LYCEUM - SUBCETATE: GEORGE COŞBUC ( 20 septembrie 1866 – 9 mai 1918)

marți, 26 iulie 2016

GEORGE COŞBUC ( 20 septembrie 1866 – 9 mai 1918) - 150 de ani de la naştere -

George Coşbuc este încă unul dintre clasicii reconsideraţi ai literaturii române şi declaraţi „depăşiţi” de către majoritatea producătorilor de literatură postdecembristă şi, mai ales, fesbukistă. În esenţă, noul curent literar, fesbukismul, în care îşi bălăcesc fericiţi neputinţele creative tot mai numeroşi agramaţi, ameninţă cu distrugerea tuturor opreliştilor care ar putea să le deranjeze evoluţia spre ocuparea, dacă nu a primului loc, măcar a unuia de pe podium… În consecinţă, şi apropiindu-ne până spre Marin Preda, Augustin Buzura, Mihai Sin, Adrian Păunescu… şi chiar mereu invocatul şi adesea necititul Nichita Stănescu, precum şi alţi clasici mai… contemporani, de fapt, cam toată literatura din perioada ’44 - ’89 are, nu-i aşa?, iz comunist, mulţi scriitori fiind turnători-informatori la securitate, proletcultişti învederaţi şi fani ai ideologiei comunist-ceauşiste… În concluzie: o literatură-dezastru, o literatură care a coborât ştacheta valorii până la a se autoelimina din istoria literară! Mai bine fără! Trebuie schimbat totul, ne trebuie o altă nouă literatură, fără mentalităţi de tip comunist şi, cu deosebire, fără cenzură, doar avem libertate şi democraţie, doar avem mărinimoasa reţea de socializare Facebook, nu-i aşa? Aşadar, pe fesbuc, fraţilor şi colegilor de breaslă, până nu e prea târziu! Cu lirica, înainteeeee, marş! Uraaaa! „A noastră e izbânda!”, zise careva mai demult. Cine!? A, Coşbuc, „ţărănistu”? Ok, lasă…

Drept care, bine că venii ’89-le de ne scăpă de eminescisme, coşbucisme, topîrcenisme, arghezisme, blagisme, blandianisme, sorescisme!... Preda, Breban, Sorescu, Sin, Bănulescu…? Creară o literatură de referinţă, toată, cam toate scrierile postbelice au doar valoare bună pentru a putea fi motivate reconsiderările! Ok-ok, ăştia sunt mai dincoace, dar alde Macedonsky, Topîrceanu, Iosif, Anghel, Pillat ş. a., pot fi ignoraţi fără probleme? Cum de nu! Cât despre Coşbuuuuc… A, ăla cu Noi vrem pământ, Nunta Zamfirei, Iarna pe uliţă, zis „poetul ţăranilor?” Să apară ăsta pe Fesbuc? Hai, mă! Vetust, ca şi ceilalţi! Ce naiba, în era fesbukismului timpuriu spre înfloritoare viaţă şi perenitate, deja începând să fie multilateral dezvoltat, ne întoarcem la Prin vişini vântul în grădină? Păi, nici nu mai prea avem pomi fructiferi, aşa că… Un depăşit, încă un intrus în poezia actuală – oho!

Însă, convine-nu convine unora, George Coşbuc, nu va fi niciodată un „depăşit”, ci, dimpotrivă, el va rămâne în istoria literaturii române ca un poet de referinţă, ca unul dintre scriitorii români care a impus în creaţia sa poetică o tehnică fără precedent, în realitate, unică în literatura noastră clasică şi contemporană, şi de-o prospeţime luminos-relaxantă. El este şi va rămâne „poetul de suflet”, cel pe care îl regăsim cu plăcere şi bucurie, în care ne regăsim pe noi şi trăirile noastre, fără epatante figuri de stil, fără metaforizări inutile, fără a transforma sentimentele tinereţii în psalmodieri erotice, dimpotrivă, totul existând într-o stare perfect naturală într-o atmosferă în care, peste puterea şi voinţa noastră, ne implicăm sufleteşte încă de la primele versuri. Apoi: e suficient să i se pronunţe numele, fie şi C. Boşcu, un pseudonim-anagramă cu care a debutat şi, automat, ne vin în minte, dacă nu versuri, sigur câteva titluri de poezii. Pentru că, după Eminescu, el rămâne cea mai importantă şi mai puternică individualitate lirică din literatura română, în primul rând datorită priceperii şi talentului cu care a exploatat, până la a-l epuiza, întregul zăcământ de ritualuri, tradiţii, întâmplări, momente, situaţii şi obiceiuri din viaţa satului din nordul Ardealului. S-a mai spus: cel puţin din acest punct de vedere, poetul năsăudean este un caz unic lirica românească, atât clasică, oricât s-ar forţa lucrurile spre… altfel, cât şi, mai ales, contemporană, respectiv cea considerată, în general, ca fiind un fel maidan în perimetrul căruia limba română poate fi terfelită sau utilizată după chipul şi asemănarea poetaştrilor de ocazie. Tot mai mulţi şi mai agramaţi. De talent nici nu mai poate fi vorba…

Revenind: GEORGE COŞBUC s-a născut la 20 septembrie 1866, fiind al optulea la număr dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu, eveniment care a avut loc în satul Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, județul Bistrița-Năsăud, sat care peste ani, îi va purta numele şi unde, viitorul poet, îşi va petrece şi copilăria. După aflarea şi însuşirea primelor noţiuni de ştiinţa învăţăturii, „predate” de țăranul Ion Guriță, locuitor al unui sat vecin, copilul Coşbuc învaţă să citească, încă de la vârsta de cinci ani, sub îndrumarea diacului Tănăsucă Mocodean, însă cursurile şcolii primare le începe la Salva, localitate unde tatăl său era preot, de unde se transferă, încă din primul an şcolar la Telciu (1874-1876) unde se familiarizează destul de bine cu limba germană şi unele literaturi clasice, terminând clasa a patra primară la… Năsăud, oraş în care se şi înscrie în clasa întâi de gimnaziu (1876), urmând apoi cursurile liceului (1876-1884). Trebuie notat că la Năsăud ia fiinţă societatea literară „Virtus romana rediviva”(1870) în a cărei revistă manuscrisă Musa someşană, George Coşbuc îşi va publica primele creaţii poetice de valoare modestă: Stâncile strig’ amin, Învăţăm, Pepelea din cenuşă, Soarta lor, Tablou etc. (1882-1883). Apropo: iată şi mărturisirea lui George Coşbuc despre primele sale încercări literare: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”

