1 DECEMBRIE 2017

Sfințenie și vecie: Reflecții la Centenarul Marii Uniri, 

Coordonator Valentin Marica, 

Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2017, 278 p.

Cartea, apărută la inițiativa Fundației Culturale „Cezara Codruța Marica” și a Editurii „Cezara”, în seria de carte „Via lucis”, cuprinde o antologie a reflecțiilor la Centenarul Marii Uniri, venite din partea celor 24 respondenți la Apelul Fundației și al Editurii, persoane de profesii și vârste diferite, de pe întreg spațiul românesc.[1]

Sunt reflecții despre „lumina sublimă de la 1 Decembrie 1918”, reflecții care cuprind „o atitudine, o gândire lucidă și o curată ardere de sine”. (Valentin Marica, Argument, p. 10)

Coperta cărții, realizată de Teanc Armin, reproduce sculptura „Cupola” a artistului Mihai Buculei, cel care va realiza monumentul dedicat Centenarului Marii Uniri, ridicat la Alba Iulia, în 2018.

Marea Unire trebuie simțită ca „Marea Înviere a ființei românești, superlativul ei absolut” (V. Marica, p. 11), căci dorul de Unire, trăit cu sfințenie de români, devine la 1 Decembrie 1918 vis împlinit : unirea  pe vecie. Sfințenie și vecie, cuvinte cu profudă semnificație și mare încărcătură emoțională, devin cuvintele-titlu și cuvintele-cheie ale cărții.

Întrucât „Unirea cea Mare nu mai are rotundul de leagăn și conștiință din 1918, rămânând pe mai departe vis și ideal, neodihnă și datorie de onoare (…) se cere a fi trezit spiritul”, conchide profesorul Valentin Marica. (p. 17). Antologia de texte, înscrisă în seria evenimentelor consacrate Centenarului Marii Uniri, are această misiune, de a trezi spiritul, căci ea „ilustrează măreția evenimentului, jertfele în numele idealului național, sublimul solidarității din 1918, dreptatea aclamată de premergătorii și înfăptuitorii Unirii” și, totodată, „exprimă admirația pentru atitudinea istorică de la 1 Decembrie, dar și neliniștea în fața atâtor dovezi de dezbinare invocând reflecția istoricului roman Sallustius : Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc lucrurile mari”.

„Veșnică pomenire celor ce-au iubit

Neprihăniți senini până la moarte,

Căci din adâncurile bunului pământ

Iubirea-nvârte lumea mai departe.”

Ioan Alexandru, finalul poemului „Alba Iulia” din volumul „Imnele Transilvaniei” (coperta 4 a volumului)

Prof. D. Dobreanu

---

[1] Dr. Ioan Lăcătușu, Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean, Dr. Vasile Lechințan, Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop, Prof. Maria Holbură, Prof. Nicolae Balint,Prof. Doina Dobreanu, Prof. Vasile Dobreanu, Prof. Mircea Daroși, Poetul Menuț Maximinian, Prof. Giorgiana-Adina Simion, Istoric Mircea Bujoreanu, Prof . Ana Pandrea, Prof. Dr. Florin Bengean, Prof. Dr. Teodora-Alina Roșca, Scriitorul Al. Florin Țene, Prof. Vasile Găurean, Prozatoare Elena Stan, Prof. Dr. Vasile V. Filip, Scriitoare Viorica Oșorheian, Publicist Jenița Naidin, Pr. Protopop Ilie Bucur, Poetul Eugeniu Nistor, Poeta Susana Iurian

Ana Blandiana, 

Transilvania (I)

În peisajul spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea.

Este ca și cum aș spune: în peisajul românesc Transilvania reprezintă munții. Munți au și Moldova și Muntenia. Oltenia însăși are munți, dar crestele sânt strânse în jurul Ardealului într-o afinitate geologic fără început. Munții aparțin Transilvaniei pentru că Transilvania se numește teritoriul aspru și grav al sufletelor noastre.

În spațiul desfășurat între Mureș, Târnave și Crișuri, în timpul desfășurat între Gelu, Inochentie Micu și Iancu, noțiunea de joc este necondiționată. Spiritul mobil și strălucitor, atât de propriu sudului, este aici nedorit și inexistent, o seriozitate stângace dar sigură stăpânește totul, sântem mai aproape de Lună decât de porțile Orientului.

Casele se lasă împrejmuite cu ziduri și oamenii se lasă împrejmuiți cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie și o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanței, puternic cum puține popoare îl știu. Totul este veșnic, cuvântul însuși e neschimbător și nu trebuie să ne mirăm că aici te poți sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii.

Stabilitatea ideilor și sentimentelor este atât de mare încât eroarea nu intră în socoteli – atunci când apare, ea nu poate fi decât catastrofică.

Avram Iancu, înnebunit pentru că s-a putut înșela, este cutremurător și neverosimil printre contemporane baricade de operetă.

Dacă vreodată cineva, un spirit fantast și neliniștit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unități a poporului român, le-ar găsi poate răsucite și în coordonatele noastre sufletești, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia.

Muntenia și Moldova își izvorăsc exuberanța și visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porțile înalte și de tăcerea creației, Transilvania este leagănul.

