Doina Dobreanu: Nu de mult ne întâlneam zilnic la liceu, dar cum timpul zboară, iată-vă
studente în anul IV, la Cluj-Napoca. Deoarece ați fost și ați rămas fete
curioase, studioase și silitoare, tindeți spre o dublă specializare... Ce anume
studiați?
Adriana-Sebastiana Muscă: Așa este, parcă mai
ieri stăteam cu ochii mari și urechile ascuțite în băncile școlii, urmărindu-vă
învățăturile ce ni le ofereați cu atâta pasiune și dedicație. Cu această ocazie
vă mulțumesc, atât în numele meu, cât și în numele colegilor mei, pentru tot
ceea ce ați făcut pentru noi ca dascăl și dirigine și nu în ultimul rând ca om ce
ne dorea binele.
În prezent studiez
Biotehnologiile, în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină
Veterinară, Cluj-Napoca.
Andreea-Nicoleta Ciubucă: Sunt studentă în anul
IV la aceeași facultate din Cluj Napoca, o facultate cu profil de bio-chimie ce ne orientează spre
o activitate în domeniul cercetării şi al producţiei. Am absolvit Liceul „Miron
Cristea” din Subcetate, cu profil matematică-informatică, care a fost ca o a
doua casă pentru mine. Am ales, pe mai departe, să urmez această facultate, curioasă
să descopăr lumea în care trăiesc, să văd
cum funcţionează totul în jurul meu şi
să privesc viaţa cu alţi ochi. Chiar dacă unii ar spune că sunt două domenii
total diferite, eu spun că se îmbină şi se completează perfect.
DD: Sunteți colege de la grădiniță, deci de mulți ani. Ce anume v-a determinat
să luați o decizie comună și în privința învățământului superior?
ASM: Pot spune că destinul a fost cel care a hotărât ca noi să
urmăm aceași facultate. Nu ne-am gândit nici o secundă că drumul nostru va fi
același și după porțile liceulu. Chiar vorbeam mult despre asta și ne imaginam
că vom sta ore întregi la telefon povestindu-ne cum ne-a trecut ziua. Ne propuneam
mereu să facem tot posibilul ca prietenia noastră să reziste distanței,
timpului și mai ales cotidianului, neștiind ce ne rezervă soarta. Pe la
sfârșitul clasei a XII-a aveam deja fiecare câte o idee formată despre ce vom
face după absolvire și totodată și o a doua obțiune ascunsă în mânecă, care, fără
să știm, a mea coincidea cu cea a Andreei, în ciuda faptului că prima nu ne era
nici pe aproape asemănătoare, nici ca domeniu și nici ca și loc. Odată sosit
momentul admiterii, am aflat că a doua variantă ne e comună, dar nici atunci nu
mi-am imaginat că vom alege la fel. Ne-am decis încă cu mult timp în urmă să nu
ne influențăm în niciun mod alegerile, am hotărât să nu vorbim pe această temă
o săptămână, timp în care fiecare își calcula viitorul fără să țină cont de
influențe afective. Înainte cu o zi de începerea confirmărilor locurilor la
facultăți ne-am decis să ne vedem și să ne scriem fiecare pe câte un bilețel
alegerea făcută și, făcând schimb am fost cât se poate de uimite să aflăm că
acestea erau identice. Prin urmare, suntem după 16 ani tot împreună.
ANC: Chiar dacă suntem colege de la grădiniţă suntem două
persoane total diferite şi, totuşi, viaţa ne-a condus să urmăm aceeaşi facultate.
Având idealuri, păreri şi aptitudini diferite, iniţial ne-am înscris fiecare la
mai multe facultăţi, Biotehnologiile fiind singura opţiune comună, având mai
apoi la dispoziţie o săptămână în care să ne gândim mai serios la viitorul
nostru, să ne decidem cariera. Am conştientizat încă de la început că aceasta
este o hotărâre importantă pentru viaţa fiecăreia şi am stabilit că nu o să ne
influenţăm în niciun fel decizia. Atât de diferite fiind, mare ne-a fost mirarea şi bucuria să vedem că am luat aceeaşi
hotărâre, să urmăm facultatea de Biotehnologii.