După absolvirea liceului cu examen de bacalaureat (1884), îl găsim înscris la Universitatea din Cluj, Facultatea de Filozofie, pe care nu o absolvă însă, frecventând doar câteva semestre în decurs de 3 ani, 1884-1887… Oarecum descurajat de atmosfera din facultate, dar mai mult la îndemnul tatălui, se gândeşte serios să urmeze Seminarul teologic din Gherla. Între timp, scrie mult şi este publicat în revista Tribuna din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, cu poezia Filozofii şi plugarii, decembrie 1884, fiind, pare-se, adevăratul său debut, text semnat C. Boşcu, iar Iosif Vulcan îi publică în revista Familia din Oradea două poezii – în ambele reviste colaborările fiind semnate cu pseudonimul C. Boşcu (1885), dar cu numele întreg Blestem de mamă, Pe pământul turcului şi Angelina. După cum s-a putut constata de istoricii literari, perioada cuprinsă între anii 1884 – 1890, este una dintre cele mai fertile ale poetului. Astfel, sunt de amintit, între altele: Atque nos, Fata craiului din cetini, draga mamei ş. a. (1886); Izvor de apă vie, Fulger, Brâul Cosânzenei (1887) – publicate în Tribuna (1887-1889). De reţinut că, în luna august al anului respectiv, „Slavici îl dibui şi-l aduse la Sibiu, dându-i 60 de florini pe lună ca să noteze la gazetă preţurile din piaţă,” (p. 584). Despre noul sosit, Slavici notează: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Anii 1887, şi mai cu seamă 1888-1889 sunt consideraţi de însuşi Coşbuc, acum redactor la Tribuna, ca fiind printre cei mai prolifici din perioada lui de tinereţe, iar creaţia sa începe să intre în atenţia criticii literare ardelene (1888). Aceasta şi pentru că poetul face, treptat, o trecere de la „balada populară” la „idilă”, gen de creaţie în care continuă să se simtă tot mai pregnant tematica vieţii de la ţară: Mânioasa, Nu te-ai priceput, Rodovica, RadaFata Morarului, Crăiasa zânelor etc., iar în revista Tribuna nr. 108 din 24 mai 1888, i se publică una dintre cele mai reprezentative şi mai frumoase poezii, Nunta Zamfirei, „ce atrase atenţia lui Maiorescu” (G. Călinescu, Istoria…, p. 584). Un an mai târziu, „în toamna lui 1889, chemat la Bucureşti, George Coşbuc trece în România. O nouă etapă începe în viaţa poetului” (G. Scridon, I. Damşa, p. 7), aceasta şi pentru că este angajat funcţionar – ajutor-desenator – la Ministerul Cultelor, de unde îşi cere demisia la 1 martie 1891, fără să-i fie aprobată de ministrul G. Dem. Teodorescu. Este anul în care, revista Tribuna îi publică poeziile Pe lângă boi, Rea de Plată, Trei, doamne, şi toţi trei ş. a., iar în anul 1892, în Lumea ilustrată i se publică poeziile: Noapte de vară, Vestitorii primăverii, Rugămintea din urmă, ş. a., iar în unele periodice, începând în anul 1893, publică: Recrutul, Cântecul fusului, Subţirica din vecini, Duşmancele, Moartea lui Fulger etc., etc. În acest an, în luna iunie, are loc în viaţa poetului un eveniment foarte important: la Editura librăriei SOCEC publică volumul de debut Balade şi idile (258 pagini), pregătit pentru tipar, ca primă versiune, încă din anul precedent. Cartea este primită cu recenzii avantajoase în mai multe reviste de cultură, cum ar fi: Familia, Tribuna, Convorbiri literare, iar în revista Moftul român din 2 iunie, 1893, apare o recenzie, se pare semnată de însuşi Caragiale, în care se spune: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești – un volum de Balade și idile de George Coșbuc.” De asemenea, despre acelaşi volum de debut, Alexandru Vlahuţă notează: „E unul dintre cei mai talentaţi poeţi pe care îi avem azi şi, ceea ce e rar la noi, Coşbuc are în poezie un stil al lui particular: adesea versurile lui, prin claritatea şi structura lor neobişnuită te surprind cu o scăpărare de lumină neaşteptată.” (Din Prefaţa la vol. Poezii, semnată de Gh. Şovu, Editura Tineretului, 1966, p. 15), O scurtă prezentare a evenimentului în discuţie, apare şi în revista Românul literar, nr. 19 din 13 iunie… Însă, nu putem trece mai departe fără a puncta un amănunt: la sfârşitul volumului, autorul încearcă să se disculpe din acuzaţiile care i se aduseseră după apariţia primei sale cărţi notând: „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

Debutul, din păcate, a fost dublat de un alt eveniment care, va dura nu mai puţin de zece ani, respectiv: „Începe procesul literar Coşbuc, deschis de obscurul poet şi traducător Grigori N. Lazu. Acestuia i se alătură Anton Bacalbaşa. Procesul continuă aproape zece ani, cu participarea lui Vlahuţă, Evolceanu, Iorga, Gherea. ca apărători ai lui Coşbuc, printre duşmanii acestuia, alături de Lazu, numărându-se şi Alexandru Macedonski” (p. 8)..”

Concret: în a doua jumătate a lunii august a aceluiaşi an 1893, apare la Iaşi filada Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc, semnată de grefierul judecătoresc N. Lazu, prin care Coşbuc este acuzat de că, măcar o parte din poeziile cuprinse în volum, sunt plagiate după creaţii din folclor. Afirmaţiile grefierului declanşează respectivul proces literar care va dura aproape un deceniu. În această ordine de idei, D. Evolceanu are o intervenție în numele revistei Convorbiri literare, agreată de Maiorescu, precum şi de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga, care iau, în cele din urmă, apărarea poetului, în timp ce, de la Berlin, filozoful şi omul politic român, P. P. Negulescu, îi scrie lui Maiorescu, la Convorbiri literare: „M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar…”

Ca un apendice la cele de mai înainte, mi se pare firesc şi interesant să adaug aici că Macedonski, autorul cunoscutei şi denigratoarei epigrame anti Eminescu (1883): „Un X, pretins poet, acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum./L-aş plânge, dacă-n balamuc/Destinul său n-ar fi mai bun;/Căci până ieri a fost năuc/Şi nu e azi decât nebun!, a făcut parte, în cazul acelui proces, din tabăra duşmanilor lui Coşbuc…

