cu emisiunea Actualitatea Românească. Astfel, pe la 13-14 ani am început tot mai mult să-mi dau seama de diferența majoră dintre ce învățam la școală și citeam despre societatea socialistă și regimul Ceaușescu, și ceea ce se spunea la posturile de radio din afara României. Cu toate acestea, nu pot să spun că aș fi avut la vârsta aceea vreo atitudine de contestare a regimului; de altfel, nici tatăl meu nu se exprima niciodată public în mod critic la adresa regimului, dar remarcam încă pe atunci că analiza ambele viziuni și realități. Cred că acest lucru m-a ajutat să înțeleg mai ușor și mai repede ceea ce s-a întâmplat după 1990. Eu însumi am conștientizat acest lucru după mai mulți ani, cam prin 1996. În orice caz, pot afirma acum că anul 1990 îl percepeam drept unul plin de entuziasm, un an al tuturor începuturilor în care însuși timpul luase un cu totul alt ritm, cu toate că până prin 2000 am înțeles destul de greu ceea ce se petrecea în așa-zisa tranziție. Singurul moment mai semnificativ mi-l amintesc a fi anul 1996, când, proaspăt student fiind, am participat în Cluj la primele mitinguri electorale, apoi la primele alegeri după ce dobândisem vârsta de drept de vot; aveam, ca orice student entuziast, gânduri de a mă implica în politică din convingerea că nouă, tinerilor, ni s-ar cuveni misiunea de a face politica țării… dar m-am lămurit repede și am lăsat deoparte aceste preocupări. Și bine am făcut.

Desigur, treapta fundamentală a formării mele a reprezentat-o facultatea. Inițial, am dorit să dau admitere la Drept, era o facultate la modă în vremea respectivă, care atunci oferea oportunități reale pe plan profesional; eram un elev bun la română și istorie, materii de admitere în condițiile unei concurențe acerbe.

În 1995 am mers la Cluj la examenul de admitere. Erau în acel an 14 candidați pe un loc, încât era nevoie de o medie peste 8,50 pentru a fi admis. Nu îmi mai amintesc media pe care am obținut-o, îmi amintesc însă cum am ratat admiterea: la gramatică, la unul dintre subiecte, se cerea analiză de sintaxa frazei. Pe ciornă am făcut totul bine, însă la transcriere mi s-a părut ceva greșit și am modificat totul, în sens rău, bineînțeles, încât în acel punct am dat toată lucrarea peste cap, fapt care m-a depunctat într-atât încât să ratez admiterea. Spun aceste detalii pentru că ele mi-au schimbat complet orientarea profesională. Nu eram genul care să mai meargă încă o dată și încă o dată la același examen de admitere, încât am zis: gata cu dreptul, merg la istorie. Și, într-adevăr, în 1996 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Atunci erau două probe de admitere care cuprindeau întreaga materie predată la liceu și erau 6-8 candidați pe un loc; pot spune că în perioada 1996-2000, cât am făcut studiile de licență, am prins ”ultimul tren” din vechiul sistem de facultate, dar și primele experimente cu cel de tip nou – „sistemul Bologna”. Ce însemna vechiul sistem? În primul rând, cursuri și seminarii extrem de serioase și examene chiar dure, aș putea spune: îmi amintesc de faptul că în anul I toate examenele importante erau orale și presupuneau stăpânirea materiei și a bibliografiei la un nivel foarte înalt. Practic, în prima sesiune picau 50-60% dintre studenți. Din anul 1997, odată cu primele experimentări ale modelului Bologna, implementate prima dată la Universitatea din Cluj, s-a trecut la un sistem nou. Cu toate acestea, nu a dispărut rigoarea și exigența, spre deosebire de ce s-a întâmplat ulterior. Perioada facultății a fost extrem de benefică pentru formarea mea. Și asta am constatat-o în momentul când am ajuns eu însumi să predau istoria: facultatea a fost și o perioadă și un prilej de deschidere intelectuală; odată cu noi se schimba și istoriografia, modul de a cerceta și a scrie istoria; veneau în sistemul universitar profesori noi, toți deja cu studii și stagii în străinătate. Iar noi trebuia să ne adaptăm și să asimilăm toate aceste lucruri din mers, dar spun acum că mai bine și mai așezat decât au făcut-o generațiile de studenți de după noi.