DD: Ce reprezintă pentru voi prietenia? Cum reușiți să mențineți această
relație atât de frumoasă? V-a fost mai ușor împreună să vă desprindeți de
familie, de sat și să pătrundeți într-o altă lume, cea citadină și
universitară?
ANC: În aceasta lume dură şi egoistă e foarte greu să găseşti
pe cineva în care să ai încredere, cu care să te înţelegi şi cu care să legi o
prietenie de o viaţă. Din acest punct de vedere pot să mă consider o norocoasă,
destinul mi-a scos-o în cale pe Adriana. Am fost colege de la grădiniţă,
traversând toate ciclurile şcolare şi acum iată-ne, colege şi la facultate!
Prietenia noastră a început să prindă contur încă din primele zile de
grădiniţă, consolidându-se parcă odată cu trecerea fiecărui an… şi au trecut
aproape 20 de atunci.
Desprinderea de familie şi intrarea într-o lume total
diferită, cea a oraşului, poate fi destul de dificilă: locuri, oameni,
situaţii, experienţe noi; e ca şi cum ai lua-o de la zero şi mai apoi, prin forţe
proprii, trebuie să începi să îţi clădeşti noul univers, noua ta viaţă. De unul
singur poate fi destul de greu, nouă, fiind împreună, colege şi prietene, ne-a
fost mult mai uşor. Ştiam că ne putem baza una pe cealaltă, că ne susţinem, că
ne spunem unde greşim, şi aşa, am pornit în această nouă etapă mai
încrezătoare.
ASM: Prietenia... un cuvânt atât de frumos, tandru și suav, pe
aripile căreia, dacă te lași purtat, poți cuceri Universul, poți avea puteri
magice de a aduce zâmbete și fercicire pe chipuri, fără un efort, doar prin
simpla prezență.
Prietenia e asemenea unui izvor de munte cu apă pură,
plin de farmec și mister, dar care fără ploaie poate atât de repede seca. Nu
cred că există un lucru mai frumos și mai însemnat pe care îl poți clădi decât
o prietenie strașnică și sinceră, în care tu oferi exact ceea ce știi că îți
dorești cu adevărat să primești.
Încă de mică, unul din idealurile mele au fost să am un
grup de prieteni adevărați, ideal ce
Dumnezeu mi l-a transformat în realitate, făcându-mă fericită ori de câte ori
vine vorba despre prietenii mei. De-a lungul timpului, am avut ocazia să
întâlnesc oameni minunați, alături de care am cunoscut cele mai înalte culmi
ale acestui lanț ce se numește prietenie, clădind amintiri și culegând petale
de siceritate.
Nichita Stănescu spunea că „a avea un prieten este mai
vital decât a avea un înger”, lucru ce l-am trăit și eu de atâtea ori, dar cel
mai profund cred că atunci când am ajuns între străini, departe de familie și
casă, când oamenii de care m-am izbit erau asemenea unor cristale de gheață ce
așteaptă soarele de primăvară să le mângâie, așa cum, de fapt, cred că eram și
eu...
După cum spuneam, soarta m-a adus la facultate împreună
cu prietena mea Andreea, omul minunat ce are și va avea un loc aparte în
suflteul meu, la fel cum îl au și celelate prietene. În prima săptămână
petrecută la Cluj, propoziția „Ce bine că suntem amândouă!” era rostită, fără
să exagerez, cam de 100 de ori pe zi. Ca și orice student ajuns într-un oraș
necunoscut, ne-am mai rătăcit, am pierdut trenuri, autobuze, am dat de uși
închise, dar toate acestea au fost pe jumătate simțite, deaorece eram amândouă
și ne susțineam reciproc. De-a lungul timpului, am ajuns să ne fim mai mult decât
prietene, ne eram părinți, atunci când aveam nevoie de un sfat, frați, când era
vorba de secrete, colegi, când temele ne depășeau, profesori, atunci când cursul
pentru una dintre noi era neînțeles, și chiar doctori, când situația o cerea.