Oricum, marele poet năsăudean-ardelean, va rămâne în istoria literaturii române, şi în calitate de redactor al uneia dintre cele mai importante reviste, de fapt fiind vorba despre o publicaţie-simbol a revuisticii noastre literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre cunoscuta revistă bilunară Vatra, editată la Bucureşti începând cu 1 ianuarie 1894, gândită ca un fel de vlăstar al Daciei literare și al Tribunei şi va apărea doar în 44 de numere, de două ori pe lună, până în august 1896. Publicația, culturală și literară, de orientare pronunţat tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc, apreciat deja ca scriitor, pentru că acumulase multă experienţă în munca de redacție. Să avem în vedere că revista, deşi se tipărea la București, scopul său clar era de a se adresa populaţiei preponderent din Ardeal, ceea ce spune mult despre rolul şi importanţa în viaţa revistei a lui Coşbuc şi Slavici. De altfel, un amănunt semnificativ sprijină cele de mai sus: editorul Vetrei nu era altul decât C. Sfetea, viitorul socru al lui George Coşbuc pe banii căruia era şi tipărită revista… Vatra, subintitulată „Foaie ilustrată pentru familie”, dar, „Adevăratul conducător al Vetrei era G. Coşbuc.” (p. 8).

Se cuvine să menţionez aici că: „La 1 iunie 1895, se căsători (Coşbuc, n. m. D. H.), cu Elena, sora editorului C. Sfetea, începând de aici încolo o viaţă paşnică, timidă, de cetitor şi compilator (subl. D.H.) de toate, fără sistemă.” (G. Călinescu, Istoria literaturii…, p. 584). Despre acelaşi: „Se căsătoreşte, la Bucureşti, cu Elena Sfetea; cununia religioasă are loc la Câmpina.” (G. Scridon – I. Domşa, George Coşbuc, Editura Academiei R. P. R. Bucureşti, 1965, p. 8).

În paranteză fie spus, cel de-al doilea eveniment de importanţă majoră în viaţa poetului, are loc în acelaşi an: la 11 august 1895 se naşte la Craiova Alexandru Coşbuc, unicul fiu al poetului, mort în seara zilei de 26 august 1915 în urma unui accident de automobil la ieşirea din Tg.-Jiu spre Băleşti-Turnu Severin ca urmare a ruperii barei de direcţie, din cauza vitezei neadaptate. În legătură cu tragedia care l-a marcat profund pe poet, în volumul Bilete de papagal (1946), Tudor Arghezi notează: „De la un timp din George Coşbuc rămăsese o schemă palidă şi fugară.”, iar în Adevărul literar şi artistic (14 februarie 1937), găsim următoarea însemnare a lui Liviu Rebreanu: „Pierderea aceasta (…), i-a zdrobit orice încredere în viaţă.” Istoricii literari, comentatorii, analiştii şi cercetătorii, au ajuns la concluzia – firească de altfel, că moartea fiului său a avut consecinţe clar nefaste, Coşbuc nemaireuşind să-şi revină la normalul său de viaţă şi creaţie, până la sfârşitul zilelor, din acest punct de vedere trăirea şi retrăirea tragicei întâmplări ni-l aduce în minte pe Haşdeu, după moartea fiicei sale Iulia…

Închis paranteza.

…Din păcate, noua revistă, bilunară, a apărut doar în 44 de numere, cum spuneam, respectiv până în august 1896. De menţionat este şi un amănunt aproape simbolic-repezentativ pentru rosturile lui Coşbuc la Vatra: Ioan Slavici, într-un fragment din Amintirile sale, menţionează: „Când noi, Caragiale, Coşbuc şi eu, am luat cu C. Sfetea, înţelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam înzestrat cu multe şi mari destoinicii şi totodată şi muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coşbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coşbuc, numai el, şi mai ales mulţumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită şi azi cu plăcere”. Este acesta un adevăr care nu poate fi contestat, nici măcar comentat, fiindcă, dintr-o privire ne dăm seama cum stăteau lucrurile având în vedere că năsăudeanul, pe lângă experienţa redacţională, devenise cunoscut nu doar prin talent şi hărnicie. Ca urmare, după ce s-a stabilit colectivul de redacţie, Coşbuc a devenit omul de bază dintre cei trei directori, Slavici-Caragiale-Coşbuc.

În acest context, prezentul comentariu va readuce în discuţie numele, viaţa şi opera acestui mare poet ardelean, fixat cumva, pe nedrept, zic eu, cu sintagma „poet al ţărănimii”, pentru că el, nici într-un caz, nu poate fi sechestrat într-un câmp de creaţie anume, având în vedere adevărul că nu s-a limitat doar la a scrie… „balade şi idile”, cu tematică exclusivă din viaţa satului ardelean, ci şi-a demonstrat personalitatea complexă prin abordarea cu aceeaşi responsabilitate, talent şi respect faţă de cititor, atât gazetăria, proza chiar, cât şi, cu deosebire, traducerile, spre exemplu. Sigur că elementul forte în creaţia sa îl constituie poezia, ilustrarea ca nimeni altul a vieţii din mediul rural – seva care a fost o permanentă materie primă de bază, însă nivelul şi valoarea exploatării acesteia depăşeşte cu mult o simplă fotografiere a realităţii satului ardelean. Este un adevăr pe care îl aflăm transfigurat minunat în poezia Poetul: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul –/În ranele tale durutul sunt eu,/Şi-otrava deodată cu tine o beu/Când soarta-ţi întinde paharul(...)”. (Flacăra, I, 1911, nr. 1, 22 oct., p. 3, şi în vol. Fire de tort, 1960, cu o Prefaţă de Al. Săndulescu).

Pe de altă parte, parcurgând întreaga creaţie coşbuciană, aprecierile de mai sus nu par deloc exagerate, cel mult ar putea fi interpretate ca un gen de solidaritate emoţionant-ardelenească, ceea ce nu ar impieta cu nimic asupra personalităţii şi valorii poetului. Dimpotrivă!... Oarecum în sprijinul afirmaţiei de mai înainte, trebuie subliniat faptul că, într-adevăr, creaţia sa are cel puţin două componente pe care le-aş numi, fără nicio reţinere, complementare şi care, nu doar îi garantează individualitatea, dar îi şi îndrituiesc aşezarea în loja de onoare a literaturii române, ele constituindu-se într-un întreg indisolubil pe care îl putem numi simplu şi semnificativ: George Coşbuc.