Ulterior absolvirii facultății, la început m-am orientat către studiile de masterat care deveniseră o etapă firească pentru orice fel de carieră ai fi dorit să urmezi. Concomitent, m-am angajat în învățământul preuniversitar ca profesor de istorie, convins fiind că aceasta va fi cariera de urmat. Dar nu am zăbovit mult timp în învățământ, fiindcă, la scurt timp după absolvirea masteratului, mi s-a propus șă mă înscriu la doctorat. Era tocmai perioada în care se introdusese conceptul de doctorat „cu frecvență”, sistem în care se primea o bursă lunară care pe atunci era mai mare decât remunerația unui profesor începător. Însă, nu acesta a fost motivul pentru care m-am înscris la doctorat, ci ideea de a valorifica o oportunitate care mi-a fost oferită. De altfel, spre deosebire de alți colegi ai mei pentru care obiectivul de a „rămâne în Cluj” era un țel personal suprem, eu nu m-am orientat niciodată după această idee. Știam că mă pot adapta oriunde, iar aceasta a devenit ușor - ușor o convingere pe parcursul studiilor doctorale mai ales și după ce am plecat la diverse stagii științifice în străinătate. Acestea mi-au oferit și prilejul de a acumula noi și valoroase experiențe profesionale și de viață, încât pot spune că stagiul de un an petrecut la doctorat la Freie Universität din Berlin a contribuit decisiv la opțiunea mea pentru o carieră în cercetare și predare în învățământul superior.

Doina Dobreanu:  În anii de liceu ați excelat la toate obiectele de studiu. Cum ați ales istoria? Determinante au fost experiențele favorabile de la olimpiadele școlare?

Iosif Marin Balog: Nu pot spune că am excelat la toate obiectele de studiu, eventual că mi-au plăcut și m-am preocupat mai îndeaproape de cele socio-umaniste (limba română, istorie, geografie sau chiar economia, deși aceasta din urmă, din păcate, nu se preda decât în clasa XI, o oră pe săptămână); în schimb, la matematică nu am excelat, la fel cum nici fizica, nici chimia nu-mi erau foarte apropiate. Aș putea afirma că această (auto) percepție despre faptul că nu sunt bun la matematică m-a orientat, într-o bună măsură, spre studiile umaniste, deși acum recunosc faptul că aș fi putut urma științele economice, de exemplu. Desigur, și olimpiadele școlare au avut efectul lor mobilizator, însă aș considera că profesorii de istorie pe care i-am avut în liceu, și aici mă refer la regretatul profesor Alexandru Croitor și mai ales la profesorul Dumitru Țepeluș, mereu m-au încurajat în acest sens, spunându-mi că „dacă vrei să faci performanță, trebuie să mergi la olimpiadă”. M-au ajutat foarte mult și manualele de istorie de la vremea aceea: imaginați-vă că cele de clasele XI și XII cu cele aproape 300 de pagini fiecare, cu o organizare impecabilă a materiei după cel mai rațional criteriu al istoriei, cronologia, erau adevărate enciclopedii. Și asta spre deosebire de caracterul dezastruos de acum al manualelor de istorie…

Doina Dobreanu:  Vorbeați la ora de dirigenție aniversară despre relația profesori-elevi, pe care ați întâlnit-o la Liceul din Subcetate, una deosebită, menționând că liceul a excelat din acest punct de vedere.

E importantă atmosfera în care te formezi, din familie, din școală. Tatăl meu și mulți dintre profesorii mei erau oameni „de bon humeur”, așa că, trăind într-o atmosferă destinsă, am învățat de mică să știu de glumă, dar nici să nu întrec gluma. Ca profesor, mi-am permis să fac glume și am acceptat glumițele elevilor, desigur, în limite rezonabile.