Cei din jurul nostru sunt adesea surprinși când le spunem
că noi suntem prietene de la grădiniță, unii chiar refuză să creadă asta
spunând că este imposibil să mai existe asemenea prietenii în ziua de astăzi, alții
ne apreciază ori ne invidiază.
DD: Îmi permit să vă solicit la această discuție știindu-vă în vacanța de vară
premergătoare anului IV, fără „bobițe”. Deși intuiesc răspunsul, vă întreb dacă
e greu, ca un absolvent provenit dintr-un liceu rural, precum voi de la
Subcetate, să ajungă în rândul studenților integraliști și fruntași. Cum v-ați acomodat
cu mediul universitar?
ANC: Mereu am crezut că dacă vrei poţi să înveţi oriunde, iar urmând modulul pedagogic am învăţat că
relaţia ce se stabileşte între elev şi profesor este primordială în împlinirea
actului educaţional. Dacă profesorul reuşeşte să se aproprie de elev, să-i
transmită încredere şi să îi ofere informaţiile la un nivel pe care el să le
înţeleagă, iar elevul prezintă un minim de interes, atunci putem fi siguri de
reuşită. Exact de acest lucru am avut eu
parte la Subcetate: de profesori devotaţi meseriei care, pe deasupra, au înţeles că şcoala nu înseamnă
doar învăţătură, ci şi lecţii de viaţă şi pentru asta vreau să le mulţumesc.
Fiecare profesor si-a lăsat într-un fel sau altul - prin lecţiile, discuţiile,
încurajările și sfaturile, uneori moralizatoare - amprenta asupra noastră
şi toți împreună avut un impact puternic
asupra formării caracterului fiecăruia dintre noi. Anii de şcoală petrecuţi la
Subcetate reprezintă baza noastră de cunoaştere cu care am pornit la drum spre
un viitor incert, la început, dar care prinde contururi odată cu trecerea
timpului, când realizăm că în spatele fiecărui cuvânt rostit de un profesor se
află un adevăr. Dacă ar trebui să mă întorc în trecut şi să aleg liceul pe care
vreau să îl urmez, aş face aceeaşi alegere. Aş alege locul unde nu am fost doar
un nume în catalogul profesorului, ci un copil plăpând şi firav, dintr-o
familie modestă, care avea nevoie de ajutor să îşi deschidă aripile şi… l-am
primit …, iar astăzi sunt studentă în anul patru.
La începutul facultăţii am fost un pic intimidată de experienţele şi cunoştinţele colegilor
proveniţi din mediul urban, dar apoi am înţeles că viaţa la ţară ne face mult
mai muncitori, responsabili şi recunoscători pentru fiecare oportunitate, iar,
în timp, lucrurile acestea fac diferenţa.
ASM: Dacă ar fi să pot da timpul înapoi, să fiu din nou
absolventă de clasa a VIII-a, cu siguranță prima obțiune ar fi tot LICEUL MIRON
CRISTEA - Subcetate, iar asta spune tot...
Îmi amintesc cum, în cadrul cursului de didactică din
anul I, una din cerințe a fost să ne descriem profesorii și liceul, iar eu,
fără să realizez că poate pentru unii ceea ce scriam fără vreun efort
suplimentar va părea ireal, am început cu melancolie să îmi prezint tema. Mare
mi-a fost bucuria când, după prima frază rostită, doamna profesor intervine
uimită: „Scuză-mă! Dar tu din ce lume vii? Ce liceu ai terminat?”. În gândul
meu mă întrebam ce am greşit, cât îmi va lua să îi explic despre minunatul
nostru liceu, după ce răspunsurile colegilor au fost ba „Unirea”, ba „Alexandru
Papiu Ilarian”... Încep cu mândrie şi spun: Liceul „Miron Cristea”, din comuna
Subcetate, o comună mică, un fel de sat…, iar profesoara şi colegii respiră
uşuraţi spunându-mi ce norocoasă sunt şi că ei, la oraş, nu găsesc aşa ceva, şi
nu pot rosti aşa cuvinte frumoase despre ceea ce înseamnă amintirea anilor de
liceu, oricât de mult s-ar strădui.