Voi încerca în cele urmează, atât cât voi putea şi în funcţie de informaţiile pe care le deţin, să readuc în discuţie câteva elemente din biobibliografia sa, cele care particularizează, şi omul dar, cu precădere, opera, precum şi circumscrierea ei la nivel de literatură naţională. În această ordine de idei, personal consider că aplicarea în cazul său a etichetei „poetul ţărănimii” este aproape total greşită, de fapt, fiind vorba de o expediere care îl încorsetează într-un câmp ideatic de creaţie limitat, ceea ce nu mi se pare semnificativ, deşi trebuie să avem în vedere, indiscutabil, faptul că ponderea în poezia sa este rusticul, viaţa satului ardelean cu toate ale ei: situaţii, întâmplări, tradiţii, însă opera sa constituie un întreg format din câteva componente reprezentative: rural, social, religios, sentimental, patriotic şi, de ce nu?, popular. Însă, cel puţin în cazul său, Coşbuc nu s-a impus numai în poezie, ci a scris proză, a fost un foarte bun traducător, gazetar apreciat şi redactor la câteva publicaţii importante: Tribuna (1884-1903), Vatra (1894-1896), revista magazin Lumea ilustrată, cu apariţie bilunară (București, 1896), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901-1910)…

Este de menţionat, fie şi ca simplu fapt divers, că, între altele, marele fiu al Năsăudului are în palmares şi o inovaţie în tehnica poeziei clasice de la noi, fiind, după cât cunosc eu, primul care a „importat” din orientul arab genul de poem cunoscut sub denumirea de gazel, căruia, însă, poetul ardelean i-a construit o aură „după chipul şi asemănarea sa” dându-i nu doar o conotaţie specifică, ci şi o semnificaţie cu irizări naţional-ardeleneşti. (Gazel, „Oamenii mă-nvinuiesc”, Convorbiri literare, nr. 9/1891, 1 decembrie; Lupta vieţii, Gazel, „Copiii nu-nţeleg ce vor”, Vatra, nr. 6/1894). Chiar Călinescu observă şi recunoaşte în Istoria literaturii…: „Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original(…)” (p. 590). Gazelul a rămas un gen de poezie aproape exclusiv coşbucian abandonat la noi, sau şi mai precis, în creaţia lirică actuală.

Întorcându-ne la anul 1896, acesta este considerat a fi important şi din punct de vedere al colaborării la periodicele Viaţa, Povestea vorbei, Epoca literară, dar şi fiindcă i se publică traducerea scrierii Aeneis a lui Vergiliu, pentru care, în anul următor, 1897, la propunerea lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Coşbuc este gratulat cu premiul Academiei Năsturel-Herescu în sumă de 20.000 de lei, traducere la care se adaugă şi Mazepa, de Byron. Concomitent, poetul lucrează intens şi la traducerea câtorva capodopere ale literaturii universale: Eneida, Odiseea, Divina Comedie, Sacontala... Iar un an mai târziu, în 1897, an încărcat de realizări importante la capitolul traduceri: în revista Familia din Oradea publică, în traducere proprie, Parmeno, comedie în cinci acte de Terenţiu… De asemenea, în acelaşi an, la Craiova apare Antologia sanscrită – fragmente din Rig-Veda, Mahabharata, Ramajana, creaţii traduse de Coşbuc, cu prefaţă şi adnotări de acelaşi, şi Sacontala de Calidassa, la Bucureşti…

I se publică a II-a ediţie a volumului de versuri Balade şi idile, iar Enea Hodoş îi editează la Caransebeş volumul Versuri şi proză, cuprinzând poezii, zicători, articole de filologie, amintiri din copilărie…

Tot la capitolul evenimente importante: începând cu 1 iunie 1897, revista Foaie interesantă îl are în calitate de conducător pe Coşbuc, printre colaboratori aflându-se Panait Cerna, I. L. Caragiale, Cincinat Pavelescu ş.a., în timp ce, în a doua parte a lunii noiembrie îl găsim ca membru în Comitetul de redacţie al revistei Albina care îşi începuse apariţia cu o lună mai înainte (1 oct. 1897). Dintre colaboratorii noii publicaţii, se remarcă istoricul şi filozoful A. D. Xenopol, Acad. dr. C. Istrati, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Al. Vlahuţă, I. Slavici, Şt. O. Iosif…

Încet-încet, poetul devine o personalitate complexă, o individualitate în creaţia poetică şi scriitoricească, excelent traducător şi conducător de reviste, pentru care merite în domeniile culturii şi literaturii de la noi, precum şi ca o recunoaştere a valorii operei sale, un an mai târziu, în 1898, este ales membru corespondent al Academiei Române. În acest sens, nu e drept să facem abstracţie de încă un merit al lui Coşbuc şi anume: originalitatea operei sale, în special poetice, a constituit pentru mulţi comentatori şi cercetători materie primă de analiză literară şi nu numai. Astfel, Petru Poantă remarcă adevărul indubitabil, la urma urmei, că, în cazul poetului năsăudean, „Limba nu mai reprezintă un fapt arbitrar, stabilit prin autoritate; îşi are raţiunea ei de a fi. Imbajul renunţă la uzanţe, la figuri, se deschide spre expresivitatea limbii vorbite, mai mult, spre concordanţa între expresie şi gândire.” (în Dicţionarul scriitorilor români, A – C, de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 683). Interesant, însă, este şi altceva, apropo de originalitatea creaţiei poetice coşbuciene: în a sa Istorie a literaturii…, Călinescu afirmă: „Coşbuc nu este un clasic în toată accepţia cuvântului. Nutrit cu literatură germană, cu legende şi balade gotice, chiar în materie el vine cu multe romantisme pe care le acordă la tradiţia lui Bolintineanu şi Alecsandri.” (pp. 585-586). În aceeaşi ordine de idei, Călinescu întăreşte ideea referindu-se la „baladele” poetului năsăudean, rămasă fără prea mare ecou în comentariile ulterioare, şi anume: „Culegerile lui Coşbuc, îndeosebi „Balade şi idile”, „Fire de tort”, sunt presărate cu anume compuneri epice cărora li s-ar putea spune balade. (…)par şi sunt într-o măsură inspirate de legendele lui Bolintineanu şi ale lui Alecsandri.” Urmează, în textul analizei călinesciene, nici mai mult nici mai puţin decât o trimitere spre un ţinut ideatic şi oarecum ciudat: „Dar mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine. Toate laolaltă îţi au punctul lor de plecare în poezia germană. Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller şi reluat apoi de toţi romanticii minori sau târzii în frunte cu Uhland şi Platen.” (p. 586). Astfel stând lucrurile, extrapolând şi aruncând chestiunea într-un perimetru al derizoriului, ne amintim de acuzaţiile penibile de plagiat vizându-l pe Coşbuc, ale ieşeanului Grigori N. Lazu, pomenit ceva mai înainte… Forţând puţin nota, am putea spune că însuşi Călinescu nu a fost foarte departe de idee atunci când l-a făcut pe poet compilator (v. p. 584…) şi cam… după cum rezultă din citatul meu de la pagina 586 din Istorie…