Transilvania (II)

  

Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din Maramureș, iar ai Munteniei zice legenda – din Făgăraș. Mult înainte, între Făgăraș și Maramureș palpitase statul lui Gelu. Imaginația cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor și până la întemeierea țărilor românești, excentric, dincolo de munți ? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura la care - înaintea creștinismului - două popoare înfruntându-se s-au contopit, dând naștere unui aliaj purtând însemnele nașterii sale misteriase ? Cine ar putea să refacă mental fantastica mie de ani în care acest popor, de o parte și de alta a Carpaților, a folosit munții ca pe un ultim scut împotriva începutului sau sfârșitului de zi ? Oricum ar fi fost acel neguros și necunoscut mileniu transilvan, în el - acolo, atunci - ne-am născut și am învățat să vorbim, acolo ne-au murit  primii viteji și s-au trăgănat primele bocete. Este primul mare moment al Ardealului.

Cel de al doilea moment se numește Inochentie Micu Clain. Conștiința unității românești o au și cronicarii Moldovei, o duce în Europa Dimitrie Cantemir și o tratează savant Constantin Cantacuzino. Dar conștiința unității românești trece din manuscrise în confruntare și martiriu odată cu Inochentie Micu.

De la acest sfânt începe înălțătorul calvar, în același timp social și național, urcat pe rând de savanți, scriitori și țărani, preoți și învățători, urcat până la roată, până la exil, până la spânzurătoarea improvizată într-o magazine sau până la pierederea minții, urcat până în punctul unde apoteoza a devenit posibilă.

Nimic nu a fost dăruit.

Nu România și-a alipit Transilvania, ci Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia și bogățiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocație a dăruirii, neobișnuită. Transilvania a adus țării cursul dinspre izvor, dureros, al apelor și vârfurile munților niciodată comozi.

Transilvania a adus țării partea de nord a sufletelor noastre.

Din vol. de eseuri CALITATEA DE MARTOR

Cadre didactice: educ. Viorica Urzică, înv. Melania Dinu, prof. Bogdan Pulhac, prof. Daniela Buzilă, prof. Maria Ciobotă.

Coordonatori: prof. Vasile Dobrean, prof. Anișoara Balog

GLASUL ISTORIEI

                                de Mircea Daroși

Istoria ne cheamă dintr-un ungher uitat

Să coborâm prin veacuri în taină cu străbunii,

Sub soarele dreptății să stăm cu ei la sfat,

Să ne găsim azi locul pe cerul nou al lumii.

Prea multe umbre negre s-au rătăcit în pagini

și ne-au trimis dușmanii și vorbe de ocară.

Au pus minciuni la cale și ură în imagini,

Ca adevăru-n suflet mai tare să ne doară.

Suntem aici de veacuri și n-am plecat nicicând,

Peste moșia noastră am fost mereu stăpâni,

Ne-am pus de starjă brațul și-n inimă un gând

Să ne păstrăm și graiul și fala de români.

S-au abătut atâtea furtuni pe-acest pământ,

Ca să ne smulgă trupul direct din rădăcină.

Ne-am îndoit de spate ca trestia în vânt

Și am ieșit din beznă cu fața la lumină.

Nu am râvnit vreodată o palmă de pământ,

Dar au venit în valuri străini cu-a lor dorință,

Ca să ne ia cu forța tot ce aveam mai sfânt

Și cerul plin de stele și-a inimii credință.

N-am construit palate de vis sau catedrale,

Ci case cu ștergare și blide mari de lut,

Cu pâine și cu sare noi am ieșit în cale

La prieteni, iar dușmanii la ușă i-am ținut.

Am alergat ca vântul pedeștri și pe cai

Să facem zidul tare la marginea cetății

Și-alăturea de Mircea, de Ștefan și Mihai,

Am ridicat spre ceruri statuia libertății.

    La Alba în cetate s-a scris pentru vecie

Hrisovul cel de veacuri pecetluit cu dor,

S-avem pe cerul nostru o sfântă Românie

Și-un singur steag pe lume, un mândru tricolor.

Dar au venit vrăjmașii din nou să ne despartă

Și-au pus hotar de sârmă între Siret și Prut

Și ne-au răpit Ardealul de parcă niciodată

N-a fost pământul nostru în care ne-am născut.

S-au risipit vremelnic acele clipe-n nori

Și ne-am trezit deodată c-un vânt din răsărit,

Ce ne-a luat pe aripi de vulturi răpitori,

Să ne sădească-n inimi un cântec nedorit.

Și s-a întins frăția pe drum vreo cinci decenii,

Dar a sunat un clopot, ori toaca a bătut,

Să fim la liturghie, chiar la-nceputul iernii,

Să facem parastasul durerii ce-a durut.

Și ne-a bătut pe umeri un vânt de libertate

Să punem adevărul pe soclul lui de fier,

Căci a sosit momentul s-avem și noi dreptate

După atâta vreme, cât ne-am rugat la cer.

Din volumul „Sfințenie și vecie: Reflecții la Centenarul Marii Uniri”, pp. 21-23

IUBIȚI ROMÂNIA!

FOTO: Doina Dobreanu și Liviu Sbanca

http://ziarulfaclia.ro/fascinatia-marii-uniri-din-1918/