Chiar și acum, după 4 ani, când rosesc cuvântul liceu, mă cuprinde un sentiment de împlinire,
amestecat cu flăcări de mulțumire și respect, respect pentru oamenii care s-au
dăruit cu dragoste și pasiune carierei de dascăl.
Referior la integrarea mea în mediul universitar, pot
spune că nu am întâmpinat niciun fel de probleme, singurul obstacol în calea
acomodării fiind doar un dor imens de familie, de liceu, de sat, de firele de
iarbă de la Subcetate, de adierea vântului de munte, de zâmbetele sincere ale
oamenilor de la noi.., un dor de tot ceea ce înseamnă ACASĂ.
Sperăm să urmăm şi noi calea multor colegi mai mari,
absolvenţi ai liceului nostru, de a valorifica cât mai frumos cunoştinţele
dobândite în liceul din Subcetate.
La absolvirea liceului
DD: Aveți experiența unor stagii de practică studențească în Germania. Ce ați
învățat cu acest prilej?
ANC: Practica în Germania a fost o experienţă extraordinară.
Ne-a mai deschis puţin ochii despre ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi
am realizat cât de multe putem să facem noi, românii, cu atât de puţin.
Premisa educaţiei româneşti este să ştii din toate câte puţin, pe când germanii merg
concepţia de a te specializa pe un singur domeniu şi de a excela. Nu ştiu care dintre aceste două variante este
cea mai bună, dar ştiu că romanul se poate descurca în orice situaţie.
Am învăţat lucruri noi, am cunoscut oameni noi, cu
poveşti de viaţă uluitoare şi am experimentat puţin „viaţa printre străini”.
ASM: A fost o
experieneță frumoasă, plină de noutate și foarte importantă în formarea mea
profesională cât și ca om, și spun asta deoarece datorită acestui stagiu de
practică am realizat cu adevărat ce înseamnă pentru mine România și oamenii de
aici.
Datorită acestui stagiu am învățat multe lucruri noi, am
legat prietenii și am venit acasă cu o serie de amintiri plăcute și benefice.
DD: E prematur să vă întreb ce vise, ce speranțe aveți pentru integrarea
voastră în câmpul muncii, după absolvire. Vă păstrați optimismul de a rămâne în
țară sau vă gândiți să plecați și voi?
ANC: Studenţia e cea mai frumoasă experienţă din viaţa unui
tânăr. Dacă ar fi după mine, aş rămâne
mereu studentă, dar, din păcate, acest lucru nu este posibil. După terminarea
facultăţii o să urmeze o perioadă mai dificilă, de căutare. De căutare a unui
loc de muncă care să ni se potrivească, să ne mulţumească din cât mai multe
puncte de vedere, dar ce e cel mai important, să ne placă ceea ce facem.
Cred că majoritatea tinerilor după absolvirea facultăţii
îşi doresc un loc de muncă bine plătit
şi în domeniul pentru care s-au pregătit. Eu îmi doresc un loc de muncă care să
reprezinte o provocare pentru mine, să fiu nevoită să dau tot ce am mai bun şi
astfel să mă determine să evoluez atât ca persoană, cât şi din punct de vedere
profesional. Biotehnologiile sunt un domeniu destul de nou pe piaţa muncii din
Romania și într-o continuă dezvoltare. În străinătate, această meserie este foarte
căutată şi bine plătită. Cu toate acestea, ideal ar fi să ne găsim în ţară un
loc de muncă aşa cum ne dorim, dar realitatea este alta. Tinerii sunt aproape
forţaţi să părăsească ţara, fiind
împinşi de dorinţa unui trai mai bun şi a unor condiţii mai bune de muncă, pe
care nu prea le regăsesc la noi. Dar odată ajunşi acolo se lovesc de alte
neajunsuri, de data aceasta emoţionale.
Nu am fost până în prezent ispitită de gândul
străinătăţii, din punct de vedere profesional, dar nu ştim niciodată ce ne
rezervă viaţa.