Iosif Marin Balog: Da, repet și susțin că relația profesor-elev este fundamentală, fie că vorbim de învățământul preuniversitar, fie de cel universitar. Modul în care aceasta se articulează și necesarul echilibru în comunicare pot fi în măsură să creeze pentru elev sau student acele modele de care este atâta nevoie. Eu însumi am din acest punct de vedere numeroase modele; practic, nu poți vorbi însă de un anume model sau un singur tip de model, încât, privind lucrurile acum din dublă perspectivă, ca elev trebuie să fii în stare să iei de la fiecare profesor câte ceva care să contribuie la acel model ideal pe care ți-l construiești și din care să poți „trăi” multă vreme la nivel intelectual și profesional. La fel, cred că și profesorul trebuie să fie un furnizor de modele, să știe să-și pună în valoare calitățile lui cele mai bune, fără pretenția de a considera că el singur este cel mai bun, însă și cu acea conștiință conform căreia dascălul este și trebuie să fie mai mult decât un furnizor și un sistematizator de date și de informații, indiferent despre ce domeniu vorbim.

Doina Dobreanu:  Cum îți sunt gândurile, așa își este și viața. Care erau gândurile/ aspirațiile adolescentului Iosif - Marin Balog? Există o concordanță între ceea ce ați visat să deveniți și ceea ce ați devenit pe parcurs?

Iosif Marin Balog: Cum am spus deja, nu am avut aspirații și visuri foarte accentuat definite. Am fost, mai degrabă, omul deciziilor de conjunctură, însă, aș spune, o conjunctură bine analizată, iar deciziile, realiste și rezonabile. De altfel, una dintre devizele mele este „fii realist și bazează-te pe ce ai, vezi ce poți face în acel context în mod realist și fără mari riscuri”. Și din acest punct de vedere, nu am dat greș. Iar chestiunea „ce sau cum ar fi fost dacă…” nu mi se potrivește, pentru că asta ar însemna să trăiești la modul condițional, or asta ne îndepărtează de realitate și o deformează în același timp. E ca și cum ai scrie istorie la modul condițional, dar unde mai e adevărul, realitatea așa cum a fost?

Doina Dobreanu:  Ce v-a îndemnat să vă întoarceți „acasă” la terminarea facultății?

Momentan, sunteți cercetător științific III, doctor la Institutul de istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române. Cum ați acces în cercetare?

Iosif Marin Balog: În cercetare am ajuns oarecum încă din perioada doctoratului: în anii 2000 doctoratul cu frecvență dura minim 4 ani, cu posibilitate de prelungire, încât, dacă te implicai serios în tema de cercetare, chiar se putea face o treabă temeinică. Am avut și privilegiul să fiu coordonat de un profesor extrem de exigent care încă de la început, pe lângă cerința de bază conform căreia istoria serioasă se scrie pe bază de arhive, mi-a cerut imperativ să învăț limba germană, să plec măcar un an la studii în Germania și să mă apuc serios să studiez istoria teoriei și a gândirii economice. Asta deoarece eu aveam o temă de cercetare care se situa la granița dintre istorie și economie, mai precis ”Modernismul și dinamica modernizării economice a Transilvaniei în perioada 1850-1875”. Așa am ajuns să dau examene din toți marii clasici ai gândirii economice de la Adam Smith, Friederich List, la școala austriacă, până la neoclasicul Keynes…(în comisie aveam întotdeauna profesori de la Facultatea de științe economice). Pot spune că apropierea de științele economice mi-a prins foarte bine. Uneori chiar regret că nu am făcut studii mai aprofundate în acest sens.

Așadar, așa a început activitatea mea de cercetare; în 2006 mi-am susținut teza de doctorat care ulterior am publicat-o, iar cartea a obținut în anul 2009 premiul Academiei Române.

La Institutul de istorie ”George Barițiu” am ajuns în contextul în care la Facultatea de Istorie, unde am și predat seminarii în perioada doctoratului, nu existau posturi didactice vacante. Acolo activam doar în cadrul unor proiecte de cercetare pe perioadă determinată (granturi). Astfel, în iulie 2006 am dat concurs pe post de asistent cercetare la institut, fiind angajat acolo din 1 februarie 2007, la sectorul de istorie modernă.

Doina Dobreanu:  Din curiozitate, internetul mi-a oferit câteva repere privind preocupările dvs. științifice, respectiv unele teme cercetate, câteva titluri de cărți pe care le-ați publicat, ca de exemplu:

„Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX)”, „Economia regională: ipostaze rurale și urbane”.