Continuând comentariul, nu este lipsit de importanţă cred, să amintesc un studiu al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în care, probabil pentru prima dată, George Coşbuc este numit „poetul ţărănimii”, sintagmă preluată şi rămasă chiar în istoria literară ca un fel de blazon al poetului.

Între 1896 şi 1899, poetul îşi continuă munca de creator şi de traducător, deşi în ultimul an al intervalului, el publică volumle de proză: Fapte şi vorbe româneşti. Carte de citire pentru toţi românii şi, cu o perefaţă a sa, Războiul nostru pentru neatârnare (1877 – 1878 ). Scrie şi publică poeziile Pe dealul Plevnei, Nunta în codru, Faptul zilei…

La 7 iunie 1900 moare tatăl poetului, Sebastian Coşbuc, în vârstă de 82 de ani, este anul în care este ales membru corespondent al Academiei Române..

Următorul an, 1901, la 2 decembrie, apare periodicul Semănătorul, publicaţie literară având ca directori pe George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. Abia cel de-al doilea număr Coşbuc aduce lămuriri clare în ceea ce priveşte orientarea şi conţinutul noii reviste. Însă, un an mai târziu (1902), când conţinutul revista ia o turnură tot mai accentuat-naţionalistă, ambii directori părăsesc publicaţia în care, trebuie să amintesc, poetul năsăudean publicase mai multe poezii, dar şi unele satirice: Unul de la Mărcuţa, Un bou ca toţi boii… Însă, în acelaşi an, el scrie şi publică mai multe creaţii poetice (De profundis, Povestea cântării etc.). Anul respectiv a fost, într-adevăr unul destul de bogat în evenimente între care aş aminti: Coşbuc a publicat volumul Ziarul unui pierde-vară (poezii); a fost „numit şef al biroului administrativ şi de corespondenţă din admionistraţia Casei Şcoalelor.” (G. Scridon – I. Domşa, George Coşbuc, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 10). Interesantă mi se pare şi demnă de a fi cunoscută, însărcinarea dată de Spiru Haret lui Coşbuc şi Vlahuţă „să ţină conferinţe la ţară pentru ridicarea nivelului cultural al învăţătorilor şi ţăranilor.” (idem. p. 10). Legat de respectiva activitate, cei doi vor publica o carte intitulată semnificativ Carte de citire pentru şcolile secundare şi profesionale.

În toată această perioadă, Coşbuc se află şi în febra traducerilor culminând cu munca la traducerea capodoperei danteşti Divina comedie.

În anul 1903, poetul primeşte una dintre cele mai grele lovituri ale vieţii sale: încetează din viaţă mama sa, Maria Coşbuc, la vârsta de 75 de ani.

Un an mai târziu, în 1904, Coşbuc publică volumul de versuri Cântece de vitejie care, după cum se cunoaşte, va fi şi ultimul de creaţie originală. Este anul în care editează volumul-antologie Crestomaţie pentru toţi românii. Într-o cronologie ad-hoc, în anul 1905, în tipografia „Luceafărul” din Budapesta, se editează un volum de versuri de G. Coşbuc în traducerea unui oarecare Révai K.

Cu toate-acestea, George Coşbuc rămâne, în primul rând, marele, finul şi inimitabilul nostru observator al vieţii rurale, al existenţei general-rustice.

Desfăşurarea evenimentelor în fiecare poezie a sa evoluează, adesea spectaculos, de la o fotografiere-blitz până ramificaţii în detalii care impresionează prin inedit atât cititorul cât şi specialiştii în teoria şi critica literară. Nici până la el şi nici de la el încoace niciun poet român, clasic sau contemporan nu a reuşit să comprime în creaţia sa atâta materie primă „rudimentară” sătească aşa cum a făcut-o el. Un simţ al realităţii, dacă nu fabulos, în orice caz, aparte, i-a creat aura de unicat în poezia românească, statutul de cel mai de seamă şi mai „nemilos exploatator” al mediului din care provenea: viaţa cu toate ale ei din satul nord-ardelenesc. Că, datorită lor, a rămas cel mai complet şi mai complex ilustrator al vieţii rurale, este mai presus de orice îndoială. Exemplele următoare sunt o parte dintre dovezile care atestă, fără tăgadă, acest adevăr: Atque Nos („Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii/Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii…”); Brâul cosânzâienii („Nici flori mai mult sã n-o dezmierde,/Sã n-afle umbrã-n codrul verde”); Concertul primăverii („Corul dintr-un fag înalt./Vor cânta-n sopran şi-n alt/Graurii câmpiei/Turturelele-n tenor”); Doina („E plin de oameni câmpul,/Tu, Doino,-n rând cu ei./Moşnegi şi oameni tineri/Şi tinere femei/Adună fânu-n stoguri/Şi snop din spice fac”); Dragoste învrăjbita („Alba şi-apoi verde şi-a izbit din mână/Fusul plin şi furca şi-a umplut de lână/Laviţele vetrei./ Bine, fa, dar ce-i?/A luat în urmă cusătura ei/Cea cu flori cămaşa, soare de frumoasă/Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă”); Duşmancele („Auzi tu, mamă, câte-mi spune?/Şi-aleargă-n sat să mai adune/Şi câte porecliri pe-ascuns/Îmi pune”); Iarna pe uliţă („Ba se răscolesc şi cânii/De prin curţi, şi sar la ei./Pe la garduri ies femei,/Se urnesc miraţi bărbaţii/Din bordei); La Oglindă („Azi am să-ncrestez în grindă –/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul.”); Mânioasă („Am să merg mai înspre seară/Prin dumbrăvi, ca mai demult,/În priveghetori să-mi pară/Glasul Linei că-l ascult”); Nebuna („Voi o vedeţi fugind prin sat,/Cu zdrenţele şiroi,/Desculţă-n ger, cu ochii supţi/De cine râdeţi voi?/Şi după dânsa curioşi,/De ce fugiţi în roi?”); Noapte de vară (Care cu poveri de muncă/Vin încet şi scârţâind;/Turmele s-aud mugind,/Şi flacaii vin pe luncă/Hăulind.”); Nunta In Codru („Dar sa vezi! La socru mare/Zgomote din zori:/Piţigoiu-ntr-una sare,/Steag pe casă şoimul suie./Gheunoaia bate cuie/Ca s-anine flori.”); Nunta Zamfirei („Şi-n vremea cât s-au cununat/S-a-ntins poporul adunat/Să joace-n drum după tilinci:/Feciori, la zece fete, cinci,/Cu zdrângăneii la opinci/Ca-n port de sat.); Pastel („Eu cred c-a obosit pădurea,/Căci ziua-ntreag-a tot cântat/Şi tace-acum gândind aiurea./Sub dealuri amurgeşte zarea,/Se-ntunecă prin văi cărarea/Şi-i umbră peste sat.”); Rea de Plată („Eu plec cu sacu-n spate./La calea jumătate/Cer plata, trei săruturi./Dar uite, felul ei:/Stă-n drum şi să socoate,/Şi-mi spune câte toate,/Că-s scump, că ea nu poate,/Că prea sunt multe trei!”); Subtirica din vecini („Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune”); Trei, Doamne, şi toţi trei! („Scria-n gazetă că s-a dat/Poruncă să se-ntoarcă-n ţară/Toţi cei plecaţi de astă-vară –/Şi rând pe rând veneau în sat/Şi ieri şi astăzi câte unul/Din cei care-au plecat.”); Vântul („Nu ştie nimeni de-unde vine,/Şi capu-i stă la sărutat!/De-ar fi măcar de-aici din sat/Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,/Să-mi spuneţi voi acum, e bine/Să faci ca vântul, nu-i păcat?”)…