ASM: La această întrebare am să mă repet și voi răspunde cu
aceleași cuvinte cu care m-am justificat și într-un interviu pentru pagina
universității: „România
este țara care m-a format și mă formează, de aceea vreau ca tot România să fie
și țara pe care o voi susține, străinătatea fiind doar o obțiune pentru un timp
limitat.”
Ca orice tânăr, sper să îmi găsesc un loc de muncă
conform așteptărilor mele, să pot să pun în practică ceea ce facultatea m-a
învățat pe parcursul a patru ani, să fiu într-un progres continuu și să îmi
câștig existența plăcut și cinstit. Îmi doresc ca tinerii de o vârstă cu noi să
nu renunțe așa ușor la minunata noastră țară, să conștientizeze că dacă îți
dorești ceva cu adevărat este imposibil să nu realizezi și totodată faptul că
încă mai există o rază de speranță și în România.
DD: Mai sunt valabile valorile morale în spiritul cărora ați fost educate în
familie și în școală? Care contează cel mai mult pentru voi?
ASM: Valorile morale primite de la familie și de la școală au
fost și vor rămâne, cu siguranță, cele care îmi vor conduce pașii întreaga
viață. Încă de mică am fost învățată că niciodată nu contează cât de mare e
bucățica de pâine pe care o ai, ci de cât de numeroase sunt bucățile în care o
împarți, că banii nu pot cumpăra nici fericire și nici sănătate, lucruri
indispensabile existenței noastre, că respectul trebuie să fie tovarășul
nelipsit oricărei călătorii în acest mare Univers. Auzeam des că trebuie să am
răbdare, că din așteptări lungi se nasc binecuvânări minunate și că ceea ce trebuie
să ne bucure cu adevărat nu sunt comori, ci lucruri mici dăruite din inimă și
presărate cu iubire. Expresia „dacă unui om nu-i poți face bine, atunci nu-i
face nici rău”, rostită adesea de către ai mei părinți, m-a făcut să
conștientizez cât e de important ca oamenii să se ajute unul pe altul, să fie
sinceri, calmi și iubitori. Totodată stiu că doar iertarea este cea care ne
poate duce spre cele mai înalte culmi ale fericirii, doar ea poate ține strâns legate relațiile dintre
oameni și cu ajutorul ei putem împleti cele mai frumoase cununi existențiale,
familii și prietenii.
Credința și simplitatea sunt în opinia mea cele mai
importante corăbii care plutesc, riscând adesea să se scufunde, în această mare
învolburată de ură și egoism.
ANC: Valorile morale primite în familie şi şcoală ne definesc
în prezent pe noi ca oameni, sunt baza dezvoltării noastre şi sunt cele care ne
ajută să facem diferenţa între bine şi rău. Acestea,
într-adevăr, se mai pot schimba în urma experienţelor avute, dar numai într-o
proporţie limitată. Sinceritatea,
cinstea, demnitatea, omenia, buna-cuviinţă şi cumpătarea sunt câteva
dintre valorile cu care am păşit în viaţa de student şi, fără să realizez, m-am
înconjurat de oameni cu aceleaşi principii. Din păcate, din când în când,
societatea ne mai dă câte o lovitură şi ne arată că nu toţi oamenii gândesc şi
simt la fel.
DD: Ce reprezintă pentru voi familia? Care este rolul ei în formarea voastră?
ASM: Familia e cel mai prețios dar pe care Dumnezeu mi l-a
oferit și pentru care Îi mulțumesc cu toată ființa mea. Este locul în care am deschis pentru prima
oară ochii pentru a privi lumina zilei, locul în care a prins contur primul
zâmbet de pe chipul meu, locul în care viața capătă un sens, e locul unde m-aș
întoarce în fiecare clipă de oriunde m-aș afla. Nu cred că există ceva mai
magic și mai frumos pe acest Pământ decât iubirea ce dăinuie într-o familie,
iubire ce ne dă aripile și curajul de a zbura deasupra obstacolelor ce ne apar adesea
în cale. În sânul familiei, fiecare moment capătă valențe de farmec și mister
și orice problemă are o rezolvare. După cum spuneam adineaori, dorul de casă,
de famile a fost cel mai mare obstacol întânit în drumul meu, și spun asta
deorece oriunde îmi îndreptam pașii simțeam că ceva nu e la locul lui, că parte
din mine lipsește, că stâlpii mei de susținere sunt acasă, probabil așteptând
să sune telefonul din care să se audă un glas ce spune „Suntem bine!”.