Alte teme cercetate: „The economic policy of the habsburgs in Transilvania in mid – nineteenth century significance and effects of the introduction of telegraph”[1], „Şcolile reale şi comerciale din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea şi rolul lor în promovarea spiritului antreprenorial”[2], „Institute şi societăţi de asigurare din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Rolul lor în promovarea asociaţionismului şi spiritului de solidaritate”[3], Die Wirtschaftskrise von 1873 -ihre Wahrnehmung durch und ihre Auswirkungen auf die siebenbürger” (Criza economică din 1873, manifestarea şi percepţia ei în societatea transilvană)[4], „Criza economică din 1873 şi impactul său în Transilvania şi Banat” [5].

Elucidarea acestor teme referitoare la istoria Transilvaniei presupune o riguroasă cercetare a documentelor de arhivă aflate la Budapesta și Viena, elaborate în limbile maghiară și germană. Ați urmat cursuri speciale pentru ameliorarea acestor limbi?

Iosif Marin Balog: Da, în fond, munca de bază de la institut presupune publicarea de volume și corpusuri de documente, unele dintre ele sunt proiecte prioritare ale Academiei Române, precum cel referitor la Documente privind revoluția de la 1848 în Țările Române. Seria C. Transilvania care a ajuns în prezent la vol. XI. Este o muncă complexă de echipă, care presupune numeroase stagii în arhivele din țară și din afara ei și, desigur, cunoașterea limbii izvoarelor istorice, respectiv pentru perioada studiată – maghiara și germana. Deși nu excelez la nici una dintre ele, încât să fac traduceri profesioniste, sunt în măsură să citesc și să înțeleg un document în maghiară sau în germană, în acest din urmă caz fiind necesare cunoștințe de paleografie gotică. Am învățat germana de la zero printr-un curs intensiv necesar pentru a accede la o bursă Erasmus în Germania. Apoi cu alfabetul gotic în față am început să descifrez scrierea gotică de mână și, grație insistenței profesorului meu de la doctorat și perseverenței, am reușit. Cât privește maghiara, am avut tentative de a urma niște cursuri dar, din lipsă de timp, am abandonat ideea, încât în momentul de față am cunoștințe de bază în sensul de a citi și înțelege un text istoric. De traduceri profesioniste se ocupă colegii mei.

Doina Dobreanu:  Spuneați că vă adaptați ușor la nou, la schimbare, că nu vă vine greu să fiți când la Sărmaș, unde vă sunt părinții, soția și copiii, când la Cluj-Napoca, când la Budapesta și Viena, în arhive, când pretutindeni în țară, la sesiuni de comunicări științifice. Să fie pasiunea pentru adevărul istoric care vă întreține energia necesară?

Iosif Marin Balog: Desigur, pasiunea își are rolul ei bine definit, la care se adaugă curiozitatea, mai ales când cercetezi un subiect puțin cunoscut despre care nu s-a scris. Apoi, în cercetarea istorică făcută la acest nivel ești obligat să călătorești mult, în arhive, pe la conferințe etc. Pot spune că deja am călătorit destul de mult în țară și în străinătate; pe lângă Budapesta și Viena unde merg foarte des, uneori de 2-3 ori pe an, am fost la diverse conferințe internaționale în Germania, Cehia, Slovacia, Polonia, Rusia, China. Pe de altă parte, munca de istoric este una destul de sedentară, de uzură chiar. Or, eu fiind o persoană activă, îmi vine greu să stau zile întregi la birou și chiar dacă aș sta nu mi-aș face treaba ca lumea, așa încât naveta Cluj-Sărmaș este un bun prilej de schimbare a ambianței. În plus, munca la țară mă relaxează întotdeauna. Chiar adesea colegii îmi spun „… ce bine că mergi la țară unde poți să scrii și să studiezi în liniște”. Eu însă răspund că la țară nu scriu, poate mai citesc câte ceva, însă în mod cert mă relaxez prin muncă; eu citesc și scriu în liniște la oraș.