După cum se poate observa, satul, ca entitate, nu lipseşte din poeziile coşbuciene, de fapt, ideea ca atare contribuind la conectarea noastră, în calitate de cititori şi în primul rând ca oameni, la o atmosferă în care, de regulă, fără vrerea noastră, ne implicăm. Iată: suntem părtaşi la şederea pe laviţele vetrii cu finii şi cumetrii într-o seară lungă de iarnă, ascultăm aproape cu evlavie concertul primăverii, adunăm fânu-n stoguri şi facem snopi din spice”… E seară de vară spre înnoptare, se aude clar scârţâitul carelor cu poveri întorcându-se de la câmp, mugesc turmele; apoi, nu avem cum lipsi, fiindcă e o voioşie şi-o participare generală de la cele două nunţi în care oameni şi păsări se dezlănţuie din toate puterile şi priceperea, ne revoltăm cu drag faţă de „reaua de plată, dar o însoţim cumva şmecher pe „subţirica din vecini”, fiindcă Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune”, asemuim vântul cu un fecior, la urma urmei simpatic şi descurcăreţ, când, cu şiretenie, capu-i stă la sărutat, deşi, constatăm cu ciudă: De-ar fi măcar de-aici din sat.

Fie şi referindu-mă doar la aceste câteva exemple, citind şi recitind cu atenţie creaţia original-coşbuciană, se constată o apetenţă indubitabilă a năsăudeanului către partea anecdotică a existenţei din mediul rural. Personajele poeziilor sale sunt, în cea mai mare parte, posesoare ale unui umor, adeseori ironic, însă aparţinând de-o structură psihică construită pentru a bine dispune, pentru a-l apropia pe cititor. Este un adevăr adus în prim-plan şi comentat de Călinescu: „Bătătoare la ochi este latura anecdotică, în înţelesul cel mai curent, de atitudine umoristică.” (G. Călinescu, Istoria…, p. 587). În această ordine de idei, ne aflăm în plină normalitate a întâmplărilor, a situaţiilor şi, extrapolând, a atmosferei rurale, sau exclusiv rurale. În aceeaşi ordine de idei, Vladimir Streinu a sintetizat excelent situaţia în sine scriind: „Dacă ar fi să inventariem motivele poeziei sale, am observa o stăruinţă în şăgălnicia rustică, peste măsura frumosului precum şi conduita de a se aproviziona cu teme din eposul popular(…)”(V. Streinu, Clasicii noştri, p. 225) „Poet al ţărănimii, Coşbuc nu putea fi mai întâi decât pentru un spirit mai puţin cunoscător al realităţilor rurale româneşti. Pentru cine a trăit viaţa la sat, acolo, pe lângă fericirea decorativă, sunt dureri şi patimi, aspiraţii şi înfrângeri de un egal patetism, ca în orice inimă omenească, nu sunt numai nazuri, cochetării sau cel multu tulburări amoroase.”(Streinu, pp. 234-235). De altfel este bine cunoscut faptul că, atât în creaţia poetică, în scrierile sale în proză, şi forţând puţin lucrurile, cât s-a putut şi cât i-a permis textul original în cazul traducerilor, Coşbuc şi-a dovedit înclinaţia către zona nu exclusiv de veselie a ruralismului. Desigur, la modul principial vorbind, fiindcă, foarte bun cunoscător fiind al mediului din care provenea, el a pledat în creaţia sa, direct sau indirect, pentru scoaterea/emanciparea ţăranului, a omului de rând în general, de sub imperiul unei vieţi obişnuit grele, iar în acest sens, rămâne celebra poezie Noi vrem pământ, dar şi în Doina, Decebal către popor, Nebuna ş. a. Extrapolând, o privire de ansamblu asupra întregii opere coşbuciene, ne va descoperi un… cvartet – poezie-proză-gazetărie-traduceri, care, rapid ne va conecta la un spectacol în patru părţi de-o măreţie şi-un realism încă neegalate în literatura română şi care a dovedit pentru posteritate un talent viguros şi plin de farmec al redării. Prefer să cred că el, Coşbuc, a fost suficient de inteligent pentru a regiza conştient acest spectacol extraordinar începând cu un scenariu virtual, decoruri, personaje, scene, situaţii, momente etc., şi terminând cu o implicare largă şi afectuoasă a comunităţii, a întregii comunităţi, a satului – ca exemplu concret. Astfel, deseori pe căi aproape biblice, uneori chiar bizare, mai ales pentru cititorii de azi (pentru cei mai mulţi dintre ei), George Coşbuc, prin simplitatea comunicării mesajului său liric, a devenit autorul ale cărui poezii s-au transmis, măcar unele, sub formă de texte pentru cântece cunoscute şi iubite de marele public încă din timpul vieţii autorului. Sub titlul Nunta ţărănească, poezia Hora a fost pusă pe note de compozitorul Sigismund Toduţă… Într-un context mai cuprinzător, trebuie să fim de acord cu George Călinescu atunci când decretează: „Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor sufleteşti sempiterne(^* cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil şi tocmai pentru aceea aşa de des imitat. (G. Călinescu, Istoria…, p. 590).