Sunt ceea ce sunt astăzi datorită lui Dumnezeu care mi-a
dăruit o familie ce m-a sprijinit și mi-a fost alături în fiecare clipă, ce m-a
încurajat să merg mai departe atunci când simțeam că toate puterile mi s-au
epuizat și totodată m-a întors din drum atunci când destinația aleasă de mine
nu era tocmai cea mai potrivită.
Îmi doresc să pot cândva să răsplătesc măcar o parte din
tot acest efort depus pentru mine de către părinții și fratele meu. Îmi aduc
aminte și realizez acum cât de greu îi era fratelui meu când ieșea la joacă cu
o soră mai mică, pe care era novoit mereu să o ajute la săritul gardului, realizând
că important era nu să câștige jocul, ci să fie și sora lui în siguranță.
Îți mulțumesc Doamne că m-ai binecuvântat cu acest
neegalat dar!
ANC: Nu avem puterea de a ne alege familia. La un moment dat unii, poate, ne
consideram mai norocoşi, alţii mai ghinionişti, dar ajungem în viaţă să ne dăm
seama că nici nu am vrea să avem acea putere pentru că familia în care ne-am
născut este cea potrivită pentru noi. Pentru mine familia e totul, ea e puterea
şi slăbiciunea mea. Datorită ei eu sunt
omul de astăzi. Educaţia, cei şapte ani
de acasă, principiile primite în familie sunt temelia dezvoltării mele, dar
cele mai importante lucruri sunt iubirea si sprijinul necondiţionat pe care mi
le-au oferit de-a lungul timpului şi pentru asta vreau să le mulţumesc.
DD: Nu sunteți departe de copilărie. Ce amintiri din perioada vârstei
nevinovate vă fac să zâmbiți? Dar din anii de școală petrecuți la Subcetate?
ANC: Copilăria, un univers magic! Când suntem mici ne dorim să creştem, să
putem lua propriile decizii, să fim proprii noştri stăpâni, dar, odată ajunşi oameni mari, am da
orice să putem să fim din nou copii. Mă gândesc destul de des la copilărie, îmi
place să îmi amintesc momentele frumoase petrecute cu familia şi prietenii.
Copii fiind, abia aşteptam să vină vacanţa, să putem să ne jucăm de dimineaţa
pană seara, să explorăm, să cunoaştem copiii noi, veniţi în vacanţă la bunici.
Toată ziua eram pe afară, inventând şi jocuri noi. Îmi amintesc cum venea
bunica să mă cheme la masă şi eu spuneam „încă cinci minute”, fiindcă nu ne
săturam niciodată de joc. În vacanţa de vară
înţelegeam spusele bătrânilor: „timpul trece mai repede”, „parcă nu ne
mai ajunge timpul”. Şi aşa, dintr-un joc în altul, se apropia începerea unui
nou an şcolar. Era un pic greu la început, deoarece trebuia să ne trezim
dimineaţa devreme şi să ne facem temele, dar, cu toate astea, ne plăcea la
şcoală. Sinceri să fim, cele mai
frumoase momente le-am petrecut în pauze, când ne jucam, râdeam şi făceam
năzbâtii împreună cu colegii. Am fost o clasă unită şi, spre surprinderea
tuturor, încă avem o legătură strânsă unii cu alții, chiar dacă suntem
împrăştiaţi în toate colţurile țării sau în afara ei.