 De la Cluj la Sărmaș

Doina Dobreanu:  Un merit deosebit în reușita dvs. familială și profesională îl are soția Anișoara, profesor de istorie la Subcetate, Hodoșa, Toplița… ca și copiii și părinții…

Iosif Marin Balog: Pot să afirm că meritul fundamental în alegerea opțiunii mele spre cariera de cercetător l-a avut soția mea Anișoara, care nu numai că m-a încurajat, ci m-a „obligat” să merg la doctorat, ceea ce a însemnat un sacrificiu deosebit pentru ea și pentru copii, pentru că am ajuns să fim adesea doar o „familie de week-end”, marcată de naveta între Sărmaș și Cluj. La început a fost dificilă această navetă, însă între timp a intervenit obișnuință și rutină. Pe de altă parte, această situație ne-a îngăduit fiecăruia să ne preocupăm mai mult de partea profesională.

Doina Dobreanu: Doamna Anișoara este o femeie foarte puternică, care știe să se dăruiască celor dragi. Am găsit întâmplător declarația făcută fiului dvs. la împlinirea a 15 ani: „Au trecut 15 ani, din ACEA ZI, 15 ani în care m-ai învăţat cum să fiu mamă, 15 ani în care am crescut odată cu tine, în care am adormit şi m-am trezit rugându-mă lui Dumnezeu pentru tine, mulţumindu-I pentru minunea care eşti, 15 ani în care mi-ai dat puterea de a mă ridica, de a merge înainte, de a-mi înfrunta temerile, de a zâmbi, de a visa, de a spera. Mi-ai schimbat viaţa şi nu aş mai putea trăi altfel. Când îmi spui “mami, te iubesc”, nimic altceva nu mai contează. La mulți ani, dragul meu Andrei Alexandru!”

    Iosif Marin Balog: Soția se implică foarte mult în activitățile didactice și extra-didactice de la școală, e mereu preocupată de perfecționare, iar elevii înseamnă foarte mult pentru ea. În plus, copiii noștri și educația lor sunt o prioritate majoră, dar și un efort în plus pentru soția care duce greul și la acest capitol, încât trebuie să mă plasez în inferioritate din acest punct de vedere. Poate însă mă voi revanșa mai târziu, când vor ajunge copiii la facultate…

Doina Dobreanu:  Domnule Balog, ați fost elev și cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar. Sunteți conștient de misiunea importantă a școlii în formarea tinerilor și, ca atare, la întâlnirea cu profesorii și elevii actuali ai Liceului din Subcetate v-ați adresat în mod special tinerilor. Ați putea repeta mesajul transmis acestora?

Iosif Marin Balog: La întâlnirea de 20 de ani desigur că am rememorat întâmplări și evenimente, iar în acel mic discurs am ales să mă adresez deopotrivă foștilor colegi, profesorilor și actualilor elevi.

Cu acel prilej am amintit că întâlnirea de 20 de ani reprezintă un moment de evaluare, un pretext de a ne reaminti ce speranțe și așteptări aveam atunci, cum arăta lumea în 1995, cum arată ea azi, unde ne plasam atunci și unde suntem acum ca persoane și ca societate în general. Desigur, nu aveam de gând să dau răspunsuri la aceste interogații. În fond, fiecare avem propriul răspuns, propria evaluare la toate aceste interogații. În orice caz, în urmă cu 20 de ani plecam de pe treptele acestui liceu cu un set de cunoștințe și de valori bine definit și extrem de util și mai ales, plecam cu foarte mult optimism – un aspect foarte important pe care azi îl găsesc mai puțin prezent în rândul tinerei generații. Actualilor elevi le-am adresat îndemnul de a-și asuma cu seriozitate și responsabilitate misiunea pe care o au, aceea de a învăța și a acumula aici și acum esența formației lor profesionale și sociale pe care va trebui să o împlinească mai departe în școală, în viitoarea profesie, în viață în general.

De asemenea, foarte importante sunt încă două lucruri: să nu uite a se raporta la adevăratele valori și principii care sunt durabile, indiferent de conjuncturi, pe când cele trecătoare azi, mâine nu mai sunt…

Le-am transmis totodată, să nu uite de unde au plecat și oricât de importanți vor deveni în viață, să fie conștienți că bazele lor ca oameni au fost puse aici, în școală.

Doina Dobreanu:   A fost o plăcere să stăm de vorbă, domnule Balog. Vă mulțumesc mult.