Sigur că, în calitate de prozator, Coşbuc este aproape necunoscut de către marele public, tocmai pentru că nici istoria literară, şi nici, în primul rând Călinescu nu a fost interesat de „prozatorul Coşbuc” în a sa Istoria literaturii. Chestiunea poate fi considerată interesantă, dacă nu cumva chiar extravagantă având în vedere realitatea că, în acest gen de creaţie, scriitorul năsăudean nu a excelat şi nici nu a lăsat în urmă pentru posteritate măcar un volum de proză care să atragă atenţia. Dacă e să luăm ca informaţie mai sigură, trebuie să apelăm la cel mai complet, zic eu, biograf al lui Coşbuc, Gavril Scridon. După cât cunosc, el e singurul care aduce într-un eventual plan al discuţiei, şi structurează corect, creaţia în proză a poetului. Nu e locul, poate nici momentul de intra în alte detalii, comentariul ocupând un spaţiu mult prea întins pentru analize şi detalii, însă cred că e suficientă şi eficientă o simplă reproducere/citat, respectiv, Proza literară, cuprinzând:

Povestiri autobiografice (Neaga, publicată în Povestea vorbei, I (1896); Cum învaţă omul carte, în Albina, IV (1901); De ce te temi nu scapi, în Univ. lit., XX (1902); Amicul meu din Torbole, în Univ. literar., XX (1902); De departe şi de-aproape, în Univ. lit. XXI (1903) etc., (p. 82-83);

Schiţe, povestiri (Sfatul bătrânilor, în Foaia interes. Buc. I (1897); Simon cismarul, în Albina, IV (1901); Domnul care a scris o odă, în Univ. lit., XIX (1901); O vânătoare de vulturi, în Albina, X (1907); Sinuciderea scorpionului, în Albina, XV (1911)(pp. 83-84) ş. a.

Povestiri istorice (Popa Cojoc, în Vatra I (1894)¸Kiselef şi Mehedinţeanul, în Albina I (1898); Unirea Principatelor, în Albina, II (1899); Moartea unui rege orb, în Univ. lit., XX (1902); Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a românilor ardeleni), în Univ. lit. XX (1902); Din vremurile vechi, în Univ. lit. XX (1902); Doftorul şi soldatul, în Albina, (1898); La Plevna, în Epoca, VIII (1902) etc. (p. 84-87);

Povestiri pentru copii, în manualele şcolare (Care e cel mai urât arbore, în Carte de citire pt. div. a II-a rur., Buc., 1908); Împlinirea datoriei, în Carte de citire pt. div. a III-a rur., an. II, Craiova, 1908; Legenda viţei de vie, în Carte de citire…, 1908; Muncă, economie şi prevedere, în Carte de citire…, 1908; Ostaşi viteji, în Carte de citire…, 1909; Zile rele de lucru, în Carte de citire…, 1908 ş. a., p. 87-90);

Istorie şi critică literară. Reţetă practică pentru a face o lucrare literară, în Vatra I, (1894); La ce vârstă au murit scriitorii noştri?, în Vatra II (1895); Cele trei marşuri, în Epoca III (1897); Ticuri literare, în Familia, XXXV (1899); Un concurs literar la 1848, în Univ. lit., XX (1902); dante şi duşmanii săi literari, în Flacăra I (1912); Amintiri despre Caragiale, în Flacăra II (1912) ş. a. (p. 90-94).

Altele:

Probleme de limbă. Expresii şi zicători explicate: La botul calului, în Vatra II (1895); Azvârle cu barda-n lună, în Epoca III (1897); A căra apă cu ciurul, în Epoca IV ((1898); Dracul în zicătoarele şi proverbele noastre, în Albina, IV (1900) ş. a. (p. 94-98).

Diferite probleme de limbă. O notiţă gramaticală, în Vatra II (1895); Ce ne-au dat slavii şi grecii, în Epoca III (1897); Curiozităţi ale limbii româneşti, în Albina III (1900); Mania diminutivelor, în Noua rev. rom., vol. II (1900); Să ne curăţim limba, în Familia XXXVIII (1902); Numiri dacice de plante în limba română, în Albina VII (1904); Latin ori slav, în Românul, II (1012). (p. 98-100).

Literatura populară. Tradiţii şi legende (prelucrări). Albina şi păianjenul, în Foaia interes. Buc. I (1897); Apele sâmbetei, în Albina, I (1898); Insula Şerpilor, în Univ. lit., XXI (1903); Tribunalul satului, în Univ. lit., XX (1902) ş. a.(p. 101-102).

Despre creaţia populară. Un capitol din demonologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Chestionar privitor la psihologia poporului român, în Noua rev. rom. (1900); Făt-frumos al nostru şi pasărea fenix, în Albina V (1901); Legendele mănăstirilor noastre, în Univ. lit., XX (1909); Sufletul după moarte, în Albina, VI (1903); Din înţelepciunea popoarelor, în Albina, VIII (1904); Două prototipuri ale vrăjitorilor, I, în Albina, X (1907). (p. 103-107).

Publicistica. Articole cu caracter social-cultural. Şcoală şi funcţionarism, Albina, V (1901); Iubirea de patrie, în Albina, V (1901); Groapa din drum, în Univ. lit., XX (1902); Două bâlciuri, în Univ. lit. XXI (1903); Lumea veche şi cea nouă, în Şezăt. sat. VIII (1906); Goana după slujbe, în Albina, X (1906); Muncă chibzuită şi muncă proastă, în Albina, X (1906); Respectul faţă de părinţi, în Albina, XI (1908). (p. 107-110).