ASM: Pentru mine copilăria înseamnă tot ceea ce are legătură
cu satul de dincolo de Mureș, zis Peste Mureș. Și spun asta deoarece primii ani
ai copilăriei mele i-am petrecut în acest minunat spațiu, care, cu siguranță,
va ocupa mereu un loc de cinste în sufletul meu.
Îmi amintesc cum așteptam cu nerăbdare să cadă primii fulgi de nea, să
ne luăm săniuțele peste care timpul a așternut un strat de praf ca semn de
tristețe pentru că le-am uitat părăsite în șopron, și să zburdăm fericiți,
toții copiii cătunului, pe pârtia ce urma să o bătătorim pe dealul din
vecinătatea caselor noastre. Eram atât
de fericiți și împliniți, încât nimic nu ne putea fura zâmbetul de pe chipuri,
nici măcar frigul care parcă la fiecare pas, prin scârțâitul ce izvora de sub
tălpiile noastre, vroia să ne spună: „Copii, mergeți și stați la căldură!” Eram
atât de fascinați de această atmosferă de pe derdeluș, încât nici nu vroiam să
punem în discuție plecarea spre casă. Și, la urma
urmei, ce să facem și în casă?! Internetul pe atunci era mult prea departe de
cătunul nostru, telefoanele erau doar pentru cei mari, desene animate la
televizor erau doar în diminețile de sâmbătă și duminică… și, totuși, eram atât
de fericiți!
O altă amintire ce îmi aduce zâmbetul pe buze este legată de „târgurile
mari”, cum le spuneam noi celor de la 1 septembrie, respectiv
15 martie, pe care le așteptam luni de-a rândul pentru
faimoasa „turtă dulce” – puiul târgului. Fac o
comparație puțin amuzantă, dar acea turtă dulce era pentru noi ceea ce astăzi
este un Iphone pentru un copil.
Din anii de școlă îmi amintesc cu drag de fiecare serbare în care emoțiile
mă copleșeau când venea rândul meu să rostesc poezia, de fiecare piesă de
teatru pentru care lucram luni întregi să o putem pune în scenă, de fiecare
excursie în care ne înorceam acasă atât cu multe amintiri frumoase și totodată
cu multe năzbâii lăsate în urma noastră. Rememorez adesea momentele în care
mergeam la școlile vecine pentru a le prezenta colegilor momentele noastre
artistice, aceștia fiind primul public „străin” în fața căruia noi încercam din
răsputeri să ne stăpânim emoțiile, ca nu cumva să uităm replicile. Au fost
lucruri mici, dar care au avut o enormă însemnătate pentru noi, atât pentru
formarea noastră ca oameni ce mai târziu vor fi nevoiți să vorbească în fața
unei mulțimi, cât și pentru consolidarea colectivului clasei.
DD: Ați crescut la țară, în strânsă comuniune cu natura...
Cum păstrați această legătură?
ANC: Sunt recunoscătoare că am crescut la ţară. După mine e
locul ideal al copilăriei. Dezvoltarea unui persoane depinde de multitudinea de
lucruri şi situaţii cu care intră în contact.
Aici copiii învaţă încă de mici să trăiască în comuniune cu natura, să o
respecte şi să fie recunoscători pentru tot ce le oferă, să preţuiască altfel lucrurile, să înţeleagă
câtă muncă e în spatele hranei lor, că fiecare creatură, cât de mică, are rolul
ei bine definit în această lume.
Am învăţat încă de mici ce înseamnă munca în gospodărie
şi activităţile agricole, asta ajutând la maturizarea noastră.
Nu mi-am petrecut nici o vacanţă de vară la Cluj, de
fiecare dată am venit acasă să îmi ajut familia la muncile câmpului, iar în
primul an de facultate veneam acasă la două-trei săptămâni şi de fiecare dată,
primăvara, mă miram cât de mult a crescut iarba din gradină în acest interval
de timp.
Aerul curat, liniştea înconjurătoare, câmpurile verzi,
susurul Mureşului, apa de fântână, prietenii şi nu în ultimul rând familia au fost
universul meu, iar acum reprezintă lucrurile care îmi lipsesc cel mai mult.