Iosif Marin Balog: Permite-ți-mi să vă mulțumesc pentru oportunitatea pe care mi-ați oferit-o să vă împărtășesc câteva gânduri prin  acest interviu și, în același timp, să vă felicit pentru acest proiect editorial și pentru cele anterioare care relevă preocuparea Dvs. pentru istoria, etnografia, folclorul și memoria locală. Cărțile și colecțiile pe care le-ați realizat imortalizează istoria locală, oameni și locuri care se topesc și se transformă într-o lume aflată azi într-o continuă și accelerată schimbare. Iar istoria este cea care are menirea să le asigure acestora perenitatea, indiferent de vremuri. Într-o vreme în care așa-zisa globalizare, aflată acum într-un moment de criză, încearcă să se redefinească, să-și găsească o nouă legitimitate, prin raportarea la dimensiunea locală cea mai elementară. Iată, istoria și memoria locală, indiferent că vorbim despre un sat din Transilvania, unul din Bavaria, Elveția sau Franța, este din ce în ce mai mult interogată și chemată să reconstituie identități capabile să perpetueze identitatea noastră comună națională, pe de o parte, și europeană, în același timp.

Apoi, trebuie spus că adevărata și corecta istorie nu se scrie doar din marile arhive, nu se compune doar din  evenimente memorabile și personalități marcante, ci avem nevoie de o istorie vie în care oamenii și locurile să-și găsească exprimarea și specificul lor. Deja de multe decenii istoricii europeni și, mai nou, și cei de la noi au înțeles că e nevoie ca oamenii simpli și locurile în care trăiesc ei să revină, să-și reocupe locul în marea istorie cu identitatea lor, cu modul de a gândi și de a crede, cu imaginarul și mentalitatea lor, cu orizontul de așteptare și proiecțiile lor de viitor. Iată de ce istoria locală este mai necesară și mai utilă decât oricând. Întreaga mea gratitudine pentru ceea ce ați realizat frumos și temeinic prin Asociația culturală căreia i-ați dat viață și prin cărțile pe care le-ați scris!

---

[1] În „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LII, 2013, p. 369–379

[2] Comunicare la Sesiunea de comunicări ştiinţifice "Ţara Bârsei", ediţia a VIII-a, organizată de Muzeul Mureşenilor din Braşov, în colaborare cu Consiliul Judeţean Braşov, 7-9 mai 2009, (plus moderator)

[3] Comunicare la Sesiunea de comunicări ştiinţifice organizată de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Complexul Muzeal Bistriţa şi Consiliul judeţean Bistriţa, 28-29 noiembrie 2009, "Asociaţionismul transilvan în secolele XIX-XX".

[4] Comunicare la Conferinţa internaţională anuală a Arbeitskreis für siebenbürgische Landeskunde, Mediaş, 5-6 iunie 2009.

Detalii la:

http://www.siebenbuergen-institut.de/die-wissenschaftlichen-gesellschaften/arbeitskreis-fuer-siebenbuergische-landeskunde/aksl-jahrestagung-in-mediasch/

[5] Comunicare la Simpozionul Internaţional anual , "Banatul - trecut istoric şi cultural", Reşiţa, 20-22 noiembrie 2009, ediţia a XIV-a.

2013 - Conferința internațională din China

Marele zid chinezesc

Conferința de la Sibiu, în 2013

Conferința  de la Medias În 2014

--------💙💛💖--------

Masa rotunda despre Alexandru Vaida Voevod la Muzeul Etnografic al Transilvaniei., 2018

Zilele Academice Clujene, 2019

La Primăria Minicipiului Arad, 2022

La Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 2022

Uppsala University Library, Suedia, 2022

    „În calitate de director al Școlii Doctorale aduc cordiale mulțumiri tuturor: doctoranzi și coordonatori științifci, precum și colegilor din Institutele de Istorie și Arheologie din București și Cluj pentru reușita acestui eveniment care se dorește continuat în anii viitori.” (Iosif-Marin Balog)

--------💙💛💖--------

Dar și la Subcetate, sărbătorind Centenarul Marii Uniri:

Simpozionul Subcetate: 1918-2018 – Arc peste timp

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2018/08/zilele-comunei-subcetate-zile-pline-de.html