Lupta împotriva superstiţiilor. Un capitol despre lene şi superstiţie, în Albina, V (1902); Miezul postului, în Albina, VII (1904); Puterea mistică a fierului, în Albina VIII (1905); Când s-a pornit lumea?, în Şezăt. sat. VIII (1906); Credinţe fără rost, în Albina, XI (1908); Lumea s-a pornit într-o marţi, în Albina, XIII (1910). (p. 110-112).

Medicina populară. Boalele: Reumatismul, în Albina, III (1900); Doctorii şi babele, în Albina VII (1903); Analogia în medicină, în Albina VIII (1904); Legarea boalelor, în Albina VIII (1905); Pneumoniile şi cauzele lor în superstiţiile poporului, în Albina IX (1906); Postul şi nutrirea neîndestulătore, în Albina XI (1908); (112-114).

Ştiinţa popularizată. Cum e făcută lumea şi din ce?, în Albina, I (1898); Prorocirile pentru schimbarea văzdului, în Albina, IV (1900); Plante apărătoare de trsnet, în Albina, VII (1903-1904); Animalele din America sudică, în Albina, VII (1904); Fachirii, în Albina, VIII (1904); De la Betleem la Marea Moartă, în Albina VIII (1905); O vânătoare de balene, în Albina, IX (1905); Groaznicul clocot al pământului. Vulcanul Cracatau. Turbatele lui izbucniri în trei rânduri, în Foaia interes., I 1906); Oamenii de la polul nord, în Albina, XI (1907); Mijloace de comunicaţie, în Carte de citire pt. cl. A III-a urb., Craiova, (1909). (p. 114-118).

(Gavril Scridon – Ioan Damşa, GEORGE COŞBUC, bibliografie, Ed. Acad. R.P.R., 1965, p. 82-118).

N. B. Am utilizat citatele de mai înainte pe sărite, pentru a dovedi că George Coşbuc nu a fost doar un poet de geniu, ci o personalitate complexă, cu adevărat impresionantă. În această ordine de idei, vol. GEORGE COŞBUC – biobibliografie, sub semnătura Gavril Scridon – Ioan Damşa, mi-a fost de un indiscutabil folos.

…Sper că textul de faţă va reuşi să aducă în mintea multora dintre noi personalitatea unuia dintre cei mai importanţi poeţi-scriitori români de după Eminescu, poate cel mai important, dacă nu-i reducem opera la „poet al ţărănimii”. Mirarea mea este că, de exemplu, G. Călinescu în Istoria sa (p. 583- 590), abia-abia aminteşte de poetul năsăudean că ar fi desfăşurat o activitate prodigioasă şi ca prozator, gazetar, redactor, prefaţator, comentator de opere literare etc., etc., folosindu-se doar de un citat care mie, cel puţin, nu mi se pare reprezentativ. (p. 590).

Din nefericire, ca şi în cazul multora dintre clasicii noştri, nici măcar atunci când este vorba despre cei mai importanţi!, George Coşbuc face parte de-o ignorare care-i afundă tot mai mult personalitatea în uitare. Istoria literară ce-i mai salvează amintirea, pentru că, cu precădere în zilele noastre amintirea lui este estompată de noul val de literatură. „Poetul ţărănimii”? O sintagmă luată drept blazon ce poate fi aruncat în derizoriu, în lumea clasicilor depăşiţi, a celor care, prin idealismul, patriotismul şi romantismul lor. Mai degrabă coboară calitatea literaturii decât o urcă. Creaţia, doar pretins literar-artistică, din ce în ce mai… actual-fesbukiană, se impune azi tot mai mult şi mai pe gustul categoriei de cititori în legătură cu al căror nivel de cultură este indicat să păstrăm momente de reculegere.

Să recapitulăm puţin: George Coşbuc, pe lângă faptul de necontestat că a fost marele poet de după Eminescu, iar din punct de vedere al reflectării vieţii rurale, cel puţin egalându-l pe ipoteştian, a fost unul dintre cei mai mari şi mai buni traducători de literatură universală. Să ne amintim de Sacontala, Kalidasa. Eneida, Georgicele... Dante (Divina comedie), Byron (Mazepa), Himnuri din Rig Veda, din Mahabharata (Tilotama, Dasaratas, Bhima…); Homer (Odiseia), etc., etc.

Dar cine mai stă să „piardă timpul” citind Balade şi idile sau Fire de tort?

Două volume de versuri în care idilicul, socialul, umanul în general, ocupă un loc predominant în creaţia coşbuciană încărcată, în totalitatea ei, direct sau indirect, de-un patriotism emoţionant, sentiment care, azi, ni se pare desuet. Şi e adevărat, în condiţiile în care însăşi ideea de ţară este perimată, dar cotă parte în marele şi nereprezentativul conglomerat numit globalizare!

Din păcate, pentru literatura română, la 24 februarie 1918, Coşbuc publică în revista Scena din București ultima sa creaţie lirică, poezia Vulturul, an în care i se tipăreşte ediţia a VIII-a a volumului Balade şi idile şi ediţia a VII-a a volumului Fire de tort.

Probabil încă suferind în urma pierderii fiului său Alexandru, George Coşbuc se stinge din viaţă subit la 9 mai 1918, în vârstă de numai 51 de ani!, iar funeraliile şi înmormântarea, au avut loc la Cimitirul Bellu, lângă mormintele lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu şi G. Călinescu, două zile mai târziu, la 11 mai, cu participarea scriitorilor I. Slavici, Gala Galaction, precum şi Bogdan-Duică, care a şi adus un ultim omagiu marelui dispărut: „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru…”. Această glorie a neamului nostru a închis ochii pe veci.”, cuvântare publicată în Gazeta Bucureştilor din 13 mai 1918. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, în timp ce istoricul şi scriitorul Nicolae Iorga, într-un necrolog, scrie: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În aceeaşi ordine de idei, la câteva zile după moartea poetului, conjudeţeanul său – deschizătorul de drum în romanul românesc modern, Liviu Rebreanu (27.11.1885-01.09.1944), – îl fixează cumva în acest spaţiu geografic şi ideatic rural, precum şi în literatura română scriind: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”(Liviu Rebreanu, George Coşbuc, în ziarul Lumina, Bucureşti, 14 mai 1918).

Însă, atâta vreme cât spiritualitatea românească va avea nume-simbol precum Eminescu, Coşbuc, Blaga, Arghezi, Caragiale, nu e totul pierdut şi nici nu e prea târziu…