ASM: Una dintre marile bucurii pe care viața mi le-a oferit
este șansa de a mă naște și a copilări la țară. Dar, recunosc, am realizat ce
norocoasă am fost doar după ce am crescut, de copil, în naivitatea mea, având
momente când îmi doream să locuiesc la oraș, la bloc...
Pot mărturisi că sunt în asentiment cu marele scriitor
Lucian Blaga care spunea că „veșnicia s-a născut la sat!” și consider că cele
mai valoroase povești ale culturii noastre au izvorât din țarină, nu din
astfalt, și au fost rostite de către ai noștri strămoși la gura sobelor în care
trosneau lemnele, ca sunet de fundal...
După cum spuneați, am crescut la țară, lucru ce mă face
și astăzi să caut fărâme de timp liber și să ies în mijlocul naturii, să las problemele
cotidiee deoparte și să inspir acest aer curat de munte cu care Dumnezeu ne-a
binecuvântat. În fiecare an aștept cu nerăbdare vacanța de vară pentru a putea
petrece cât mai mult timp acasă, în minunatul nostru sat, participâd la fel și
fel de activități ce țin de traiul de la munte, bucurându-mă cel mai mult de
mireasma fânului proaspăt și de ploile calde de vară care mă găsesc adesea la
umbra unui copac. Culesul recoltelor de pe câmp e un bun motiv pentru a menține
vie legătura noasră, a tinerilor de astăzi, cu natura – izvorul nesecat de
sănătate și frumusețe.
DD: Majoritatea tinerilor pleacă din sat, căutându-și un rost mai bun în alte
părți. Puțini se întorc, precum fratele tău, Adriana, Sebastian fiind un mare
iubitor de animale... Cum vi se pare satul nostru în prezent? Ce perspective de
supraviețuire are? Are el viitor?
ANC: Lipsa locurilor de muncă reprezintă principalul motiv pentru care oamenii
părăsesc satul.
Omul pentru a supravieţui are nevoie
de hrană şi de confort. În ziua de astăzi aceste lucruri sunt asigurate cu
ajutorul banilor.
Din păcate, principala activitate economică din Subcetate este agricultura
de subzistenţă, care nu asigură un venit stabil şi îndestulător omului din
secolul douăzeci şi unu.
Crearea de noi locuri de muncă, încurajarea şi susţinerea oamenilor cu
iniţiativă şi a unei agriculturi de tip intensiv, atragerea de investitori,
dezvoltarea agroturismului sau găsirea de alte soluţii ar fi neapărat necesare
pentru buna continuitate a satului.
Mi-aş dori ca pe viitor lucrurile să
se schimbe în bine şi ca satul nostru să poată să ofere motive locuitorilor
să nu plece, iar celor care deja sunt plecaţi să se întoarcă.
ASM: Satul nostru, după cum îmi place mie să îi spun, este un
sat mic, dar cu un suflet mare, un sat în care este ceva aparte, ceva unic ce
nu am întâlnit în niciun alt loc vizitat de către mine până în prezent, dar
sunt sigură că nu se va schimba nimic în această privință nici în viitor. După
părerea mea, este un sat cu un potențial uriaș, cu oameni frumoși și harnci,
dar cărora, parcă pe zi ce trece li se micșorează flacăra speranței. Sunt nenumărate
cazuri și la noi în care părinții își îndeamnă copii să învețe, să plece în
lumea largă, și nu pentru că nu ar vrea să îi aibă alături, ci pentru că știu
cât de greu este să supraviețuiești în zilele de astăzi, mai ales la sat unde,
din păcate, locurile de muncă sunt limitate.
Pe viitor, aș vedea satul nostru ca o zonă turistică,
unde oamenii să se bucure atât de minunatele peisaje cât și de tradițiile
specifice zonei, asfel valorificându-se într-un mod plăcut și util darurile pe
care Dumnezeu le-a revărsat peste această așezare.
Sper ca într-o zi să se conștientizeze că niciodată
mediul urban nu îți poate oferi în întregime ceea ce găsești la țară și să se
încurajeze întoarcerea tinerilor în aceste zone.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu